Președinta Comisiei Europene, Ursula von der Leyen, poate adăuga o altă problemă pe care se presupune că nu are capacitatea de a o înțelege cum trebuie, în ceea ce-i privește pe criticii lucrărilor sale: de data aceasta, era digitală, relatează Reclaim The Net.
Ceea ce a provocat această ultimă rundă de nedumerire în ceea ce privește poziția Comisiei Europene a fost discursul lui Leyen de la mijlocul săptămânii în fața Parlamentului European, intitulat “Starea Uniunii Europene”.
Ei bine, unii membri (europarlamentari) ai acestui parlament, nu în ultimul rând avocatul pentru securitate digitală și confidențialitate din Germania și europarlamentar Patrick Breyer, nu cred că starea UE este deosebit de sănătoasă, având în vedere remarcile lui Von der Leyen.
Ea a lăudat în același timp ceea ce este cunoscut printre opozanți ca fiind proiectele de lege ale UE privind cenzura, respectiv legea serviciilor digitale și legea piețelor digitale
UE o numește “Legea privind inteligența artificială” – iar Von der Leyen a declarat că va fi format un “grup de experți” pentru a se ocupa de această propunere.
Breyer, care reprezintă “ramura” din țara sa a Partidului Piraților și este avocat, nu a cruțat criticile la adresa compatrioatei sale aflate în prezent la conducerea Comisiei Europene.
Pe scurt, Breyer pare să fie nerăbdător să își vadă mandatul încheiat în curând, dar avertizează că Von der Leyen a reușit să facă mult rău cât timp a fost acolo.
Iar acest lucru, potrivit lui, s-a întâmplat deoarece ea “aplaudă necritic digitalizarea, vrea să ne ardă datele în interesul profitului industriei și, pur și simplu, nu a înțeles era digitală”.
Acest lucru, potrivit eurodeputatului, s-a tradus în mod regulat în “propuneri legislative lipsite de etică (…) călcând în picioare drepturile fundamentale ale cetățenilor UE”.
Aceasta este o critică destul de serioasă, iar Breyer o explică mai departe citând Legea serviciilor digitale ca Von der Leyen (sau, mai degrabă, instituția UE a cărei figură de căpetenie este în prezent) acordând – deși nu la propriu – o “binecuvântare capitalismului de supraveghere al industriei tehnologice”.
“Faptul că ea vrea acum să-i lase pe reprezentanții acestor corporații să ajute la modelarea viitorului Europei (UE) în domeniul inteligenței artificiale se potrivește bine cu această imagine”, este convinsă Breyer. “Prin propunerea ei pentru o lege privind IA, ea vrea să deschidă ușa supravegherii biometrice în masă în public.”
În comentariile ulterioare, acest europarlamentar continuă să taie adânc.
“Pe de o parte, doamna von der Leyen păstrează secretul mesajelor oficiale de text cu șeful Pfizer despre afaceri de miliarde de dolari, ocolind toate regulile, dar pe de altă parte vrea ca mesajele noastre private să fie scanate fără discernământ de mașini de suspiciune nesigure prin #ChatControl și să distrugă secretul digital al corespondenței.”
Fiind un conațional german, Breyer , cel mai probabil, cunoaște istoria politicii lui Von der Leyen mai bine decât majoritatea dintre noi, cei din exterior, iar “verdictul” său nu este amabil. Europarlamentarul își amintește că, “cu o campanie emoțională de frică, ea a încercat cu ani în urmă să impună o lege ineficientă și dăunătoare de cenzură a internetului, ignorând protestele în masă și criticile din mediul academic. În 2015, ea a votat în Bundestag (parlamentul german) pentru a reintroduce reținerea generalizată a datelor, deși Curtea Europeană de Justiție o declarase disproporționată”.
Șefa Comisiei Europene (CE), Ursula von der Leyen, prezentă, duminică, pe insula Lampedusa, a făcut un apel la statele membre să primească voluntar o parte din migranţii debarcaţi în Italia.
Apelul a fost susținut și de premierul Italiei, Giorgia Meloni, care acuză partenerii europeni de lipsă de solidaritate cu Italia, care a primit aproape 130.000 de migranţi pe teritoriul său de la începutul anului.
Ursula von der Leyen și Giorgia Meloni au ajuns, duminică, pe insula Lampedusa, unde problema migranților pare scăpată de sub control. La începutul săptămânii trecute, în doar 3 zile, pe insula au ajuns, conform datelor ONU, peste 8.500 de persoane, mai mult decât întreaga populaţie din Lampedusa.
Planul propus de Ursula von der Leyen
După ce a vizitat, împreună cu premierul italian Giorgia Meloni, centrul de primire a migranţilor de pe insula, Ursula Von der Leyen a detaliat un plan de ajutor în zece puncte menit să gestioneze situaţia actuală, să îi distribuie pe solicitanţi de azil între ţările europene şi să prevină reapariţia sosirilor în masă care pun o mare presiune asupra capacităţilor logistice şi administrative ale peninsulei, notează agenția AFP, citată de Agepres.
Bruxelles-ul intenţionează mai întâi să intensifice asistenţa acordată Italiei de către Agenţia pentru Azil a Uniunii Europene şi Agenţia Europeană pentru Poliţia de Frontieră şi Garda de Coastă, Frontex, pentru a asigura înregistrarea migranţilor, amprentarea şi interviurile.
Comisia doreşte să faciliteze transferul persoanelor care sosesc în Lampedusa,care sunt de obicei transportate cu barca în Sicilia sau pe continent, inclusiv în alte ţări europene.
„Imigraţia ilegală este o provocare europeană care are nevoie de un răspuns european. Îndemnăm alte state membre să folosească mecanismul voluntar de solidaritate”, a declarat Ursula Von der Leyen, într-un briefing de presă susținut pe insula Lampedusa.
Planul prevede, de asemenea, îmbunătăţirea dialogului cu principalele ţări de emigrare de pe această rută în vederea returnării cetăţenilor lor care nu îndeplinesc condiţiile de azil, în special Guineea, Coasta de Fildeş, Senegal şi Burkina Faso.
Este menţionată, totodată, nevoia unor acorduri cu ţările de origine şi de tranzit pentru a reduce numărul de plecări, în special Tunisia, de unde se îmbarcă marea majoritate a persoanelor care sosesc în Lampedusa.
Peste 127.000 de migranţi au debarcat pe ţărmurile italiene de la începutul anului, aproape dublu faţă de aceeaşi perioadă din 2022. Situată la mai puţin de 150 km de coasta tunisiană, Lampedusa este unul dintre primele puncte de escală pentru migranţii care traversează Marea Mediterană pentru a ajunge în Europa.
Meloni este acuzată deja că este o „dezamăgire”, după ce toată retorica sa privind stoparea migrației nu s-a transpus în rezultate.
Structurile de informații implicate la Gurile Dunării l-au împins pe șeful statului să se facă de râs, au vrut să-i exonereze pe ruși de păcate și au demonstrat că România e incapabilă să apere granița de Vest a NATO și a UE.
Poate că intenția lor era să salveze aparențele, poate cei trimiși pe teren au aflat adevărul, dar șefii lor l-au escamotat. Indiferent care a fost lanțul întâmplărilor, aceste structuri secrete despre care vorbea şeful Statului Major al Apărării au demonstrat în final că România nici măcar în Schengen n-ar merita să ajungă, scrie într-un comentariu Deutsche Welle referindu-se la recentul scandal al presupuselor drone rusești.
Clarificările simplificate adăugate de cei mai importanți generali ai Armatei Române nu înlătură senzația că o parte a structurilor autohtone joacă în echipa inamicului. Că poziția oficială pro-Ucraina e sabotată permanent din interior. Că acest sabotaj e cunoscut, dar nimeni nu vrea sau nu poate face nimic, mai spune DW.
Pe măsură ce factorii de decizie politică se pregătesc să încheie cu rundele de înăsprire a politicii monetare, apar tot mai multe dovezi care subliniază o creştere economică în declin şi o inflaţie foarte greu de doborât, care vor continua să persiste scrie Bloomberg, citat de Business Magazin, conform Mediafax.
După cum ştiu prea bine bancherii centrali, chiar dacă se feresc să o spună cu voce tare, această etichetă pentru durerea de cap a expansiunii slabe şi a inflaţiei necruţătoare care a afectat anii 1970 reprezintă o serie de probleme – chiar şi în forma sa cea mai uşoară.
„Zona euro este blocată în stagflaţie şi nu vom ieşi din ea prea curând. În Marea Britanie, totul merge prost” a declarat Karsten Junius, economist şef la Bank J Safra Sarasin din Zurich.
Răspunsul pieţei de până acum sugerează preocupări persistente pentru faptul că băncile centrale îşi pierd apetitul de a continua să crească costurile de împrumut, indiferent de situaţie. Datele de joi, care indicau o creştere a preţurilor cimentată peste 5% în regiunea euro, au fost întâmpinate cu puţin optimism, în contextul în care se fac tot mai multe pariuri privind o nouă rundă de majorare a dobânzii care va avea loc peste două săptămâni.
Această problem a fost accentuată de comentariile oficialului Băncii Centrale Europene, Isabel Schnabel – responsabilul cu pieţele din această instituţie – care a recunoscut că perspectivele economice se înrăutăţesc, insistând în acelaşi timp asupra faptului că inflaţia este „încăpăţânat de ridicată”.
Economistul-şef al Băncii Angliei, Huw Pill, a folosit aceleaşi cuvinte pentru a descrie nivelul de creştere a preţurilor de consum de bază în Marea Britanie, avertizându-şi totodată colegii să nu provoace „daune inutile” economiei.
Factorii de decizie politică din zona euro vor fi primii care vor judeca unde se află ameninţările, decizia din 14 septembrie fiind descrisă de oficialul finlandez Tuomas Valimaki ca fiind „total deschisă” în ceea ce priveşte necesitatea unei noi majorări a dobânzii. BOE se va reuni o săptămână mai târziu, la o zi după Fed.
Actuala conjunctură readuce în actualitate preocupările care au tulburat regiunea atunci când s-a confruntat pentru prima dată cu spectrul creşterii preţurilor la gaze în urma invaziei Rusiei în Ucraina.
Atunci când şefii de finanţe din G-7 s-au întâlnit în mai 2022, au discutat despre ce trebuie făcut pentru a „evita scenariile de stagflaţie”, după cum a spus gazda reuniunii, ministrul german de finanţe Christian Lindner.
Această alarmă a răsunat din nou după şedinţa din iulie a BCE, unde se aplauda reducerea inflaţiei, dar se sublinia faptul că încă se află la un nivel ridicat şi că persistă toxic de mult pentru economie.
„S-a exprimat de asemenea îngrijorarea că economia ar putea intra într-o fază de stagflaţie, în contrast cu un scenariu mai benign”, potrivit notelor băncii.
Astfel de îngrijorări umbresc pieţele financiare, după o serie de rapoarte care indică slăbirea creşterii economice în Marea Britanie şi în zona euro – cum ar fi scăderea indicilor managerilor de achiziţii – şi o inflaţie mai puternică decât se aştepta în cele mai mari două economii ale Europei continentale, Germania şi Franţa.
„Ştim că politica monetară funcţionează şi că are efecte în economie, dar în acest moment nu avem niciun impact asupra inflaţiei. Asta e cea mai mare problemă pe care o aavem. Ne confruntăm cu o încetinire economică mai puternică ca în SUA şi o inflaţie mult mai greu de învins” a declarant Gilles Moe, economist-şef la AXA Investment Manager.
Patriotismul economic, atât de frecvent invocat de unii și de alții în ultima vreme, mă determină să fac efortul de a le oferi cititorilor mei informațiile care au lipsit din declarațiile premierului Marcel Ciolacu, după ce acesta și-a consumat rundele de negocieri la UE. Care este bilanțul? Cu ce ne-am ales de fapt? Cu ce nu ne-am ales? Ce șanse avem de a utiliza banii care ne revin, prin Planul Național de Redresare și Reziliență? Și, în paralel, cât ne costă slugărnicia față de mai-marii UE?
Nu vorbim de cei 70 de miliarde de euro pe care ni i-a fluturat pe sub nas, împăunându-se cum că i-ar fi negociat cu succes președintele Klaus Iohannis. În realitate, și doar teoretic, României i-au fost atribuite aproape 30 de miliarde de euro. Pe care trebuie să-i solicităm prin câteva tranșe, cu condiția ca acestea să fie aprobate și pe care apoi trebuie să-i cheltuim așa cum scrie, bine sau greșit, în PNRR. Și în niciun caz în alt mod. Deci ce am obținut de la Bruxelles? Comisia Europeană aprobă evaluarea preliminară pentru plata tranșei a doua din PNRR.
Remarcați, vă rog, două cuvinte cheie: preliminară și parțială. Dacă în cursul acestei luni, comisiile de analiză UE validează solicitarea noastră, evaluarea nu va mai fi preliminară, dar plata va rămâne parțială. În cel mai bun caz urmează să primim un grant în valoare de 1.86 miliarde de euro, deci o sumă de bani care nu trebuie restituită, precum și un împrumut cu dobândă în valoare de aproape un miliard. 0.94 miliarde. Aceasta reprezintă tranșa a doua de bani. Dacă până la sfârșitul anului încasăm acești bani, se cheamă că în total, din momentul aplicării acestui program și până în prezent, România urmează să încaseze 6.3 miliarde euro. Iar cum spuneam mai sus, suntem penalizați.
Suntem penalizați pentru că nu am respectat o serie dintre jaloanele pe care tot noi ni le-am fixat. Respectiv două jaloane din domeniul energetic și care ar fi trebuit să fie îndeplinite sub mandatul lui Virgil Popescu. De aceea, indiferent cât ne-am da peste cap, tot vom fi penalizați cu ocazia accesări acestei tranșe. Dacă ea va fi accesată. Urmează a treia și ultima cerere de acordare a banilor europeni. Această cerere este mult întârziată.
Din cele 79 de jaloane, doar 55 sunt îndeplinite. Este exclus ca în acest an să primim ceva din tranșa a treia. De altfel, nici nu îmi imaginez că guvernul va îndrăzni să facă o solicitare în acest sens. Și mai trebuie să fac o precizare importantă. Termenul final pentru banii PNRR, respectiv momentul când cade cortina și se stinge lumina, este luna septembrie a anului 2026. Ce nu accesăm până atunci, nu mai putem accesa. La acest punct, sunt obligat să introduc două nuanțe.
Prima nuanță este că e greu de presupus că guvernul României, oricât de optimiști am fi, va recupera rămânerea în urmă. În principiu, realist vorbind, ar trebui să ne luăm gândul de la cea de-a treia tranșă. Dacă totuși, în varianta cea mai optimistă, vom încasa ceva, acel ceva va fi cu foarte mari penalizări, pentru că sunt prea multe jaloane neîndeplinite.
A doua nuanță, încă și mai importantă, este că degeaba intră banii în trezoreria Băncii Naționale a României, dacă ei nu sunt și cheltuiți conform programului aprobat. Prima datorie a guvernului Ciolacu către cetățenii pe care îi reprezintă este să le spună, cu subiect și predicat, câți bani au fost utilizați de statul român din ceea ce s-a accesat până în prezent. Câți bani și pentru ce. Atrag atenția că banii neutilizați trebuiesc returnați către Uniunea Europeană și la fel se va întâmpla și cu sumele utilizate neconform în raport cu documentele PNRR. Deci, din nou, guvernul ne este dator cu explicații amănunțite.
La capitolul explicații sunt încă multe așteptări pe care le avem. A trecut suficient de mult timp, de când Marcel Ciolacu se află la cârma guvernului. Să ne reamintim că era o vreme când bătea cu pumnul în masă din băncile opoziției, solicitând, fără succes, guvernelor Orban și Cîțu, să explice unde s-au dus zecile de miliarde de euro pe care respectivele guverne le-au împrumutat. Cred că ar fi timpul să aflăm. La fel cum cred că ar fi timpul să aflăm câți bani pierde România din defrișările de păduri – de care beneficiază, în special, societăți comerciale ale unor state europene – care sunt sumele reale pe care le cheltuim pentru a ajuta Ucraina, fără a primi nici măcar mulțumiri în schimb, la fel în cazul Republicii Moldova.
Ar mai trebui să știm cu ce se alege statul român de pe urma unor mari privatizări, la care beneficiarii nu au respectat angajamentele asumate prin caietele de sarcini, cu ce ne alegem concret din exploatarea de către alții a perimetrelor terestre și submarine de petrol și de gaze naturale, câți bani intră anual în bugetul statului de pe urma subimpozitării multinaționalelor, și câți bani pierde anual statul român în favoarea statelor din Uniunea Europeană, prin exportul forței de muncă calificate, în special a medicilor și cadrelor sanitare medii. Legat de accesul nostru în spațiul Schengen, adică de lipsa noastră de acces, știm deja că am suferit pierderi colosale, de ordinul a zeci de miliarde de euro. În final, dacă premierul Marcel Ciolacu dorește cu adevărat să gestioneze o economie patriotică, să tragă linie și să pună în balanță uriașele găuri pe care noi înșine ni le-am făcut – desigur, la solicitarea insistentă a partenerilor UE – și banii cu care vom reuși să ne cârpim, pe care reușim să-i atragem.
Se spune că „blocul comunitar își propune recalificarea forței de muncă drept răspuns la inovațiile tehnologice și industriale”. O asemenea porcărie trebuie tradusă într-un singur fel – avem 10 muncitori și o mașinărie care face toată munca lor; ghici cine va fi „scos” din priză, omul sau mașina?! În epoca acestei molime numite „evoluție IA”, omul va fi sacrificat, nu e nicio îndoială!
Se spune că, dacă Europa vrea să aibă o forță de muncă competitivă, capabilă să concureze cu restul lumii, trebuie să-și învețe cetățenii o lecție simplă – școala nu se termină niciodată. Așa e, dar dacă noi, înapoiații de europeni trebuie să învățăm această lecție, că așa spune Politico, supracalificații de migranți din Asia care abia acum descoperă bicicleta, când au prins un loc ca livrator de mâncare, ce concurență reprezintă și a cui?!
În fine! Societatea actuală este în schimbare și se pare că viitorul nu mai aparține celor care au urmat o cale educațională pe model clasic – au învățat la școală sub supravegherea profesorilor, au obținut o diplomă și apoi au profesat, folosind abilitățile deprinse în anii de studiu, până la pensionare.
Recalificarea profesională a fost dintotdeauna – și încă mai este – o raritate. Azi, însă, progresele tehnologice și nevoile (o industrie în continuă schimbare) riscă să expună Europa în fața unei crize inevitabile. Se vorbește despre lipsă de competențe relevante și oportune pentru „noua piață a muncii”. Cu alte cuvinte, știi să produci nimic la calculator, ești bun, supraviețuiești, nu știi, dricul te așteaptă, că tot are Bruxellesul planuri verzi și digitale îndrăznețe.
Ursula von der Leyen afirmă că „viitoarea competitivitate europeană depinde de o forță de muncă cu competențele potrivite”. Și dacă nu avem „competențele potrivite”? Că vreo trei sferturi dintre europeni încă sunt „străini” de Inteligența Artificială și tot ce presupune viitorul scris de mințile (i)luminate din Silicon Valley.
Recenta lansare pe piață a instrumentelor (de)generative de Inteligență Artificială, precum ChatGPT, care pot genera „conținut nou pe baza unui simplu prompt” (dar sunt incapabile să aducă plusvaloare reală, palpabilă!), pune presiune pe clasa muncitoare. CEO al ChatGPT, Sam Altman a vorbit în fața Congresului SUA despre cum chatbot-ul său „va automatiza în întregime unele locuri de muncă, creând în același timp noi locuri de muncă care vor fi mult mai bune”.
Și cu oamenii „trași pe dreapta” de o „mașinărie” ce vom face? Ce-i soartă îi așteaptă pe cei eliminați din joc de un chatbot d-ăsta de care s-a îndrăgostit „elita planetei”?
Nimeni nu o spune pe șleau, dar răspunsul e unul singur, cum îl sugerează și Politico – cine nu se adaptează noii realități, moare! Atât de simplu, fără complicații!
„Trebuie să avem un sistem foarte deschis de calificare și recalificare. Nu putem spune «Ei bine, asta este!». Trebuie să spunem «Ei bine, abilitățile fac parte, acum, din viața normală de lucru». Trebuie să ne adaptăm permanent capacitățile de lucru, abilitățile”, transmite Nicolas Schmit, un luxemburghez în vârstă de 69 de ani ajuns comisar pentru Locuri de muncă la Bruxelles.
Planul UE de eutanasiere a clasei muncitoare arată astfel – până în 2030, adică în doar câțiva ani, trebuie să avem peste 20 de milioane de profesioniști în domeniul TIC (în prezent sunt doar 9 milioane)! Dar una dintre cele mai mari provocări în acest program de „recalificare profesională” a lucrătorilor din Europa este tocmai dorința/disponibilitatea oamenilor de a învăța să facă altceva. Cum vede UE situația? Iată chiar declarația „ministrului” Locurilor de muncă, Nicolas Schmit: „Nu schimbi oamenii cu ușurință dacă există o mentalitate ostilă sau negativă”. Și, atunci, ce faci, ce pregătești?
Angajatorii, aflați în prima linie a provocării pe care o lansează „lumea nouă”, vor fi obligați să aleagă – ori taie în carne vie, ca să supraviețuiască pe piață, ori dispar în negura falimentului.
Una dintre cele mai grosolane minciuni vânturate de experții euroatlantiști și de mass-media militarizată este că Europa nu are capacitatea de a supraviețui fără ajutorul Pentagonului.
Practic, extinderea NATO de după 1990 a echivalat cu pierderea suveranității continentului, pe parcursul unor decenii întregi în care NIMENI nu a amenințat securitatea Europei. Rusia se afla în cădere liberă, iar China avea propriile provocări. În timpul Războiului Rece exista o rațiune pentru prezența americanilor – Uniunea Sovietică menținea 300.000 de soldați în Germania de Est, iar trupele Pactului de la Varșovia ar fi putut, teoretic, să amenințe țările aflate dincolo de cortină. Odată cu căderea zidului Berlinului a apărut cea mai mare problemă pe ordinea de zi a NATO: inexistența unui inamic. Așa că organizația ”defensivă” a găsit imediat unul – terorismul islamic – și a demarat procesul de extindere către Est. Cu scopul evident de a-i plasa Rusiei lovitura mortală, la momentul potrivit.
Europa produce de mult timp armament avansat: avioane, tancuri, rachete, submarine, tot ceea ce ar avea nevoie în cazul unui conflict armat. În plus, Franța și Marea Britanie dispun de peste 500 de focoase nucleare, suficient pentru a descuraja orice posibil inamic. Cu puterea sa economică și tehnologică, dar și cu efective armate de ordinul milioanelor, Uniunea Europeană ar fi fost capabilă să-și asigure securitatea fără probleme.
A spus-o președintele Macron (”NATO este în moarte clinică”), fără a avea însă sprijinul necesar desprinderii de sub tutela Washingtonului. În absența conflictului din Ucraina, existau șanse bune ca Uniunea Europeană să pună pe picioare propria armată și astfel influența Pentagonului să devină irelevantă pe continent. Așa că pentru NATO (aka Washington) declanșarea războiului Ucraina-Rusia a fost mai degrabă o problemă de viață și de moarte. De aici și insistența cu care Pentagonul a livrat armament către Kiev și a asigurat instruirea soldaților ucraineni, mai ales după lovitura de stat cunoscută sub denumirea de Maidan.
Generații întregi de lideri europeni au promovat cu sârg ideea că leadershipul american este de neînlocuit și că Europa ar dispărea dacă și-ar asuma asigurarea securității fără sprijinul Pentagonului. Politicienii-marionetă crescuți la școala americană de la Davos s-au arătat entuziasmați să joace rolul dependenților de Washington. Ei le-au transmis alegătorilor că este mult mai ieftin (și mai comod) ca o superputere ca SUA să-ți asigure protecția față de orice posibil atacator. În fond, Pentagonul cere anual doar două procente din PIB-ul Europei, adică circa 300 de miliarde de euro. Foarte puțin, în comparație cu cele 800 de miliarde de dolari suportate de contribuabilii americani pentru ca SUA să-și păstreze supremația.
Sub pretextul că protejează continentul de ”invazia rusă”, NATO nu doar că și-a salvat pielea, dar a reușit să-și sporească influența în Europa și să facă inutile orice încercări de obținere a suveranității. Până când liderii europeni nu vor accepta faptul că UE se poate descurca singură, iar americanii nu vor renunța la rolul de poliție globală, obediența față de Washington va continua. Guvernul american dorește ca europenii să rămână dependenți de protecția SUA și chiar să se supună orbește atunci când vine vorba de preferințele Casei Albe în materie de securitate.
Întrebarea este în ce măsură partidele de pe scena politică europeană sunt capabile să promoveze lideri care să manifeste independență față de școala de la Davos.
De mai bine de două decenii statele UE sunt obligate să-și mețină deficitul bugetar și datoriile la maximum 3%, respectiv 60% din PIB. Aceste reguli, parte a Pctului de Creștere si Stabilitate nu au fost respectate chiar de Germania, unul dintre statele care a facut presiuni pentru adoptarea lor. Cât despre țările care au respectat regula, ea nu a dus la creșterea și stabilitatea preconizate. După ce Europa și-a oprit economia, ca măsură împotriva pandemiei covid-19, aplicarea Pactului a fost suspendată, pentru a da o gură de oxigen economiilor naționale. Însă, la finalul acestui an, vechile reguli se vor întoarce și, la presiunea Germaniei, vor fi și mai dure.
În urmă cu un an, ministrul german de Finanțe, din partea Partidului Liberal care se prăbușește în sondaje, a respins ideea abandonării regulilor disciplinei bugetare. Pentru a face pe plac Berlinului, Comisia Europeană a adăugat un mecanism de siguranță care va obligă țările cu deficit bugetar mai mare de 3% din PIB să facă ajustări anuale de cel puțin 0,5% din PIB, până ajung la plafonul impus de Bruxelles. Germania propusese ca aceste ajustări, adică reduceri ale cheltuielilor bugetare, să fie de cel puțin 1% anual. Noile reguli se vor aplica în contextul creșterii puternice a cheltuielilor militare ale satelor UE, lansate acum într-un program de înarmare, pe fondul războiului din Ucraina.
„Anul acesta marchează a 30-a aniversare a Uniunii Europene. În 1993, când a intrat în vigoare Tratatul de la Maastricht, europenii au început un experiment istoric unic în ce privește guvernanța supranaționala și transferul suveranității. Piața unică a UE permite libera circulație a bunurilor, serviciilor și capitalului între cele 27 de state membre. Crucial, spațiul Schengen presupune deschiderea frontierelor între statele membre (și libera circulație chiar și pentru cetățenii statelor non-Schengen), permițând ca peste 400 de milioane de oameni să aibă o formă de cetățenie fără precedent, care transcende teritoriile naționale. Liberul schimb este o idee veche, însă libertatea de mișcare a oamenilor la acest nivel este ceva cu totul nou.
Însă în ce măsură este UE mai mult decât un bloc al liberului schimb? Este edificator să luăm în considerare două momente recente în care europenii au fost puși în fața divorțului: criza datoriilor din Grecia și Brexitul, fiecare eveniment aducând în prim-plan forțele care se lupta pentru controlul continentului. În cazul Greciei, UE a jucat rolul opresorului, amenințând cu ruperea legăturilor pentru a obține concesii de la un stat membru. În cazul Brexitului, Bruxellesul joacă rolul eroului care îndură cu stoicism un act de trădare și rămâne fidel principiilor multilateralismului și deschiderii. Care dintre aceste două episoade se apropie cel mai mult de adevăratul caracter al UE?”, scrie Antara Haldar, profesor asociat la Universitatea Cambridge, pentru Project Syndicate.
”Uneori, filosofia Europei pare că se bazează pe ”economia casnică”. Cancelara Angela Merkel a invocat imaginea gospodinei suabe chibzuite pentru a-și justifica politica dură din timpul crizei din Grecia, iar poziția adoptată atunci de UE are o bază științifică cât un basm cu gospodine.
Să ne amintim că problemele cauzate de datoriile Greciei au fost parte dintr-un domino. După criza financiară globală din 2008, Grecia nu și-a mai putut plăti datoriile uriașe și a cerut asistență din partea UE și a FMI, creditorul global de ultimă instanță. Nimeni nu contestă faptul că finanțele Greciei erau un dezastru, dar mulți consideră că „troica” (Comisia Europeană, Banca Centrală Europeană și FMI) a greșit cerând penitență Greciei pentru greșelile trecute, în loc să puna bazele unui viitor mai bun.
Ei au insistat că Grecia va primi niște împrumuturi doar dacă va adopta măsuri severe de austeritate, inclusiv reduceri bugetare, majorări de taxe, privatizări forțate și o mulțime de reforme pro-business. Sau, cum a observat ministrul de Finanțe al Greciei de la acel moment, Yanis Varoufakis, obsesia troicii pentru pedepsire, nu pentru refacere, a supus Grecia unei simulări a înecului la nivel financiar. UE a părut un bătăuș gata să provoace niște suferințe inutile unei populații nefericite. Refuzând iertarea Greciei de unele dintre datorii, UE părea să îmbrățișeze principiul darwinian că Europa va fi mai puternică dacă vor fi eliminate cele mai slabe verigi economice (un deznodământ care a fost evitat la limită).
Printre cei care au susținut această abordare s-a numărat Germania, care ar fi trebui să știe ce se întâmplă când o țară este supusa unei umilințe naționale. Îmbrățișând punctul de vedere german, UE a susținut că este necesara o disciplină fiscală rigidă în Grecia, indiferent dacă aceasta ar urma să arunce în mizerie poporul elen.
În cazul Brexitului, statutul Marii Britanii de a doua economie din UE a făcut ca Londra să devină victima propriului orgoliu. O majoritate la limită a britanicilor a respins logica rămânerii în UE și s-a concentrat în schimb pe problemele despre care presupuneau că sunt cauzate de migrație (precum lipsa locurilor în școlile primare și a medicilor). Pentru cei care au votat pentru Brexit, beneficiile liberului schimb nu mai justificau costurile migrației din cadrul UE.
Când Marea Britanie a invocat Articolul 50 din Tratatul Uniunii Europene și a inițiat divorțul, UE s-a comportat ca o comunitate. Cu alte cuvinte, poziția UE a fost inversă față de cea din timpul crizei din Grecia. După 2016, UE a rămas fidelă mandatului ei inițial de a asigura pacea și prosperitatea între țări foste inamice, justificând Nobelul pentru Pace pe care l-a primit în 2012.
Însă graba cu care Europa a aruncat Grecia în suferință și a ignorat vocea grecilor a fost un imbold pentru euroscepticii din Marea Britanie. De ce să mai facă parte Regatul Unit dintr-un proiect care permite celui puternic să-l intimideze pe cel slab? După 2009-2010, Grecia și alte țări din sudul UE au devenit – pe baza unor teorii economice foarte subțiri – ceea ce Paul Krugman descria în The New York Times drept ”Austeria”. Propria experiență cu austeritatea după 2010 a jucat un rol important în Marea Britanie atunci când a venit momentul referendumului pentru Brexit.
Unicitatea proiectului european ține de ambiția sa de a crea un nou tip de legătură între oameni și locuri, bazată pe ”ideea de Europa”. Experiențele Greciei și Marii Britanii arată, fiecare în felul ei, că această idee nu se poate baza doar pe o logică tranzacțională. Experimentele anterioare cu austeritatea, în anii 1930, au dus în cele din urma la sfâșierea continentului. Dacă UE vrea să rămână unită încă 30 de ani, va trebui să decidă o dată pentru totdeauna dacă vrea austeritate sau solidaritate – o alegere reflectată în dezbaterea tot mai intensă pe marginea reformei regulilor fiscale propusă de Comisia Europeană. Dacă UE va alege austeritatea, atunci le va da dreptate celor care cred că proiectul european nu a fost decât o căsătorie de conveniență.”
La o zi după ce s-a întors la București de la casa de vacanță, medicul Felix Popescu, în vârstă de 49 de ani, a primit un telefon: Cineva intrase în casa lui de vacanță și cel mai probabil, acel „cineva” era un urs.
Potrivit celor relatate de chirurg, ursul a provocat pagube de aproximativ 10.000 de euro în locuința sa. Dincolo de daunele materiale, însă, ursul invadator a mâncat și a băut… tot ce a găsit. „A băut totul. M-a lăsat fără vodcă, fără whisky, fără șampanie. S-a distrat pe cinste la mine acasă”, spune medicul Popescu.
Se estimează că în România trăiesc în prezent 8.000 de urși bruni, mai mult decât în orice altă țară din Europa, iar acești urși sunt, potrivit Financial Times, „celebri” pentru activitatea lor de a scormoni prin coșurile de gunoi, de a urmări schiorii pe piste și de a da năvală în case. În ultimii șapte ani, 14 persoane au fost ucise și 154 au fost atacate de urși, potrivit datelor Ministerului Mediului din România.
Între timp, în ultimii doi ani, statul român a plătit despăgubiri în jur de 2,5 milioane de euro pentru pagubele produse de urși, potrivit aceluiași minister. Relația românilor cu acest mare mamifer, care este o specie protejată conform legislației UE, devine așadar din ce în ce mai dificilă, iar în acest context sunt acum din ce în ce mai multe voci care cer o creștere a cotelor de vânătoare pentru a crește astfel numărul de urși permis să intre în fiecare an în bătaia puștii vânătorilor.
Devine din ce în ce mai clar pentru tot mai mulți oameni din Occident că ceva a mers teribil de prost cu proiectul Ucrainei. Previziunile și proiecțiile nu s-au adeverit, iar Occidentul nu pare să știe ce să facă. Economia rusă nu a fost un castel de cărți de joc, așa cum s-a prezis, armele rusești nu au fost inferioare, așa cum s-a prezis, soldații și comandanții ruși nu au fost incompetenți, așa cum s-a prezis, iar tehnologia rusă nu a fost inferioară, așa cum s-a prezis.
În unele privințe, rușii par chiar să fie superiori Occidentului. Armele lor sunt eficiente și, în multe cazuri, chiar superioare din punct de vedere tehnologic, după cum demonstrează clar rachetele hipersonice, sistemele SAM și sistemele de război electronic. Economia lor pare a fi surprinzător de avansată și diversificată și se bazează pe crearea de bogăție reală, mai degrabă decât pe financiarizare și îndatorare, ca în cazul Occidentului. Gândirea lor strategică și tactică pare, de asemenea, să funcționeze mult mai bine decât cea a Occidentului.
Întreaga încurcătură este adesea explicată ca fiind rezultatul unei erori de calcul din partea elitelor occidentale – acestea au subestimat Rusia și au supraestimat Occidentul. Însă situația este mult mai gravă decât atât. Fiecare zi care trece dezvăluie tot mai mult impotența Occidentului, iar situația devine de-a dreptul umilitoare. În acest moment, restul lumii fie dă din cap, fie pur și simplu râde de Occident și de politicienii și diplomații săi – ca să nu mai vorbim de populațiile sale disperate.
Disfuncția Occidentului este mult mai profundă decât situația din jurul proiectului ucrainean. O găsim absolut peste tot. Occidentul nu poate face diplomație în general, nu-și poate conduce orașele sau țările decât în prăpastie, proiectele de înaltă tehnologie eșuează aproape de regulă, infrastructura se prăbușește, economiile se prăbușesc, iar toate politicile publice par să aibă ca scop final o sinucidere civilizațională. Mecanismele de control ale Occidentului asupra restului lumii se prăbușesc și ele, inclusiv dolarul, sancțiunile, revoluțiile de culoare, intervențiile militare și amenințările. Nimic nu funcționează și tot ceea ce face Occidentul pare să înrăutățească lucrurile.
Orice persoană rațională, atunci când aude un lider occidental, un diplomat sau un ”expert” vorbind, își pune această întrebare: ”Mint pur și simplu sau sunt într-adevăr atât de incompetenți și deliranți?”. Răspunsul este ”amândouă”, dar factorul incompetență este mult mai mare decât își pot imagina majoritatea oamenilor.
De ce s-a întâmplat acest lucru? Cauza este mult mai profundă decât dezindustrializarea Occidentului sau problemele economice în general. Economia nu explică incompetența incredibilă de care a dat dovadă Occidentul înainte și în timpul războiului din Ucraina.
Cauza acestui dezastru în desfășurare este o problemă structurală gravă în Occident – pe care Rusia pare să o fi evitat în mare parte. Această problemă structurală este o condiție necesară pentru actualul sistem occidental și a fost creată în mod intenționat. Să analizăm ”mecanismul” din spatele ei. Este, din păcate, un articol lung, dar subiectul o cere.
Capitalul uman și proprietățile sale
Actuala structură de putere a Occidentului, bazată pe ideologie, impune în mod categoric ca anumite tipuri de persoane să se afle în poziții de influență și anumite tipuri de persoane să fie marginalizate.Este valabil pentru toate treptele scării sociale; de la educatoare de grădiniță la profesori universitari și directori de corporații, și până la conducătorii societății însăși. Fenomenul a progresat constant în ultimele cinci decenii și a dus la o problemă structurală majoră pentru Occident. Problema este degradarea evidentă și masivă și alocarea greșită a capitalului uman.
Capitalul uman poate fi descris ca fiind calitatea forței de muncă a unei companii sau a unei națiuni sau, mai precis, cât de competent este fondul de angajați – cât de bine sunt pregătiți, cât de repede pot fi pregătiți, cum sunt educați în general și cum iau decizii. Pentru a înțelege ce înseamnă cu adevărat competența, să o definim mai bine.
Competența poate fi descrisă ca fiind specifică sau generală. Distincția este extrem de importantă și trebuie să fie înțeleasă de oricine încearcă să gestioneze capitalul uman la scară mică sau mare.
Competența specifică este capacitatea de a face un anumit tip de muncă. Poate fi vorba de tâmplărie, codificare, chimie, medicină, pilotarea unui avion de linie și așa mai departe. Unele dintre aceste tipuri de locuri de muncă pot necesita multă competență, pregătire și inteligență, dar ceea ce au în comun reprezintă faptul că domeniul lor de aplicare este limitat și clar definit. Ele există în cadrul unor granițe clare, separate de complexitatea și neclaritatea lumii în general. Fiecare tip de muncă necesită anumite abilități înnăscute la persoana respectivă, precum și grade diferite de pregătire. Oamenii, desigur, diferă foarte mult în ceea ce privește nivelul lor de competență specifică în cadrul fiecărui domeniu.
Competența generală sau de nivel înalt este capacitatea de a face o muncă care depășește limitele clar definite. Subiectul acestor tipuri de muncă există într-un ”univers variabil” complex și poate fi extrem de vag și confuz. Ele necesită capacitatea de a fi adaptabil și de a putea transfera competențe între diferite tipuri de muncă. Acest lucru se aplică, de asemenea, în cazul în care expertiza într-un domeniu este aplicată într-un domeniu complet diferit – cum ar fi aplicarea psihologiei la economie sau a astrofizicii la știința climei.
Exemple de poziții care necesită persoane cu competențe generale sau de nivel înalt sunt directorii de corporații, toate tipurile de planificatori și administratori, dezvoltatorii de produse, inventatorii, consultanții și analiștii de nivel înalt, liderii și planificatorii militari, diplomații, judecătorii, liderii politici, precum și oamenii de știință și teoreticienii de nivel înalt, pentru a numi doar câteva dintre acestea.
Tipurile de muncă cu competențe specifice și cele cu competențe generale nu sunt două lucruri separate. Se poate spune că tipurile de muncă sau ”locurile de muncă” variază de la aproape complet specifice până la aproape complet generale. Aproape toate tipurile de muncă au elemente din ambele, dar în proporții diferite. Pentru a ilustra acest lucru, voi lua un exemplu de la o companie pe care o cunosc personal. Este o companie de software cu mai mulți proprietari, iar majoritatea lucrează în cadrul firmei. Unul dintre proprietari este un specialist în baze de date extrem de competent. Însă atunci când contribuie la luarea deciziilor pentru întreaga companie, el devine o problemă absolută. Structura de management a firmei a trebuit să fie ”modificată” pentru a-l neutraliza în acest rol, precum și în alte câteva. El are o competență specifică excepțională, dar o competență generală foarte slabă. Așadar, nu poate ”transfera” competența sa specifică (baze de date) asupra competenței de a avea o viziune asupra viitorului companiei. Pur și simplu nu poate funcționa în mod obiectiv sau rațional în afara activității sale de bază.
Deci, ce îl face pe acest angajat să aibă o competență generală atât de slabă – sau, mai precis, ce este competența generală? Competența generală necesită trei condiții necesare: a) o inteligență generală ridicată sau IQ, b) capacitatea de a fi obiectiv, chiar și în situații în care rezultatul concluziilor tale poate să nu fie pe placul tău și c) capacitatea de a ajunge la concluzii fără a fi influențat de alții (adică gândire independentă). Ultimele două condiții sunt un rezultat direct al modului în care creierul uman interacționează cu mediul înconjurător. Mecanismul din spatele acesteia este prea complicat pentru a fi descris aici, dar, în termeni simpli, se poate spune că oamenii variază în relația lor cu realitatea de la emoțional-exterior/subiectiv la introspectiv/obiectiv. Această variabilă, ca toate trăsăturile evolutive, inclusiv IQ-ul, este distribuită normal. Cu implicații destul de tulburătoare, dificil de înțeles pentru unii oameni.
Să ne uităm mai întâi la IQ, sau inteligența generală. Pentru a putea face față unei munci complicate sau pentru a parcurge un program universitar adevărat, este necesar un IQ de aproximativ 125 de puncte. Doar aproximativ 5% din populația din Occident are acest IQ sau unul mai mare. Asta înseamnă că fondul de persoane cu potențial de competență la nivel înalt este foarte mic pentru început. Chiar dacă folosim un IQ de 115, suficient pentru cele mai multe lucrări semi-complicate, grupul potențial ajunge doar la 16% din populație.
Acum să analizăm celelalte variabile, și anume obiectivitatea și gândirea independentă. Cele două sunt corelate și le vom trata, din comoditate, ca fiind aceeași variabilă sau trăsătură, chiar dacă nu sunt. Ele sunt distribuite în mod normal, la fel ca și IQ-ul, cu cele mai multe la mijloc și mai puține spre extreme, în ambele direcții. De o parte a distribuției se află persoanele care, ca să spunem lucrurilor pe nume, sunt incapabile să gândească obiectiv în legătură cu orice problemă care ar putea interacționa cu opiniile lor personale despre orice. Aceștia pot fi competenți într-un domeniu limitat, ”neutru” pentru ei (cum ar fi bazele de date), dar care nu implică nimic altceva. Nu pot conduce o companie într-un mediu concurențial, decât în jos, spre faliment. Nu pot conduce un oraș, o țară, o campanie militară, o economie sau orice altceva care necesită competență generală, decât în jos, indiferent de inteligența lor. Ei sunt în mod clar nepotriviți pentru locuri de muncă de competență generală/la nivel înalt.
Așadar, care este proporția din populație suficient de obiectivă și suficient de independentă în gândire pentru a fi potrivită acestor locuri de muncă? Este dificil de determinat, dar în mod clar vorbim despre maximum 50% din populație. În realitate este mult mai puțin, dar să fim generoși și să spunem că ar fi 30%. Ce înseamnă asta?
IQ-ul și obiectivitatea/gândirea independentă sunt oarecum corelate, dar să presupunem că nu sunt corelate. Să presupunem că avem un grup de persoane potențial obiective și raționale care reprezintă 30% și un grup de persoane cu un IQ de 125 care reprezintă 5%. Aceasta înseamnă că fondul de persoane cu competențe generale de nivel înalt este de 5% din 30%, adică 1,5% din populație.
Dacă suntem cu adevărat generoși și presupunem că 50% din populație este obiectivă și rațională și că un IQ de 115 este suficient pentru aceste locuri de muncă, atunci avem 16% din 50%, ceea ce reprezintă un grup de 8% din populație.
Importanța acestui lucru nu poate fi supraestimată. Acest grup, fie că îl definim ca fiind 1,5% din populație sau 8% din populație, este extrem de valoros. Reprezintă, în esență, singurul grup din societate care poate evalua în mod fiabil situații complexe și poate lua ulterior decizii raționale. Fără el, societatea tehnologică modernă pur și simplu nu poate fi construită sau menținută – cu atât mai puțin avansată. Permiteți-mi să reformulez – dacă nu identificăm și nu utilizăm acest grup, nu ne putem conduce societățile noastre complicate decât în jos, spre faliment.
Epurarea occidentală a competenței
Societatea occidentală modernă este, din punct de vedere al guvernării, motivată și controlată ideologic. Ea este împinsă într-o direcție ideologică foarte clar definită, condusă de Uniunea Europeană și de actuala administrație americană. Această ideologie nu este subiectul articolului, dar poate fi observată peste tot de orice persoană care gândește rațional și independentă. Pentru cei neinformați și curioși, un bun punct de plecare este site-ul web al organismului de elaborare a politicilor UE – Forumul Economic Mondial.
Pentru a atinge aceste obiective ideologice în Occident, trebuie să se întâmple două lucruri: a) oamenii potriviți trebuie să fie puși la putere la toate nivelurile societății și b) orice elemente perturbatoare trebuie eliminate sau suprimate. Deoarece toate obiectivele ideologice tind să fie mai mult sau mai puțin în conflict cu realitatea, nu există un grup mai perturbator pentru acestea decât cel care acționează în mod obiectiv și independent. Oamenii din rândul ultimului grup pur și simplu nu pot fi lăsați să ajungă în poziții de putere. Iar dacă totui ajung, ei trebuie să fie ținuți în lesă și/sau forțați să urmeze linia.
Grupul obiectiv/rațional/de competență generală, indiferent dacă este de 1,5% sau 8% din populație, devine astfel o problemă mai degrabă decât o resursă. Este exact situația din Occident în prezent.
Mulți oameni au observat că meritocrația a fost abandonată în mod sistematic în Occident, iar relația dintre competență și recompensă a fost ruptă în zone uriașe ale economiei – și aproape complet în guvern. Ceea ce puțini oameni par să realizeze este că fenomenul reprezintă o necesitate pentru ca obiectivele ideologice ale Occidentului să fie atinse. Competența la nivel înalt nu poate fi promovată pentru că reprezintă o amenințare. Prin urmare, nu poate fi recompensată.
Pentru a ilustra acest lucru, să aruncăm o privire la ceea ce se întâmplă atunci când unui membru al procentului de 1,5% i se permite să obțină o putere semnificativă. Elon Musk este un om inteligent, probabil cu un IQ de 150 sau mai mult. Este, de asemenea, destul de obiectiv și realist în evaluările sale și un gânditor independent. Proprietatea și guvernarea sa asupra Twitter/X reprezintă o problemă majoră pentru obiectivele ideologice occidentale. Libertatea de exprimare este o amenințare evidentă pentru orice ideologie și, pentru a pune sare pe rană, Musk i-a înjosit pe gardienii ideologiei de la Twitter, făcând mișto de ei, apoi concediindu-i pe toți și păstrându-i doar pe cei competenți. Gestul nu poate fi lăsat fără urmări și putem vedea deja răspunsul. UE plănuiește să folosească forța pentru a opri acest afront adus Ideologiei și ar putea chiar să blocheze Twitter în Europa. Campionul ideologic (și suspectat de a fi un robot-șopârlă) Mark Zuckerberg a fost chiar instruit să pregătească o copie ideologică pură a Twitter drept răspuns – dar se pare că a eșuat. Așteptăm cu nerăbdare alte reacții, care pot varia de la războiul juridic până la acțiuni mai ”directe”. Și care, cel mai probabil, vor fi îndreptate împotriva lui Musk personal.
Reconfigurarea educației occidentale
După cum s-a menționat anterior, trebuie să se întâmple două lucruri pentru ca obiectivele ideologice să devină realitate: oamenii potriviți trebuie promovați, iar oamenii nepotriviți trebuie suprimați. Procesul de înălțare/suprimare a devenit principalul obiectiv al sistemului de educație occidental – de la grădiniță până la universitate. Dacă ne uităm la ceea ce a făcut sistemul educațional, fenomenul devine extrem de evident. Iată câteva exemple:
Evaluarea competenței este degradată în mod sistematic pentru a evita comparația între cei competenți și cei incompetenți. Se renunță la examene în favoarea unor ”proiecte” constante, iar elevii lucrează în grupuri, astfel încât incompetenții să se poată ascunde. Școlile evită pe cât posibil să testeze direct individul – și astfel să îl compare cu ceilalți. Cei competenți nu trebuie să fie încurajați și, dacă este posibil, ei înșiși nu trebuie să realizeze că sunt mai presus de ceilalți.
Universitățile își bazează din ce în ce mai mult admiterea pe alte criterii decât competența, inclusiv pe cote bazate pe apartanența la o anumită minoritate etnică. Cea mai insidioasă metodă de selecție este ”eseul personal” pe care candidații trebuie să-l prezinte – și care devine uneori chiar mai important decât notele. Cu cât candidații semnalează mai mult virtuozitatea în eseu, cu atât au mai multe șanse de a fi admiși. Pe baza eseului, universitățile îi pot selecta pe cei mai puri din punct de vedere ideologic – ceea ce reprezintă, pentru început, singurul scop al cerinței eseului.
Aproape fiecare subiect academic este transformat din obiectiv în subiectiv pentru a veni în ajutorul studentului irațional-incompetent. Observația este valabilă chiar și pentru disciplinele dificile, cum ar fi matematica – unde în prezent 2+2 nu mai este neapărat egal cu 4. Chiar și inteligența pare a fi acum subiectivă, iar cei proști pot fi la fel de deștepți ca și cei inteligenți – este doar o chestiune de perspectivă, de instrumente de măsurare potrivite și de invenții idioate precum ”inteligența emoțională”.
Aproape fiecare materie a fost ușurată mai mult decât înainte pentru a-i ajuta pe studenții incompetenți și chiar și domenii critice, cum ar fi medicina, absolvă acum oameni complet incompetenți și fără habar – pe scară largă. Scăderea sistematică a standardelor are, de asemenea, avantajul suplimentar de a crea dezinteres față de studenții inteligenți și raționali. Un student inteligent are performanțe din ce în ce mai bune în raport cu ceilalți pe măsură ce materia devine mai dificilă. Dacă subiectul este ușor sau este făcut neinteresant, el se va scufunda în mediocritate – ceea ce reprezintă o parte din scopul reducerii standardelor pentru început.
Disciplinele care ar putea fi o amenințare la adresa iraționalității Ideologiei au fost masiv subminate și corupte. Fenomenul este valabil pentru mai multe domenii, dar în special în cazul psihologiei și a istoriei, care, în formele lor adecvate, ar reprezenta o amenințare masivă la adresa obiectivelor ideologice occidentale. Psihologia a fost răstălmăcită într-o abominație aproape de nerecunoscut, iar istoria a devenit în mare parte doar minciună în zilele noastre.
Discipline false au fost inventate din temelii cu scopul de a-i pregăti pe cei puri din punct de vedere ideologic, fără a fi nevoie de competență, inteligență sau vreo legătură cu realitatea. Aceste discipline pot fi găsite în listele cu ”cele mai inutile diplome universitare” de pe tot internetul. Este o neînțelegere. Diplomele respective nu sunt deloc inutile – ele îi înalță pe cei puri din punct de vedere ideologic în societate prin acordarea unei ”certificări” universitare. Această certificare justifică acordarea unor poziții importante în societate.
Societatea occidentală, în general, a renunțat la raționalitate și a înlocuit-o cu subiectivismul (desemnat oficial drept ”postmodernism”). Scopul nu este doar acela de a-i forma și avansa pe cei puri din punct de vedere ideologic, ci de a folosi subiectivismul ca instrument de opresiune împotriva grupului 1,5/8 și a părții raționale a populației din afara acestuia. Cel mai bun mod de a suprima o persoană rațională este de a o supune unei existențe de iraționalitate totală și constantă. În esență, este vorba de gazlighting la scară civilizațională, îndreptat împotriva grupului rațional periculos.
În timp ce grupul rațional periculos este suprimat și subminat, ”liderii de mâine”, puri din punct de vedere ideologic, sunt îndoctrinați în loc să fie educați, primesc certificate universitare în loc de diplome reale și, în cele din urmă, li se oferă o cantitate nesfârșită de locuri de muncă false și bine plătite atât în sectorul privat, cât și în cel public. Acest grup pur din punct de vedere ideologic, bine plătit, devine apoi baza de putere a noului sistem ideologic.
Migrația ascendentă a incompetenților
Scopul acestei intervenții deliberate în sistemul educațional este de a crea ceea ce s-ar putea numi un ”model de migrație” în societate, bazat pe (lipsa de) competență și puritate ideologică. Oamenii potriviți trebuie să fie plasați în pozițiile și locurile de muncă potrivite și, din moment ce sunt incompetenți, acest lucru trebuie să fie gestionat pentru ei. După ce părăsesc școala cu certificatele lor, guvernul și sectorul privat preiau controlul și îi împing în mod activ în sus, îndepărtând în același timp temutul grup 1,5/8 de influență și de locurile de muncă bine plătite.
Două evoluții din Occident au fost mană cerească pentru aceste eforturi: externalizarea producției occidentale în Asia și eliminarea virtuală a concurenței în sectorul corporatist. Fenomenul a redus masiv nivelul de complexitate al economiei occidentale și, ulterior, nevoia grupului 1,5/8. Atunci când majoritatea companiilor operează servicii într-un mediu protejat, este mult mai puțină nevoie de oameni de nivel înalt/rațional – în timp ce într-o ”economie reală” acești oameni pur și simplu nu pot fi marginalizați. De asemenea, atunci când poți scăpa cu bine prin operarea unei economii false bazate pe statutul de rezervă al dolarului, poți, de asemenea, să operezi o societate falsă condusă de incompetenți.
Să analizăm mai îndeaproape modul în care este gestionată migrația ascendentă a celor puri din punct de vedere ideologic după ce își primesc certificatele universitare – și cum este blocat în mod sistematic grupul 1,5/8. Există cinci metode principale care sunt folosite – împreună, formează un proces de preluare a societății pe termen lung. Iată-le:
Filtrarea în sectorul public – descrie procesul de selecție a locurilor de muncă în sectorul public. Inițial se folosește metoda ”piciorului în ușă”. Câțiva politicieni și birocrați puri din punct de vedere ideologic se poziționează în cadrul sistemului și încep să controleze cine este angajat. Fenomenul crește exponențial de-a lungul deceniilor, pe măsură ce tot mai mulți ”puriști” obțin acces la pârghiile puterii. În prezent, procesul este atât de evident încât începe să se exprime în documentele de politică de recrutare – cum ar fi exemplul recent al guvernului britanic care exclude ”bărbații albi” din categoria piloților de vânătoare. Occidentul a reușit aproape în totalitate să excludă grupul 1,5/8 din posturile din sectorul public, inclusiv forțele sale armate, folosind această metodă.
Umplerea sectorului public – pe măsură ce procesul de filtrare a sectorului public avansează, puriștii din interiorul sistemului încep să creeze din ce în ce mai multe posturi pentru confrații lor puriști. Sunt create noi departamente, apar grupuri de lucru și comitete, iar sectorul public se extinde. Companiile publice, cum ar fi companiile de utilități, spitalele și școlile, sunt, de asemenea, adesea folosite ca unități de depozitare pentru un număr mare de puriști ideologici. Se întâmplă extrem de evident în Occident. Fiecare lege sau inițiativă inutilă necesită din ce în ce mai mulți oameni – iar acești oameni sunt cu toții atent selectați.
Crearea de locuri de muncă prin decret – metoda se adresează atât sectorului privat, cât și sectorului semipublic. Puriștii guvernamentali încep să creeze noi legi și standarde pe care toate companiile trebuie să le îndeplinească. Ele sunt justificate în baza implemnetării ”binelui” și, de obicei, se referă la mediu, egalitate, siguranță și alte asemenea lucruri. Acest lucru creează un număr mare de posturi în cadrul companiilor private, posturi adaptate pentru cei puri din punct de vedere ideologic – în special în funcții de sprijin, cum ar fi resursele umane, funcțiile de conformitate și altele. Subterfugiul permite o situație de ”picior în ușă” în sectorul privat și le oferă puriștilor acces la pârghiile de putere de acolo – la fel cum au deja în sectorul public.
Filtrarea în sectorul privat – pe măsură ce puriștii au obținut acces la sectorul privat – în special la resursele umane (care reprezintă calul troian purist standard în companiile private) – aceștia încep să filtreze noii recruți exact în același mod în care o face sectorul public. Ca și în sectorul public, procesul de filtrare devine tot mai evident. Un număr semnificativ de companii specifică acum în anunțurile lor de angajare ce grupuri nu vor fi angajate. Pentru că nu pot spune în mod deschis ”nu angajăm gânditori inteligenți și independenți”, ele folosesc de obicei ”bărbații albi” ca un substitut pentru acest grup, dintr-un anumit motiv. Acel grup este considerat a fi o amenințare deosebită, deși puteți fi siguri că oricine nu urmează programul va fi concediat, indiferent de sex sau de culoarea pielii.
Umplerea sectorului privat – la scurt timp după ce Elon Musk a cumpărat Twitter, a concediat ceva de genul 80% dintre angajații săi. Acel 80% era rata de umplutură a sectorului privat al companiei – destul de mare. Companiile, în special în sectoarele care pot influența opinia publică – dar nu numai – creează din ce în ce mai mult un număr mare de posturi care sunt fie total inutile, fie destinate operațiunilor de influență împotriva publicului.
Metodele de filtrare și umplutură sunt principalele mecanisme folosite pentru preluarea societăților occidentale de către cei puri din punct de vedere ideologic. Mai există și alte mecanisme, cum ar fi ESG, filtrarea de către anumite bănci și fonduri de investiții cu privire la cine primește finanțare și cine nu – și imigrația necontrolată pusă la cale de cei puri din punct de vedere ideologic, care este văzută de aceștia ca o continuare a procesului de migrație internă.
Cei puri din punct de vedere ideologic au fost mutați în mod sistematic în aproape toate pozițiile de putere din sectorul public și într-o mare parte a sectorului privat – iar situația din sectorul privat reflectă din ce în ce mai mult sectorul public în ceea ce privește practicile de angajare și de îndesire a angajaților. Periculosul grup 1,5/8 este ținut la distanță prin toate mijloacele, și cu mare succes. Baza de putere a Ideologiei este ferm stabilită.
Programul de migrare a locurilor de muncă nu a fost ieftin. Milioanele de locuri de muncă inutile costă bani și este clar că o parte semnificativă a datoriei publice occidentale poate fi atribuită acestui program, un fapt care nu pare să fi fost observat de multă lume.
Consecințele
Principalul lucru care trebuie înțeles este că societățile și economiile occidentale au fost puse pe o bază ideologică. Productivitatea, competitivitatea, tehnologia și știința pur și simplu nu mai sunt priorități în Occident. Explicarea consecințelor acestui proces pentru Occident ar necesita multe articole sau o carte de câteva sute de pagini. Totuși, să menționăm câteva exemple.
Criza de competență inversă – scopul întregului proiect a fost acela de a plasa persoane pure din punct de vedere ideologic în toate pozițiile de putere la toate nivelurile societății. Respectivele poziții sunt, într-o societate normală și competitivă, ocupate de grupul de înaltă competență 1,5/8. Procesul a ajuns acum aproape de finalizare, majoritatea pozițiilor de putere fiind ocupate de cei puri din punct de vedere ideologic. Unii dintre acești oameni au un IQ ridicat, dar nu sunt nici obiectivi și nici gânditori independenți. Ideologia la care trebuie să adere este pur și simplu incompatibilă cu aceste calități. Iar asta are câteva consecințe grave.
Amintiți-vă că pozițiile de putere și de influență sunt mai susceptibile de a solicita competențe generale decât alte poziții (spre deosebire de competențele specifice). Cu cât puterea este mai mare, cu atât mai mult poziția cere competență generală. Oamenii care ocupă acum aceste poziții sunt selectați în funcție de fervoarea ideologică și de fiabilitate – deci, cu cât ajungi mai sus, cu atât mai entuziaști din punct de vedere ideologic sunt cei care le ocupă. Așadar, oamenii cei mai puțin obiectivi și fără gândire independentă dețin posturile care necesită cea mai mare obiectivitate și gândire independentă. Prin urmare, în Occident, incompetența devine mai mare și mai frecventă cu cât ajungi mai sus. Așa cum spunea cineva – ”un general este un colonel incompetent”. Fenomenul poate fi văzut absolut peste tot, cu excepția unor companii private izolate. Excepțiile sunt, bineînțeles, abordate în timp ce vorbim.
A doua problemă este că multe dintre persoanele iraționale/subiective care dețin toată puterea au un IQ rezonabil de ridicat. Poate părea un lucru pozitiv, dar are un dezavantaj major. Oamenii iraționali/subiectivi cu un IQ moderat sau ridicat sunt cei mai ușor de spălat pe creier. Motivele sunt complicate și trebuie abordate într-un alt articol – dar asta înseamnă că nivelul de vârf din Occident nu este doar cel mai incompetent care poate fi în comparație cu cerința posturilor.
Criza costurilor și a datoriilor – migrarea celor puri din punct de vedere ideologic în baza de putere ideologică și în pozițiile de influență a creat milioane de locuri de muncă în societățile occidentale care nu creează nicio valoare. Aceste locuri de muncă sunt mult mai numeroase și mai răspândite decât își dau seama cei mai mulți oameni, și nu m-ar surprinde dacă ceva de genul 20%-30% din întreaga forță de muncă din Occident ar putea fi concediată fără niciun efect negativ. De fapt, efectul ar fi pozitiv, mai ales dacă acei oameni ar putea fi puși să lucreze în locurile de muncă din economia reală (în cea mai mare parte umilitoare) pentru care sunt potriviți.
Dezindustrializarea a fost învinuită pentru nivelurile extreme de îndatorare și povara fiscală a Occidentului. Menținerea acestui grup uriaș de incompetenți în locurile lor de muncă false reprezintă, de asemenea, o povară extremă pentru Occident. Societățile occidentale sunt acum complet nesustenabile și nu pot fi conduse fără o creștere constantă a datoriilor.
Criza concurenței – ea poate fi explicată prin următorul exemplu: să presupunem că există trei companii cu o cotă de piață combinată de 100% într-un anumit sector. Nu există o concurență reală între ele și toată lumea se poate relaxa, deoarece clienții nu se pot duce în altă parte. Aceste companii pot scăpa basma curată cu incompetență absolută la majoritatea nivelurilor, inclusiv în management. Nu trebuie să se gândească la eficiență, siguranță, productivitate sau costuri, decât pe site-urile lor și în rapoartele anuale. Însă dacă un concurent cu angajați competenți reușește să se infiltreze în acest sector, cele trei companii se vor lovi de un zid. Va fi o criză enormă și, cel mai probabil, una sau mai multe dintre ele vor da faliment.
Este exact situația din economiile occidentale în prezent. Monopolul și oligopolul reprezintă regula, iar obiectivul principal al majorității marilor companii occidentale este de a împiedica pe oricine să se infiltreze în sectorul lor – de obicei, prin mituirea autorităților de reglementare sau prin cumpărarea concurenței. Aceasta este o necesitate, deoarece un număr foarte mare de companii occidentale sunt acum conduse de un management incompetent și au în componență oameni incompetenți, în special în funcțiile de sprijin și de management. Cuvintele nemuritoare ale angajatului fără nume al Boeing despre 737 MAX se aplică majorității marilor companii occidentale: ”Acest avion este proiectat de clovni care, la rândul lor, sunt supravegheați de maimuțe”. Companiile occidentale nu mai sunt competitive. Nu pot concura cu companiile chinezești acum și, în curând, nu vor putea concura cu companiile din afara Occidentului. Pur și simplu nu pot funcționa decât în interiorul unui spațiu economic sigur. De fapt, situația este de așa natură încât chinezii fac deja adevărata muncă pentru multe dintre ele, iar relocalizarea muncii este problematică din cauza (surpriză!) degradării capitalului uman din Occident, cauzată de reorientarea sistemului său de educație.
Fenomenul este valabil și pentru societățile occidentale în ansamblu. Întreaga clasă conducătoare și diplomatică a Occidentului nu mai este competitivă față de restul lumii exact din aceste motive. Ei sunt depășiți de chinezi, ruși, indieni și de oricine altcineva la fiecare pas. Chiar și liderii africani sunt acum mai competenți decât liderii occidentali. Aceștia au luat în mod constant decizii care sunt mai bune pentru popoarele lor decât liderii din Occident – cel puțin în ultimii câțiva ani.
Criza complexității – mai devreme, în acest articol, am afirmat că grupul 1,5/8 este extrem de valoros și că, fără el, societățile moderne complicate nu pot fi gestionate. În Occident, acest grup a fost marginalizat cu succes într-o mare măsură și o bună parte din el nici măcar nu se mai obosește cu educația universitară. Situația, însă, este chiar mai gravă decât atât. Reconfigurarea sistemului educațional și ruptura dintre competență și recompensă pe piața muncii a schimbat în mod fundamental procesul decizional care stă la baza alegerii învățământului universitar. De ce să studiezi ingineria (care este grea) când poți obține un loc de muncă și mai bine plătit cu o diplomă în psihologie (care este ușoară în zilele noastre)? Reconfigurarea sistemului educațional occidental a schimbat structura recompenselor, încurajând tinerii să urmeze o educație ușoară și inutilă – doar pentru că ”sistemul” le va oferi locuri de muncă.
Iar asta a provocat deja o criză majoră în societățile occidentale, în special în SUA. ”Întreținerea” aspectelor complexe ale societății americane are nevoie de un grup mare de ingineri și de persoane cu studii conexe. Această întreținere se clatină acum și se bazează în mod semnificativ pe inginerii străini educați în universitățile din SUA. Vedeți, de ce ar studia americanii ingineria într-un sistem care nu o recompensează? Dacă China și India și-ar putea cumva să-și cheme inginerii și alte persoane cu educație grea din SUA, probabil că sistemul american nu ar putea fi menținut, cu atât mai puțin să avanseze. Fenomenul se va înrăutăți progresiv și vom ajunge în curând la un punct în care sistemele complexe care stau la baza societății nu vor mai putea fi menținute în funcțiune. Acest lucru va necesita un fel de ”resetare” către o societate mai puțin complexă, cu mai puțină prosperitate, desigur.
Există mult mai multe crize decât cele patru expuse mai sus, dar nu aș vrea să par un pesimist enumerând mai multe.
Rusia și viitorul
Deci, cum rămâne cu Rusia? În primul rând, există semne clare că rușii și-au dat seama ce se întâmplă în Occident și învață din asta. Recent, ei au părăsit ”Procesul de la Bologna”, un sistem european de standardizare a educației. Sistemul Bologna are scopul expres de a dilua educația în statele membre, de a implementa certificări în loc de diplome reale și de a umple societățile europene cu ”experți” prost educați și, în general, incompetenți, care urmează consensul, indiferent de situație. Rușii au văzut acest sistem ca pe o amenințare pentru țara lor, ceea ce și este, și au revenit, cel puțin parțial, la sistemul sovietic mai vechi și mai dur.
În al doilea rând, rușii par să efectueze epurări ale celor incompetenți și corupți din cadrul structurilor de stat, inclusiv din cadrul armatei. Meritocrația pare să fie pe ordinea de zi. Cel mai probabil, rușii văd aceste eforturi ca fiind esențiale pentru continuarea statului și a națiunii lor – și ar avea dreptate.
Situația din China este cam la fel și există indicii că restul lumii non-occidentale vine puternic din urmă. Amintiți-vă că unul dintre rezultatele recentului summit Rusia-Africa a fost un efort educațional organizat de Rusia în Africa. Mă îndoiesc că studiile despre egalitatea de gen vor face parte din programul de învățământ.
Actuala ciocnire dintre Occident și Rusia – și din ce în ce mai mult dintre Occident și restul lumii – devine o ciocnire între cei incompetenți și iraționali și cei competenți și raționali. Rezultatul este evident – dar ce se întâmplă atunci când o persoană irațională care este pusă la colț are acces la arme nucleare? Putem presupune.
Punându-și societățile pe o bază ideologică, elita occidentală s-a pus singură la colț. Nu poate concura; nu-și poate dezvolta economiile sau societățile; și nu poate da înapoi. Rezolvarea problemelor Occidentului va necesita o renaștere economică, în care o economie reală va înlocui actuala falsă economie de servicii financiarizată. Acest lucru nu se poate face fără a pune în poziții de putere grupul detestat 1,5/8. Prin urmare, nu se va face atâta timp cât actuala clasă conducătoare occidentală se află la putere. Societățile occidentale nu vor supraviețui unei renașteri economice în actuala lor configurație ideologică. Prin urmare, conflictul este singura opțiune rămasă pentru clasa conducătoare în ideea de a se menține la putere.
