ion antonescu

Parte a unui proces orchestrat, soarta condamnaților fiind pecetluită cu mult timp înainte, Mareșalul Ion Antonescu cădea răpus de de gloanțele plutonului de execuție în curtea închisorii Militare Jilava, la 1 iunie 1946, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani, conform Enciclopedia României.

Despre ultimele ore de viață ale Mareșalului, înaintea execuției, precum și detalii neștiute din culisele tragicului moment istoric, dincolo de imaginile surprinse pe pelicula arhicunoscută, scrie ziaristionline.ro, preluând un articol apărut în jurnalul.ro în care sunt dezvăluite frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

„Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanțele plutonului de execuție în curtea închisorii Militare Jilava. La ieșirea din celulă, fostul șef al statului a fost împărtășit de confesorul pușcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareșalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, și-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoțit de asistență în Valea Piersicilor din curtea unității de detenție, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârșit a executării sentinței.

Am stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte, acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de “sufletele” ajunse acolo. După cum se știe, printre deținuți s-a aflat în 1946 și Mareșalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani), cel cu care am stat de vorbă, a primit informații importante de la tatăl său, care a trecut la cele veșnice în 1978. Sunt informații pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Național, informații referitoare la atitudinea și comportamentul Mareșalului în momentele dinainte de ieșirea din celulă în vederea execuției, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.

Nu Ion Antonescu a respins împărtășania

Filmul execuției îl știe toată lumea, l-a inclus și Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: “Oglinda”. Pe genericul său, ca și pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de “cinste”, ca participant la execuție, și numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greșit, chiar și în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuției. Pe părintele său nu-l chema și Octavian. “În afară de această inadvertență legată de numele său, o altă informație eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareșalul Antonescu a respins împărtășania. Da, este adevărat că unul dintre Antonești a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat și el alături de Mareșal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple și poate de aceea a recurs la acel gest de frondă față de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aștepta ca Ion Antonescu să primească împărtășania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă și-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectați toți cei condamnați alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat grațierea”, povestește Mihail Totolici.

“Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareșalul Antonescu la închisoarea militară Jilava

“Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, și ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat niște cărți cu caracter religios. În ziua execuției, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său – n. red.) i-a împărtășit pe cei patru condamnați din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menționate nicăieri, nu le găsiți niciunde. Iar atunci când a fost execuția, avea și cărțile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărțile. Să tai și să pun în piept la toți. Da, domnule Mareșal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat și a adus foarfecă și ace de gămălie și Mareșalul a tăiat din panglică și a pus și lui și la ceilalți trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se știu”, poveștește Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmărește cu atenție filmul oficial al execuției (video mai jos, foto aici), se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărțile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtășit pe Mareșal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său și-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. “Faptul că a primit cărțile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuțiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuție acceptarea împărtășaniei – toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareșalul de bisericos”.

Ziua execuției

Mihail Totolici povestește că tatăl său știa că Antonescu este condamnat la moarte de către ruși. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuției. “Cum era pe atunci obiceiul la țară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniștii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut mașini multe. Și atunci tata i-a zis dascălului: să știi că a venit completul de execuție. Și într-adevăr așa a fost”, își amintește Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtășit pe cei condamnați și n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuție!

Părintele Teodor și-a amintit mai târziu că cei de la pușcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la București. “S-au grăbit și au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuții pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau niște preoți de la diverse parohii din București, pe care tata îi cunoștea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită și pentru că se apropia ziua de naștere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie.

La Jilava, comuniștii cântau Internaționala în timpul slujbei

“Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau și deținuți comuniști. Închisoarea nu avea biserică, așa că țineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniștii au început să cânte Internaționala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenți la Sfânta Liturghie. Și atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toți să vină la slujbă. Așa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligației de a nu fi prezenți cu toții să asculte predica”.

Revenind la întâlnirile cu Mareșalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. “De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuție, taică-meu îi vorbea”.

“Dacă știam că o să-l împărtășesc înainte de execuție nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici

L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. “Mi-a spus că dacă știa că o să trebuiască să-l împărtășească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El își amintește că a fost un moment când l-a însoțit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareșalului, neștiind și nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriți. “Odată nu știu ce i-a transmis Mareșalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călărași la doamna Maria, mama Mareșalului. Aceasta locuia împreună cu soția lui Antonescu. Stătea în șezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareșal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareșalul. Pe urmă am plecat, iar tata și-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învățaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. “Când am văzut că suntem urmăriți, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine știe ce. Era obișnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareșalul”.

Tristețea preotului din seara execuției

“Când a venit acasă, la șapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârșit cu execuția, era cu lacrimi în ochi. Noi nu știam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie și a spus: l-au executat pe Mareșal!”. Insist asupra comportamentului Mareșalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. “El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar și moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuție. Și inițial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliția capitalei și ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenția asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-și dădea seama cine a cucerit țara și cum se petrec lucrurile.

Soldați în curtea închisorii cu ochii în lacrimi

De altfel, comuniștii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. “Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldați în curtea închisorii care plângeau. Stau și mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiți? Poate că au existat repercursiuni. “Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine țării. Pentru a-l împăca cu ideea execuției, tata i-a dat cărți bisericești, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniștii care erau arestați aveau drepturi ca detinuți politici, primeau pachet ca oricare pușcăriaș. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închiși mai mult militari, de aia se și chema închisoare militară”.

Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deținuții de drept comun

“Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ștrânși alături de Antonescu toți cei care dezertau, ofițeri cu fapte grave, dar și deținuți de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă știa sau își imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. “Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situația dată. Tata mergea la ei, făcea slujba și apoi se ducea prin închisoare”. De la urmașul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtășit înainte de moarte pe fostul șef al statului.

O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu

“Am avut un unchi care a fost arestat și judecat de un complot mai mare și în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătățit pedeapsa, după care au redus-o la câțiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securiști, iar aceștia au aflat cu cine au de-a face. Ofițerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să știe cum a fost treaba”. Apoi, comuniștii l-au chemat și pe Teodor Totolici să povestească. “L-a chemat și pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era și un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus și ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniștii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanții bisericii. “Lucrurile relativ bune au ținut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată și din școli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.

Portret Teodor Totolici

Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtășit pe cei patru condamnați la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 și a trecut la cele veșnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, județul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat și un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericești, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc și muzica corală. Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti și a fost membru al Societății corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu și membru al Coralei preoților din Capitală încă de Ia înființarea acesteia. Născut în București, a urmat cursurile școlii primare și ale liceului Sfântul losif, perioadă în care s-a simțit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanța și, ulterior, cu obținerea licenței în teologie.

La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin și înțelept, gata să ajute pe oricine și oricând, bun și milos, modest, cu noblețe sufletească și spirit de jertfă pentru biserică și pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii și mai ales de sutele de enoriași. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înțelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoților din București a fost prezent la lucrările de înregistrare și filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial București la toate evenimentele irnportante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminariști și studenți. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.

Totolici, o relație bună cu George Enescu de la care are o dedicație impresionantă

În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. “A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu și inițial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relație deosebită cu Enescu, apare alături de acesta și de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”.

Procesul lui Antonescu

Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă și informațiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duțu. “În vârstă de 64 de ani, mareșalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la detenție grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru “hitlerism și fascism”, instaurând “cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că “invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” și a decis “aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea “contra popoarelor din Balcani și contra U.R.S.S.”, după care a săvârșit “cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român”, punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareșalului, acesta “nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că cetățenii au fost partizani”, “a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuși la un tratament inuman”, “a ordonat acte de teroare”, “a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”… Foarte important însă pentru jusțiție și pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuția sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, așa cum a fost, de altfel, și în timpul vieții.

La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul țării și l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareșalul i-a împuternicit pe avocații săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Titus Stoika), în aceeași zi, printr-o procură autografă, “să redacteze și să susțină motivele de recurs împotriva sentinței de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum și a prezenta cerea de grațiere în numele meu”. în baza acestui document, avocații au întocmit cererea de grațiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareșalului) către regele Mihai I. Cereri de grațiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și mama Mareșalului, Lița Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora “cu lacrimi în ochi “mărinimia Majestății Voastre ca să binevoiți a acorda înalta grație de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.

Autoritățile au avut o poziție contradictorie față de condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, Lucrețiu Pătrășcanu, ministru Justiției, supunând și el “înaltei hotărâri ” a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de grațiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu și Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, “în numele și din însărcinarea guvernului”, tot Lucrețiu Pătrășcanu a propus regelui Mihai I “pentru înalte rațiuni de stat respingerea cererilor de grațiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu și comutarea în muncă silnică pe viață a pedepsei cu moartea aplicată condamnaților Constantin Pantazi, Radu Lecca și Eugen Cristescu”.

Execuția

La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de grațiere, procurorii Alfred Petrescu și G. Săndulescu au fost desemnați cu “aducerea la îndeplinire a sentinței no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detașamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu și Gheorghe Săndulescu, însoțiți de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, și avocații Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorință, Ion Antonescu a declarat: “Cer să nu fiu legat la mâini și nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici de la Direcția Generală a Poliției, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la “convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război și rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuția dintre Ion Antonescu și soția sa, Maria, a durat 30 de minute și s-a desfășurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: “Ion Antonescu recomanda soției sale să fie tare și să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului și situația în care se găsește… La despărțire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareșalul i-a declarat: “Fiecare român trebuie să moară pentru patrie și eu mă consider că mor pentru fericirea și idealul Țării Românești”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtășit condamnații, însoțindu-i până la stâlpul de execuție (informație infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).

La orele 17.45, condamnații la moarte au fost escortați de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuție. În primul rând au mers Ion Antonescu și Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu și Mihai Antonescu. La ieșirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuție, Constantin Vasiliu a exclamat: “ăștia nu știu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine și române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispozițiilor Președinției Consiliului de Miniștri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuție aparatele de fotografiat și filmat, să developeze clișeele și filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiție și numai după aceea să restituie aparatele “celor în drept”. La scurt timp după execuție, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucrețiu Pătrășcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film și patru rolfilme.

La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuție a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conținutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului și să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârșite de condamnați.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 și să se lege condamnații la ochi și de stâlpul de execuție, toți au declarat că “vor să stea cu fața către grupa de execuție și nelegați, cu excepția condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.

“După îndeplinirea tuturor formalităților de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuție executarea. Conformându-se dispozițiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea și focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. “În urma salvei – avea să raporteze și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici – au căzut toți la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână și a strigat: “Domnule, nu m-ați omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu și Mihai Antonescu au rămas nemișcați, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că “cei executați dădeau încă semne de viață”. În acest context, comandantul grupei de execuție “a executat loviturile de grație, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că “în Constantin Vasiliu s-a tras și cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împușcați, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.

După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziționate de un gardian public din grupa de execuție și de grefierul închisorii Jilava, Ștefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană și o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanțe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenușa, însoțite de bricul Prefecturii. “Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morții”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare și a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră și jumătate. După fiecare incinerare, cenușa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris și pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârșit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu și subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puțin timp înainte de execuție, mama Mareșalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului “spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenușa. Același lucru îl solicitase și soția generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.

Ultima dorință a bătrânei doamne, Lița Baranga, mama Mareșalului nu a fost însă îndeplinită. Și nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soției, consemnase: “Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni și călăuzitori, la “Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut și bucuriile și lipsurile”.

Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareșalul Ion Antonescu a căzut sub gloanțele plutonului de execuție, convins că își făcuse datoria față de țară și față de poporul român, așa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soției la 17 mai 1946 : “Nimeni din această țară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune și dezinteresare cum am făcut eu. Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viața noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimașe de azi nu ne înjosește și nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură și dreaptă și ne va înălța; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu știi că toată viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălțător și va fi nepieritoare. Împrejurările și oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune țării noastre. Suprema voință a decis altfel, am fost un învins, au fost și alții …mulți alții! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune și pe noi. Popoarele, în toate timpurile și peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic și nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.

Surse: Jurnalul.Ro via Ziaristi Online

Disperare mare în mafia psd-istă de pe malurile Dâmboviței! Și-au pus toate sinecurile la treabă pentru a combate marele pericol: românii nu-i vor mai vota, s-au dumirit cu socialismul bolșevicilor ce-l au în frunte pe șmenarul Marcel Ciolacu. Șmenar mare, cu legături printre interlopi și găinari sioniști, gen Alexandru Florian, de la institutul parazit eLie wieSEL. Ăștia doi au comandat la falsificatorul de sondaje, Pieleanu, o mare mizerie la adresa poporului român, ca să-i terfelească imaginea pe plan extern, arătând cu degetul către alianța românilor ce se ridică împotriva lor.

Fenomenul antisemitismului nu există în România, decât în măsura provocării făcute de institutul sionist eLie wieSEL, care trebuie să justifice fondurile primite din Israel prin sondaje și fumigene ordinare! Astfel de personaje sunt lesne de înțeles, căci asta au făcut toată viața, așa au fost educați, sunt obișnuiți să trăiască din speculă, înșelătorie și șantaj – mizerii umane. Dar ce te faci când primul ministru al țării își denigrează propriul popor!? Cât de mare să fie disperarea sau cât de slugă să fie intereselor anti-românești al factorului extern?

Români, nu vă lăsați! Suntem pe drumul cel bun! Faceți față manipulării și trăiți doar în Adevăr! Vom fi liberi începând cu anul viitor! Fiți alături doar de cei care luptă pentru interesele poporului român și apără Biserica neamului românesc!

Mai jos puteți vedea simulacrul pus la cale de Ciolacu, eLie wieSEL, Pieleanu:

SONDAJ Avangarde: Unul din trei români crede că în România sunt partide antisemite. Cei mai mulți indică AUR și partidul lui Șoșoacă / 45% cred că mareșalul Antonescu a fost un patriot, iar 17% că a fost salvator al evreilor. 25% spun că trebuie reabilitat.

32% dintre români cred că în România sunt partide antisemite, iar cei mai mulți dintre aceștia au indicat AUR (45%) și SOS, partidul Dianei Șoșoacă (20%), urmate de UDMR (8%), potrivit unui sondaj Avangarde realizat la comanda Institutului Elie Wiesel. În același timp, 34% cred că în acest moment în România nu sunt partide sau formațiuni politice care au mesaje antisemite și alți 34% nu știu sau nu răspund.

Cei 32% care au răspuns că sunt partide antisemite au precizat și partidele la care au identificat personal aceste mesaje. 58% dintre respondenți consideră că în România se discută despre Holocaust atât cât e necesar, 13% că se discută mai mult decât e necesar, 20% – mai puțin decât e necesar, iar 9% nu știu sau nu răspund. În același timp, 5% sunt total de acord cu afirmația că „Evreii se folosesc de Holocaust ca să denigreze România”, 17% – oarecum de acord, 29% – oarecum dezacord, 32% – deloc de acord, 17% – nu știu/ nu răspund.

Tot 5% sunt de acord cu afirmația „Evreii se folosesc de Holocaust ca să șantajeze România”, 18% – oarecum de acord, 28% – oarecum dezacord, 31% – deloc de acord, 18% – nu știu/ nu răspund.

Două treimi dintre români consideră că trebuie păstrată vie memoria victimelor Holocaustului: 22% – total de acord, 43% – oarecum de acord, 17% – oarecum dezacord, 5% – deloc de acord, 13% – nu știu/ nu răspund.

Despre mareșalul Ion Antonescu, românii cred că:

Afirmația „A fost un mare patriot”: 12% – potrivire totală, 33% – se potrivește în mare parte, 17% – nu prea se potrivește, 8% – nu se potrivește deloc, 30% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „A fost un mare strateg”: 13% – potrivire totală, 35% – se potrivește în mare parte, 15% – nu prea se potrivește, 7% – nu se potrivește deloc, 30% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „A fost un lider democrat”: 7% – potrivire totală, 20% – se potrivește în mare parte, 21% – nu prea se potrivește, 21% – nu se potrivește deloc, 31% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „A fost un salvator al evreilor”: 3% – potrivire totală, 14% – se potrivește în mare parte, 21% – nu prea se potrivește, 23% – nu se potrivește deloc, 39% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „A reîntregit România Mare”: 6% – potrivire totală, 16% – se potrivește în mare parte, 21% – nu prea se potrivește, 16% – nu se potrivește deloc, 41% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „Trebuie să fie reabilitat pentru ceea ce a făcut pentru România”: 9% – potrivire totală, 16% – se potrivește în mare parte, 21% – nu prea se potrivește, 15% – nu se potrivește deloc, 39% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „A fost un criminal de război”: 13% – potrivire totală, 23% – se potrivește în mare parte, 15% – nu prea se potrivește, 12% – nu se potrivește deloc, 37% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „A fost un dictator”: 20% – potrivire totală, 19% – se potrivește în mare parte, 17% – nu prea se potrivește, 11% – nu se potrivește deloc, 33% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „A condus România la dezastru”: 13% – potrivire totală, 21% – se potrivește în mare parte, 16% – nu prea se potrivește, 14% – nu se potrivește deloc, 36% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „Este responsabil de crime împotriva evreilor”: 17% – potrivire totală, 23% – se potrivește în mare parte, 14% – nu prea se potrivește, 8% – nu se potrivește deloc, 38% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „Este responsabil de crime împotriva romilor”: 18% – potrivire totală, 25% – se potrivește în mare parte, 13% – nu prea se potrivește, 5% – nu se potrivește deloc, 39% – nu știu/ nu răspund.

Afirmația „A luptat împotriva comunismului”: 11% – potrivire totală, 17% – se potrivește în mare parte, 16% – nu prea se potrivește, 12% – nu se potrivește deloc, 44% – nu știu/ nu răspund.

Despre Micarea Legionară, românii cred că:

„A fost patriotică”: 12% – total de acord, 30% – oarecum de acord, 14% – oarecum dezacord, 14% – deloc de acord, 35% – nu știu/ nu răspund.

„A fost democratică”: 5% – total de acord, 19% – oarecum de acord, 17% – oarecum dezacord, 23% – deloc de acord, 36% – nu știu/ nu răspund.

„A fost creștină”: 10% – total de acord, 19% – oarecum de acord, 17% – oarecum dezacord, 15% – deloc de acord, 39% – nu știu/ nu răspund.

„A fost fascistă”: 18% – total de acord, 19% – oarecum de acord, 15% – oarecum dezacord, 5% – deloc de acord, 43% – nu știu/ nu răspund.

„A fost anticomunistă”: 23% – total de acord, 20% – oarecum de acord, 12% – oarecum dezacord, 6% – deloc de acord, 39% – nu știu/ nu răspund.

„A fost teroristă”: 17% – total de acord, 22% – oarecum de acord, 13% – oarecum dezacord, 8% – deloc de acord, 40% – nu știu/ nu răspund.

„A fost responsabilă pentru crime de război”: 18% – total de acord, 23% – oarecum de acord, 11% – oarecum dezacord, 5% – deloc de acord, 43% – nu știu/ nu răspund.

Ce manipulări ordinare se mai aud prin presa neo-marxistă:

G4Media.ro: Moshe Hersch Ridler, un supraviețuitor al Holocaustului în vârstă de 91 de ani, s-a mutat în Kibbutz Hulit în urmă cu aproximativ cinci ani pentru a fi aproape de familia sa. „Era cel mai bătrân bărbat din kibbutz”, a spus nepotul său Amir Tesler. Al lui.” Ridler a fost ucis în urmă cu aproximativ două săptămâni în atacul terorist criminal împreună cu îngrijitorul său, Pietro Bosco, un muncitor străin din Moldova.

„Era bunicul lui Hulit, dar și bunicul nostru. Când eram mic, era responsabil de toate, ne conducea, venea dimineața și aducea croissants și burek. Îi plăcea să danseze și să plece în excursii în străinătate”, a adăugat. Amir. „De-a lungul anilor, vârsta și-a spus cuvântul, dar nici atunci vârsta lui nu a putut fi deslușită. Cu dragostea lui pentru familia lui și pentru viață, a continuat să ne dea tuturor multă putere chiar și când a trecut de vârsta de 90 de ani”.

În dimineața sărbătorii iudaice Simchat Torah, 7 octombrie, Moshe se afla în casa lui din kibbutz. „Am auzit că a fost mizerie în Otef, avem o altă familie acolo, iar mesajele au început imediat în grupul de familie”, a spus nepotul Meshav Ridler. „L-am sunat pe îngrojitorul bunicului la 7:20 dimineața. El încă nu prea înțelegea ce se întâmplă. Erau destul de obișnuiți cu rachete și știau să intre în camera de urgență, dar în această etapă încă nu înțelegeam amploarea atacului. După această conversație, ei nu au putut fi contactați.”

„La început nu am înțeles de ce nu au răspuns”, a adăugat Amir. „Pe măsură ce orele au trecut, a devenit din ce în ce mai îngrijorați. Mătușa noastră a fost în contact cu locuitorii kibbutzului și a primit descrieri îngrozitoare despre ceea ce s-a întâmplat. La 23:15, a fost informată că au fost găsiți acasă, și că erau morți. Până în ziua de azi, nu știm cu adevărat ce era acolo.” .

Moshe Ridler s-a născut în România în 1931, avea aproximativ 9 ani când a început al Doilea Război Mondial, căruia i-a supraviețuit singur și fără familie. „L-au dus împreună cu mama și sora lui într-un lagăr din Transnistria. Tatăl și sora lui mai mare au fost trimiși într-un lagăr de muncă”, a spus Meshav. „Mama și sora lui au murit în lagăr de tifos, iar la 11 ani a reușit să evadeze din lagăr împreună cu un grup de tineri”.

„Ne-a spus că nu s-a oprit din alergat, iar ceea ce își amintește este că s-a trezit cu o familie într-un sat din Ucraina și a locuit cu ei în timpul războiului”, a adăugat el. „Era păstor și îi ajuta la treburile fermei. Când a auzit că evreii se întorc în oraș și că războiul s-a terminat, stătea pe treptele sinagogii și i s-a arătat tatăl său. Era sigur că nu trăiește. După aceea, s-a reunit și cu sora lui mai mare.”

Moshe, care trebuia să sărbătorească cea de-a 92-a aniversare în decembrie, era foarte mândru de arborele genealogic pe care l-a crescut în Israel. „Bunicul spunea mereu că dacă ai ceva de care să fii mândru și să te arăți – atunci fii mândru. Toate aceste povești despre război, acestea sunt povești de speranță, le-ar spune cu multă mândrie. Era important pentru el să transmite această moștenire de a nu renunța”, a spus Amir.

„Am câștigat cel mai bun bunic pe care l-am putea cere. Până în ultima zi, nu a fost nimic mai important pentru el decât familia lui”, a adăugat el. „Ne întărește teribil, este lucrul care ne dă cea mai mare putere în aceste zile. Chiar și la moartea lui, știm să râdem împreună, să plângem împreună și să ne îmbrățișăm. Vrem să fie amintit nu pentru finalul că nu a venit, ci pentru viața pe care a adus-o oriunde s-a aflat în ea. Aceasta este moștenirea bunicului – să trecem prin tot ce s-a întâmplat și să ne dea totuși putere.”

Etti Farhi, CEO al Fundației pentru Bunăstarea Victimelor Holocaustului, i-a adus un omagiu: „În loc să îmbătrânească cu demnitate, Moshe a fost ucis cu sânge rece. Noi, cei de la Fundație, suntem șocați de cruzimea teribilă care l-a lovit din nou”.

Într-o zi, ne-a fost aruncat în camera, ca o zdreanţă, un bătrân numai piele şi oase, bolnav şi gângav în vorbire. Defecţiunea nu o avea din naştere, ci din cauza suferinţelor indurate. Distrofia era evidenta. L-am oblojit şi am început sa vorbim cu dansul. Nu putea deschide gura complet, mai mult bolborosea sau şuiera cuvintele printre cei câţiva dinţi care-i mai rămăseseră.

Acest cadavru viu era profesorul universitar dr. Topa, ortoped, somitate a medicinei româneşti, descendentul unei familii de macedoneni. Avea multe lucrări şi inovaţii în tehnica operatorie ortopedica, era cunoscut pe plan european şi international. A fost o perioada vice-preşedintele Asociaţiei Europene de Medicina.

Urmărit de securitate pentru atitudinea anti-atee şi naţionalistă în Universitate, trăise fugar prin casele prietenilor din Bucureşti. Operase în clandestinitate zeci de accidente, la lumina lămpilor de petrol, prin beciuri, magazii sau şoproane. Pentru a nu pune în primejdie pe cei care îl ocrotiseră, se predase. Ca orientare politica a fost un adept al lui Iorga, căruia i-a fost secretar si prieten de familie, dar a fost acuzat de spionaj, legionarism şi tot felul de acţiuni îndreptate împotriva partidului. Groaznic maltratat şi înfometat, când au socotit ca persoana lui nu mai constituie un pericol, l-au condamnat si l-au aruncat în groapa comuna a celor vii, în Jilava. Moralul ridicat l-a ajutat sa-şi recâştige repede şi fortele fizice.

După vreo doua săptămâni, când a început sa vorbească clar, deşi dantura distrusa ii crea probleme de dicţie, era o adevărata plăcere sa îl asculţi. Îşi presăra prelegerile de medicina, dar mai ales cele de istorie naţională şi europeana, cu anecdote sau întâmplări inedite, din lupta de culise a partidelor politice dintre cele doua războaie mondiale, care dădeau un farmec deosebit expunerilor sale. Cineva l-a întrebat într-o zi:

-Domnule profesor, de ce va acuza securitatea de legionarism dacă dumneavoastră eraţi iorghist?
-Domnilor, acest fapt comporta o discuţie mai amplă. Dar eu am sa va spun pe scurt nişte fapte pe care lumea, în general, nu le cunoaşte. Mai mult încă, este acum tendinţa de a fi şterse complet si din amintirea celor de buna credinţă şi de a fi înlocuite cu minciuni, care sa conducă la confuzii şi acuzaţii împotriva luptei cinstite a acelora care au declarat bătălia în chip organizat împotriva comunismului şi ateismului, nu numai la noi în ţară, fiindcă semnalul a fost dat pentru toata lumea.

Profesorul Nicolae Iorga, prin toata activitatea lui didactica si publicistica, este mentorul spiritului de apărare a neamului romanesc împotriva ideilor de cosmopolitism si alterare a specificului natinonal şi creştin. De aceea toţi romanii creştini l-au iubit. Studenţii lui la Iaşi şi la Bucureşti îl adorau.

Tinerii care s-au legat prin jurământ în fata lui Dumnezeu în pădurea Dobrina şi şi-au luat ca patron mai târziu pe Arhanghelul Mihail, sa lupte împotriva comunismului, Corneliu Zelea Codreanu, Ionel Mota şi ceilalţi, erau hrăniţi cu laptele acestei mame spirituale. Cum comunismul era creaţia iudaica pentru îngenuncherea neamurilor, elementele de vârf ale acestei lupte anti-iudeo-masonice şi anti-comuniste, trebuiau anulate. Fie prin compromiterea morala, sociala şi politica, fie prin scoaterea din lupta prin acuzaţia de extremism naţionalist, fie prin lichidare fizica.

Iorga era o somitate culturala de probitate morala invulnerabila, singura formula de compromitere a lui era atragerea şi implicarea in politica de partid, în arena aceasta unde oricine îşi poate frânge gatul la cel mai mic pas făcut greşit. Argetoianu, care era deja mason, a fost pana care a gâdilat slăbiciunea lui Iorga. Căci avea şi acesta o slăbiciune, un păcat. Era cam mândru de el. Poate nu fără acoperire. Adversarul aceasta slăbiciune ţi-o speculează si prin ea te darama.
I-a sugerat ideea ca împreună cu el sa scoată ţara din impasul politic si economic al perioadei critice a anilor 1925-1930. Prin formula politica Iorga-Argentoianu, Iorga a fost împins în fata, iar masoneria, stăpână pe forţa financiara, a sabotat şi zădărnicit toate eforturile lui, compromiţându-l în imposibilitatea de a realiza scopul propus. Economia s-a prăbuşit în asa fel încât condiţia de viata a populaţiei ajunse la exasperare. Salariile n-au fost plătite aproape un an de zile, determinând proteste şi manifestaţii de strada ale învăţătorilor, ţăranilor, profesorilor şi funcţionarilor, împotriva politicii lui Iorga. Învăţătorilor, Iorga le-a spus sa cante cu vioara la horele ţărăneşti sau sa vândă ţigări. Îndemnat sa nu cedeze de cei ce trăgeau sforile în spatele lui, Iorga a devenit dezagreabil opiniei publice româneşti.

Tineretul legionar a simţit cel mai acut compromiterea lui Iorga. Căpitanul i-a trimis scrisoarea prin care-i atrăgea atenţia asupra greşelii de a se aventura în politica, compromiţând personalitatea sa şi ideea naţionalistă, pe care o reprezenta.
Iudeo-masoneria a avut astfel un argument prin care sa pună în conflict pe Iorga cu proprii săi copii spirituali. Mândria lui nu a putut accepta lecţii de politica şi naţionalism din partea celor pe care-i crescuse în acest spirit. Deşi legionarii au încercat sa tempereze amorul propriu jignit, Iorga a fost hrănit cu aversiune împotriva celor care avuseseră curajul sa-i atragă atenţia asupra primejdiei care pândeşte ideea naţionalistă. Pentru a putea lovi în ceea ce pana atunci iubise, Iorga a devenit mason.

Mulţi politicieni căzuseră în bratele iudeo-masoneriei, în special pe formula liberala. Pentru ţărănişti s-a găsit alta modalitate de compromitere, din care sa reiasă o viitoare acuzaţie. Maniu era pe plan moral un incoruptibil; sub masca libertăţii ideilor politice, i s-a băgat sub aripa, prin fracţiunea Mihalache, o formula de stânga extremista, comunista. A urmat compromiterea cu “afacerea Skoda” în care acoliţii lui avuseseră rolul principal.

Legionarii s-au găsit la un moment dat în lupta cu toate formulele politice din ţară care făceau, conştient sau inconştient, jocul iudeo-masoneriei. Semnalul de alarma a fost dur, dar cinstit. Suprimările lui I.G.Duca şi Armand Călinescu nu au fost, asa cum se spune, crime, ci pedepse juste in numele neamului care nu se mai putea apăra prin instituţiile oficiale care erau în mâinile celor fără Dumnezeu. De aceea au şi suportat consecinţele acestor acte, nu fugind, nici ascunzându-se sau negând, ci asumându-şi răspunderea lor. Duca şi Călinescu îşi luaseră obligaţia în fata lojilor masonice sa distrugă spiritualitatea românească şi sa împartă ţara cu străinii. Aceasta a fost politica titulesciană şi carlistă.

Reacţia masoneriei a fost mult mai dura, mii de legionari au fost internaţi în lagăre şi închisori. Jertfa lui Mota şi Marin în Spania, în 1937, a creat o aureola de mare cinste neamului romanesc, ca simbol al luptei împotriva comunismului ateu şi o stare de nelinişte pentru iudeo-masonerie. Carol, prin Lupeasca, dirija lupta de exterminare fizica a reprezentanţilor idealurilor creştine şi româneşti.

Prigoana a ajuns la paroxism. Iudeo-masoneria l-a folosit pe rege în uciderea multor fruntaşi legionari; Corneliu Codreanu a fost ucis prin strangulare împreună cu alţi 13 legionari în duba care-i transporta de la Ramnicu-Sarat la Jilava. Apoi, ciuruiţi de gloanţe, au fost ascunşi sub o placa de beton, turnându-se şi var nestins peste cadavrele lor. Represaliile autorităţilor la pedepsirea lui Călinescu în lagăre, în închisori şi în fiecare judeţ au fost sălbatice: legionarii, elita sufletului romanesc, au fost ucişi, apoi aruncaţi la răspântii de drumuri. Oricâtă simpatie as avea pentru Iorga ca om de cultura, nu pot sa spun ca nu a avut contribuţia lui majoră în cazul uciderii lui Corneliu Codreanu.

Scăpaţi ca prin minune, Mircea Eliade, Constantin Noica şi alţii au fost marginalizaţi, puşi în situaţia sa părăsească ţara sau sa intre în clandestinitate şi în catacomba tăcerii, pentru a nu declanşa altă avalanşă a crimelor împotriva celor ramaşi liberi în ţară. Împotriva lor s-a pornit o acţiune de denigrare camuflata.

Când Hitler stăpânea centrul Europei, impunând cedarea Ardealului de Nord, legionarii l-au alungat pe Carol, recunoscând dinastia prin Mihai şi au făcut un guvern cu generalul Antonescu, fost ataşat militar în Anglia, deci anglofil. Legionarii au cerut colaborarea partidelor istorice, dar au fost refuzaţi. Au preluat răspunderea guvernării în acele împrejurări. Alegerilor libere li s-a opus Antonescu, care urmarea alte planuri. Si au stat singuri în fata nazismului hitlerist. Atitudinea lor evidenţiază dragostea de neam şi ţară, dar şi conştiinţa răspunderii în fata istoriei şi a lui Dumnezeu.

Cererii germane de subordonare a armatei romane la războiul antisovietic, legionarii au răspuns: “România nu a făcut niciodată războaie de cucerire. A luptat pentru apărarea şi integritatea statului si pământului strămoşesc. Vom lupta pentru cucerirea pământurilor furate şi a fraţilor noştri subjugaţi din Basarabia şi Bucovina şi Ardeal şi Cadrilater. Dacă va voi cineva sa meargă voluntar mai departe în lupta contra URSS-ului, o poate face. Dar acest comunism rusesc, constituit ca putere de stat, nu poate fi lichidat acum de vreo armata. El va cădea atunci când cei care şi l-au însuşit se vor lămuri aici” ( Si a arătat cu degetul spre frunte ).

Cererii de control economic, legionarii au răspuns: “Asa ceva nu putem admite. Va vom vinde ceea ce ne prisoseşte. Tara noastră este ciuntita şi problema refugiaţilor este foarte grea”. Dar nemţii s-au gândit sa înlăture guvernul civil legionar, lucru care intra şi în calculele lui Antonescu, şi sa-l şantajeze pe Antonescu, care apoi sa treacă cu armata si economia de partea lor.
Un punct care a constituit baza răsturnarii legionarilor, a fost asa zisul control al averii ofiterilor superiori. Acest lucru l-au speculat nemtii. Carol, pentru a-si asigura o baza de simpatie si aparare, oferise ofiterilor superiori inlesniri de a cumpara sau a dobandi, mai ales prin casatorii, suprafete de teren agricol, paduri, balti etc. Pe altii ii facuse actionari si participanti la redevente in mai toate sectoarele industriei romanesti: uzine, mine, petrol etc. Peste noapte acestia au devenit participanti la exploatarea bogatiilor tarii, taranul si muncitorul suportand toate platile, impozitele si celelalte angarale cu sudoarea fruntii – in 1937, un taran trebuia sa vanda o caruta de grau sau o pereche de boi pentru plug ca sa-si cumpere incaltaminte pentru familia sa. In acelasi timp nemtii au facut presiuni directe asupra lui Antonescu, pentru a-l convinge ca vor castiga razboiul si ca daca nu se aliaza cu ei, vor ocupa tara.

A avut loc si pregatirea psihologica a populatiei, caci in timpul acesta a fost ucis Iorga. Eu, care sant iorghist, pot sa afirm ca nu legionarii l-au ucis pe Iorga. Asasinul, Traian Boieru era numele lui, nu a fost legionar cinstit sufleteste. A mai gasit un asa zis legionar, un prostanac, pe Cojocaru, si l-au omorat pe Iorga la Strejnic, langa Ploiesti, apoi au fugit.
De aici puteti sa intelegeti de ce toata organizatia legionara, in frunte cu Horia Sima, nu si-au revendicat aceasta crima. Pentru ca legionarii nu au fugit niciodata de la locul de pedeapsa, data in numele dreptatii. Nici Nicadorii, nici Decemvirii si nici Pedepsitorii lui Calinescu n-au fugit de raspundere. Boieru a aruncat o pată atât de mare asupra acestor luptatori ai dragostei de neam, care, speculata de adversari, constituie pana astazi piatra de poticnire, chiar si pentru cele mai cinstite cugete. Mai mult, oricine vrea sa-si acopere faradelegile proprii, arata spre legionari.

Speculand si aceasta intamplare, oamenii masoneriei si ai nemtilor, caci interesele acestora coincideau, au dezlantuit campania de denigrare si au creat conflicte artificiale in toate zonele tarii intre autoritatile legionare si politicieni. Atunci a fost pusa la cale inlaturarea legionarilor. A fost convocata la Bucuresti o intrunire la care au fost obligate sa fie prezente toate autoritatile legionare: prefecti, sefi de judete etc., in ziua de 21 ianuarie 1941. In timpul acestei intruniri, militarii, avand spatele acoperit de nemti, au ocupat institutiile publice in capitalele de judet si in orasele principale.
Legionarii ramasi acasa au incercat sa protesteze, dar si-au dat seama ca s-ar putea declansa un razboi fratricid. Au cedat, nu inainte de a atrage atentia Generalului ca prin aceasta tradare a intereselor neamului, floarea Romaniei va pieri pe coclaurile Rusiei, economia romaneasca va subventiona razboiul pe care nemtii il vor pierde, pentru ca lupta lor nu este de a aduce biruinta crucii lui Hristos, ci de a castiga un spatiu vital pentru ei, cu toate nedreptatile provocate statelor ocupate: Cehoslovacia, Austria, Yugoslavia, Polonia si neglijand faptul ca evreii din America, sponsorii materiali si spirituali ai comunismului din intreaga lume, nu vor lasa ca nazismul sa triumfe si vor interveni pentru a-si salva fratii de sange din URSS. Nemtii si noi vom fi acuzati ca am participat alaturi la lupta.

Actiunii de inlaturare a legionarilor, Antonescu si antonescienii i-au zis rebeliune legionara. Impotriva cui facusera legionarii rebeliune? Impotriva propriului lor regim politic? Sa fim seriosi, domnilor. Arestati, condamnati la ani grei de inchisoare [nota mea; mai putin asasinii lui Iorga], acuzati printr-o lucrare masluita, „Pe marginea prapastiei”, ca au ucis la abator sau in alte puncte ale Bucurestiului evrei si militari, au fost stigmatizati ca cei din urma raufacatori.

Liberalii, care l-au sprijinit pe Carol in actiunile criminale, taranistii, care au oplosit in aripa lor stanga pe comunisti, ca si ofiterii superiori, platesc actul propriei inconstiente sau relei intentii. Atentiona Corneliu Codreanu conducerea de atunci ca va fi vinovata de dezastru, cand tara va cadea sub jugul comunist. Conducerea tarii n-a stiut sa realizeze concordanta intre realitatea materiala si idealul spiritual al acestui neam, ci si-a trait viata de huzur si nepasare fata de cerintele lumii romanesti. Proorocirea lui Corneliu Codreanu prevăzuse prăbuşirea statului roman, determinată de inconştienta conducătorilor, mai ales a lui Titulescu, agentul numărul unu al iudeo-masoneriei de la acea data: “Daca vor intra trupele ruseşti pe teritoriul României, unde este mintea aceea care poate sa creadă ca ele vor pleca înainte de a ne bolşeviza, adică de a ne sataniza?”. Si proorocirea lui s-a împlinit.

De aceea sunt porniţi evreii şi slugile lor directe, comuniştii, contra legionarilor. Pentru ca le-au deconspirat intenţiile criminale asupra neamurilor si au ridicat steagul luptei, realizand unitatea organizata pe ideea de jertfa, împotriva asasinilor spiritului şi ai trupului romanesc. E urat întreg neamul romanesc pentru ca, nu ca o lauda înfumurată spun aceasta, este singurul neam care are o unitate de credinţă: Ortodoxia. Si unitatea învinge, dincolo de aparentele înfrângeri, orice maşinaţie. Legionarii de aceea erau iubiţi, pentru ca s-au fixat în aceasta valoare spirituala, care nu poate fi biruita: Ortodoxia. Întrebaţi orice legionar care este idealul lui. O sa răspundă: “Dragostea în Iisus Hristos şi neam!“. Si întrebaţi-l cu ce o poate dovedi. Va răspunde “Cu moartea mea!“.

In testamentul lui Ion Mota, am găsit o mărturisire care ne-a cutremurat; ne-a pus în fata o oglinda în care noi nu putem privi: “Eu asa am înţeles datoria vieţii mele. Am iubit pe Hristos si am mers fericit la moarte pentru El. Nu este adevărat ca dacă as fi rămas în ţară as fi fost mai de folos neamului meu. Se trăgea cu mitraliera în obrazul lui Hristos. Se cutremura aşezarea creştină a lumii. Puteam noi sa stam nepăsători?“

Nimeni, la acea data, dintre politicienii tarii nu era în stare sa intuiască, nu sa înţeleagă, valoarea acestui act în destinul neamului. Nimeni nu se ridica deasupra intereselor personale, meschine. I-am cunoscut. Pe toţi, la un moment dat, i-a apucat frica. Se vedeau puşi la zid sub povara păcatelor lor. Aveau conştiinţa vinovăţiei şi ştiau ca neamul nu-i va ierta. Legionarii au avertizat neamurile cu privire la primejdia comunista, scula iudeo-masoneriei.

Biserica însăşi se împrospătează mereu cu martirii şi conducătorii spirituali din rândurile lor. Marii duhovnici sunt dintre ei. Uitaţi-va prin puşcării. Ei sunt cei care ţin tonusul moral-spiritual al tuturor celor în suferinţă şi care se jertfesc şi aici, în tăcere, suportând toate calomniile. “Nu sunteţi voi în stare sa omorâţi atâţia dintre noi câţi suntem noi în stare sa murim pentru Hristos si neam!” a zis Corneliu Codreanu. El era convins ca cel hrănit cu Adevărul lui Hristos, este capabil de jertfa suprema, care se multiplică şi nu încetează.

Am fost impresionat cand a aparut cartea lui Mota, „Cranii de lemn”. In articolul „La icoana” zice la un moment: „Noi n-am facut si nu facem o singura zi in viata noastra politica. Noi santem robii unei credinte”. Lucrau in politica cu valorile moralei crestine. Aceasta a fost noutatea adusa in veacul asta dominat de rationalismul materialist. Ei coboara pe Dumnezeu pe pamant sa supravegheze actele omenesti. Este cu adevarat cea mai mare revolutie spirituala sa traiesti cu constiinta prezentei dumnezeiesti.

Numai Apostolii, Martirii, Pustinicii, Sfintii au trait aceasta realitate ca o stare fireasca a lor. S-a facut si politica. Dar Mota sanctioneaza politica decazuta in politicianism, pe care ei n-au facut-o. Responsabilitatea fata de Dumnezeu pentru actul de conducere era politica lor. Orice lege lumeasca poate fi eludata sau calcata. Dar legea sanctiunii divine, nu! Pe aceasta trebuie sa o aiba in vedere cei ce conduc sau vor sa conduca destinele unui neam.

Nu este adevarat ca legionarismul este totalitar. Aceste doua notiuni se exclud; ele au fost suprapuse de cei interesati sa-si apere interesele. Codreanu ar fi putut da oricand lovitura de stat, daca ar fi speculat popularitatea pe care o avea. Dar el a luptat numai in cadrul legalitatii. Daca in 1937/38 liberalii n-ar fi falsificat voturile, legionarii ar fi iesit primii. Au iesit doar pe locul trei, s-au supus conditiilor democratice.

Cei care au crezut în Hristos şi şi-au iubit aproapele, neamul, au fost prigoniţi. Mereu vor fi oameni care vor iubi pe Hristos si pe aproapele. Si mereu vor fi prigonitori. Corneliu Codreanu a avut viziunea biruintei legionare si a murit cu aceasta credinta. Eu l-am auzit de doua ori vorbind. La inmormantarea lui Mota si Marin, cand a rostit juramantul care a cutremurat toate sufletele, zeci de mii de oameni, afara de legionari, si cand a citit o circulara la Casa Verde ca biruinta legionara este aproape.

Acest aproape trebuie inteles in sensul in care si Hristos a spus ca „Imparatia Cerurilor este aproape, bate la usi”. Nu timpul istoric este avut in vedere, ci timpul spiritual, timpul trairii hristice in fata neamului nostru este intr-adevar aproape. Se apropia biruinta chiar din momentul in care ea a fost dorita in sufletul acestui om care a contaminat intraga suflare romaneasca cu dorinta sa. Neamul urca spre aceasta biruinta, in marsul legendar al sfintei tinereti ce se smulge din bucuriile pamantesti pentru a se bucura de cele ceresti.

Generatia lui Corneliu Codreanu si-a facut datoria fata de Dumnezeu si fata de neam. Noi traim ca fiinta nationala, din momentul jertfelor, si avem datoria sa nu facem zadarnica aceasta jertfa. Ei vor invia! Continuu, pentru ca ei sant deja vii in sufletul neamului romanesc, pentru ca au crezut pana la moarte in invierea lui. Iar cei care i-au ucis, vor trebuie sa-si ceara iertare. Am vazut acel cortegiu al magistratilor in procesiune de penitenta la mormantul lui Codreanu. Dumneavoastra va veti da seama ca prin justitia aservita, adevarul a fost inca o data rastignit in tara romaneasca? Ei bine, cei rastigniti in numele Adevarului cheama la recunoasterea greselii, la pocainta, tot neamul. Si neamul a venit prin toti cei ce isi asuma suferinta ca rasplata pacatelor lor.

Doctorul Topa si-a fixat ochii in perete, emotionat de ceea ce spusese.
– De aceea, domnilor, am fost acuzat de legionarism. Cand m-au intrebat de ce-i simpatizez pe legionari, care l-au omorat pe Iorga, le-am spus ceea ce am trait eu alaturi de Iorga, nu ceea ce mi-au spus altii. Eu sant batran. Mai am poate o zi, un ceas, sau mai stiu eu cat de trait. Dar imi pare bine ca am putut spune in fata dumneavoastra, care sunteti mai tineri si care aveti datoria sa spuneti si altora aceasta marturisire. Iorga, Dumnezeu sa-l ierte, n-ar avea nimic sa-mi reproseze. L-am iubit. El n-a stiu sa ramana in dragostea celor care l-au iubit.

Un singur lucru as fi vrut sa va mai spun: lui Antonescu i s-a întâmplat ce i-au spus legionarii. A plătit cu viata nesăbuinţa sa politica. Meritul in fata istoriei neamului este ca n-a acceptat şi n-a iscălit documentul pe care i-l puneau sovieticii in fata, sa recunoască Basarabia ca pământ rusesc şi a preferat moartea. Iar aici la Jilava, înainte de a fi dus în Valea Piersicilor pentru execuţie, a vrut sa-şi ceara iertare de la legionari. Aceasta o ştiu prea putini. O ştiu mai bine cei care l-au păzit.

Profesorul Topa obosise. Nimeni n-a mai scos vreun cuvant. Toti au incetat orice comentariu cand dansul s-a intins sa se odihneasca. Adormise si am crezut ca a murit. Privindu-l atent am observat ca respiratia ii era linistita.
Mi-am insemnat pe o gamela ideile acestui discurs pro veritas. Ma gandeam ca ar trebui scrise cu litere de aur pe un altar in mijlocul tarii. Dar nici un altar, de piatra sau de bronz nu poate inlocui altarul sufletului romanesc, care a pastrat, pastreaza si va pastra toate jertfele aduse de el, marturii ale vesniciei lui nestricacioase in Hristos.
Dupa catva timp doctorul Topa a fost trimis la Aiud.

Fragment din „Imn pentru crucea purtată” de Virgil Maxim, subcapitolul Doctorul Topa. O mărturisire de credinţă, pag. 287-289.

Domnule Domozină, cine sunteți dumneavoastră și cu ce vă ocupați, în general?

Sunt fiu de țărani din Romanați. Părinții mei s-au născut în comunele Cezieni (mama) și Ianca (tatăl), dar eu sunt născut în Caracal. Pe linie paternă sunt nepot al iubitului comentator sportiv din Ianca, Sebastian Domozină. Având ca pasiune studiul istoriei, am „săpat” și în istoria familiei mele și am fost mândru să descopăr că la temelia României moderne au stat și oasele strămoșilor mei ce au căzut la Plevna, la Odessa, la Iași și au luptat la Oituz, la Mărășești, apoi pe frontul de est și de vest ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu doar atât, dar numele Domozină este curat de orice compromisuri în fața comunismului, fiind prezent în temnițele roșii.

Este o moștenire morală care obligă și pe care încerc să o port pe umeri, fără a o altera. Legat de profesia mea, sunt un sociolog ce iubește istoria, mai ales perioada secolului trecut, în care țara noastră a oferit lumii cea mai puternică opoziție la expansiunea comunismului în Europa și cele mai multe jertfe. Pentru asta mi-am dedicat timpul studiului arhivelor naționale și CNSAS (unde sunt cercetător acreditat) și al memorialisticii anticomuniste.

A fost necesar ca toată această muncă de cercetare să o împletesc apoi cu activitatea de scriitor în cadrul Ligii Scriitorilor din România. O privesc ca pe o datorie de onoare, prin prisma moștenirii despre care vă vorbeam mai devreme.

Credeți că, în vremurile internaționaliste pe care le trăim,  cuvintele patriot, naționalism, neam și țară ar trebui interzise, pe motive de discriminare, extremism, încălcare a drepturilor unor minorități etc.?

În primul rând aș vrea să fac o diferență clară între naționalism și patriotism. Petre Țuțea spunea că naționalismul este o stare de grație, ce nu poate fii influențată din exterior. Ceva ca un dar cu care te naști. În schimb patriotismul îl definește ca pe o datorie cetățenească. Orice imigrant ce primește cetățenia unei țări va deveni un patriot sub drapelul respectiv. Așadar, două stări complet diferite, chiar  antagonice aș putea spune, patriotismul transformându-se, pentru farisei, într-o dezertare de la naționalism și o armă a globalismului distrugător al identităților naționale.

Naționalismul este legat de neam, iar patriotismul de țară, ca să folosesc cei patru termeni prezenți în întrebarea dumneavoastră. Naționaliștii nu pot fi atașați decât națiunii creatoare a statului respectiv. Patrioții însă, pot iubi o țară, fără a le păsa de națiunea ce a creat-o. Am jonglat puțin cu aceste concepte, pentru a vă răspunde mai ușor la întrebare. Și răspunsul este că naționalismul este deja înlocuit cu patriotismul, pe măsură ce fondul etnic și cultural al națiunilor se diluează, prin fenomenul imigrației masive și al războiului cultural, pe care neomarxiștii l-au declarat națiunilor creștine europene. Nicio ființă nu acceptă moartea fără a încerca să se apere, iar națiunile, ca ființe vii, colective, nu fac nici ele excepție. Nu cred că mormântul globalist ce li se pregătește va fi primit fără luptă, iar asta se observă deja în rezultatul votului europenilor.

Ca scriitor pe temele tulburi ale istoriei noastre, cum catalogați agresiunea, invazia și cruzimea Rusiei lui Putin față de Ucraina?

Din perspectiva naționalistului creștin român, a cărui familie și societate au fost lovite și însângerate de expansionismul rusesc, în ultimul secol, nu pot fi decât șocat, indignat și solidar cu cei atacați. Rusia nu a arătat milă niciodată victimelor sale. Este o caracteristică a psihicului rusesc, format în hăul stepei asiatice. Denazificarea Ucrainei, îmi sună ca denazificarea României după 23 august 1944. Și atunci a început o „vânătoare de vrăjitoare”, în care orice opozant al sovieticilor era internat în lagăr sau executat pentru „denazificare. Să ne imaginăm ce ar fi urmat în Ucraina dacă invazia inițială rusească reușea și țara era ocupată. Era aceeași rețetă veche de un secol: gropi comune, deportări, lagăre, desființarea Statului Ucrainean. Cred că știu asta prea bine și ucrainenii și de aici rezistența fanatică pe care o opun rușilor, ce amintește despre vitejia finlandezilor în fața sovieticilor în Războiul de Iarnă din 1939.

Pe de altă parte, ca istoric ce privește evenimentele cu un mare ochi critic, îmi este clar că acest conflict este dorit, susținut și chiar provocat de SUA, prin pătrunderea în zona hegemonică tampon rusească. Ucraina este un stat născut dintr-un URSS ce a murit la naștere. Ea deține teritorii cu populații străine, ce au aparținut în trecutul recent tuturor națiunilor ce o înconjoară. Mai mult, Ucraina este un stat profund corupt și antidemocratic ce săvârșește un genocid cultural asupra minorităților naționale. Peste o sută de școli românești au fost închise acolo, în ultimii 20 de ani, iar acum limba română este interzisă cu totul în învățământ. Eu nu pot uita cum la granița Ucrainei trona un afiș pe care scria în limba română: „Interzis accesul cu bunuri culturale. Era vorba evident despre cărți în limba română. Am coordonat campanii de donare de cărți comunităților de români de peste granițe, trimițând peste 10 mii de volume, și vă pot spune că cea mai puternică cenzură a limbii române am întâlnit-o în Ucraina și în Serbia.

Nu pot uita de asemenea că nu am putut părăsi Ucraina până nu am plătit mită vameșului, deși nu încălcasem nicio lege. Acolo era o regulă: numerele de România înseamnă bani. Luând în calcul cele expuse mai sus, putem trage concluzia că Ucraina a avut ursitoare rele, iar destinul său rămâne un mare semn de întrebare.

În perioada interbelică, pe vremea Gândirismului lui Crainic, Dimitrie Gusti, Vasile Voiculescu, Blaga, Ion Pillat, Pan. M. Vizirescu și alții, naționalismul românesc era reprezentat de cărturari, nu de indivizi fără ocupație, lumpen proletari ori adepți ai stalinismului și ocupației rusești. Cum se face că intelectualitatea română de azi cântă „Internaționala Socialist”, cu sediul la Casa Albă?

Naționalismul, prin natura sa, nu poate fi decât un curent elitist. Să nu uităm că părintele naționalismului românesc este Mihai Eminescu. Reprezentanții naționalismului își cunosc și înțeleg istoria și menirea individuală și colectivă, națională. Și pentru destinul național stau gata să lupte și să se sacrifice. Să luăm, spre exemplu, cea mai naționalistă generație a noastră, cea interbelică. A însumat atâtea minți geniale, încât îmi este greu să sper că vom mai dobândi ceva similar, într-un interval atât de scurt, până la sfârșitul istoriei. Și cum au sfârșit acei tineri extraordinari? Cu câteva excepții ce s-au expatriat, au fost mitraliați, în șanțul drumului sau la zid, în temnițele lui Carol al II-lea, au murit, cu miile, pe frontul de est, trimiși de generalul Antonescu, cu ordin special secret de asasinare, sau au putrezit, în închisorile comuniste. Nu a existat în istoria României o generație mai frumoasă, zdrobită cu atâta ură de tiranii zilei.

Am citit de curând unul dintre interviurile luate slătineanului Pan Vizirescu și acesta face, la un moment dat, o observație extraordinară. Spune el că Ion Moța, liderul legionar ce a murit în Spania, luptând împotriva trupelor comuniste, în războiul civil, era superior ca intelect lui Emil Cioran. Și are dreptate. Dar nu numai în privința lui Moța. Au fost zeci de lideri interbelici ai studențimii românești ce îi depășeau, în intelect și potențial, pe Cioran sau Eliade. Și toți, dar toți au sfârșit asasinați de Carol al II-lea sau Ion Antonescu. Cine a pierdut atunci? Mișcarea Legionară? Aiurea. A pierdut România, Europa și întreg mapamondul. Aceia erau oamenii ce puteau opri comunizarea României și expansiunea roșie către Occident. Puteau așeza cultura națională pe coordonate geografice și istorice globale și universale. Să revenim puțin la Ionel Moța, fiul protopopului ce a ctitorit catedrala din Orăștie. Moța a murit, în Spania, la 13 ianuarie 1937, în fața Madridului ocupat de comuniști. Lângă el, a mai murit un avocat bucureștean, o inteligență remarcabilă, căruia Iuliu Maniu îi oferise, în trecut, postul de ambasador, la Roma. Îl chema Vasile Marin. Interesant este altceva, și anume cum au murit. Aceste detalii s-au aflat, mult mai târziu, când liderii comuniști și-au publicat memoriile. Astfel, aflăm că, în tranșeele din fața lor, se afla Valter Neulander, ce comanda o brigadă internațională comunistă.

El a auzit vorbe românești în tranșeele naționaliste și a dat artileriei comuniste coordonatele exacte. În bombardamentul ce a urmat, au murit Moța și Marin, un obuz căzând lângă ei în tranșeu. Dar cine era acest Neulander, ce avea alergie la cuvinte românești? Ei bine, era nimeni altul decât tatăl lui Petre Roman. Ba, mai mult decât atât, și tunurile care au tras, se pare, că erau românești, căci Nicolae Titulescu ca ministru de externe al României, renunțase la un lot de armament franțuzesc pe care țara noastră îl plătise Franței și dispusese să fie trimise brigăzii lui Neulander o sută de tunuri și o escadrilă de aviație. A fost unul dintre motivele destituirii sale ulterioare. Și ajungem la întrebarea dumneavoastră. Iată cine sunt mentorii „elitelor intelectuale” de azi ce cântă Internaționala. Pentru că intelectualii postdecembriști au trădat cauza națională și s-au făcut gloabe la căruța partidelor neomarxiste și antinaționale, pentru funcții politice și alte recompense. Spre deosebire de intelectualii interbelici, ce au preferat moartea în masă, refuzând să slujească dictatori susținuți de puteri străine.

Închei, amintindu-mi de marele Constantin Gane, autorul lucrării „Trecute vieți de doamne și domnițe”, care fusese ambasador al României, la Atena, în guvernul legionar, pentru a-și proteja frații aromâni din Grecia. După lovitura de stat dată de generalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler, în ianuarie 1941, a refuzat să îi servească regimul de dictatură militară. Mai mult decât atât, după venirea comuniștilor, a luat arma în mână și s-a alăturat unui grup de rezistență armată din munți, deși avea 62 de ani. A stat, apoi, ascuns alături de Lucian Blaga, încercând să părăsească țara și a fost arestat, când a încercat să își salveze biblioteca. A murit la Aiud. Toate acestea, în timp ce Sadoveanu cânta ode Partidului Comunist.

Înțeleg că vă pregătiți pentru o lucrare de doctorat. Pe ce domeniu și ce temă?

Doctoratul nu putea aborda decât domeniul istoriei. Tema aleasă este una foarte puțin cunoscută de către public – grupurile de rezistență armată anticomunistă din Oltenia. Lucrarea pe care o pregătesc va desființa un mit al istoriei naționale, și anume rezistența doar „din munți”. În Oltenia, nu sunt munți decât în partea de nord. În general, în cele 5 județe, sau 6, dacă includem și Romanațiul istoric, sunt cunoscute doar 4 grupuri de rezistență armată. Este o istorie ocultată, căci, numai în județul Romanați, am identificat, în arhive, 5 grupuri necunoscute până acum.

Acestea nu au luptat în munți, ci în câmpie, în păduri, în viile de la Dunăre, unde Securitatea a tras cu artileria și pe ulițele satelor. În județul Olt, au fost și două răscoale țărănești anticomuniste, cu zeci de victime și sute de arestați, ce au înfundat temnițele roșii. Liderii acestor grupuri au fost executați și aruncați, în gropi comune, ce au rămas necunoscute, până astăzi. Este o istorie ce obligă, memoria fiind ultima formă de justiție.

Ce-ați mai scris și ce veți publica în viitorul apropiat sau îndepărtat? 

Sunt aproape de a publica cea mai completă lucrare ce tratează relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Cauzele acestui conflict ce a  dinamitat baza politică a României, chiar la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt mistificate, până în ziua de astăzi, când pseudoistorici încă vorbesc despre o „rebeliune”. În spatele dictaturii antonesciene se ascund monstruozități ce întrec imaginația oamenilor normali. Mânat de paranoia pierderii puterii politice, Conducătorul statului a condus o campanie de asasinare sistematică, pe front, a tineretului universitar și a elitei intelectuale formată din elevii Frățiilor de Cruce.

Cinci mii de elevi și 15 mii de universitari au fost exterminați pe front, cu ordin special secret de asasinare, prin misiuni periculoase sau împușcare, pe la spate. Au căzut victime foști demnitari, miniștrii, ambasadori, profesori, ofițeri, artiști. Nici fiul filozofului Nae Ionescu nu a fost cruțat.   Dintre artiști a fost ucis, în Kuban, Haig Acterian. În Basarabia, este ucis pictorul Alexandru Basarab, specializat în gravură și membru al Cenaclului „Luchian”.

Antonescu l-a trimis să demineze frontul, cu mâinile goale. Poetul Radu Gyr a scăpat de la moarte doar pentru că soldatul român, ce trebuia să îl împuște pe la spate l-a recunoscut și a refuzat să tragă. Numai până în anul 1942, poetul caracalean Virgil Carianopol identificase 20 de tineri scriitori exterminați pe front, ce ar fi putut deveni stâlpi de nădejde ai literaturii noastre. În închisorile din țară, tot din ordinul generalului dictator, tinerii naționaliști erau sterilizați chirurgical, pentru a nu mai procrea.

Tot Antoneștii au introdus, în codul penal, infracțiunea de „ajutor legionar”, ce a fost preluată apoi de comuniști. Cu alte cuvinte, dacă donai o sumă de bani sau mâncare pentru cei din închisori, erai, la rândul tău, arestat. Comuniștii au mers până acolo încât au considerat „ajutor legionar”și îngrijirea mormintelor celor morți de către membrii familiei, ce erau condamnați la zeci de ani de închisoare politică din acest motiv. Da, aceste lucruri au fost reale, s-au întâmplat, deși par rupte din cărți de ficțiune. Iată ce război colosal  s-a dus împotriva naționalismului românesc în ultimul secol. De asemenea, pregătesc, în viitorul apropiat, o lucrare despre partizanii anticomuniști ai României în ansamblu. Țara noastră a avut prima, cea mai amplă și îndelungată rezistență anticomunistă armată din Europa, cu peste 1200 de grupuri destructurate de către Securitate și peste 100 de răscoale țărănești. Sunt chestiuni ce trebuiesc cunoscute de tineri și generațiile viitoare și, după cum afirmam mai sus, o consider o datorie și o moștenire primită, ce trebuie trecută intactă urmașilor.

Ce înseamnă „ROMÂNISM”?

Românismul este mijlocul prin care  slujim idealul național. Românismul este dreptul nostru istoric, originea și limba noastră, România Mare, unionismul, fiecare slujbă în limba română ținută în bisericile din comunitățile istorice românești pe care statele vecine vor să ni le închidă. Românism înseamnă să vorbești românește de sute de ani în familie, în Balcani, chiar dacă nu cunoști scrisul, căci școlile românești au fost închise.

Românismul, în ultimă instanță, este dorul de România. Dar românismul înseamnă sacrificiu, nu doar o simplă afirmație. Solidaritate cu tragedia națională până la identificarea cu ea. Pe cine nu doare starea României nu poate cunoaște românismul!

A consemnat Dumitru Sîrghie

Tiberius Domozină-Romanați: – Sunt aproape de a publica cea mai completă lucrare ce tratează relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară.

sursa: Linia1.ro

În data de 4 august, Hotnews.ro titra: „Haaretz: Ministrul israelian de Externe face presiuni pentru reluarea legăturilor cu AUR. Cum a fost reevaluat George Simion”. Citez din articol:

„Până de curând, ambasada Israelului la București avea o politică oficială de a nu avea niciun contact cu AUR. Acum, Cohen a cerut ministerului să reevalueze acest lucru, sub presiunea personalităților politice israeliene de dreapta care au lucrat îndeaproape cu AUR în ultimul an. Printre cei care fac eforturi pentru a stabili legături cu AUR se numără Yossi Dagan, un lider al mișcării de colonizare din Cisiordania, și câțiva reprezentanți proeminenți ai partidului Likud, scrie sursa citată […]. Publicația israeliană HAARETZ a cerut explicații Ministerului de Externe. 

„Până de curând, nu au existat contacte între ambasada Israelului în România și AUR, din cauza declarațiilor unora dintre membrii săi care glorificau criminalii de război care au comis crime împotriva evreilor în timpul Holocaustului. Liderul partidului a întreprins recent eforturi pentru a-și schimba abordarea față de Israel și lumea evreiască, inclusiv declarații de acceptare a responsabilității României în timpul Holocaustului, denunțând antisemitismul și descriindu-l pe tiranul Ion Antonescu drept criminal de război. Drept urmare, Ministerul de Externe și ambasada din România examinează, cu asistența Yad Vashem și a altor autorități, dacă aceasta este o schimbare reală care să permită o nouă politică față de acest partid”, a răspuns biroul lui Eli Cohen la solicitarea Haaretz”.

E greu să-ți dai seama, din aceste referințe trunchiate, ce s-a întâmplat, de fapt. Explicația o avem însă într-un interviu acordat de Geoerge Simion unei alte publicații israeliene, ISRAEL HAYOM, sub titlul „The Holocaust should not be part of the political game: Romania’s 36-year-old right-wing lawmaker makes waves” („Holocaustul nu ar trebui să facă parte din jocul politic: parlamentarul de dreapta al României, în vârstă de 36 de ani, face valuri”. Iată textul în limba română, integral:

Holocaustul nu ar trebui să facă parte din jocul politic: parlamentarul de dreapta al României, în vârstă de 36 de ani, face valuri

„Puteți conta pe prietenia noastră cu Israel, dacă există relații corecte între noi”, spune George Simion, șeful partidului naționalist AUR, într-un interviu exclusiv

George Simion este unul dintre cele mai cunoscute nume din politica românească în acest moment. Politicianul în vârstă de 36 de ani și-a fondat facțiunea de dreapta Alianța pentru Unirea Românilor în urmă cu doar trei ani și jumătate, dar este deja considerat o amenințare majoră înaintea alegerilor pentru președinție, Camera Deputaților, autoritățile municipale și Parlamentul European, care vor avea loc în 2024.

La alegerile generale anterioare, care s-au desfășurat la aproximativ un an și jumătate de la înființarea AUR, partidul a primit o zecime din toate locurile în parlament, devenind a patra facțiune ca mărime.

Q : Israelienii de origine română sunt adesea încurajați să-și obțină cetățenia română. Și tu, și partidul tău ați făcut apel la întoarcerea tuturor românilor în țară. Îi aveți în vedere și pe românii israelieni?

George Simion: Desigur. Au fost momente în istoria noastră când eram o țară mare și respectată pe arena internațională. Mulți evrei de origine română ne-au ajutat să câștigăm această recunoaștere. De exemplu, Ana Aslan (biolog și fizician) care a inventat Gerovitalul ( medicament anti-imbatranire), care ajuta foarte mult pentru turismul medical in Romania (n. r. Ana Aslan nu era evreică, ci ARMEANCĂ!). Multi evrei care au plecat din Romania în anii 1960 si 1970 sunt, dupa parerea mea, o mare pierdere pentru noi. Acum abia avem 10.000-20.000 de evrei care locuiesc aici. Am avut legături excelente. Minoritățile ne pot ajuta să devenim o societate mai diversă și mai bogată.

Q : Te referi la minorități religioase?

George Simion: „La fel ca și la cele etnice. Avem sârbi, maghiari, ucraineni și ruși care au fugit de țar, dar spun că sunt tătari sau turci. E bine că nu suntem singuri. Fiecare popor și națiune are caracteristicile sale. Într-un moment în care eram o țară mare, între cele două războaie mondiale, voi – evreii – ne-ați ajutat.Recent am sărbătorit în Parlamentul României 75 de ani de la recunoașterea Statului Israel și instituirea tratativelor diplomatice între România și Israel în prezență Preşedintelui Knesset (n.r. Parlamentul unicameral al Israelului) , Amir Ohana.

Interesant este că România a fost singura țară comunistă care nu a rupt legăturile cu Israelul după războiul de șase zile din 1967. Astăzi există o problemă în legăturile dintre noi, este legată de memoria Holocaustului. Această problemă a fost deturnată de un grup de oameni care caută să facă câștiguri. Acești oameni provoacă multe pagube pentru că suntem un partid care cel mai probabil va fi membru al guvernului în România, și putem fi prieteni cu Israelul dintr-o poziție de putere. Sunt sigur, din tot ceea ce văd pe arena internațională, că Israelul are nevoie de prieteni. În viziunea mea despre viitor, sunt interesat să folosesc în mod corespunzător cei 800.000 de cetățeni israelieni de origine română. Aceasta este o oportunitate de care nu profităm.

Holocaustul nu ar trebui să facă parte din jocurile politice

Simion nu apreciază bine faptul că unii din România cer ca istoria evreiască și Holocaustul să fie predate în toate liceele ca discipline obligatorii separate – precum limba, istoria și geografia – și chiar au adoptat o lege în acest sens.

George Simion: „Adevărat, există un număr mic de nebuni aici care susțin că Holocaustul nu a avut loc”, a spus el. „Dar în afară de ei, nimeni în România nu neagă că acesta este unul dintre cele mai teribile evenimente din istoria omenirii.

„Am spus că este de dorit să predăm materia în cadrul orelor de istorie a României, pentru că face parte din istoria noastră și așa ar trebui predată. Au împins problema prea departe, astfel încât să fie cursuri separate de istorie evreiască și nu cred că asta e bine pe termen lung”.

„Astăzi nu avem sentimente antisemite în societatea noastră și trebuie să luptăm pentru ca astfel de sentimente să nu existe. Dușmanii lui Israel răspândesc antisemitismul susținând că sunteți conducătorii lumii. Că la școală nu învățați despre istoria României, dar aveți lecții obligatorii despre istoria evreilor, ceea ce s-ar putea să aibă urmări. Mai multe grupuri din România promovează această agendă pentru câștig personal și am auzit acuzații împotriva partidului nostru. Memoria Holocaustului nu ar trebui să facă parte din joc politic în orice împrejurare”.

Q : Recunoașteți responsabilitatea statului român pentru crimele comise împotriva evreilor în al Doilea Război Mondial?

George Simion: „Nimeni nu le neagă. Acesta a fost statul român, chiar dacă era condus de un dictator”.

Q : Au existat pogromuri și legi antievreiești chiar înainte de vremea lui Antonescu, încă din 1938.

George Simion: „Într-adevăr, a fost o legislație antisemită dusă de regele Carol al II-lea. El a fost dictator, Antonescu a fost dictator, Ceaușescu a fost dictator. Am trăit sub mai multe dictaturi. Au fost atunci probleme etnice și multe atitudini antisemite în societatea noastră. Din fericire, astăzi nu există astfel de atitudini și trebuie să găsim calea potrivită pentru a preveni reapariția lor”.

Q : Cei care admiră criminali de război precum Antonescu și alți dictatori nu au voie să se alăture partidului dumneavoastră?

George Simion: „Există în România admiratori ai lui Ceauşescu, ai lui Antonescu, ai lui Zelea Codreanu (întemeietorul Gărzii de Fier). Nu admir pe niciunul. Dar dacă încercăm să dictăm oamenilor cum să gândească şi să conducă o vânătoare de vrăjitoare, aceasta va reînvia trecutul. Partidul nostru a fost înființat în 2019, de sărbătoarea națională a României. Suntem interesați de viitor, nu de o vânătoare de vrăjitoare”.

Q : Dar tu însuți ai declarat explicit că Antonescu a fost un criminal de război.

George Simion: „Da, conform unei definiţii etice şi legale”.

Q : Legile nu sunt întotdeauna aplicate în România, ceea ce este responsabilitatea guvernului. Dacă ajungeți la guvernare, veți implementa legile împotriva venerării criminalilor de război sau împotriva numirii străzilor și locurilor memoriale după ele?

George Simion: „După 2001, nu mai poartă numele lui Antonescu nici străzi sau locuri. Poate găsiți undeva o placă comemorativă cu numele lui din acele vremuri, dar chestiunea este relativ închisă. Legea trebuie aplicată în toate zonele României, dar este important să nu abuzăm de chestiune pentru că va genera antisemitism, ceea ce nu ne interesează. Există părți ale populației românești care privesc favorabil pe Antonescu, Ceaușescu și alți dictatori. Nu neapărat din motive antisemite, ci pentru că ei erau conducători, și unii oameni cred că sub conducerea lor în România era mai bine.Deci trebuie să avem grijă să nu provocăm aceste sentimente.

„Regret că nu sunt evrei aici în număr mare. Românii nu puteau părăsi țara sub regimul comunist. Dacă ar fi putut, ar fi plecat și ar fi plătit bani pentru a o face”.

Q : Este partidul dumneavoastră dispus să adopte definiția IHRA a antisemitismului?

George Simion: „Nu am citit încă acest document. Înțeleg că se referă și la anumite atitudini negative față de Statul Israel. Recunoaștem Israelul și putem fi partenerul său oficial. Puteți conta pe prietenia noastră cu Israel dacă există relații corecte între două părți”.

Q : Chiar în spatele tău sunt steaguri ale României și ale Uniunii Europene. Știm că există minorități românești în țările vecine care sunt membre ale UE. Te gândești să schimbi granițele în interiorul UE?

George Simion: „Respectăm toate tratatele internaționale. Singura țară cu care putem schimba granița este Moldova. Ambele părți sunt interesate de ea. Ultima clauză a acordurilor adoptate la Helsinki în 1975 spunea că dacă o țară dorește să se unească cu o țară existentă sau separată de o ţară existentă, se poate face prin acordul ambelor părţi.Dorim ca drepturile minorităţilor să fie respectate peste tot. De exemplu, în Ucraina – acolo trăiesc jumătate de milion de români”.

„Suntem un model pentru respectarea drepturilor minorităților. Avem evrei, slovaci, maghiari și țigani în Parlament. Există școli pentru sârbi și ucraineni. Au propriile lor biserici, care primesc sprijinul guvernului. Ne dorim ca aceste oportunități să fie acordate românilor care locuiesc în țările vecine, precum și în Italia, Franța sau Spania – propriile școli și biserici, dreptul de a folosi propria limbă”.

Q : În ceea ce privește Moldova, dacă Rusia o invadează, va fi un stimulent pentru unirea dintre România și Moldova?

George Simion: „Presupunând că asta vor cetățenii Moldovei. Poate că unii dintre ei, care încă se gândesc la imperiul rus, se vor răzgândi când îi vor vedea pe acești criminali în acțiune. Aceștia sunt criminali. Vom vedea ce se va întâmpla. E greu de prevăzut opinia publică”.

Q : Există, de asemenea, temeri că Rusia și-ar putea extinde războiul. Crezi că România ar putea fi o țintă?

George Simion: „Suntem membri NATO. Nu credem că Rusia, care este slabă acum, va ataca un membru NATO. Trebuie să promovăm pacea prin toate mijloacele”.

Q : Și dacă războiul se extinde, este România pregătită?

George Simion: „NATO este cea mai mare și mai puternică alianță militară și sunt sigur că nu va avea nicio problemă în a face față unui astfel de scenariu, ceea ce nu cred că se va întâmpla”.

Q: Și în ceea ce privește partidul dvs., cum l-ați defini?

George Simion: „Un partid patriotic care își amintește cuvintele lui Donald Trump, care a spus că lupta este acum între globaliști și patrioți. Suntem patrioți”.

Q : În zilele noastre, nu auziți pe cineva citându-l pe fostul președinte al SUA.

George Simion: „Ar putea fi neobișnuit, dar cuvintele lui au fost adevărate. Sentimentul meu este că ne luptăm cu aceiași adversari – stânga și extrema stângă, care încearcă să promoveze o agendă și să desființeze ideea de națiune. Trump a făcut câteva declarații proaste și s-a comportat prost uneori, dar a avut și declarațiile corecte. Întotdeauna îl voi prefera Trump în locul lui Biden”.

_____________________________

Nu cred că George Simion este tăiat împrejur. Ar fi singura lui scuză pentru declarațiile josnice pe care le-a făcut ziarului ISRAEL HAYOM. Și-a trădat alegătorii de la care, în mod normal, ar trebui să-și ia adio. Sau ei să-și ia adio de la el. Pe evrei – sau khazari, ce-or fi ei – îi înțeleg. Nu-i accept, dar îi înțeleg. Ei luptă pentru o cauză a lor – poate dreaptă, pentru ei, dar nedreaptă pentru noi – punându-mă pe mine într-o situație beligerantă de apărare. Eu îmi apăr drepturile mele, pe care ei încearcă să mi le ia. Cosider că sunt niște cotropitori iar eu lupt cu cotropitorii. Este un drept fundamental ar oricărui om de pe pământ. Și pentru asta nu sunt antisemit, cum nici strămoșii mei nu erau xenofobi sau șovini când se luptau cu turcii, cu tătarii, cu polonezii sau cu rușii.

George Simion n-are prezumția apartenenței la neamul lui Israil. George Simion e un cal troian care a confiscat o mare parte din electoratul naționalist pe care-l livrează, iată, statului Israel. Se poate spune și altfel: Israelul poate câștiga alegerile din România prin electoratul AUR. E cea mai perfidă mișcare politică din câte s-au derulat până acum în România… Circumcis sau nu, George Simion ar trebui să-și pună kipa pe cap și să se ducă la Zidul Plângerii din Ierusalim… Ca să ceară iertare poporului român pe care l-a vândut.

sursa: Revista Certitudinea / Autor: Miron Manega

Știre tradusă de pe publicația evreiască: https://www.israelhayom.com/2023/07/12/holocaust-should-not-be-part-of-political-games-romanias-youngest-lawmaker-shaking-up-politics/

„Holocaustul nu ar trebui să facă parte din jocul politic”: parlamentarul de dreapta al României, în vârstă de 36 de ani, face valuri

„Puteți conta pe prietenia noastră cu Israel dacă există relații corecte între noi”, spune George Simion, șeful partidului naționalist AUR, într-un interviu exclusiv.

George Simion este unul dintre cele mai cunoscute nume din politica românească în acest moment. Politicianul în vârstă de 36 de ani și-a fondat fracțiunea de dreapta Alianța pentru Unirea Românilor în urmă cu doar trei ani și jumătate, dar este deja considerat o amenințare majoră înaintea alegerilor pentru președinție, Camera Deputaților, autoritățile municipale. și Parlamentul European, care va avea loc în 2024.

La alegerile generale anterioare, care s-au desfășurat la aproximativ un an și jumătate de la înființarea AUR, partidul a primit o zecime din toate locurile în parlament, devenind a patra fracțiune ca mărime.

Q : Israelienii de origine română sunt adesea încurajați să-și obțină cetățenia română. Și tu și partidul tău ați făcut apel la întoarcerea tuturor românilor în țară. Îi considerați și pe acești români israelieni?

George Simion: “Desigur. Au fost momente în istoria noastră când eram o țară mare și respectată pe arena internațională. Mulți evrei de origine română ne-au ajutat să câștigăm această recunoaștere. De exemplu, Ana Aslan (biolog și fizician) care a inventat Gerovitalul ( medicament anti-imbatranire), care ajuta foarte mult pentru turismul medical in Romania. Multi evrei care au plecat din Romania in anii 1960 si 1970 sunt dupa parerea mea o mare pierdere pentru noi. Acum abia avem 10.000-20.000 de evrei care locuiesc aici. Am avut legături excelente. Minoritățile ne pot ajuta să devenim o societate mai diversă și mai bogată.”

Q : Te referi la minorități religioase?

George Simion: “La fel ca și etnici. Avem sârbi, maghiari, ucraineni și ruși care au fugit de țar, dar spun că sunt tătari sau turci. E bine că nu suntem singuri. Fiecare popor și națiune are caracteristicile sale. Într-un moment în care eram o țară mare, între cele două războaie mondiale, voi – evreii – ne-ați ajutat.Recent am sărbătorit în parlamentul României 75 de ani de la recunoașterea Statului Israel și instituirea tratativelor diplomatice între România și Israel în prezență. al Preşedintelui Knesset” Amir Ohana.

Interesant este că România a fost singura țară comunistă care nu a rupt legăturile cu Israelul după războiul de șase zile din 1967.

Astăzi „există o problemă în legăturile dintre noi, este legată de memoria Holocaustului. Această problemă a fost deturnată de un grup de oameni care caută să facă câștiguri. Acești oameni provoacă multe pagube pentru că suntem un partid care cel mai probabil va fi membru al guvernului în România, și putem fi prieteni cu Israelul dintr-o poziție de putere. Sunt sigur, din tot ceea ce văd pe arena internațională, că Israelul are nevoie de prieteni. În viziunea mea despre viitor, sunt interesat să folosesc în mod corespunzător cei 800.000 de cetățeni israelieni de origine română. Aceasta este o oportunitate de care nu profităm.”

Holocaustul nu ar trebui să facă parte din jocurile politice

Simion nu apreciază bine faptul că unii din România cer ca istoria evreiască și Holocaustul să fie predate în toate liceele ca discipline obligatorii separate – precum limba, istoria și geografia – și chiar au adoptat o lege în acest sens.

George Simion: „Adevărat, există un număr mic de nebuni aici care susțin că Holocaustul nu a avut loc”, a spus el. „Dar în afară de ei, nimeni în România nu neagă că acesta este unul dintre cele mai teribile evenimente din istoria omenirii.

„Am spus că este de dorit să predăm materia în cadrul orelor de istorie a României pentru că face parte din istoria noastră și așa ar trebui predată. Au împins problema prea departe, astfel încât să fie cursuri separate de evreiesc. istorie și nu cred că asta e bine pe termen lung.

„Astăzi nu avem sentimente antisemite în societatea noastră și trebuie să luptăm pentru ca astfel de sentimente să nu existe. Dușmanii lui Israel răspândesc antisemitismul susținând că sunteți conducătorii lumii. Când mergeți la școală și nu învățați despre istoria României, dar aveți lecții obligatorii despre istoria evreilor, s-ar putea să se contracoace. Mai multe grupuri din România promovează această agendă pentru câștig personal și am auzit acuzații împotriva partidului nostru. Memoria Holocaustului nu ar trebui să facă parte din joc politic în orice împrejurare”.

Q : Recunoașteți responsabilitatea statului român pentru crimele comise împotriva evreilor în al Doilea Război Mondial?

George Simion: “Nimeni nu neagă. Acesta a fost statul român, chiar dacă era condus de un dictator”.

Q : Au existat pogromuri și legi antievreiești chiar înainte de vremea lui Antonescu, încă din 1938.

George Simion: „Într-adevăr, a fost o legislație antisemită dusă de regele Carol al II-lea. El a fost dictator, Antonescu a fost dictator, [fostul președinte al României Nicolae] Ceaușescu a fost dictator. Am trăit sub mai multe dictaturi. Au fost atunci probleme etnice și multe antisemite. atitudini în societatea noastră. Din fericire, astăzi nu există astfel de atitudini și trebuie să găsim calea potrivită pentru a preveni reapariția lor”.

Q : Cei care admiră criminali de război precum Antonescu și alți dictatori nu au voie să se alăture partidului dumneavoastră?

George Simion: „Există în România admiratori ai lui Ceauşescu, ai lui Antonescu, ai lui Zelea Codreanu (întemeietorul Gărzii de Fier). Nu-i admir pe niciunul. Dar dacă încercăm să dictăm oamenilor cum să gândească şi să conducă o vânătoare de vrăjitoare, va reînvia trecutul. Partidul nostru a fost înființat în 2019, de sărbătoarea națională a României. Suntem interesați de viitor, nu de o vânătoare de vrăjitoare.”

Q : Dar tu însuți ai declarat explicit că Antonescu a fost un criminal de război.

George Simion: — Da, conform unei definiţii etice şi legale.

Q : Legile nu sunt întotdeauna aplicate în România, ceea ce este responsabilitatea guvernului. Dacă ajungeți la guvernare, veți implementa legile împotriva venerării criminalilor de război sau împotriva numirii străzilor și locurilor memoriale după ele?

George Simion: „După 2001, nu mai poartă numele lui Antonescu nici străzi sau locuri. Poate găsiți undeva o placă comemorativă cu numele lui din acele vremuri, dar chestiunea este destul de închisă. Legea trebuie aplicată în toate zonele României, dar este important. să nu abuzăm de chestiunea pentru că va duce la antisemitism care nu ne interesează. Există părți ale populației românești care privesc favorabil pe Antonescu, Ceaușescu și alți dictatori. Nu neapărat din motive antisemite, ci pentru că ei erau conducătorii, și unii oameni cred că sub conducerea lor România era mai bine.Deci trebuie să avem grijă să nu provocăm aceste sentimente.

“Regret că nu sunt evrei aici în număr mare. Românii nu puteau părăsi țara sub regimul comunist. Dacă ar fi putut, ar fi plecat și ar fi plătit bani pentru a o face”.

Q : Este partidul dumneavoastră dispus să adopte definiția IHRA a antisemitismului?

George Simion: „Nu am citit încă acest document. Înțeleg că se referă și la anumite atitudini negative față de Statul Israel. Recunoaștem Israelul și putem fi partenerul său oficial. Puteți conta pe prietenia noastră cu Israel dacă există relații corecte între două părți.”

Q : Chiar în spatele tău sunt steaguri ale României și ale Uniunii Europene. Știm că există minorități românești în țările vecine care sunt membre ale UE. Te gândești să schimbi granițele în interiorul UE?

George Simion: “Respectăm toate tratatele internaționale. Singura țară cu care putem schimba granița este Moldova. Ambele părți sunt interesate de ea. Ultima clauză a acordurilor de Détente adoptate la Helsinki în 1975 spunea că dacă o țară dorește să se unească cu o țară existentă. ţară sau separată de o ţară existentă, se poate face prin acordul ambelor părţi.Dorim ca drepturile minorităţilor să fie respectate peste tot.De exemplu, în Ucraina – acolo trăiesc jumătate de milion de români.

“Suntem un model pentru respectarea drepturilor minorităților. Avem evrei, slovaci, maghiari și țigani în parlament. Există școli pentru sârbi și ucraineni. Au propriile lor biserici, care primesc sprijinul guvernului. Ne dorim ca aceste oportunități să fie acordat românilor care locuiesc în țările vecine, precum și în Italia, Franța sau Spania – propriile școli și biserici, dreptul de a folosi propria limbă”.

Q : În ceea ce privește Moldova, dacă Rusia o invadează, va fi un stimulent pentru unirea dintre România și Moldova?

George Simion: „Presupunând că asta vor cetățenii Moldovei. Poate că unii dintre ei, care încă se gândesc la imperiul rus, se vor răzgândi când îi vor vedea pe acești criminali în acțiune. Aceștia sunt criminali. Vom vedea ce se va întâmpla. E greu de prevăzut. opinie publica.”

Q : Există, de asemenea, temeri că Rusia și-ar putea extinde războiul. Crezi că România ar putea fi o țintă?

George Simion: “Suntem membri NATO. Nu credem că Rusia, care este slabă acum, va ataca un membru NATO. Trebuie să promovăm pacea prin toate mijloacele”.

Q : Și dacă războiul se extinde, este România pregătită?

George Simion: „NATO este cea mai mare și mai puternică alianță militară și sunt sigur că nu va avea nicio problemă în a face față unui astfel de scenariu, ceea ce nu cred că se va întâmpla”.

Q: Și în ceea ce privește partidul dvs., cum l-ați defini?

George Simion: „Un partid patriotic care își amintește cuvintele lui Donald Trump, care a spus că lupta este acum între globaliști și patrioți. Suntem patrioți”.

Q : În zilele noastre, nu auziți pe cineva citându-l pe fostul președinte al SUA.

George Simion: „Ar putea fi neobișnuit, dar cuvintele lui au fost adevărate. Sentimentul meu este că ne luptăm cu aceiași adversari – Stânga și extrema stângă, care încearcă să promoveze o agendă și să desființeze ideea de națiuni. Trump a făcut câteva declarații proaste și s-a comportat prost uneori, dar a avut și declarațiile corecte. Întotdeauna voi prefera Trump în locul lui Biden”.

Domnule Domozină, cine sunteți dumneavoastră și cu ce vă ocupați, în general?

Sunt fiu de țărani din Romanați. Părinții mei s-au născut în comunele Cezieni (mama) și Ianca (tatăl), dar eu sunt născut în Caracal. Pe linie paternă sunt nepot al iubitului comentator sportiv din Ianca, Sebastian Domozină. Având ca pasiune studiul istoriei, am „săpat” și în istoria familiei mele și am fost mândru să descopăr că la temelia României moderne au stat și oasele strămoșilor mei ce au căzut la Plevna, la Odessa, la Iași și au luptat la Oituz, la Mărășești, apoi pe frontul de est și de vest ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu doar atât, dar numele Domozină este curat de orice compromisuri în fața comunismului, fiind prezent în temnițele roșii.

Este o moștenire morală care obligă și pe care încerc să o port pe umeri, fără a o altera. Legat de profesia mea, sunt un sociolog ce iubește istoria, mai ales perioada secolului trecut, în care țara noastră a oferit lumii cea mai puternică opoziție la expansiunea comunismului în Europa și cele mai multe jertfe. Pentru asta mi-am dedicat timpul studiului arhivelor naționale și CNSAS (unde sunt cercetător acreditat) și al memorialisticii anticomuniste.

A fost necesar ca toată această muncă de cercetare să o împletesc apoi cu activitatea de scriitor în cadrul Ligii Scriitorilor din România. O privesc ca pe o datorie de onoare, prin prisma moștenirii despre care vă vorbeam mai devreme.

Credeți că, în vremurile internaționaliste pe care le trăim, cuvintele patriot, naționalism, neam și țară ar trebui interzise, pe motive de discriminare, extremism, încălcare a drepturilor unor minorități etc.?

În primul rând aș vrea să fac o diferență clară între naționalism și patriotism. Petre Țuțea spunea că naționalismul este o stare de grație, ce nu poate fii influențată din exterior. Ceva ca un dar cu care te naști. În schimb patriotismul îl definește ca pe o datorie cetățenească. Orice imigrant ce primește cetățenia unei țări va deveni un patriot sub drapelul respectiv. Așadar, două stări complet diferite, chiar antagonice aș putea spune, patriotismul transformându-se, pentru farisei, într-o dezertare de la naționalism și o armă a globalismului distrugător al identităților naționale.

Naționalismul este legat de neam, iar patriotismul de țară, ca să folosesc cei patru termeni prezenți în întrebarea dumneavoastră. Naționaliștii nu pot fi atașați decât națiunii creatoare a statului respectiv. Patrioții însă, pot iubi o țară, fără a le păsa de națiunea ce a creat-o. Am jonglat puțin cu aceste concepte, pentru a vă răspunde mai ușor la întrebare. Și răspunsul este că naționalismul este deja înlocuit cu patriotismul, pe măsură ce fondul etnic și cultural al națiunilor se diluează, prin fenomenul imigrației masive și al războiului cultural, pe care neomarxiștii l-au declarat națiunilor creștine europene. Nicio ființă nu acceptă moartea fără a încerca să se apere, iar națiunile, ca ființe vii, colective, nu fac nici ele excepție. Nu cred că mormântul globalist ce li se pregătește va fi primit fără luptă, iar asta se observă deja în rezultatul votului europenilor.

Ca scriitor pe temele tulburi ale istoriei noastre, cum catalogați agresiunea, invazia și cruzimea Rusiei lui Putin față de Ucraina?

Din perspectiva naționalistului creștin român, a cărui familie și societate au fost lovite și însângerate de expansionismul rusesc, în ultimul secol, nu pot fi decât șocat, indignat și solidar cu cei atacați. Rusia nu a arătat milă niciodată victimelor sale. Este o caracteristică a psihicului rusesc, format în hăul stepei asiatice. Denazificarea Ucrainei, îmi sună ca denazificarea României după 23 august 1944. Și atunci a început o „vânătoare de vrăjitoare”, în care orice opozant al sovieticilor era internat în lagăr sau executat pentru „denazificare. Să ne imaginăm ce ar fi urmat în Ucraina dacă invazia inițială rusească reușea și țara era ocupată. Era aceeași rețetă veche de un secol: gropi comune, deportări, lagăre, desființarea Statului Ucrainean. Cred că știu asta prea bine și ucrainenii și de aici rezistența fanatică pe care o opun rușilor, ce amintește despre vitejia finlandezilor în fața sovieticilor în Războiul de Iarnă din 1939.

Pe de altă parte, ca istoric ce privește evenimentele cu un mare ochi critic, îmi este clar că acest conflict este dorit, susținut și chiar provocat de SUA, prin pătrunderea în zona hegemonică tampon rusească. Ucraina este un stat născut dintr-un URSS ce a murit la naștere. Ea deține teritorii cu populații străine, ce au aparținut în trecutul recent tuturor națiunilor ce o înconjoară. Mai mult, Ucraina este un stat profund corupt și antidemocratic ce săvârșește un genocid cultural asupra minorităților naționale. Peste o sută de școli românești au fost închise acolo, în ultimii 20 de ani, iar acum limba română este interzisă cu totul în învățământ. Eu nu pot uita cum la granița Ucrainei trona un afiș pe care scria în limba română: „Interzis accesul cu bunuri culturale. Era vorba evident despre cărți în limba română. Am coordonat campanii de donare de cărți comunităților de români de peste granițe, trimițând peste 10 mii de volume, și vă pot spune că cea mai puternică cenzură a limbii române am întâlnit-o în Ucraina și în Serbia.

Nu pot uita de asemenea că nu am putut părăsi Ucraina până nu am plătit mită vameșului, deși nu încălcasem nicio lege. Acolo era o regulă: numerele de România înseamnă bani. Luând în calcul cele expuse mai sus, putem trage concluzia că Ucraina a avut ursitoare rele, iar destinul său rămâne un mare semn de întrebare.

În perioada interbelică, pe vremea Gândirismului lui Crainic, Dimitrie Gusti, Vasile Voiculescu, Blaga, Ion Pillat, Pan. M. Vizirescu și alții, naționalismul românesc era reprezentat de cărturari, nu de indivizi fără ocupație, lumpen proletari ori adepți ai stalinismului și ocupației rusești. Cum se face că intelectualitatea română de azi cântă „Internaționala Socialist”, cu sediul la Casa Albă?

Naționalismul, prin natura sa, nu poate fi decât un curent elitist. Să nu uităm că părintele naționalismului românesc este Mihai Eminescu. Reprezentanții naționalismului își cunosc și înțeleg istoria și menirea individuală și colectivă, națională. Și pentru destinul național stau gata să lupte și să se sacrifice. Să luăm, spre exemplu, cea mai naționalistă generație a noastră, cea interbelică. A însumat atâtea minți geniale, încât îmi este greu să sper că vom mai dobândi ceva similar, într-un interval atât de scurt, până la sfârșitul istoriei. Și cum au sfârșit acei tineri extraordinari? Cu câteva excepții ce s-au expatriat, au fost mitraliați, în șanțul drumului sau la zid, în temnițele lui Carol al II-lea, au murit, cu miile, pe frontul de est, trimiși de generalul Antonescu, cu ordin special secret de asasinare, sau au putrezit, în închisorile comuniste. Nu a existat în istoria României o generație mai frumoasă, zdrobită cu atâta ură de tiranii zilei.

Am citit de curând unul dintre interviurile luate slătineanului Pan Vizirescu și acesta face, la un moment dat, o observație extraordinară. Spune el că Ion Moța, liderul legionar ce a murit în Spania, luptând împotriva trupelor comuniste, în războiul civil, era superior ca intelect lui Emil Cioran. Și are dreptate. Dar nu numai în privința lui Moța. Au fost zeci de lideri interbelici ai studențimii românești ce îi depășeau, în intelect și potențial, pe Cioran sau Eliade. Și toți, dar toți au sfârșit asasinați de Carol al II-lea sau Ion Antonescu. Cine a pierdut atunci? Mișcarea Legionară? Aiurea. A pierdut România, Europa și întreg mapamondul. Aceia erau oamenii ce puteau opri comunizarea României și expansiunea roșie către Occident. Puteau așeza cultura națională pe coordonate geografice și istorice globale și universale. Să revenim puțin la Ionel Moța, fiul protopopului ce a ctitorit catedrala din Orăștie. Moța a murit, în Spania, la 13 ianuarie 1937, în fața Madridului ocupat de comuniști. Lângă el, a mai murit un avocat bucureștean, o inteligență remarcabilă, căruia Iuliu Maniu îi oferise, în trecut, postul de ambasador, la Roma. Îl chema Vasile Marin. Interesant este altceva, și anume cum au murit. Aceste detalii s-au aflat, mult mai târziu, când liderii comuniști și-au publicat memoriile. Astfel, aflăm că, în tranșeele din fața lor, se afla Valter Neulander, ce comanda o brigadă internațională comunistă.

El a auzit vorbe românești în tranșeele naționaliste și a dat artileriei comuniste coordonatele exacte. În bombardamentul ce a urmat, au murit Moța și Marin, un obuz căzând lângă ei în tranșeu. Dar cine era acest Neulander, ce avea alergie la cuvinte românești? Ei bine, era nimeni altul decât tatăl lui Petre Roman. Ba, mai mult decât atât, și tunurile care au tras, se pare, că erau românești, căci Nicolae Titulescu ca ministru de externe al României, renunțase la un lot de armament franțuzesc pe care țara noastră îl plătise Franței și dispusese să fie trimise brigăzii lui Neulander o sută de tunuri și o escadrilă de aviație. A fost unul dintre motivele destituirii sale ulterioare. Și ajungem la întrebarea dumneavoastră. Iată cine sunt mentorii „elitelor intelectuale” de azi ce cântă Internaționala. Pentru că intelectualii postdecembriști au trădat cauza națională și s-au făcut gloabe la căruța partidelor neomarxiste și antinaționale, pentru funcții politice și alte recompense. Spre deosebire de intelectualii interbelici, ce au preferat moartea în masă, refuzând să slujească dictatori susținuți de puteri străine.

Închei, amintindu-mi de marele Constantin Gane, autorul lucrării „Trecute vieți de doamne și domnițe”, care fusese ambasador al României, la Atena, în guvernul legionar, pentru a-și proteja frații aromâni din Grecia. După lovitura de stat dată de generalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler, în ianuarie 1941, a refuzat să îi servească regimul de dictatură militară. Mai mult decât atât, după venirea comuniștilor, a luat arma în mână și s-a alăturat unui grup de rezistență armată din munți, deși avea 62 de ani. A stat, apoi, ascuns alături de Lucian Blaga, încercând să părăsească țara și a fost arestat, când a încercat să își salveze biblioteca. A murit la Aiud. Toate acestea, în timp ce Sadoveanu cânta ode Partidului Comunist.

Înțeleg că vă pregătiți pentru o lucrare de doctorat. Pe ce domeniu și ce temă?

Doctoratul nu putea aborda decât domeniul istoriei. Tema aleasă este una foarte puțin cunoscută de către public – grupurile de rezistență armată anticomunistă din Oltenia. Lucrarea pe care o pregătesc va desființa un mit al istoriei naționale, și anume rezistența doar „din munți”. În Oltenia, nu sunt munți decât în partea de nord. În general, în cele 5 județe, sau 6, dacă includem și Romanațiul istoric, sunt cunoscute doar 4 grupuri de rezistență armată. Este o istorie ocultată, căci, numai în județul Romanați, am identificat, în arhive, 5 grupuri necunoscute până acum.

Acestea nu au luptat în munți, ci în câmpie, în păduri, în viile de la Dunăre, unde Securitatea a tras cu artileria și pe ulițele satelor. În județul Olt, au fost și două răscoale țărănești anticomuniste, cu zeci de victime și sute de arestați, ce au înfundat temnițele roșii. Liderii acestor grupuri au fost executați și aruncați, în gropi comune, ce au rămas necunoscute, până astăzi. Este o istorie ce obligă, memoria fiind ultima formă de justiție.

Ce-ați mai scris și ce veți publica în viitorul apropiat sau îndepărtat?

Sunt aproape de a publica cea mai completă lucrare ce tratează relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Cauzele acestui conflict ce a dinamitat baza politică a României, chiar la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt mistificate, până în ziua de astăzi, când pseudoistorici încă vorbesc despre o „rebeliune”. În spatele dictaturii antonesciene se ascund monstruozități ce întrec imaginația oamenilor normali. Mânat de paranoia pierderii puterii politice, Conducătorul statului a condus o campanie de asasinare sistematică, pe front, a tineretului universitar și a elitei intelectuale formată din elevii Frățiilor de Cruce.

Cinci mii de elevi și 15 mii de universitari au fost exterminați pe front, cu ordin special secret de asasinare, prin misiuni periculoase sau împușcare, pe la spate. Au căzut victime foști demnitari, miniștrii, ambasadori, profesori, ofițeri, artiști. Nici fiul filozofului Nae Ionescu nu a fost cruțat. Dintre artiști a fost ucis, în Kuban, Haig Acterian. În Basarabia, este ucis pictorul Alexandru Basarab, specializat în gravură și membru al Cenaclului „Luchian”.

Antonescu l-a trimis să demineze frontul, cu mâinile goale. Poetul Radu Gyr a scăpat de la moarte doar pentru că soldatul român, ce trebuia să îl împuște pe la spate l-a recunoscut și a refuzat să tragă. Numai până în anul 1942, poetul caracalean Virgil Carianopol identificase 20 de tineri scriitori exterminați pe front, ce ar fi putut deveni stâlpi de nădejde ai literaturii noastre. În închisorile din țară, tot din ordinul generalului dictator, tinerii naționaliști erau sterilizați chirurgical, pentru a nu mai procrea.

Tot Antoneștii au introdus, în codul penal, infracțiunea de „ajutor legionar”, ce a fost preluată apoi de comuniști. Cu alte cuvinte, dacă donai o sumă de bani sau mâncare pentru cei din închisori, erai, la rândul tău, arestat. Comuniștii au mers până acolo încât au considerat „ajutor legionar”și îngrijirea mormintelor celor morți de către membrii familiei, ce erau condamnați la zeci de ani de închisoare politică din acest motiv. Da, aceste lucruri au fost reale, s-au întâmplat, deși par rupte din cărți de ficțiune. Iată ce război colosal s-a dus împotriva naționalismului românesc în ultimul secol. De asemenea, pregătesc, în viitorul apropiat, o lucrare despre partizanii anticomuniști ai României în ansamblu. Țara noastră a avut prima, cea mai amplă și îndelungată rezistență anticomunistă armată din Europa, cu peste 1200 de grupuri destructurate de către Securitate și peste 100 de răscoale țărănești. Sunt chestiuni ce trebuiesc cunoscute de tineri și generațiile viitoare și, după cum afirmam mai sus, o consider o datorie și o moștenire primită, ce trebuie trecută intactă urmașilor.

Ce înseamnă „ROMÂNISM”?

Românismul este mijlocul prin care slujim idealul național. Românismul este dreptul nostru istoric, originea și limba noastră, România Mare, unionismul, fiecare slujbă în limba română ținută în bisericile din comunitățile istorice românești pe care statele vecine vor să ni le închidă. Românism înseamnă să vorbești românește de sute de ani în familie, în Balcani, chiar dacă nu cunoști scrisul, căci școlile românești au fost închise.

Românismul, în ultimă instanță, este dorul de România. Dar românismul înseamnă sacrificiu, nu doar o simplă afirmație. Solidaritate cu tragedia națională până la identificarea cu ea. Pe cine nu doare starea României nu poate cunoaște românismul!

A consemnat Dumitru Sîrghie

surse: incorect politic / linia1.ro

Conform stenogramelor citate în actul de acuzare care i-a adus lui Ion Antonescu condamnarea la moarte, mareșalul cerea uciderea evreilor la scară largă.

Ion Antonescu rămâne una dintre personalitățile cele mai controversate ale istoriei noastre. În vreme ce unii istorici îl acuză de faptul că a avut o politică antisemită și că s-a aliat cu Hitler, alții spun că reîntregirea teritorială la granița de est s-a datorat în mare măsură lui Ion Antonescu.

În actul de acuzare al mareșalului Ion Antonescu se află mărturii cutremurătoare privind tragica implicare a statului român în Holocaustul comis împotriva populaţiei evreieşti. „Ca toate guvernele hitleriste ale statelor satelite, Guvernul Antonescu a practicat o politică de un antisemitism sălbatec, lucru care a constitui un element determinant în dezastrul țării. În epoca legionară, bunurile evreiești s-au luat de către susținătorii de atunci ai regimului cu pistolul în mână, fără bani sau cu sume de bani, de multe ori sub a suta parte din prețurile reale“, se arată în rechizitoriu.

În același document sunt citate declarații ale lui Ion Antonescu, conducător al statului român între 1940-1944, la adresa evreilor.

În consiliul de Miniștri din 5 aprilie 1941, Antonescu spunea: „dau drumul mulțimii să-i masacreze. Ru mă retrag în cetatea mea și după ce-i masacrează pun iarăși ordine“.

La 16 decembrie 1941, Ion Antonescu era și mai categoric: „Chestiunea jidanilor se tratează la Berlin. Germanii vor să-i ducă pe toți jidanii din Europa în Rusia și să-i așeze în anumite regiuni. Dar până la execuție, este timp. Ce facem în acest timp cu ei? Așteptăm ce se decide la Berlin? Așteptăm o decizie ce ne privește pe noi? Trebue să-i punem în siguranță? Bagă-i în catacombe, bagă-i în Marea Neagră. Nu vreau să știu nimic. Poate să moară 100, poate să moară toți“.

Mareșalului nu îi era teamă nici de judecata istoriei: „Îmi este indiferent dacă în istorie vom trece ca barbari. Imperiul Roman a făcut o serie de acte de barbarie, față de orizontul contemporan și a fost totuși cel mai vast și cel mai măreț așezământ politic“.

Documentele au fost publicate de Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității pe site-ul instituției.

Ion Antonescu s-a născut la 2 iunie 1882 la Pitești și a murit la 1 iunie 1946, la Penitenciarul Jilava. General, apoi mareşal al Armatei Române, preşedinte al Consiliului de miniştri, „conducător” al statului, Ion Antonescu a avut o ascensiune fulminantă în ierarhia militară, ajungând şef al Statului Major General, apoi ministru al Apărării Naţionale.

În timpul regimului carlist a intrat în dizgraţia regelui. Reapare pe scena publică în contextul creat de pierderile teritoriale din vara anului 1940, numit preşedinte al Consiliului de Miniştri şi învestit cu puteri depline.

După abdicarea regelui Carol al II-lea, a preluat efectiv conducerea statului şi a format un guvern alături de Mişcarea Legionară.

După îndepărtarea legionarilor, Antonescu a instaurat un regim autoritar, iar la 22 iunie 1941 România a participat alături de Germania la invadarea Uniunii Sovietice, cu scopul de a elibera Basarabia şi nordul Bucovinei, pierdute în urma Dictatului de la Viena și Pactului Ribbentrop-Molotov. În noaptea de 21 spre 22 iunie 1941, începând cu ora 24, generalul Antonescu a mobilizat armata și a lansat legendarul ordin: „Ostaşi! Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiți vrăjmașul din răsărit şi din miazănoapte. Dezrobiți din jugul roşu al bolșevismului pe frații noștri cotropiți. Reîntregiți la trupul țării glia străbună a Basarabilor şi codrii voievodali ai Bucovinei”.

Acuzat de hitlerism și fascism

Arestat la 23 August 1944 din ordinul regelui Mihai I, Ion Antonescu a fost dus și anchetat în Uniunea Sovietică, apoi a fost readus în țară în aprilie 1946 și judecat de Tribunalul Poporului.

A fost acuzat că a militat pentru „hitlerism şi fascism”, că a instaurat „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că a invitat „armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” şi a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani şi contra U.R.S.S.”, după care a săvârşit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare paşnică cu poporul român”, punând țara în stare de război cu Marea Britanie şi cu Statele Unite ale Americii.

Tot Antonescu a fost acuzat că din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreieşti din Bucovina şi Basarabia, cum şi parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde, în cea mai mare parte, a fost executată.

La 17 mai 1946, Tribunalul Poporului l-a condamnat de şase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la temniță grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani şi de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani, ca şi când una dintre ele, chiar şi pedeapsa capitală, nu ar fi fost de ajuns.

Ion Antonescu a fost împușcat în seara zilei de 1 iunie 1946, la orele 18.03 minute, în închisoarea Jilava, cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani. Corpul i-a fost incinerat la Cimitirul „Cenuşa“.

VIPERILE LUCREAZĂ ȘI NOI DORMIM

Da, dragi români, dușmanul ne-a pătruns demult în organismul statal, pe care, cică, noi îl legitimăm „democratic” cu prerogative guvernamentale. Dar, nu observăm cu câtă perversitate, șiretenie, înșelăciune și viclenie s-au strecurat în funcții de importanță capitală, elemente vădit ostile față de neamul românesc, angajate din ce în ce mai transparent în planul distrugerii ființei noastre naționale. Se petrec lucruri anormale, după gândirea noastră, se iau decizii aberante, ce frizează bunul simț și logica elementară, dar ne limităm a le califica nebunii, și atât. Dacă am merge cu gândirea mai departe ne-am da seama că în timp ce pentru noi aceste decizii sunt acte nesăbuite, în schimb pentru alții ele se înscriu într-un concept, într-un plan, desigur diabolic, dar elaborat, chibzuit, cu un scop clar definit.

O ultimă nebunie de dată recentă, constă în retragerea titlului de Doctor Honoris Causa, Mareșalului Ion Antonescu, acordat în 1941, de către Universitatea București. Retragerea a fost decisă de aceeași universitate, mai precis de actuala ei conducere , care și-a permis aberația de a comprima perioada celor 82 de ani și să anuleze decizia conducerii din 1941, prin care s-a acordat acest titlu. Iată cum și această instituție a devenit instrumentul comisariatului sovietic, resetat sub denumirea de „Elie Wiesel”. Cum să te mai numești „universitate”, focar de învățătură, știință, înțelepciune, cultură, dacă ai neobrăzarea să invoci perfid „autonomia universitară” și așa zisele criterii „etice” în justificarea acestui act de-a dreptul descalificant?

Puteți voi, senatul anului 2023, să anulați voința și hotărârea celui din 1941? Ați studiat Laudațio care a argumentat și susținut acordarea acestui titlu? Ce anume din acest laudațio nu corespunde adevărului? Ce știți voi de personalitatea Mareșalului Antonescu? Ceea ce v-a dictat Institutul „Elie Wiesel”? Aflu că președintele acestui senat, un anume Claudiu Paul Buglea, ar fi conferențiar la drept. Mintea lui n-a produs vreo scânteie de logică juridică, patronând o asemenea decizie aberantă? Îl informez pe nesăbuit că tempus regit actum (timpul guvernează actul) este un principiu fundamental pentru o ordine juridică firească, așezată, capabilă să traverseze momentele de turbulențe prin care trece societatea. Nu m-aș mira dacă s-ar constata la un moment dat că și individul face parte din haita de plagiatori, alături de Ciucă, Bode și alți împiedicați mintal ce sufocă biata noastră țară. Apropo, clanul acesta, pretins „senat”, n-ar trebui să ia la mână toate doctoratele patronate de universitate, măcar în ultimii 30 de ani, și să-l lase în pace pe Mareșal? Să vezi atunci ce cutremur s-ar produce în lumea politică, asociată atât de grotesc cu cea „științifică”.

Se invocă pentru decizia de retragere punctul 7.1.4. din Regulamentul universității privind acordarea titlurilor onorifice. Dar să vedem ce prevede acest text, adică să operăm cu materialul clientului: „Un titlu onorific conferit în baza prezentului regulament, poate fi retras în cazul în care, ulterior acordării acestuia, persoana nominalizată a fost condamnată definitiv și irevocabil pentru crime împotriva umanității.” Uitați-vă, dragi prieteni, ce „elită” universitară ne pregătesc specialiștii în domeniul dreptului și vă mai mirați de ticăloșia care colcăie în justiția română. Deci, după mintea acestor neisprăviți, titlul de Doctor Honoris Causa a fost acordat Mareșalului Antonescu în „baza prezentului regulament”, altfel n-aveau temeiul legal să-l retragă. „Legea dispune numai pentru viitor…” precizează art. 15, alin (2) din Constituția României și valoarea acestui principiu nu-i dată doar de faptul că-i prevăzut în Constituție ci și de cerința ca societatea și individul să dispună de siguranță și certitudine în acțiunile sale, să nu le fie judecate faptele trecute în baza unor legi viitoare.

Dar, să vedeți cum se demască senatul că aberanta, ilogica și ilegala decizie este comandată de institutul „Elie Wiesel”. Din partea facultății de istorie, scrisoarea de susținere a cererii de retragere este adresată de Matei Gheboianu și Alexandru Moraru. Nu știu cine este acest Matei Gheboianu, decât că este conferențiar la facultatea de istorie.

Despre câtă istorie știe și cum este ea mistificată și impregnată veninos în capul lui, ne putem da seama chiar din această scrisoare. În schimb, coechipierul său în acest demers, pretins „științific”, are un rechizitoriu extrem de bogat în acte vădit antinaționale. Individul, Alexandru Muraru, după cum rezultă din CV-ul său, deține în prezent funcția de Consilier onorific al Primului-ministru – Reprezentant Special al Guvernului României pentru Promovarea Politicilor Memoriei, Combaterea Antisemitismului și a Xenofobiei. În această calitate a întreprins mai multe acțiuni împotriva tentativelor de reconsiderare, în lumina adevărului istoric, a unor fapte, evenimente și personaje din trecutul poporului român, Mareșalul Ion Antonescu fiind o țintă specială a mârșavelor sale acțiuni.

Apoi, din această conspirație satanică face parte și inițiatorul deciziei, respectiv Cristian Preda, ajuns acum decan al Facultății de Științe Politice din cadrul aceleiași universități de „prestigiu”. Fiind lansat în viața publică de sub brăcinarul caricaturii de băsescu, și-a devoalat și el, în diverse împrejurări, viermele antiromânesc care-i umblă prin mintea lui bolnavă și puțină. În 1998, acest lugubru personaj, dar extrem de periculos, având în vedere funcția care-i permite să contamineze mintea tinerilor cu teze defăimătoare la adresa poporului român, scria în „Dilema” că „Eminescu trebuie contestat și demitizat, dar nu pentru rudimentele sale de gândire politică. Din acest punct de vedere, el este realmente nul. Nu ai obiect”. Nu vă înspăimântă, dragi prieteni, că acest individ, a cărui minte a putut produce asemenea otravă, este astăzi „educator” și „formator” de oameni politici?

Dar cel mai mare pericol, pe care-l sesizez din acest act bestial, constă în faptul că genocidul săvârșit împotriva poporului român de către regimul stalinist de ocupație, instaurat după lovitura de stat de la 23 august 1944, dobândește „legitimitate.” Astfel, retragerea titlului respectiv s-ar motiva prin faptul că Mareșalului Ion Antonescu ar fi fost găsit vinovat de crime de război, fiind condamnat la moarte în data de 17 mai 1946 de către Tribunalul Poporului din București, instanță care a funcționat sub coordonarea Comisiei Aliate de Control, fiind asimilată sistemului de tribunale care au judecat crimele de război ale liderilor Germaniei național-socialiste și Italiei fasciste.

Ce autoritate o fi avut această comisie în România cotropită de bolșevici și în care puterea supremă purta un singur nume, „Stalin”, numai mintea acestor lichele ar mai putea emana niște mizerii pretins „istorice”.

În această idee, toate deciziile Tribunalului Poporului, prin care elita armatei române și spuma intelectualității românești au fost decimate în pușcăriile comuniste sunt „legitime”, pentru că în cazul tuturor, printre celelalte capete de acuzare se regăsesc și acte de complicitate la declanșarea și susținerea războiului împotriva Uniunii Sovietice, temeiul legal fiind legea 312/1945, o lege care consacră „prezumpția de vinovăție” și reglementează o procedură de judecată cu sentințe hotărâte în prealabil de puterea de ocupație.

Dragi foști deținuți politici, care mai sunteți în viață sau urmașii voștri, acest precedent juridic vă șterge statutul de victime și, prin urmare, nici compensațiile ce vi s-au acordat nu mai sunt legitime. Era de așteptat acest lucru pentru că statul român a fost capturat de odraslele bolșevicilor care tăiau și spânzurau în România anilor ’50.

În concluzie, toată această ofensivă, desfășurată pe multiple planuri, împotriva memoriei unor bravi români pe care i-a avut poporul român, cum este și Mareșalul Ion Antonescu, nu-i vizează neapărat pe ei, ci poporul român, programat la dispariție. Imaginea lor de oameni integri, temeinic școliți, cu opere de importanță capitală pentru trăinicia neamului, actele lor de bravură, sacrificiul asumat, sunt un focar de conștiință națională și viperele de asta se tem. S-au înstăpânit în toate structurile edificiului statal, au acaparat economia, cultura, învățământul, își consolidează dominația și tu popor român te mulțumești cu fărâmiturile ce ți le aruncă în batjocură.

Incorect Politic

N-am cuvinte să descriu natura josnică a lui Oleg Brega.

Tocmai le-am găsit: jeg, mizerie, gunoi, dezgust. Avem un activist neomarxist care pierde timpul Poliției, ducându-i în fața unui anticar ce vinde cărți vechi, pe motiv că vinde o “carte interzisă”.

Cât de prost ești când te prefaci că ai habar de lege, dar susții că acea carte este ‘ilegală’?

Un soi special de prost, din ăla fudul.

În primul rând, nu există “carte interzisă” de vreo instanță română, Mein Kampf nu este o carte interzisă oficial, cum nu este nici Holocaustul- Gogorița Diabolică sau MANIFEST – Cartea Neagră a României. Aceste cărți nu sunt “ilegale”, dar se practică cenzura soft, librăriile refuză să le vîndă sau le țin în depozit. Cu toate astea, nicio instanță din România nu a emis vreo sentință care să scoată aceste cărți din legalitate.

În al doilea rând, legea invocată de individul purulent Oleg Brega conține anumite mențiuni și articole unde explică faptul că nu se aplică în cazul pe care activistul încearcă să-l genereze. Legea spune că nu constituie infracțiune dacă “fapta” este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unei chestiuni de interes public. Ce reprezintă un anticariat și vânzarea de cărți? Cercetare istorică și educație. Deci anticarul nu are ce să pățească, iar Oleg Brega a irosit timpul polițiștilor.

Portretul unui activist neomarxist
Oleg Brega are și un site unde scrie despre cum autoritățile “încălzesc la sân șarpele neonazismului”(lol), totul pentru că polițiștii refuză să-l amendeze pe anticar fără motiv.

În textele sale repetă teoria existenței unei “democrații’ cu valori precum combaterea antisemitismului și alte expresii pe care le-ati auzit folosite de străinii aflați la conducerea țării. În partea din dreapta găzduiește un videoclip cu o feministă care “protestează pentru drepturile femeilor”. Cum protestează? Prin actul revoluționar și curajos de tăiere a unei șuvițe cu un cuțit.

Este ironic faptul că acest antiromân hărțuiește oamenii care vînd cărți pe care le considera problematice, dar pe de altă parte susține activismul pentru “libertatea de exprimare ca drept fundamental”.

Un exemplu clasic de dublă măsură, de ipocrizie neomarxistă. Acest om ar vrea să-l vadă pe Vasile Zărnescu la închisoare și pretinde că susține libertatea de exprimare?

Susține anticarul tău local
Domnul care vinde cărți la Gara de Nord ar merita să primească o vizită din partea naționaliștilor din București și niște sincere felicitări pentru că nu a înlăturat cartea în ciuda amenințărilor nebunului care filma. Oleg Brega i-a cerut domnului să-l “ascundă pe Antonescu!”, iar acest brav anticar a refuzat, fiind puțin stânjenit de situația penibilă în care se aflau și el și Poliția Română.

La finalul zilei, rezultatul obținut de activistul antiromân a fost propria sa ridiculizare, dar lucrurile nu trebuie să rămână aici. Anticarul merită răsplătit, dacă ajunge acest articol la dânsul îi transmit felicitările mele pentru felul cum s-a comportat în situația în care a fost pus. Respect pentru că-și continuă munca și data viitoare când vine vreun dement cu polițaii la el, să știe că legea permite vînzarea unor astfel de cărți în contextul cercetării și educației.

Pe canalul său de YouTube, Oleg Brega susține că a vrut să cumpere cartea și să o distrugă, dar era prea scumpă pentru el.

Atâta pot acești oameni, să distrugă cultură, să ardă cărți și să pângărească civilizația.

via Incorect Politic

Emisiune de pe postul ~”corect politic”~ Realitatea TV despre Corneliu Zelea Codreanu, Maresalul Ion Antonescu, Petre Țutea și alte personaje. 

Parchetul General a deschis un dosar penal pe numele lui Călin Georgescu pentru promovarea cultului persoanelor vinovate de genocid și crime de război. Sesizarea a fost făcută din oficiu, după ce președintele de onoare al AUR i-a lăudat pe liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu, personaje istorice vinovate de crime și genocid, în aparițiile televizate din ultimele săptămâni.

Într-o emisiune televizată, Călin Georgescu a spus că liderul legionar Corneliu Zelea Codreanu „s-a luptat pentru moralitatea ființei umane”. Georgescu a vorbit și despre Ion Antonescu, pe care l-a numit „martir”.

Dosarul penal a fost deschis în temeiul art. 5 din OUG 31/2002. Această ordonanță se referă la interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război.

Articolul 5 prevede: „Fapta persoanei de a promova, în public, cultul persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război, precum și fapta de a promova, în public, idei, concepții sau doctrine fasciste, legionare, rasiste sau xenofobe, în sensul art. 2 lit. a), se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi”.

Într-o intervenție avută pe 31 ianuarie la Antena 3, Călin Georgescu a spus că liderul legionar Zelea Codreanu și Ion Antonescu au făcut „și fapte bune”, dar și fapte pe care nu le poate comenta, dar „pe care trebuie să le demonstreze istoricii”.

De asemenea, președintele de onoare al AUR a mai declarat, referitor la Codreanu și Antonescu, că „față de martiri nu poate să aibă păreri” și că „îngenunchează în fața poporului român”. Georgescu a mai spus că poporul român nu este „anti nimic” în general, în momentul în care a fost întrebat despre Holocaustul din România. În aceeași intervenție televizată, vorbind despre asasinarea lui Nicolae Iorga și Armand Călinescu la ordinul legionarilor, Călin Georgescu, a transmis că „Istoria este mistificată”.

Totodată, într-o emisiune de la Realitatea Plus, din 6 februarie, Călin Georgescu a declarat că „legionarii sunt eroi ai României”.

Regimul național legionar, condus de Ion Antonescu și instaurat în România în 1940, a legiferat atunci o serie de măsuri de excludere din viața publică a evreilor. Începând cu 1941, violențele fizice împotriva evreilor s-au generalizat și a început deportarea masivă a lor către Transnistria, unde mulți dintre ei și-au pierdut viața în lagăre. În România, promovarea cultului persoanelor vinovate de genocid a fost încadrată drept infracțiune printr-o ordonanță de urgență din 2002 și se pedepsește cu până la 3 ani de închisoare.

VIDEO | George Simion despre declarațiile lui Călin Georgescu: A făcut o gafă. Eu nu am simpatii legionare și nu vreau să fiu asociat cu atitudini antisemite

George Simion, co-președinte AUR, a spus că declarațiile lui Călin Georgescu despre Corneliu Zelea Codreanu și Ion Antonescu reprezintă o gafă și nu dorește să fie asociat cu mișcări fasciste sau comuniste.

„Domnul Georgescu a făcut o gafă. Eu nu le am (simpatiile legionare ale lui Călin Georgescu) și nu vreau să fiu asociat cu atitudini antisemite de la nimeni.

Eu nu vreau să mă asociez cu comunicate de genul celor cu holocaustul o temă minoră. Asta-i o aberație. Nu vreau să fiu asociat cu așa ceva. Vreau să construim o mișcare românească fără rădăcini în mișcări totalitare, fasciste sau comuniste”, a spus George Simion la Antena 3.

Simion se referă la faptul că într-un comunicat al AUR despre educație, s-a folosit un exemplu în care despre holocaust se spune că putea fi învățat în cadrul orei de istorie.

Tot în cadrul emisiunii, răspunzând unei întrebări a lui Mihai Gâdea despre membrii și simpatizanții cu vederi legionare, Simion a spus că „dacă nu-și revizuiesc atitudinea, n-au ce căuta aici”.

Co-președintele AUR a regretat public și incidentul cu ministrul energiei, Virgil Popescu, despre care a spus că a fost „o răbufnire”.

George Simion a mai taxat prestația lui Călin Georgescu și a pus sub semnul întrebării alegerea sa în funcția de președinte de onoare a AUR.

Vezi si – Trădătorii din AUR, Claudiu Târziu si George Simion, îl dau afară pe Călin Georgescu pentru simpatii legionare

Portretul teroristului din 2021

Dragi conaționali față de care nu am niciun interes ascuns,

Instigarea la nevaccinare este un pericol pentru democrație.

Ce alte pericole pentru democrație mai sunt? Iată o listă:

• Idei antisemite exprimate online
• Instigare la discriminare prin glume rasiste postate pe internet
• Refuzul acceptării imigranților non-europeni
• Protestele împotriva certificatului verde
• Referendumul pentru familie
• Opoziția la implementarea educației sexuale în școli
• Critici la adresa comunității lgbt
• Euro-scepticismul și apropierea față de Rusia
• Naționalismul șovin și xenofob
• “Suveranismul”, alt cuvânt pentru naționalism șovin xenofob
• Refuzul de a plăti taxa pentru televiziune
• Marșul Vieții și alte atacuri asupra dreptului femeilor de a face avort
• Preoții care vorbesc împotriva vaccinării

Lista este incompletă, dar ați înțeles ideea.

Un pericol mai mare decât toate cele de mai sus este societatea secretă G.R.R.

Portretul teroristului din 2021

Dragi conaționali față de care nu am niciun interes ascuns,

Instigarea la nevaccinare este un pericol pentru democrație.

Ce alte pericole pentru democrație mai sunt? Iată o listă:

• Idei antisemite exprimate online
• Instigare la discriminare prin glume rasiste postate pe internet
• Refuzul acceptării imigranților non-europeni
• Protestele împotriva certificatului verde
• Referendumul pentru familie
• Opoziția la implementarea educației sexuale în școli
• Critici la adresa comunității lgbt
• Euro-scepticismul și apropierea față de Rusia
• Naționalismul șovin și xenofob
• “Suveranismul”, alt cuvânt pentru naționalism șovin xenofob
• Refuzul de a plăti taxa pentru televiziune
• Marșul Vieții și alte atacuri asupra dreptului femeilor de a face avort
• Preoții care vorbesc împotriva vaccinării

Lista este incompletă, dar ați înțeles ideea.

Un pericol mai mare decât toate cele de mai sus este societatea secretă G.R.R.

Viena, steagul României flutură triumfător deasupra maselor de răsculați, semn că gruparea revoluționară este bine înfiptă.

Gruparea Românească Revoluționară activează și în S.U.A. unde au participat la lovitura de stat dată de suporterii lui Trump pe 6 ianuarie când au pătruns abuziv în clădirea capitoliului, punând în pericol democrația americană.

Acești oameni sunt peste tot, nu doar în organizațiile de protest, ci în sistem, în poliție, în politică, în magistratură, în sănătate (medici antivacciniști influențați de G.R.R.) , în sindicate (sindicatul poliției din România este complet controlat de G.R.R.), în showbiz (Puya face parte și el, lucru evident din piesa lui lansată de 1 decembrie în care îndeamnă la revoltă) și…cel mai rău, în serviciile secrete. Caracatița influenței lor străbate lumea din Asia până în America, acaparând inclusiv Australia (unde G.R.R. a determinat proteste violente împotriva măsurilor de bun simț adoptate de guvernul australian).

Acești oameni sunt periculoși și plănuiesc o lovitură de palat care să fie scânteia ce răspândește focurile revoluției fasciste. Nu știm în ce țară va avea loc lovitura de palat, dar va declanșa o furtună.

Structura acestei societăți secrete transnaționale revoluționare este descentralizată, după modelul cuiburilor legionare, însă cu toții răspund în fața unui lider, un păpușar influent care dirijează mersul lucrurilor.

Cine este acest păpușar?

Nimeni altul decât masonazistul Călin Georgescu.

Masonazistul Călin Georgescu, urmaș secret de-al lui Ion Antonescu

Având poziții publice favorabile față de Mișcarea Legionară, față de întemeietorul ei, Corneliu Zelea Codreanu, dar și față de mareșalul Ion Antonescu, vinovat de holocaustul din România, Călin Georgescu își dezvălui simpatiile naziste și în același timp folosește influența acumulată în Clubul de la Roma pentru a submina democrația occidentală.

Călin Georgescu a pus mâna pe economie și pe o parte din servicii, urmând a organiza o ședință cu cele mai importante think-tankuri conservatoare, la care va prezenta un plan de reformă globală bazat pe modelul unei societăți naționaliste ortodoxe românești.

Acești oameni își doresc o dictatură național-socialistă care să fie rezultatul unei revoluții internaționale de sorginte fascistă.

Dacă planurile G.R.R. vor reuși, va avea loc un nou holocaust.

Contribuie la protejarea democrației

În condițiile actuale, cu amenințarea după colț, fiecare dintre noi poate ajuta la consolidarea democrației. Iată o listă cu ce puteți face:

• Respingeți discriminarea și rasismul, fiți toleranți.
• Amintiți-vă de holocaust.
• Primiți imigranți non-europeni și spargeți prejudecățile din jurul relațiilor inter-rasiale.
• Acceptați educația sexuală în școli.
• Votați candidați evrei.
• Renegați istoria antisemită a României.
• Uitați-vă mai des la televizor.
• Găsiți un preot de la o biserică unde se propagă valorile iudeo-creștinismului.
• Promovați Uniunea Europeană și N.A.T.O.
• Fiți cosmopoliți civilizați, nu naționaliști barbari.
• Puneți preț pe modernitate, abandonați tradiția.
• Turnați-vă prietenii care dau semne de radicalizare.
• Mâncați mai puțină carne și mai multă soia.
• Nu mai conduceți mașini non-electrice.
• Digitalizați-vă, reunțați la banii lichizi.
• În loc să fiți proprietar, închiriați cât mai multe bunuri.

Și această listă poate continua, dar este un început bun.

Doar împreună putem opri G.R.R.

Pe data viitoare!

Sterian David Bruckman SHEKELSTEINBERG

Documentul intitulat “Însemnări din celulă”, semnat de ex-mareşalul Ion Antonescu în seara de 23 august 1944, la câteva ore după lovitura de stat de la Palatul Regal din Bucureşti.

Astăzi, 23 august 1944. Am venit în audienţă la Rege la ora 15,30 pentru a-I face o expunere asupra situaţiei frontului şi a acţiunii întreprinsă pentru a scoate Ţara din greul impas în care se găseşte.

Timp de aproape 2 ceasuri Regele a ascultat expunerea, păstrând ca de obicei o atitudine foarte rezervată, aproape indiferentă.

La expunerea mea a asistat la audienţă Dl Mihai Antonescu.

I-am arătat Regelui că de aproape 2 ani Dl Mihai Antonescu a căutat să obţină de la Anglo-Americani asigurări pentru viitorul Ţării şi i-am afirmat cu această ocazie că, dacă aş fi găsit înţelegere, şi aş fi putut găsi înţelegere pentru asigurarea vieţii, libertăţilor şi continuităţii istorice a acestui nenorocit popor, nu aş fi ezitat să ies din război, nu acum, ci chiar de la începutul conflictului mondial, când Germania era tare.

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu.

D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

I-am arătat D-lui Clodius că nici o ţară, şi nici chiar Germania, nu ar putea continua războiul în caz când jumătate din teritoriul ei ar fi ocupat şi ţara total la discreţia Ruşilor.

I-am cerut ca şi Dl M. Ant[onescu] să arate acest lucru la Berlin, să roage să înţeleagă poziţia Ţării noastre în faţa cataclismului ce o ameninţă şi a mea în faţa Istoriei şi a Ţării şi să-mi dea dezlegarea a trata un armistiţiu, dorind să ieşim din această situaţie ca oameni de onoare şi nu prin acte care ar dezonora pentru vecie Ţara şi pe conducătorii ei.

Dl Clodius a promis că va arăta exact dorinţa noastră; i-am arătat că noi trebuie să ne luăm libertatea de a ne apăra viaţa viitoare a neamului.

Relativ la conversaţia cu Dl Mihalache, deşi ea a durat câteva ceasuri, totuşi i-ai arătat numai esenţialul.

Dl Mihalache mi-a cerut să mă sacrific şi să fac eu pacea, oricât de grele ar fi condiţiile puse.

I-am arătat că eu, fiind exponentul unei revoluţii care m-a adus, fără a [o] fi pus eu la cale sau să fi avut vreo legătură cu ea, la conducerea Statului, dându-mi mandatul să reconstituiesc graniţele Ţării, să restabilesc ordinea morală şi să pedepsesc aducându-i în faţa tribunalului poporului pe acei care …[2] catastrofa graniţelor şi prăbuşirea Dinastiei. Cum Ţara îmi impusese şi pe legionari şi mai târziu şi războiul, pentru a legifera actele mele, am cerut aprobarea Ţării pentru faptul că schimbasem din luptă regimul legionar pentru trădările sale şi pentru că intrasem în război în aclamaţiile şi, cu asentimentul întregii naţiuni, trecusem, forţat de operaţiuni, şi Nistrul.

Ţara, prin câte 3 milioane de voturi, mi-a dat dezlegare şi a aprobat tot ce eu făcusem.

În consecinţă, a accepta astăzi propunerile Molotov însemnează:

a. – a face un act politic de renunţare şi pierdere a Basarabiei şi Bucovinei, act pe care România nu l-a făcut până acum niciodată de la 1812 şi până la ultimatumul Molotov.

I-am adăugat că după părerea mea, făcând acest act, putem pierde beneficiul Chartei Atlanticului, în care Roosevelt şi Churchill s-au angajat printre altele “să nu recunoască nici o modificare de frontieră, care nu a fost liber consimţită”.

b. – să bag Ţara pentru vecie în robie, fiindcă propunerile de armistiţiu conţin şi clauza despăgubirilor de război neprecizate, care, bineînţeles, constituie marele pericol, fiindcă, drept gaj al plăţii lor, Ruşii vor ţine Ţara ocupată nedefinit. Cine, am spus Dlui Mihalache, îşi poate lua răspunderea acceptării acestei porţi deschise, care poate duce la robia neamului?

c. – a treia clauză, şi cea mai gravă, e aceea de a întoarce armele în contra Germaniei.

Cine, am arătat Dlui Mihalache …[3], poate să-şi ia răspunderea consecinţelor viitoare asupra neamului ale unui asemenea gest odios, când putem să ieşim din război oricând dorim.

Am avea bazele viitoarei politici a Statului asigurate şi i-am afirmat că dacă …[4] de Dl Maniu, pe care l-am lăsat şi i-am înlesnit tratativele direct cu Anglo-Americanii sau de Dl Mihai Antonescu, care a tratat cu ştiinţa mea, eu nu m-aş da la o parte şi aş da, dacă mi s-ar cere concurs, pentru a scoate România din război, luându-mi curajul şi răspunderea să spun Führerului în faţă că România se retrage din război.

d. – a patra condiţie cerută de Molotov şi de Anglo-Americani este să dau ordin soldaţilor să se predea Ruşilor şi să depună armele, care ne vor fi puse la dispoziţie pentru ca, împreună cu Ruşii, să alungăm pe Nemţi din Ţară.

Care om cu judecata întreagă şi cu simţul răspunderii ar putea să dea soldaţilor Ţării un astfel de ordin care, odată enunţat, ar produce cel mai mare haos şi ar lăsa Ţara la discreţia totală a Ruşilor şi Germanilor?

Numai un nebun ar putea accepta o astfel de condiţie şi ar fi pus-o în practică.

Vecinătatea Rusiei, reaua ei credinţă faţă de Finlanda, Ţările Baltice şi Polonia, experienţa tragică făcută de alţii, care au căzut sub jugul Rusiei, crezându-i pe cuvânt, mă dispensează să mai insist.

Notez că, atunci [când] ni s-au propus acestea, situaţia militară a Germaniei, deşi slăbită, era totuşi încă tare.

e. – În sfârşit, propunerile Molotov mai conţineau şi clauza care ne impunea să lăsăm Rusiei dreptul de a pătrunde pe teritoriul României oriunde va fi necesar, pentru a izgoni pe Nemţi din Ţară. Adică, sub altă formă, prezenta ocupaţiunea Rusească cu toate consecinţele ei.

Reamintind toate acestea Dlui Mihalache, D[umnealui] mi-a spus, ceea ce a constituit o surpriză pentru mine, că trebuie să mărturisească că D[umnea]lor, adică naţional-ţărăniştii, s-au înşelat; au crezut în sprijinul Anglo-Americanilor, însă şi-au făcut convingerea definitivă că aceştia sunt total nepregătiţi pentru a indispune pe Ruşi şi că suntem lăsaţi la totala lor discreţie, ca şi Polonia şi, poate, alte ţări. În consecinţă, trebuie să ne considerăm o generaţie sacrificată, să ne resemnăm şi să aşteptăm.

I-am răspuns Dlui Mihalache că, într-o astfel de situaţie, este de preferat ca un popor pe care-l aşteaptă, dacă are siguranţa că îl aşteaptă o asemenea soartă, să moară eroic, decât să-şi semneze singur sentinţa de moarte.

Dl Mihalache a insistat încă o dată să fac eu armistiţiul şi să semnez pacea, fiindcă condiţiile puse sunt condiţii de pace, nu de armistiţiu (este sublinierea D-sale). Bineînţeles, am declinat (refuzat) aceasta.

În dimineaţa zilei de astăzi, pe când eram în Consiliul de Miniştri, a cerut să mă vadă Dl. Brătianu, care, spre deosebire de Dl Mihalache, mi-a declarat că vine de la o întrevedere dintre Dnii Maniu şi Dinu Brătianu şi că vine cu mandatul formal de la ambii că sunt de acord şi că îşi iau alături răspunderea, dacă accept, să fac eu tratative de pace.

I-am răspuns că accept cu condiţia să mi se dea în scris acest angajament, să accepte ca el să fie publicat, pentru ca poporul să vadă că s-a înfăptuit unirea internă şi pentru ca străinătatea, aliaţii şi inamicii, să nu mai poată …[5], prin dezbinarea noastră.

Dl Brătianu urma să-mi aducă adeziunea scrisă înainte de audienţa mea la Rege, fiindcă voiam să merg la această audienţă cu hotărârea luată, adică să-I pot afirma că, dat fiind faptul că s-a realizat unirea politică internă, îmi pot lua angajamentul să încep tratativele de pace. Generalul Sănătescu a intervenit în discuţii de două ori şi şi-a luat angajamentul, fără să i-l fi cerut, că-mi va aduce dânsul acest angajament, pentru care i-am mulţumit.

Cum Regele spunea ca aceste tratative să înceapă imediat, Dl Mihai Antonescu i-a spus că aşteaptă răspunsul de la Ankara şi Berna pentru a obţine consimţământul Angliei şi Americii de a trata cu Ruşii. Aceasta, fiindcă Churchill, în ultimul său discurs, a spus, vorbind despre România, că “această Ţară va fi curând la discreţia totală a Rusiei”, ceea ce era un avertisment că vom fi atacaţi în forţă şi că vom fi total la discreţia lor şi că va trebui să tratăm mai întâi cu Ruşii.

Acest “mai întâi”, legat şi de alte indicaţii pe care le-am avut pe căi serioase, a determinat pe Dl M. Antonescu să arate Regelui că este o necesitate să mai aştepte 24 de ore, să primească răspunsurile pe care le aşteaptă şi după aceea să continue cu tratativele.

Eu am confirmat că sunt de acord cu aceste condiţii, chiar cu plecarea Dlui M. Antonescu la Ankara şi Cairo pentru a duce tratative directe.

În acest moment, Regele a ieşit din cameră, scuzându-se faţă de mine, şi discuţia a continuat câtva timp cu generalul Sănătescu, revenind cu afirmaţia că va aduce el adeziunea scrisă a Dlor Maniu, Brătianu şi Titel Petrescu.

Când eram în curs de discuţiuni şi mă plictiseam aşteptând revenirea Regelui pentru a pleca, Regele intră în cameră şi în spatele lui apare un maior din garda Palatului cu 6-7 soldaţi cu pistoale în mână.

Regele a trecut în spatele meu, urmat de soldaţi, unul din soldaţi m-a prins de braţe pe la spate şi generalul Sănătescu mi-a spus: “D-le Mareşal, sunteţi arestat pentru că nu aţi vrut să faceţi imediat armistiţiu”.

M-am uitat la soldatul care mă ţinea de braţe şi I-am spus ca să ia mâna de pe mine şi, adresându-mă generalului Sănătescu, în obrazul Regelui, care trecea în altă cameră cu mâinile la spate: “Să-ţi fie ruşine; acestea sunt acte care dezonorează un General”. M-am uitat fix în ochii lui şi I-am repetat de mai multe ori apostrofa.

După aceea, bruscat, am fost scos din cameră pe culoar unde o bestie de subofiţer mi-a spus să scot mâna din buzunar, ceea ce am refuzat. După aceea, împreună cu Dl Mihai Antonescu, am fost băgat la ora 17 într-o cameră “Safe” Fichet şi încuiaţi cu cheile.

Camera nu are decât 3 m pe 2, este fără fereastră şi fără ventilaţie.

După 2 ore s-a deschis uşa şi ni s-au oferit scaune aduse din afară.

Nu s-a avut nici o dorinţă de a se da acestei camere-celulă cel puţin aspectul curat. Este plină de praf şi într-o dezordine organizată.

Iată cum a ajuns un om care a muncit 40 de ani ca un martir pentru Ţara lui, care a salvat-o de 2-3 ori de la prăpastie, care a scăpat de la o teribilă răzbunare pe membrii Dinastiei, care a luat jurământul tânărului Rege în strigătele mulţimii, care îmi cerea să dau pe toţi din Palat pentru a fi linşaţi şi care a servit timp de 4 ani, cu un devotament şi cu o muncă de mucenic, Armata înfrântă, Ţara şi pe Regele ei.

Istoria să judece.

Mă rog lui Dumnezeu să ferească Ţara de consecinţele unui act cu atât mai necugetat cu cât niciodată eu nu m-am cramponat de putere. De mai multe ori am spus Regelui în[tre] patru ochi şi în prezenţa Dlui M. Antonescu că, dacă crede că este un alt om în Ţară capabil să o servească mai bine ca mine, eu îi cedez locul cu o singură condiţie: să prezinte garanţii şi să nu fie un ambiţios sau un aventurier.

M[areşa]l Antonescu

23.VIII.1944

Scris în celulă.

Sursa: Gh. Buzatu, Mircea Chiriţoiu, eds., Agresiunea comunismului în România, vol. II, Documente din arhivele secrete: 1944-1989, Bucureşti, Editura Paideia, 1998, p. 150 – si Gheorghe Buzatu

Ieri, un prieten m-a provocat la o polemică. Mi-a spus ca numărul românilor patrioți care și-au pierdut viața în temnițele bolșevice este supradimensionat. Mi-a spus ca după Radu Ciuceanu aceștia ar fi pîna in 1.000 de victime, iar  Gheorghe Boldur-Lățescu, într-un interviu din “România Liberă”, l-ar fi redus la 700.

Nu cunoșteam aceste declarații, dar nu-mi părea firesc să fie atît de puțini. Și atunci am pierdut ultimele 24 de ore ca să aflu mai mult. Și am aflat. Atenție, aici vorbesc doar de cei care au murit dupa arestare, nu și de cei cazuți in lupte, în munți! Am încercat să îi aranjez ordonat și organizat, pe categorii.

Legionari: Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu, Vasile Militaru, Traian Brăileanu, Mihai Manoilescu, Gheorghe Manu, Constantin Oprișan, Constantin Petrovicescu, Ioan Pintilie

Monahi și teologi: Sandu Tudor, profesorul de teologie Alexandru Filipașcu Gherasim Iscu (starețul Mănăstirii Tismana).

Episcopi greco-catolici: Vasile Aftenie, Tit-Liviu Chinezu, Anton Durcovici, Valeriu Traian Frențiu, Ioan Suciu, Alexandru Rusu, Janos Scheffler dar și moneseniorul Vladimir Ghica, călugarul capucin Fortunat Boros, preotul greco-catolic Ilie Borz, starețul greco-catolic Leon Man (participant la Marea Unire)

Politicieni, demnitari: Iuliu Maniu, Ion Mihalache, Stan Ghițescu, Ion Șerban Christu, Ion Cămărașescu, Istrate Micescu, Constantin I. C. Brătianu si istoricul Gheorghe I. Brătianu, Constantin Argetoianu,  Aurel Baciu, Victor Bădulescu, Sever Bocu, Sebastian Bornemisa, Ioan Gh. Botez, Dimitrie Burileanu, Mircea Cancicov,  Liviu Ioan Ștefan Cigăreanu, Tancred Constantinescu, Vladimir Cristi, Gheorghe A. Cuza, Grigore Dimitrescu, Vasile Georgescu-Bîrlad. Ion Gigurtu. Ion V. Gruia, Alexandru Lapedatu, Gheorghe N. Leon, Ion Macovei. Ion Manolescu-Strunga, Alexandru Marcu, Tiberiu Traian Moșoiu, Alexandru Ottulescu, Radu Potocală Sr., Mihail Romniceanu

Generali: Grigore Georgescu, Aurel Aldea, Ioan Carlaonț, Nicolae Ciupercă, Constantin S. Constantin,  Grigore N. Cornicioiu, Gheorghe Dobre, Constantin Eftimiu, Alexandru Glatz. Iosif Iacobici, Radu Korne (Cornea), Nicolae Macici. Ioan D. Mihăescu, amiralul Nicolae Păiș, Ioan Mihail Racoviță, Radu R. Rosetti, Gheorghe Rozin, Nicolae Samsonovici, Constantin Tobescu, Ioan Topor, Gheorghe Vasiliu, Henri Cihoski, Vasile Măinescu, Constantin Pantazi, Emil Palangeanu, Ioan Popescu, Ioan Popovici, Ioan Rășcanu, Ion Sichitiu și Vasile Zorzor (unii dintre ei, au fost generali în primul război mondial!).

Participanți la Marea Unire: Daniel Ciugureanu. Ion Flueraș, Gheorghe Garda, Iosif Jumanca, Ion Pelivan, Teodor Popescu, Dorimedont Popovici, Vasile Stoica, Aurel Vlad (nu îi includ pe cei mulți care și-au pierdut viața în gulag).

Mai adaug pe Anton Golopenția, Gheorghe Grigorovici, Dumitru Iov, Petre Lescenco, Dumitru Mociorniță, Gheorghe Plăcinteanu, Gavrilă Mihali Ștrifunda, Gheorghe Tașcă, dr. Ion Simionescu, care nu pot fi încadrați în categoriile de mai sus.

Luptători in munți executați: Gheorghe Arsenescu, frații Toma și Petre Arnăuțoiu și alți 14  membrii arestați din gruparea “Haiducii Muscelului”, Spiru Blănaru, Petre Domășneanu, Petre Pușchiță, Romulus Marițescu și Ion Tănase (luptători in Muntii Banatului), mr. Nicolae Dabija (luptător in Munții Apuseni), Victor Lupșa (luptător în Munții Vrancei), Iosif Capotă și Alexandru Dejeu (liderii rezistenței din zona Huedin).

Tot executați au fost Mareșalul Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu.

Aceștia sînt cei peste 100 de români care au fost uciși/au murit în lagărele bolșevice și care au pagini Wikipedia.

Dar mai sînt mulți alții.

Dintre luptătorii din partea de nord a Munților Fagaras au fost executați Silviu Socol, Ion Chiujdea, Ion Novac, Laurean Hașu, Victor Metea, Ioan Pop zis Fileru, Gheorghe Hașu, Partenie Cosma, Mircea Coman, Monea Traian, Gheorghe Duminecă, Dumitru Stanciu (dintre ceilalți luptători au mai murit in temniță Ion Lascu, Marin Mogoș, Victor Metea tatăl celui de mai sus, generalul Vasile Mitrea, Gheorghe Micu, Nicolae Faciu, Leon Bucelea; Vasile Moldovan, Gheorghe Toader Ion Pridon, Ilisie Serafim, Petru Săbăduș și Ion Fulicea au fost uciși în penitenciar, Sabin Drăghici și Clement Oană au fost uciși în anchetă, iar Romulus Ursu moare la Canal) – toate aceste date au fost preluate din cartea lui Ion Gavrila Ogoranu “Brazii se frîng, dar nu se indoiesc”.

Mișcarea “Haiducii Dobrogei” a avut peste 2.000 de luptători și simpatizanți aromâni. Mulți dintre aceștia după arestare au fost uciși in cadrul anchetei. Din păcate, în aceste cîteva ore nu am reușit să aflu decît citeva nume: Hristu Zuba, un tînăr care întrucît nu a vrut să spună unde se ascunde liderul Nicolae Fudulea, a fost pus de securiști să iși sape singur groapa dupa care a fost împușcat; Gheorghe Sponte (mort în închisoare) iar Nicolae Fudulea, Stere Grasu, Iancu Ghiuvea, Nicolae Hașoti, Iancu Beca și Stere Hapa au fost condamnați la moarte și executați.  Au fost uciși în bătaie în timpul anchetelor Stere Alexe, Cotan Mihai-Ionel și Costea M. Costea

La data de 10 martie 1950, un număr de 24 de luptători dobrogeni din Lotul “Babadag” sînt adusi cu trenul la Timișoara de la temnițele din Gherla și Aiud. Securitatea îi duce în “Pădurea Verde” unde îi impușcă pe toți. Iată numele lor: Marin Cenușe, Ion Constantin, Nicolae Dobromir, Manea Duțu, Gheorghe Enache, Ioan Filip, Alexandru Gogu, Gheorghe Gușiță, Constantin Lache, Gheorghe Leca, Ion Leca, Petre Matei, Dumitru Negroiu, Iordan Nicolae, Gheorghe Pastramă, Ioan Pițigoi, Nicolae Roșculeț, Iancu Stavrositu, Stere Stercu, Gheorghe Tofan, Gheorghe Tomoșoiu, Ioan Topîrceanu, Constantin Tudoran și Constantin Zache. Ca o ironie a sorții, aceste două trenuri comandate de securiștii evrei (din cartea lui Filon Verca știm cine conducea securitatea din Banat) sînt numite “trenurile morții”, ca și cele două trenuri care în 1941 trebuiau să ducă evreii din Iași la Tîrgu Jiu, dar s-au oprit în Călărași.

Ar trebui adăugați legionarii uciși în cadrul “Experimentului Pitești” (100-200 conform Wikipedia) precum și cei ucisi în celelalte lagăre unde experimentul a fost extins. Din echipa lui Eugen Țurcanu, 16 deținuți au fost executați în noaptea de 17 dec. 1954, iar altul ulterior.

Nu știu care este numărul total al acestor victime, dar pot să mai adaug niște nume, care nu sînt notorii dar le cunosc foarte bine. Din dosarul Vasile Militaru, au mai murit în temniță Ion Postelnicescu și Ioan Malmarolu, din dosarul Toma Arnăuțoiu au murit în temniță Maria Plop, concubina acestuia și mama fiicei sale precum și Laurenția Arnăuțoiu (mama fraților Toma și Petre), a fost ucis în bătaie la interogatoriu căpitanul aviator Nicolae Serescu.

Iată cîte sute am descoperit eu în numai 24 de ore! Oare nu se înșeala venerabilii Ciuceanu și Boldur-Lățescu?

Sursa: Incorect Politic

6 septembrie 1940: Pierderea Basarabiei, a Bucovinei de Nord, a Ținutului Herța și a Ardealului de Nord au aruncat România în pragul dezintegrării teritoriale și instituționale. Părăsită de aliați, cu un Rege-dictator care se izolase de partidele politice, România risca să se prăbușească definitiv.

Opinia publică, adusă în pragul disperării, îl considera vinovat – pe bună dreptate, pe regele Carol al II-lea. Cei mai activi în contestarea regelui s-au dovedit a fi legionarii, mai ales că aceștia nu-i puteau ierta monarhului playboy decapitarea Mișcării, prin ordonarea asasinării liderilor verzi, în frunte cu Corneliu Codreanu.

Astfel, pe 3 septembrie 1940, simultan, legionarii declanșează acțiuni de ocupare a instituțiilor politico-administrative și militare importante din Brașov și Constanța, urmând ca apoi să demareze lovituri asemănătoare în Timișoara, Deva, Alba-Iulia și București, cu scopul de a crea panică la Palatul Regal.

Chiar dacă în mare parte, loviturile au eșuat, faptul că s-au înregistrat morți și răniți a inflamat situația în țară și a sporit tensiunea în sânul camarilei regale. Liderul legionar Horia Sima lansează un manifest, prin care cere abdicarea regelui Carol al II-lea, învinovățindu-l de deciziile care au dus la ciopârțirea țării. În București și în marile orașe au loc manifestații împotriva regelui, la care participă zeci de mii de oameni( În imagine, în primul rând este Radu Gyr).

Pe 4 septembrie, într-o mișcare disperată, Regele Carol al II-lea îl cheamă la Guvernare pe Generalul Ion Antonescu, cel care fusese surghiunit de suveran la Mănăstirea Bistrița. Pe 5 septembrie, regele îi ordonă comandantului trupelor din Capitală, Generalul Dumitru Coroamă, să deschidă focul asupra manifestanților, dar acesta refuză, motivând că nu poate trage în tineretul țării. De nevoie, regele Carol semnează un decret prin care îi conferă generalului Antonescu „depline puteri pentru conducerea statului român”.

În aceeași zi se suspendă Constituția din 27 februarie 1938 și au fost dizolvate corpurile legiuitoare, ceea ce însemna sfârșitul dictaturii regale instaurate la 10 februarie 1938. În orele următoare, Ion Antonescu și-a asigurat sprijinul unor adjutanți regali și al comandantului trupelor de gardă (generalul Coroamă), iar pe generalii devotați lui Carol, fie i-a trimis ”în misiune” departe de Capitală, fie i-a reținut, sub diverse pretexte, în clădirea Președinției Consiliului de Miniștri, făcându-i inofensivi. În tot acest timp legionarii se agitau în jurul Palatului Regal și trăgeau focuri de armă pentru a-l intimidata pe rege, dar Ion Antonescu nu a intervenit pentru a restabili ordinea, lăsând să se înțeleagă că nu o va face atât timp cât Carol al II-lea va fi pe tron.

Regele încearcă să-l îndepărteze pe Antonescu, dar se lovește de refuzul Armatei.„În această atmosferă, pe 5 septembrie 1940, la ora 21.30, Antonescu l-a trimis pe adjutantul său, lt.-col. Elefterescu, cu un mesaj prin care-i cerea lui Carol să abdice, avertizându-l că în cazul unui refuz nu mai răspundea de integritatea persoanei și anturajului regal. I-a lăsat timp de gândire până a doua zi, la 4 dimineața. Carol al II-lea s-a consultat cu serie de oameni politici între care Valer Pop, Mihail Manoilescu, Gh. Brătianu, A.C.Cuza, care l-au sfătuit să abdice. Generalii Coroamă și David Popescu aveau aceleași opinii. Doar generalii Paul Teodorescu și Gh. Mihail au cerut regelui să rămână pe tron, angajându-se să ia măsurile necesare pentru înlăturarea lui Antonescu și zdrobirea „bandelor legionare”. Mihail Manoilescu a refuzat să constituie un nou guvern, spunându-i regelui că în realitate abdicase când îi dăduse lui Antonescu toate prerogativele. De asemenea era de părere că armata nu va trage nici măcar un singur glonț pentru rege”, scrie Istorie Pe Scurt.

La ora 06:10 regele a semnat actul de abdicare. În aceeași zi, Ion Antonescu, adică șeful statului și președintele Consiliului de Miniștri a semnat un decret lege care prevedea „Având în vedere actul abdicării M.S. regele Carol al II-lea din 6 spetmebrie 1940… Având în vedere că succesiunea la tron în linie coborâtoare bărbătească legitimă și directă a M.S. Carol al II-lea de Hohenzollern- Sigmaringen este Măria Sa Marele Voievod de Alba-Iulia”, acesta devenea “Mihai I-iu, rege al României”.

De remarcat este că în textul Proclamației pentru Țară a Regelui Carol al II-lea, acesta evită să folosească termenul de „abdicare”. Iată textul:

“Români!

Vremuri de adâncă turburare și îngrijorare trec peste scumpa mea țară.
De acum zece ani când am luat locul de adâncă răspundere de a fi cârmaciul patriei mele, fără răgaz, fără odihnă și cu cea mai desăvârșită dragoste m-am străduit de a face tot ce conștiința mea îmi poruncea pentru binele României.

Azi zile de vitregie nespusă îndurerează Țara, care se găsește în fața unor mari primejdii.

Aceste primejdii vreau, din marea mea dragoste pentru acest pământ în care am fost născut și crescut, să le înlătur trecând astăzi fiului meu, pe care știu cât de mult îl iubiți, grelele sarcini ale domniei.

Făcând această jertfă pentru salvarea patriei, înalț cea mai caldă rugăciune ca ea să-i fie cât mai folositoare.

Lăsând poporului meu pe scumpul meu fiu, rog pe toți românii să-l înconjoare cu cea mai caldă și mai desăvârșită credință și dragoste, ca să poată găsi în ele reazemul de care are atâta nevoie greaua-i răspundere ce de azi înainte apasă umerii săi fragezi. Țara să fie păzită de Dumnezeul părinților noștri, care să-i hărăzească un cât mai falnic viitor.”

Au urmat negocieri pentru formarea unui Guvern, dar PNȚ și PNL au refuzat să-și asume conducerea țării, singurii care au răspuns chemării generalului Antonescu fiind legionarii. Astfel se instaurează un Guvern format din legionari și personalități fără afilieri politice.

La 14 septembrie se decretează statul național-legionar.

La 1 iunie 1946, Mareșalul Ion Antonescu, fost conducător al statului român, a fost executat prin împușcare, în curtea închisorii Jilava.

Fost conducător al statului român, titulatură ce avea avea echivalent cu rangul de prim-ministru, Ion Antonescu a fost condamnat la moarte de către un Tribunal al Poporului, imputându-i-se că “a savarsit cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român”, dar și crime de război împotriva populației evreiești.

Trebuie menționat că Tribunalele Poporului fuseseră instituite prin lege de către Guvernul Petru Groza, prin legea nr. 312/1945.

Conform proiectului, locul procurorului era luat de “acuzatorii publici”, numiți direct de Ministrul justiției. Judecătorii Tribunalului erau numiți pe criterii politice câte cinci din partea fiecărei formațiuni reprezentate în “guvernul de largă concentrare democratică”.

Astfel, în completele de judecată au apărut oameni care n-aveau nicio legătură cu magistratura: Vasile Niță muncitor, reprezentant al PCR, Ion Păuna – muncitor, reprezentant al PSD, Jovita Dumbravă – plugar, membru al Frontului Plugarilor, Constantin Tiulescu – muncitor din partea Confederației Generale a Muncii. În mai 1946, profesorul Constantin Lăpușneanu, din partea PNȚ, a fost înlocuit cu Teodora Iorgulescu, de profesie casnică.

Un alt acuzator șef, Dumitru Săracu, era de meserie chelner.

Legat de execuția în sine a Mareșalului, fiul preotului închisorii a mărturisit că Ion Antonescu a murit împărtășit, cel care a refuzat fiind Mihai Antonescu, colaboratorul său.

“In afara de aceasta inadvertenta legata de numele sau, o alta informatie eronata, inclusiv in filmul lui Nicolaescu, este aceea ca Maresalul Antonescu a respins impartasania. Da, este adevarat ca unul dintre Antonesti a facut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat si el alaturi de Maresal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tanar, nu a putut accepta ceea ce avea sa i se intample si poate de aceea a recurs la acel gest de fronda fata de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taica-meu”, spunea Mihail Totolici, fiul preotului Teodor Totolici.

Un alt detaliu interesant este acela că Mareșalul Antonescu a luat o panglică tricoloră dintr-o carte religioasă pe care o citea și a decupat mici benzi tricolore la pieptul fiecărui condamnat.

” Antonescu i-a spus: parinte pot sa iau o panglica de la carte, taica-meu avea panglici tricolore la toate cartile. Sa tai si sa pun in piept la toti. Da, domnule Maresal, i-a zis tatal meu. Atunci a trimis un soldat si a adus foarfeca si ace de gamalie si Maresalul a taiat din panglica si a pus si lui si la ceilalti trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se stiu”, povesteste Mihail Totolici.

Execuția lui Ion Antonescu

La orele 18.00, dupa ce comandantul grupei de executie a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac sa citeasca continutul Hotararii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului si sa prezinte o scurta expunere a faptelor savarsite de condamnati.In momentul in care s-a incercat sa se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 si sa se lege condamnatii la ochi si de stalpul de executie, toti au declarat ca “vor sa stea cu fata catre grupa de executie si nelegati, cu exceptia condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut sa fie legat la ochi, cu propriul sau fular”.

“Dupa indeplinirea tuturor formalitatilor de mai sus – raporta ceva mai tarziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de executie executarea. Conformandu-se dispozitiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregatirea armelor, ochirea si focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. “In urma salvei – avea sa raporteze si inspectorul de politie Mihail Gavrilovici – au cazut toti la pamant. in clipa urmatoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mana si a strigat: “Domnule, nu m-ati omorat”, dupa care efort a cazut jos. Alexianu si Mihai Antonescu au ramas nemiscati, iar Constantin Vasiliu se zbatea gemand”. Dupa incetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat ca “cei executati dadeau inca semne de viata”. In acest context, comandantul grupei de executie “a executat loviturile de gratie, tragand cu revolverul in capul fiecarui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezulta ca “in Constantin Vasiliu s-a tras si cu arma fiindca tot se mai zbatea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fusesera impuscati, cadavrele ramanand pe loc, sub paza unei garzi formate din gardieni publici.

Trupurile neînsuflețite au fost incinerate.

Descoperire istorică de o importanţă uriaşă la Braşov. Un ungur din Braşov şi un arab căsătorit cu o româncă, ce se ocupă de restaurarea pieselor vechi de mobilier, au găsit, într-un dulap vechi, dosarul tezaurului României trimis la Moscova în anii 1916-1917.

Totul s-a întâmplat în luna mai a anului trecut, iar de atunci dosarul a ajuns pe mâinile unui avocat escroc şi într-un final la procurorii DIICOT şi apoi la Banca Naţională a României.

Attila Szocs, un bucătar din Braşov şi iranianul stabilit în România de mai bine de 30 de ani, au cumpărat dulapul de epocă şi încercau să îl restaureze atunci când au făcut descoperirea uriaşă.

În interiorul dulapului, în spatele unui perete fals, cei doi au găsit, neatins de 80 de ani, dosarul pe care Ion Antonescu l-a trimis, în anul 1941, împreună cu Armata, la Moscova, pentru revendicarea tezarului României.

Acest lucru stabileşte exact că, la acea vreme, Antonescu era ferm convins că nemţii vor cuceri Moscova, motiv pentru care pregătise dosarul de revendicare a tezarului României.

Ce conţine dosarul prin care Maresalul Ion Antonescu cerea tezarului României

Dosarul conţine 200 de pagini în care sunt descrise toate bunurile pe care România le-a trimis la Moscova în perioada 1916-1917.

Paginile cuprind până la cele mai mici detalii ale valorilor transportate de la Bucureşti şi Iaşi către Moscova şi care nu au fost recuperate nici astăzi.

“Detaliat, Tezaurul evacuat la Moscova şi evaluat la Lei 6.500.000.000 se compune din: bilete de bancă, aur, argint, nichel, numerar, bijuterii şi alte obiecte de valoare”, se arată în dosarul tezaurului României de la Moscova.

În prezent, BNR şi Ministerul Culturii poartă negocieri cu Attila Szocs, iranianul care restaurează mobilă veche şi avocatul lor pentru a decis dacă statul român va face o ofertă de cumpărare a dosarului.