Parte a unui proces orchestrat, soarta condamnaților fiind pecetluită cu mult timp înainte, Mareșalul Ion Antonescu cădea răpus de de gloanțele plutonului de execuție în curtea închisorii Militare Jilava, la 1 iunie 1946, cu o zi înainte de a împlini 64 de ani, conform Enciclopedia României.
Despre ultimele ore de viață ale Mareșalului, înaintea execuției, precum și detalii neștiute din culisele tragicului moment istoric, dincolo de imaginile surprinse pe pelicula arhicunoscută, scrie ziaristionline.ro, preluând un articol apărut în jurnalul.ro în care sunt dezvăluite frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.
„Pe data de 1 iunie 1946, Ion Antonescu cădea răpus de gloanțele plutonului de execuție în curtea închisorii Militare Jilava. La ieșirea din celulă, fostul șef al statului a fost împărtășit de confesorul pușcăriei, preotul Teodor Totolici. Am aflat de la fiul părintelui cum, înainte de a părăsi clădirea închisorii, mareșalul a decupat o bucată din tricolorul de la o carte de religie, și-a prins-o cu un ac de gămălie în piept, apoi s-a îndreptat însoțit de asistență în Valea Piersicilor din curtea unității de detenție, acolo unde avea să aibă loc ducerea la bun sfârșit a executării sentinței.
Am stat de vorbă cu Mihail Totolici, un copil ce a intrat în anii ’40 în închisoarea Jilava. Fiul preotului Teodor Totolici avea pe atunci 16 ani. Faptul nu a constituit o pedeapsă pe care a trebuit să o suporte, acest lucru a fost posibil doar pentru că tatăl său era confesorul închisorii. Acesta era preotul ce se îngrijea de „sufletele” ajunse acolo. După cum se știe, printre deținuți s-a aflat în 1946 și Mareșalul Antonescu. Mihail Totolici (83 de ani), cel cu care am stat de vorbă, a primit informații importante de la tatăl său, care a trecut la cele veșnice în 1978. Sunt informații pe care le dezvăluie în premieră prin intermediul Jurnalului Național, informații referitoare la atitudinea și comportamentul Mareșalului în momentele dinainte de ieșirea din celulă în vederea execuției, acolo unde aparatul de filmat nu a mai ajuns. Sunt frânturi, momente pe care nicio cameră nu le-a surprins.
Nu Ion Antonescu a respins împărtășania
Filmul execuției îl știe toată lumea, l-a inclus și Sergiu Nicolaescu într-unul din controversatele lui filme: „Oglinda”. Pe genericul său, ca și pe cel al peliculei care circulă astăzi în mediul virtual, figurează la loc de „cinste”, ca participant la execuție, și numele Teodor Octavian Totolici, confesorul închisorii Jilava, pe atunci preot în comuna Jilava. Mihail spune că numele tatălui său este trecut greșit, chiar și în actele oficiale de la acel moment, în special în procesul verbal al execuției. Pe părintele său nu-l chema și Octavian. „În afară de această inadvertență legată de numele său, o altă informație eronată, inclusiv în filmul lui Nicolaescu, este aceea că Mareșalul Antonescu a respins împărtășania. Da, este adevărat că unul dintre Antonești a făcut acest lucru, dar nu Ion, ci Mihai, condamnat și el alături de Mareșal. Mihai Antonescu, fiind cel mai tânăr, nu a putut accepta ceea ce avea să i se întâmple și poate de aceea a recurs la acel gest de frondă față de reprezentantul bisericii. Asta e ce mi-a zis taică-meu. Tata se aștepta ca Ion Antonescu să primească împărtășania, poate nu se gândea că Mihai (Ică) Antonescu să refuze. Însă și-a dat seama că afectat nu a fost numai el, erau afectați toți cei condamnați alături de Antonescu, pentru că Regele Mihai nu a semnat grațierea”, povestește Mihail Totolici.
„Părinte, eu am fost trădat!”, a spus Mareșalul Antonescu la închisoarea militară Jilava
„Tatăl meu, de câte ori mergea acolo, fie că era miercuri sau vineri, și ajungea la el, îi vorbea. La un moment dat, cu o anumită ocazie, i-a dat niște cărți cu caracter religios. În ziua execuției, operatorul care filma, Gologan sau cine a fost, n-a intrat în celule în momentul în care preotul Totolici (tatăl său – n. red.) i-a împărtășit pe cei patru condamnați din lotul Antonescu. Tata a povestit cum, cu o altă ocazie, când a ajuns la el, Antonescu i-a spus: părinte, eu am fost trădat!. Aceste cuvinte nu au fost menționate nicăieri, nu le găsiți niciunde. Iar atunci când a fost execuția, avea și cărțile religioase acolo. Antonescu i-a spus: părinte pot să iau o panglică de la carte, taică-meu avea panglici tricolore la toate cărțile. Să tai și să pun în piept la toți. Da, domnule Mareșal, i-a zis tatăl meu. Atunci a trimis un soldat și a adus foarfecă și ace de gămălie și Mareșalul a tăiat din panglică și a pus și lui și la ceilalți trei care erau cu el. Sunt lucruri care nu se știu”, poveștește Mihail Totolici. De altfel, dacă se urmărește cu atenție filmul oficial al execuției (video mai jos, foto aici), se poate observa, pe lângă batista de la butoniera fiecărui condamnat, câte o foarte mică bandă de tricolor. Este cea provenită de la cărțile religioase ale părintelui Teodor Totolici. Fiul celui care l-a împărtășit pe Mareșal înainte de a fi executat spune că tatăl său i-a mărturisit că nu a participat la ucidere, ci doar la momentele dinaintea acesteia. L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său și-a dat seama din întâlnirile pe care le-a avut cu Ion Antonescu dacă acesta era un om credincios, practicant. „Faptul că a primit cărțile religioase de la tatăl meu preot, apoi acceptarea discuțiilor cu părintele în calitate de confesor al închisorii, iar înainte de execuție acceptarea împărtășaniei – toate acestea spun multe despre cât era sau nu Mareșalul de bisericos”.
Ziua execuției
Mihail Totolici povestește că tatăl său știa că Antonescu este condamnat la moarte de către ruși. Nu se aflase însă cu exactitate ziua execuției. „Cum era pe atunci obiceiul la țară, se umbla cu botezul la fiecare început de lună. Apoi comuniștii au dat voie să se facă acest lucru doar trimestrial, apoi bianual, până ce, treptat, au făcut să dispară această legătură cu biserica. Întâmplarea a făcut ca tatăl meu, împreună cu dascălul, care era mai bătrân, să treacă pe la închisoare de 1 iunie. Când s-au apropiat de unitate au văzut mașini multe. Și atunci tata i-a zis dascălului: să știi că a venit completul de execuție. Și într-adevăr așa a fost”, își amintește Mihail Totolici. Poate că dacă n-ar fi ajuns atunci acolo nu i-ar mai fi împărtășit pe cei condamnați și n-ar mai fi fost înscris în cartea de istorie ca făcând parte din echipa care a participat la execuție!
Părintele Teodor și-a amintit mai târziu că cei de la pușcărie ar fi trebuit să cheme un alt preot de la București. „S-au grăbit și au uitat să-l aducă. Taică-meu le spuseseră celor de la închisoare să nu-l cheme la execuții pentru că e o fire mai sensibilă, dar nu s-a putut sustrage. A fost o vreme când veneau niște preoți de la diverse parohii din București, pe care tata îi cunoștea. Dar atunci s-a întâmplat să-i fie impus din grabă să rămână. Pedeapsa a fost grăbită și pentru că se apropia ziua de naștere a lui Antonescu, care era pe 2 iunie.
La Jilava, comuniștii cântau Internaționala în timpul slujbei
„Se mai întâmpla o chestie, pe vremea când erau și deținuți comuniști. Închisoarea nu avea biserică, așa că țineau slujba în curte. Însă la un moment dat comuniștii au început să cânte Internaționala în timpul ceremonialului, nu neapărat de către cei prezenți la Sfânta Liturghie. Și atunci taică-meu i-a sugerat comandantului să-i oblige pe toți să vină la slujbă. Așa i-a determinat pe cei care intonau imnuri comuniste să tacă, de teama obligației de a nu fi prezenți cu toții să asculte predica”.
Revenind la întâlnirile cu Mareșalul, Mihail Totolici confirmă că tatăl său a vorbit cu Ion Antonescu de mai multe ori. „De câte ori se ducea la închisoare înainte de execuție, taică-meu îi vorbea”.
„Dacă știam că o să-l împărtășesc înainte de execuție nu mă mai făceam preot”, a spus confesorul Totolici
L-am întrebat pe Mihail dacă tatăl său a povestit despre ce l-a impresionat la Antonescu. „Mi-a spus că dacă știa că o să trebuiască să-l împărtășească pe Antonescu, nu se mai făcea preot”. El își amintește că a fost un moment când l-a însoțit chiar pe tatăl său atunci când acesta a transmis un mesaj către mama Mareșalului, neștiind și nici măcar bănuind că ar putea fi urmăriți. „Odată nu știu ce i-a transmis Mareșalul, că apoi am fost chiar eu cu taică-meu pe Calea Călărași la doamna Maria, mama Mareșalului. Aceasta locuia împreună cu soția lui Antonescu. Stătea în șezlong, iar taică-meu a vorbit ce a vorbit cu dna Mareșal, eu n-am asistat, am stat mai încolo. Tata i-a transmis ceva ce i-a spus probabil Mareșalul. Pe urmă am plecat, iar tata și-a dat seama că acea casă este urmărită”. Pe atunci, oamenii nu învățaseră să se ferească. Nu trăiseră încă în comunism. „Când am văzut că suntem urmăriți, tata a zis: nu e nimic, că n-am făcut cine știe ce. Era obișnuit ca de fiecare dată când se ducea la închisoare să vorbească cu Mareșalul”.
Tristețea preotului din seara execuției
„Când a venit acasă, la șapte fără un sfert, că aproape de ora 18.00 s-a sfârșit cu execuția, era cu lacrimi în ochi. Noi nu știam ce s-a întâmplat, dar parcă îl văd cum a intrat în bucătărie și a spus: l-au executat pe Mareșal!”. Insist asupra comportamentului Mareșalului în închisoare atât timp cât acesta se afla în preajma confesorului bisericesc. „El nu vroia să pară umilit, era demn. Avea chiar și moralul ridicat, nu chiar dărâmat. De altfel, în 1946 tata a văzut că Ion Antonescu încă era iubit. Circula legenda că au fost două echipe de execuție. Și inițial au refuzat să tragă. Au chemat gardienii de la Poliția capitalei și ăia au refuzat să tragă”. Atrag atenția asupra faptului că exista riscul ca sovieticii să-i pedepsească drastic pe cei care se abat. Însă era scuzabil gestul având în vedere că omul de rând încă nu-și dădea seama cine a cucerit țara și cum se petrec lucrurile.
Soldați în curtea închisorii cu ochii în lacrimi
De altfel, comuniștii încă nu prinseseră pe deplin frâiele în mână. „Dacă erau tolerate astfel de acte de indisciplină? În orice caz, tata mi-a povestit că erau soldați în curtea închisorii care plângeau. Stau și mă întreb cine au fost cei care au refuzat”. Nu riscau ei să fie pedepsiți? Poate că au existat repercursiuni. „Toată lumea vorbea că el a vrut să facă bine țării. Pentru a-l împăca cu ideea execuției, tata i-a dat cărți bisericești, să aibă ce să citească. În regimul de atunci, comuniștii care erau arestați aveau drepturi ca detinuți politici, primeau pachet ca oricare pușcăriaș. La Antonescu erau patru în celulă. La Jilava erau închiși mai mult militari, de aia se și chema închisoare militară”.
Antonescu nu a cărat hârdăul cu fecale ca deținuții de drept comun
„Militarii aveau dreptul să nu care hârdăul sau hârdăul lui Petrache, cum se zicea pe atunci. Acolo erau ștrânși alături de Antonescu toți cei care dezertau, ofițeri cu fapte grave, dar și deținuți de drept comun. Însă nu conta că erai inginer sau altceva, erai obligat să te duci cu hârdăul. Evident, Antonescu nu a fost obligat să-l care”. Îl întreb pe Mihail Totolici dacă știa sau își imagina ce discuta Antonescu cu colegii de celulă. „Cu ei discuta probabil lucruri legate de împăcarea cu situația dată. Tata mergea la ei, făcea slujba și apoi se ducea prin închisoare”. De la urmașul preotului Totolici mai aflu că familia sa a avut un destin marcat de faptul că Teodor Totolici a fost cel care l-a împărtășit înainte de moarte pe fostul șef al statului.
O rudă de-a lui Totolici a scăpat de la pedeapsa capitală doar pentru că se înrudea cu Teodor, ultimul preot al lui Antonescu
„Am avut un unchi care a fost arestat și judecat de un complot mai mare și în urma căruia urma să fie condamnat la moarte. Cei din completul de judecată, auzind că e rudă cu tata, i-au dat 25 de ani de închisoare, apoi i-au înjumătățit pedeapsa, după care au redus-o la câțiva ani, ca în cele din urmă să fie eliberat. A fost anchetat de securiști, iar aceștia au aflat cu cine au de-a face. Ofițerul chiar s-a interesat de amănunte, vroia să știe cum a fost treaba”. Apoi, comuniștii l-au chemat și pe Teodor Totolici să povestească. „L-a chemat și pe tata pe strada Uranus, era închisoare mare acolo, era și un fel de centru al cercetărilor, anchete dure făcute sub tortură de cei de la Securitate. I-au spus să povestească ce a fost. Însă tata nu era obligat să raporteze ce a spus și ce a făcut Antonescu, cu toate că a vorbit cu el”. Pe atunci, comuniștii încă nu se purtau cu duritate cu reprezentanții bisericii. „Lucrurile relativ bune au ținut până prin ’48, pentru că după doi ani a fost scoasă biserica din armată și din școli. A dispărut religia din manualele copiilor”, mai spune Mihail Totolici.
Portret Teodor Totolici
Preot iconom stavrofor Teodor Totolici, cel care i-a împărtășit pe cei patru condamnați la moarte în lotul Antonescu, s-a născut în 1907 și a trecut la cele veșnice în 1978. A slujit mai bine de 47 de ani la parohia Jilava, județul Ilfov. Totolici a fost o figură distinsă, cu alese preocupări artistice. Pasionat și un bun cuoscător al muzicii psaltice bisericești, părintele a iubit până la jertfă folclorul popular românesc și muzica corală. Teodor Totolici a absolvit Conservatorul din Bucuresti și a fost membru al Societății corale Carmen. De asemenea, a fost profesor de muzică la Liceul militar de la Mănăstirea Dealu și membru al Coralei preoților din Capitală încă de Ia înființarea acesteia. Născut în București, a urmat cursurile școlii primare și ale liceului Sfântul losif, perioadă în care s-a simțit atras de religie. Adevărata chemare a bisericii a venit odată cu absolvirea cursurilor seminariale din Constanța și, ulterior, cu obținerea licenței în teologie.
La vârsta de 23 de ani a fost hirotonit preot în parohia Jilava, pe care a păstorit-o până la moarte. Blajin și înțelept, gata să ajute pe oricine și oricând, bun și milos, modest, cu noblețe sufletească și spirit de jertfă pentru biserică și pentru familie, a fost iubit de lumea bisericii și mai ales de sutele de enoriași. Preotul Totolici le-a acordat o părintească înțelegere tuturor celor care veneau să-i solicite ajutorul. Ca membru al coralei preoților din București a fost prezent la lucrările de înregistrare și filmare prin serviciul cinematografic al Centrului Eparhial București la toate evenimentele irnportante ale bisericii, de culturalizare a tinerilor seminariști și studenți. A fost înmormântat la Cimitirul Sf. Vineri.
Totolici, o relație bună cu George Enescu de la care are o dedicație impresionantă
În 1955, prin grija sa, a fost restaurată biserica Jilava. „A făcut parte din Corul Carmen dirijat de Gheorghe Chirescu și inițial de Dumitru Georgescu Kiriac. La 26 octombrie 1932 a participat la momentul dezvelirii bustului lui D.G. Kiriac, prilej cu care compozitorul George Enescu i-a oferit o semnătură specială pe cartea cu notele sale. Având o relație deosebită cu Enescu, apare alături de acesta și de Mihail Jora într-o fotografie făcută la Ateneu”.
Procesul lui Antonescu
Facem legătura cu cele descrise mai sus prezentându-vă și informațiile legate de evenimentul din 1946 descrise de colonel dr. Alexandru Duțu. „În vârstă de 64 de ani, mareșalul României fusese condamnat, la 17 mai 1946, de Tribunalul Poporului, de șase ori la pedeapsa cu moartea, de două ori la temniță grea pe viață, de trei ori la detenție grea timp de 20 de ani, o dată la detenție riguroasă timp de 20 de ani și de 14 ori la degradare civică pe timp de 10 ani. Completul 1 de judecată al Tribunalului Poporului considerase că Ion Antonescu a militat pentru „hitlerism și fascism”, instaurând „cel mai crunt regim de dictatură cunoscut în istoria țării noastre”, că „invitase armatele hitleriste să intre pe teritoriul țării” și a decis „aderarea la Pactul Tripartit”, pregătind apoi agresiunea „contra popoarelor din Balcani și contra U.R.S.S.”, după care a săvârșit „cea mai mare crimă petrecută în istoria poporului român, alăturându-se Germaniei hitleriste la agresiunea contra popoarelor din Rusia Sovietică, care doreau o colaborare pașnică cu poporul român”, punând țara și în stare de război cu Marea Britanie și cu Statele Unite ale Americii. În timpul războiului, au mai apreciat judecătorii mareșalului, acesta „nu a respectat regulile internaționale, dând ordine de suprimare a populației civile din spatele frontului pe motiv că cetățenii au fost partizani”, „a favorizat pe acei însărcinați cu supravegherea lor (prizonierilor – n.n.) spre a fi supuși la un tratament inuman”, „a ordonat acte de teroare”, „a luat măsuri ca toți luptătorii antifasciști să fie internați în lagăre în scop de persecuție politică și din motive rasiale a ordonat deportarea populației evreiești din Bucovina și Basarabia, cum și parte din Vechiul Regat, în Transnistria, unde – în cea mai mare parte – a fost executată”… Foarte important însă pentru jusțiție și pentru istorie ar fi fost să se stabilească sigur, și fără nici un dubiu, dacă mareșalul a fost sau nu vinovat de toate cele ce i s-au imputat. Neclarificarea acestor probleme face ca, la peste o jumătate de secol de la execuția sa, Ion Antonescu să fie contestat, denigrat sau elogiat, așa cum a fost, de altfel, și în timpul vieții.
La 17 mai 1946, cei care l-au judecat, l-au considerat criminal de război, responsabil de dezastrul țării și l-au condamnat la moarte. Aflând verdictul, mareșalul i-a împuternicit pe avocații săi (Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Titus Stoika), în aceeași zi, printr-o procură autografă, „să redacteze și să susțină motivele de recurs împotriva sentinței de condamnare a subsemnatului dată de Tribunalul Poporului, precum și a prezenta cerea de grațiere în numele meu”. în baza acestui document, avocații au întocmit cererea de grațiere (dactilografiată, dar fără semnătura autografă a mareșalului) către regele Mihai I. Cereri de grațiere au mai adresat, la 31 mai 1946, avocatul Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și mama Mareșalului, Lița Baranga, în vârstă de 88 de ani, care implora „cu lacrimi în ochi „mărinimia Majestății Voastre ca să binevoiți a acorda înalta grație de a comuta pedeapsa cu moartea dată de Tribunalul Poporului în ziua de 17 mai 1946 fiului meu unic, Ion Antonescu”.
Autoritățile au avut o poziție contradictorie față de condamnarea la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, Lucrețiu Pătrășcanu, ministru Justiției, supunând și el „înaltei hotărâri ” a regelui, în conformitate cu prevederile art. 641 din Codul de Procedură Penală, cererile de grațiere pentru Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Z. Vasiliu, Gheorghe Alexianu, Radu D. Lecca, Eugen Cristescu și Constantin Pantazi. Printr-un alt raport însă, „în numele și din însărcinarea guvernului”, tot Lucrețiu Pătrășcanu a propus regelui Mihai I „pentru înalte rațiuni de stat respingerea cererilor de grațiere făcute de Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Vasiliu și Gheorghe Alexianu și comutarea în muncă silnică pe viață a pedepsei cu moartea aplicată condamnaților Constantin Pantazi, Radu Lecca și Eugen Cristescu”.
Execuția
La 1 iunie 1946, după respingerea cererilor de grațiere, procurorii Alfred Petrescu și G. Săndulescu au fost desemnați cu „aducerea la îndeplinire a sentinței no. 17/1946 a Tribunalului Poporului”. La scurt timp, grupul de detașamente de gardieni publici a constituit un pluton format din 30 de gardieni, comandat de Vasile Frugină, care, în după-amiaza zilei, s-a deplasat la închisoarea Jilava. La orele 16.45, procurorii Alfred V. Petrescu și Gheorghe Săndulescu, însoțiți de Gheorghe Colac, grefier la Tribunalul Poporului, colonelul Dumitru Pristavu, comandantul închisorii militare Jilava, și avocații Constantin Paraschivescu-Bălăceanu și Constantin Stroe, au vizitat, în celulele lor, pe fiecare condamnat în parte. Întrebat care îi este ultima dorință, Ion Antonescu a declarat: „Cer să nu fiu legat la mâini și nici la ochi când se va trage în mine”. Între timp, la închisoarea Jilava a sosit și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici de la Direcția Generală a Poliției, delegat de Ministerul de Interne, care a asistat la „convorbirile ce trebuiau să aibă loc între marii criminali de război și rudele lor”. Din raportul întocmit de acesta la 3 iunie, aflăm că discuția dintre Ion Antonescu și soția sa, Maria, a durat 30 de minute și s-a desfășurat în limba franceză, fiind sintetizată astfel de Mihail Gavrilovici: „Ion Antonescu recomanda soției sale să fie tare și să suporte cu seninătate vitregia soartei. Maria Antonescu s-a plâns că nu mai poate îndura torturele interogatoriului și situația în care se găsește… La despărțire au plâns amândoi”. În timpul întâlnirii cu mama sa, mareșalul i-a declarat: „Fiecare român trebuie să moară pentru patrie și eu mă consider că mor pentru fericirea și idealul Țării Românești”. După orele 17.30, preotul Teodor Totolici, confesorul închisorii, a împărtășit condamnații, însoțindu-i până la stâlpul de execuție (informație infirmată de fiul părintelui, Mihail Totolici – n. red.).
La orele 17.45, condamnații la moarte au fost escortați de patru gardieni ai închisorii spre locul de execuție. În primul rând au mers Ion Antonescu și Constantin Vasiliu, în al doilea rând Gheorghe Alexianu și Mihai Antonescu. La ieșirea pe poarta principală, văzând gardienii din plutonul de execuție, Constantin Vasiliu a exclamat: „ăștia nu știu să tragă, o să ne ciuruiască”. În dreptul Pavilionului administrativ, convoiul a fost întâmpinat de reporteri de la ziare străine și române, făcându-se mai multe fotografii. Conform dispozițiilor Președinției Consiliului de Miniștri, primul-procuror a primit ordin să ridice după execuție aparatele de fotografiat și filmat, să developeze clișeele și filmele, să le trimită, sigilate, la Ministerul de Justiție și numai după aceea să restituie aparatele „celor în drept”. La scurt timp după execuție, procurorul Gheorghe Săndulescu, în urma ordinului telefonic primit de la Lucrețiu Pătrășcanu, a predat lui Avram Bunaciu, secretarul general al Ministerului de Interne, trei casete de film și patru rolfilme.
La orele 18.00, după ce comandantul grupei de execuție a dat raportul procurorului Alfred V. Petrescu, acesta a cerut grefierului Gheorghe Colac să citească conținutul Hotărârii nr. 17/1946 a Tribunalului Poporului și să prezinte o scurtă expunere a faptelor săvârșite de condamnați.În momentul în care s-a încercat să se procedeze la aplicarea art. 18 din Regulamentul nr. 12/1942 și să se lege condamnații la ochi și de stâlpul de execuție, toți au declarat că „vor să stea cu fața către grupa de execuție și nelegați, cu excepția condamnatului Constantin Z. Vasiliu, care a cerut să fie legat la ochi, cu propriul său fular”.
„După îndeplinirea tuturor formalităților de mai sus – raporta ceva mai târziu procurorul Petrescu – la orele 18.03, am ordonat comandantului grupei de execuție executarea. Conformându-se dispozițiunilor art. 19 din Regulamentul nr. 12/1942, comandantul grupei a comandat pregătirea armelor, ochirea și focul , care s-a executat cu arme de tip militar”. „În urma salvei – avea să raporteze și inspectorul de poliție Mihail Gavrilovici – au căzut toți la pământ. în clipa următoare, Ion Antonescu s-a ridicat, sprijinindu-se pe o mână și a strigat: „Domnule, nu m-ați omorât”, după care efort a căzut jos. Alexianu și Mihai Antonescu au rămas nemișcați, iar Constantin Vasiliu se zbătea gemând”. După încetarea focului, continua procurorul Petrescu, medicul legist, Alexandru Gr. Ionescu, a constatat că „cei executați dădeau încă semne de viață”. În acest context, comandantul grupei de execuție „a executat loviturile de grație, trăgând cu revolverul în capul fiecărui condamnat”. Din raportul lui Mihail Gavrilovici mai rezultă că „în Constantin Vasiliu s-a tras și cu armă fiindcă tot se mai zbătea”. La ora 18.15, medicul legist a constatat moartea tuturor celor ce fuseseră împușcați, cadavrele rămânând pe loc, sub paza unei gărzi formate din gardieni publici.
După circa o oră, sub supravegherea procurorului Gheorghe Săndulescu, cadavrele au fost percheziționate de un gardian public din grupa de execuție și de grefierul închisorii Jilava, Ștefan Craioveanu. Asupra lui Ion Antonescu s-au găsit două batiste, o icoană și o pălărie de culoare maro. Încărcate în două ambulanțe ale Salvării, cadavrele au fost duse la crematoriul Cenușa, însoțite de bricul Prefecturii. „Aici a fost totul pregătit, însă medicul legist a declarat că lipsesc certificatele de verificare a morții”, relatează Mihail Gavrilovici. Prim-procuror Săndulescu s-a opus la incinerare și a trebuit să se piardă timp până la ora 21.15 minute, când a început incinerarea. Incinerarea fiecărui cadavru a durat o oră și jumătate. După fiecare incinerare, cenușa a fost pusă într-o urnă introducându-se un bilet cu numele executatului; de asemenea, s-a scris și pe capacul urnei numele fiecăruia. Incinerarea au luat sfârșit la ora 2.00, la ziua de 2 iunie 1946. Urnele au fost transportate de prim-procuror Săndulescu și subsemnatul la Prefectură, luându-se semnătura comisarului Simion pentru primirea lor”. Cu puțin timp înainte de execuție, mama Mareșalului solicitase primului-procuror să-i fie predat corpul fiului „spre a-l îngropa în cavoul familiei, la cimitirul Iancu Nou”. În caz de incinerare, rugase să i se predea cenușa. Același lucru îl solicitase și soția generalului Constantin Vasiliu, dr. Gabriela Paraschivescu-Vasiliu.
Ultima dorință a bătrânei doamne, Lița Baranga, mama Mareșalului nu a fost însă îndeplinită. Și nici cea a lui Ion Antonescu, care, la 17 mai 1946, în ultima scrisoare adresată soției, consemnase: „Am să mă rog să fiu îngropat lângă cei care mi-au fost străbuni și călăuzitori, la „Iancu Nou”. Acolo voi fi printre acei cu care în copilărie am cunoscut și bucuriile și lipsurile”.
Ucis cu o zi înainte de a împlini vârsta de 64 de ani, mareșalul Ion Antonescu a căzut sub gloanțele plutonului de execuție, convins că își făcuse datoria față de țară și față de poporul român, așa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată soției la 17 mai 1946 : „Nimeni din această țară n-a servit poporul de jos cu atâta dragoste, pasiune și dezinteresare cum am făcut eu. Am dat de la muncă până la banul nostru, de la suflet până la viața noastră, fără a-i cere nimic. Nu-i cerem nici azi. Judecata lor pătimașe de azi nu ne înjosește și nici nu ne atinge. Judecata lui de mâine va fi sigură și dreaptă și ne va înălța; sunt pregătit să mor, după cum am fost pregătit să sufăr. Tu știi că toată viața mea, mai ales în cei patru ani de guvernare, a fost un calvar, dar a fost înălțător și va fi nepieritoare. Împrejurările și oamenii nu au îngăduit să facem binele pe care l-am dorit cu atâta pasiune țării noastre. Suprema voință a decis altfel, am fost un învins, au fost și alții …mulți alții! Numai dreapta judecată – Istoria – i-a pus la locul lor, ne va pune și pe noi. Popoarele, în toate timpurile și peste tot, au fost ingrate; nu regret nimic și nu regreta nimic. Să răspundem la ură cu iubire, la lovituri, cu mângâiere, la nedreptate, cu iertare”.
Surse: Jurnalul.Ro via Ziaristi Online
SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:
ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!
DONEAZĂ MAI JOS PRIN REVOLUT:
sau prin PayPal: