mihai eminescu

Mihai Eminescu e impotriva a tot ce putea denatura viata noastra nationala

Eminescu critica frantuzismul clasei superioare, pricina in buna parte a introducerii formelor apusene, ataca greco-bulgarimea infiltrata in sanul tarii, e dusmanos fata de strainii care invadau tara si ne-o saraceau.

Eminescu nu e numai impotriva a ceea ce-i francez, el in general nu are simpatii pentru Occident. El e unul din cei ce sustin ca ochii nostri nu trebuie sa fie atintiti numai asupra Apusului, ci indreptati spre tot ce se petrece in Rasarit, in preajma noastra.

Dupa Eminescu, Occidentul are ca tinta cucerirea economica a Rasaritului, robirea lui sub capital strain, proletarizarea raselor orientale prin industria straina

Romanii n-ar trebui sa uite ce-s o muchie de despartire intre doua lumi cu totul deosebite si ca viata rasariteana e condusa de idealuri istorice si religioase demnde de atentie.

In afara de neincrederea in Apus, in sufletul lui Eminescu e si indignarea din pricina feluluicum formele de viata apuseana erau introduse la noi, in dispretul a tot ce era nationala ca institutii si obiceiuri. Apusul e pentru Eminescu Franta, unde cei mai multi din tinerii nostri studiau si unde, dupa parerea lui Eminescu, se intorceau instrainati si cu aplecarea de-a schimba felul nostru de viata.

Ceea ce trebuie sa observam insa, este ca Eminescu, desi critica influenta franceza, nu se face un propagator al influentei germane, nu-i nicidecum “puisor de neamt”, cum il numeste Aron Densusianu.

In ce priveste ideile asupra primejdiei influentei franceze, Eminescu nu-i un izolat. Cu mult inainte de el aceasta influenta e criticata. Asemenea atitudine a avut Ion Maiorescu, care intr-o scriusoare din 1838, critica starea de lucruri de la noi, spune ca gustul si judecata sunt stricate, luxul darapaneaza totul si ca acestea ne vin din “materialismul frantuzesc”. Insasi usurinta si nestatornicia ne vin din “beletristica franceza:. Si Kogalniceanu e impotriva galomaniei societatii noastre de pe la 1840.

Alecu Russo si Vasile Alecsandri se opun si ei curentului general de imitare si introducere a ceea ce-i francez.

Mai aproape de epoca lui Eminescu, Odobescu infiereaza in 1867 obiceiul nostru de-a pretui numai ce vine din strainatate si de-a dispretui tot ceea ce avem in tara.

Si cercul junimist are atitudine critica fatade influenta franceza. Iacob Negruzzi arata abuzul ce se face de expresii franceze stricatoare ale limbii nationale. T. Rosetti, in “Despre directiunea progresului nostru”, reluand ideea dezvoltata de Maimorescu inca din 1868 in articolul “In contra directiei de astazi in cultura romaneasca”, critica tinerimea care-si facea educatie straina in Apus si voia apoi sa introduca in tara aceea ce cunoscuse in strainatate.

– VA URMA –

Un dusman al natiunii e, dupa Eminescu, si Evreul.

Mihai Eminescu cunoastea bine chestia israelita, isi da seama de insemnatatea ei si o dezbatu in multe articole.

Aceasata chestie a preocupat mult pe toti reprezentantii vietii politice si culturale ai vremii. Evreul e considerat ca o primejdie de foarte multi, e privit cu ingaduinta de altii. Problema e veche si a atrass de multa vreme atentia oamenilor nostri. Chiar si în proiectul de Constituţie liberală din 1882 se prevăd măsuri împotriva Evreilor, al căror număr creştea în mod serios.

Epoca regenerării a cunoscut antisemitismul lui Costache Negruzzi , dar şi umanitarismul lui Russo. Acesta cerea soluţionarea problemei prin acordarea drepturilor depline.

Epoca lui Eminescu a manifestat mai puţin idealism decât Russo. În această epocă problema evreiască a avut darul să enerveze pe toată lumea, să pună 1n mrşcare pana şi talentul retoric a1 multora. Rezultatul a fost dezbaterea chestiunii pe toate feţele, înainte dea i se da 0 soluţiune potrivită cu starea noastră socială.

Tara a cunoscut în această epocă mişcări antisemite. Străinătatea a protestat, I. Brăteanu era arătat ca vinovat. Acum încep să apară lucrări asupra chestiunii -unele pentru lămurirea străinătăţii, altele de atac împoriva noastră artele, hreşte, de apărare în faţa opiniei publice străine. Acum pentru apărarea guvernului Brăteanu, Eugen Carada publică o scrisoare către Le Siécle‘. În altă scriere atribuită tot lui Carada, La propagande russe en Orients, se explică măsurile luate de guvernul Brăteanu împotriva vagabondajului, măsuri care trecuseră drept persecutii contra evreilor. Ernest Desjardins publică lucrarea Les Juifs de Moldavie şi arată că Evreii rămân cu totul străini de viaţa naţiunii în sânul căreia trăiesc că nu urmează şcolile noastre, se sustrag serviciului militar şi se ocupă cu camăta În 1863 Emile Picot si publică studiul său, lămurind opinia publică occidentală asupra articolelor din legile noastre asupra cetăţeniei.

Lămuririle date par a nu fi convins pe nimeni, căci atacurile contra noastră continuă şi se îndesesc mai cu seamă 1n epoca Războiului Independenţei Isidor Loeb închină cea mai mare parte din studiul său chestiunii evreieşti la noi, arătând că Evreii erau persecutaţi, expulzaţi, înecaţi în Dunăre. Cartea lui Loeb apare tocmai în epoca Războiului Independenţei, şi un ziar italian, Fanfulla, de la 20 oct. 1877, scrie că în vreme ce noi luptam pentru obţinerea independenţei, eram atacaţi de lumea civilizată pe la spate ,,cu vechea artilerie a chestiunii israelite”. În timpul congresului de la Berlin atacurile împotriva noastră sunt foarte înverşunate Archivesjuives e plină de amănunte asupra unor persecuţii pe care Evreii de la noi le dezmint. Această publicaţie întreţine un spirit ostil nouă prin corespondenţa cu care şi umple coloanele.

Archives juives din 2 oct. 1879 afirmă ca Evreii de la noi nu voiesc drepturi politice fiindcă acestea aduc sarcini grele, iar la 27 noiembrie scrie că Evreii care-au luptat sunt persecutaţi şi nu li se acordă drepturi. Nenumărate sunt paginile consacrate de această publicaţie chestiei“ evreieşti la noi. Extrase din jurnale, din discursuri, scrisori particulare, corespondenţe din diferite părţi ale ţării, toate tind să ne arăte ca barbari şi sălbatici, tocmai atunci când aveam nevoie de încrederea lumii..

Care-i atitudinea fruntaşilor vieţii noastre culturale şi politice?

Costachi Negri si consideră pe Evrei ca o lepră pentru tara noastră.

După Haşdeu, ceea ce îi caracterizează pe Evreii nu numai de la noi, dar din largul lumii e hidoasa cununie a trei calităţi negative: tendinţa dea câştiga fara muncă, lipsa simţului de demnitate şi vrăjmăşia contra tuturor popoarelor“. Evreul se ocupă cu specula, cu zarafia, acolo unde a pătruns odată, e greu să| iii concurent, fiindcă toţi Evreii formează o asociaţie de ajutor împotriva restului omenirii. Sentimentele lui Haşdeu rămân statornic duşmănoase. Cand chestiunea israelită e în toiul ei si unii oameni politici cer să se acorde Evreilor drepturi, Haşdeu scrie fabula sa Cânii şi lupii.

Vasile Alecsandri e contra Evreilor in Boeri si Ciocoi, în Lipitorile satelor. În fragmentul dramatic Năvălirea Jidanilor se vede, de asemenea, antisemitismul lui Alecsandri.

Şi în Răpirea Bucovinei Alecsandri îi atacă pe Evrei. Corespondenţa sa ne arată aceleaşi sentimente. Întro scrisoare îi mărturiseşte lui Iacob Negruzzi că nu va pleca la Bucureşti din cauza vremii rele şi că numai chestia evreiască iar putea face să părăsească Mirceştiul pentru Dealul Mitropoliei. În altă scrisoare, îi Spune aceluiaşi: „Un lucru numai mă tulbură in mijlocul activităţii mele literare.. .Chestia Jidanilor! această chestie de viaţă sau de moarte pentru noi”.

Odobescu e pentru rezolvarea echitabilă şi omenească a problemei evreieşti şi cere să nu mai fie utilizată in luptele de partid.

Ion Ghica e de părere că funcţionarismul e aliatul ebraismului.

Soluţia … chestiunii nu stă în legi, ci în muncă şi activitate. Noi trebuie să avem grija de.a învinge epidemiile care ruinează populaţia şi ne degenerează rasa. In Parlament, oamenii noştri politici îşi spun fiecare părerile lor asupra chestiunii.

Kogălniceanu, în discuţiile din ianuarie 1879, recunoaşte că Evreii formează la noi un corp aparte de naţiunea noastră.

Maiorescu e de părere că există o chestie evreiască la noi, din vina noastră, care nu muncim de-ajuns şi suntem ignoranţi. Răspunzând lui Bărnuţiu, care cerea izgonirea din ţară a Evreilor şi străinilor, Maiorescu spune că mulţimea acestora e simptomul unui mare rău, anume lipsa de activitate economică şi de cunoştinţe a péporului. Exclusivismul naţional e yreme pierdută: trebuie să îndreptăm poporul spre activitate economică şi ştiinţifică”. In discursul din 24 februarie 1879, Maiorescu e pentru revizuirea art. 7 din Constituţie. În discursul de la 10 sept. 1879 arată că lumea se opune la revizuirea Constituţiei numai fiindcă acest lucru ni-i impus de străini. Maiorescu sprijină revizuirea, dar arată şi greşeala pe care-p face Alianţa israelită care, prin campaniile ei, îndepărtează simpatiile pe care şi le câştigaseră Evreii”. I. Brăteanu e de părere că împământenirea în masă a Evreilor ar însemna sinuciderea noastră”. Boerescu susţine naturalizarea individuală. Conta,în discursul de la 4 şi 5 sept. 1879; e contra acordării drepturilor. El arată că Evreii se ocupă la noi cu uzura (n.r.-camătă) şi au scopul de-a ne aservi economiceşte. Trebuie să ne asigurăm întâi conservarea naţională şi apoi să ne gândim la principii umanitare“. Carp, în discursul la Sénat la 28 febr. 1879, spune: „Dacă voiţi să scăpaţi de Evrei, nu este giecât un singur mijloc: munciţi şi civilizaţi-vă”. In discursul său de la 28 sept. 1879 arată că, în’ loc de restricţii împotrizţra Evreilor, trebuie să stăvilim funcţionarismul şi să creăm o democraţie a muncii.

– Va urma –

Ziua de 15 ianuarie a fost dedicată, în România, marelui poet național Mihai Eminescu. Astfel, s-au împlinit 169 de ani de la nașterea acestuia, românii celebrând bogăția culturală oferită de operele sale. Cu toate acestea, potrivit unui cunoscut istoric, dacă ar fi trăit în zilele noastre, Eminescu n-ar fi fost un om foarte bogat, ci din contră.

Conform dr. Lucian Pricop, istoric şi critic literar, preşedinte al Societăţii Editorilor din România, dacă ar fi trăit astăzi, Eminescu ar fi câştigat din drepturile de autor ale cărtilor sale de poezie în jur de 2.500 de lei pe lună, impozabili, adică mai puţin decât un profesor de gimnaziu de română.

Potrivit Antena 1, dar şi datelor din Catalogul CIP şi Bibliografia CIP ale Bibliotecii Naţionale, în 2018 s-au publicat 29 de cărţi avându-l pe Mihai Eminescu drept autor, în vreme ce cărţi “de condiţie interpretativă mediocră (cărţi zise de critică literară, multe pentru uzul elevilor)” sunt 24 în 2018.

Având în vedere aceste statistici, dar şi faptul că preţul de vânzare mediu pentru fiecare carte este 15 lei, iar drepturile de autor sunt 10 la sută din preţul de vânzare, Mihai Eminescu ar trăit modest. Mai exact, din calculele lui Lucian Pricop, un venit impozabil de 2.537,5 lei/lună.

“Viaţa modestă a lui Eminescu din simularea noastră nu i se datorează, ci ţine de condiţia noastră, de felul în care trăim şi alegem să trăim posteritatea lui Eminescu. Sigur un indicator concludent pentru diferenţele dintre veniturile potenţiale ale lui Eminescu şi cele ale poetului suedez Tomas Tranströmer (şi nu pentru că i s-a decernat în 2011 Premiul Nobel pentru Literatură) poate fi media europeană anuală a consumului cultural pe cap de locuitor care se ridică la 1.400 Euro (conform Eurostat – Biroul European de Statistică), în vreme ce în România, acesta a fost în acelaşi an 2017 de 138 de euro”, a mai spus Pricop potrivit sursei citate.

CREȘTEȚI COPIII ÎN SPIRITUL PATRIOTISMULUI!

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

Am încercat, cît am putut, să mă ocup de educația patriotică a tinerilor români.

Printre multele mele inițiative a fost și aceea de a face o listă cu cărți pe care patrioții ar trebui să le caute în librării (dacă mai există) sau să le le salveze de pe internet (care mai există). Copiii, nepoții, strănepoții lor să aibe ce citi. Știu că unele este greu să fie găsite, știu că volumul de pagini este enorm, dar mă simt dator să trec întreaga listă concepută.

Am numit-o bibliografie selectivă din două motive. În primul rînd pentru faptul că m-am rezumat (în general) la cărțile din biblioteca mea. În al doilea rînd, fiindcă nici dintre acestea nu le-am menționat pe toate (de pildă, ar merita citite și cărțile scrise de foștii deținuți politice sau dedicate memoriei lor). Este o listă (actualizată cît de cît) de cărți pe care am trimis-o de mult prietenilor mei sfătuindu-le să le caute și să le citescă. Desigur, poate fi contestată de unii, dar completată de alții. Deci:

Voi începe cu autorii care au criticat sionismul:

Mihai Eminescu – vol. IX al Operelor sale (scrierile politice)

Dr. N. C. Paulescu – Spitalul, Coranul, Talmudul, Cahalul, Franc-Masoneria

– Cele patru patimi și remediile lor

– Degenerarea rasei jidovești (nu am această carte și nu cunosc pe nimeni să o aibe, probabil se mai găsește doar la Biblioteca Națională)

Cornel-Dan Niculae – Războiul nevăzut al evreilor sioniști cu românii

– Ofensiva iudaismului asupra României

– Politica filo-sionistă a României

– Imperium Anglo-Saxono Judeo Masonicum (nu am nici această carte, dar mai multe capitole au fost postate pe Justițiarul)

Radu Mihai Crișan – Eminescu interzis

– Spre Eminescu

– Istoria interzisă

– Testamentele politice ale lui Ion Antonescu și Corneliu Zelea Codreanu

– Moța și Marin. Testamentele lor politice

– Testamentul politic al lui Nicolae Iorga

– Surîsul Legiunii

– Secretul sabiei de foc

-De ce. Reflecții infidele despre holocaust

-Autoapărare psihică

Paul Goma – Săptămîna roșie

– dar și multe articole, dintre care menționez în primul rînd Descronologizatorii

Gen. (r) Radu Theodoru – România ca o pradă

– Mareșalul

– A fost sau nu holocaust?

– Nazismul sionist

Ion Coja – Marele manipulator

– Protocoalele Kogaionului

și, desigur, sutele de articole pe care le-a publicat.

Col. (r) Vasile Zărnescu – Holocaustul, gogorița diabolică

Îl adaug și pe ieromonahul Neofit Cavsocalvițiul cu Înfruntarea jidovilor (1803) – autorul este un fost rabin care l-a cunoscut pe adevăratul Dumnezeu, s-a creștinat și s-a călugărit, viețuind inițial în Muntele Athos, unde i-a învățat pe călugări limba ebraică, iar apoi în mănăstirile din Moldova. Cartea este greoaie, dar măcar prefața și postfața merită citite. A fost republicată în România și se găsește și pe net.

PRO-TORON – este o carte pe care am primit-o de la schitul Lacu din Muntele Athos și care cuprinde Protocoalele Înțepților Sionului și Protocolul din Toronto (6.6.6.)

Dintre autorii străini:

Roger Garaudy – Afacerea Israel

– Statele Unite, avangarda decadenței

– Procesul sionismului israelian

– Miturile fondatoare ale politicii israeliene (nu am această carte, dar a fost tradusă în limba română și se găsește și pe internet)

Israel Shahak – Povara a trei milenii de istorie și religie iudaică

Noam Chomsky – Hegemonie sau supraviețuire

– State eșuate

– Așa e cum zicem noi!

– Ambiții imperiale

Norman Gary Finkelstein – Tupeu! Argumentul antisemitismului și maltratarea istoriei

David Duke – cartea sa de bază, My awakening, tradusă în limba română, poate fi (încă) găsită pe internet, dar poate fi și descărcată pe MP3 gratuit în original; de asemenea, mai multe articole se găsesc traduse în limba română.

În sfîrșit, pentru cei care au posibilitatea de a-l găsi, recomand DVD-ul Holocaust, o serie de 6 filme documentare realizate de un colectiv de juriști, istorici și oameni de știință din Occident care demolează mitul holocaustului.

O altă serie de cărți traduse și publicate în România care merită citite:

John J. Mearsheimer/Stephen M. Walt – Lobby-ul israelian și politica externă a SUA

Daniel Estulin – Clubul Bilderberg. Conducerea secretă a lumii

Cristina Martin – Clubul Bilderberg. Stăpînii lumii

John Perkins – Confesiunile unui asasin economic

Giulietta Chiesa – ZERO De ce versiunea oficială despre atacul de la 11 septembrie este un fals

Pentru prietenii interesați de mizeria clasei politice din România actuală, l-am recomandat pe

Claudiu Iordache – România pierdută

– Singur între români

– Clasa nevrednică

– O Românie de cîștigat

-Homo posteritas

– Confiscarea unei națiuni

– Revoluția românilor

– Apocalipsa după Cioran

Din păcate, acestea nu există pe net iar tirajul în care au fost tipărite a fost redus.

Am mai recomandat prietenilor și cîteva cărți SF:

George Orwell – Ferma animalelor

– 1984

Ieromonahul Savatie Baștavoi – Audiență la un demon mut

– Diavolul este politic corect

Sînt niște cărți aparent SF, care însă încetul cu încetul devin realitate.

O altă carte interesantă, tipărită la Manastirea Petru Vodă, este Stareții: despre vremurile din urmă – profețiile apocaliptice ale unor mari stareți ai mănăstilor rusești asupra viitorului omenirii.

Îmi permit să adaug și cele patru cărți ale mele, care încă se regăsesc pe scribd.com (de fapt este vorba de o carte, o cărticică, o culegere de poezie patriotică românească și o culegere de articole).

Cunoscutul poet Laurian Stănchescu solicită, prin intermediul unei scrisori deschise, deshumarea lui Mihai Eminescu. Poetul îi cere Procurorului General al României deschiderea unui dosar privind moartea suspectă a poetului național.

„Excelenta, In urma cu 129 ani s-a petrecut o crima de neiertat impotriva lui Mihai Eminescu, Voievodul Limbii si Culturii Romane, mucenicul intemeietor de grai romanesc. De la moartea sa au aparut o serie de marturii, documente si rapoarte medicale din tara si din strainatate, toate semnate de savanti in medicina legala, cercetatori de elita, membri ai familiei poetului. Sunt aduse dovezi fara tagada si care vorbesc despre uciderea poetului prin tratamente exagerate cu injectii de mercur pentru diagnostice false. Abuzurile medicale si torturile la care a fost supus fara voia sa i-au adus moartea prematură si au aruncat dezonoarea asupra memoriei si spiritului sau cardinal. Mihai Eminescu este Crucifixul si Constelatia spiritualitatii romanesti, numele sau trebuie scos din mormant si pus curat in catapeteasma neamului pentru care a murit si a suferit un martiraj neomenesc. Amintesc ca Franta a procedat la fel cu trupul lui Napoleon Bonaparte, nefiind nici o impietate.

Excelenta, depun ca marturie a acestul Memoriu, – Mihai Eminescu, un Dumnezeu ranit -, cartea mea in care veti gasi documentele necesare deshumarii cat mai grabnice, apoi il vom aseza pe Mihai Eminescu in triumf in pamantul pe care l-a iubit micenicindu-l.

Excelenta, aveti aceasta datorie de onoare fata de dumneavoastra si fata de un adevar ingropat odata cu Mihai Eminescu”, a scris poetul în memoriul trimis catre Augustin Lazăr. – Sursa: ActiveNews.ro

Mihail Eminescu, poetul, prozatorul și jurnalistul de origine română nu a devenit faimos din cauza tatuajelor, ci poezia i-a propulsat cariera. Puțini însă cunosc faptul că acesta era un mare entuziast al artei corporale (tatuaje) iar romanticul poet avea o intreaga colecție pe corpul său de care foarte puțină lume știe!

Scris de-alungul pieptului, putem observa numele de Veronica. Veronica Micle a fost iubirea lui Mihail pe care a cunoscut-o la Viena. În 1874 acesta a decis să îi scrie numele în semn de dragoste eternă. Din păcate Veronica tot nu a divorțat de soțul ei din perioada aceea, Ștefan Micle, deoarece acesta era bogat. Ulterior, soțul ei a murit iar Veronica nu a mai avut nici o scuză.

Iubirea lui Mihail Eminescu față de Iași este foarte cunoscută. Acesta s-a simțit tot timpul ca la el acasă în acest oraș, deoarece cunoștea limba și oamenii. Tatuajul cu „Ubesc Iași” l-a făcut în perioada când era director al Bibliotecii Centrale, la una din petrecerile secrete din subsolul instituției.

Mihail Eminescu ura evreii și pe Soroș, motiv pentru care și-a tatuat sigla mișcarii legionare (naziști) aproape de inimă.

Este de știut faptul că poetul avea un punct slab pentru astre, motiv pentru care și-a tatuat planeta Saturn pe abdomen, planeta lui preferată deoarece acolo nu existau evrei.

După ce Eminescu l-a prins pe bunul său amic Ion Luca Caragiale dându-i degete Veronicăi în toaleta unui birt din Iași, inima i-a fost frântă și și-a tatuat un mesaj de răzbunare pentru Caragiale chiar pe brațul strâng. Într-unul din articolele sale, Mihail Eminescu spune despre Caragiale că „este mai mișel ca jidanii, nenorocit și negru la inimă”.

Sursa: Cotidian Zilnic

Cine erau evreii inainte sa vina calare pe tancuri sovietice si sa deporteze peste  4.000.000 de romani?

Sursa foto: DVP

VEZI SI: Poezie a lui Ion Creanga INTERZISA de evrei

ROMÂNIA, STAT MILIȚIENESC! În timp ce niște bieți studenți și scriitori citeau versuri ale poetului național în Piața Universității, potera cu 60 de milioane pe lună stătea la pândă. NU FĂCEAM NIMIC RĂU, dar eram filmați din toate părțile, flancați și atent monitorizați. Am citit cam 30 de minute de poezie și operă politică a Eminului. Poezia doare, din păcate!

Țin să afirm că îmi e scârbă de statul acesta totalitar!!! Nu mai e mult și vom ajunge iar în comunismul valutist , din păcate. Poți înjura pe stradă, dar nu poți citi o biată poezie, fără să fii înfierat. Acesta este doar un singur caz pe care am dorit să-l prezentăm.

Am filmat încă 10 civili cu grade, de la doi ș’un sfert, care ne monitorizau de frică să nu le dăm cu Eminescu în cap. Mai mult, între noi se infiltrase deja un CITITOR fervent școlit pe la Grădiștea sau Băneasa. Era cam țigănos, ce-i drept. D-aia prosperă interlopii, politicienii corupți și analfabeții! …pentru că are cine să-i apere de noi. Îi plătim bine!!!
La furci! La topoare!

“Orbit trebuie să fie acel guvern care nu-şi dă seamă de simptomele politice ale acestei stări bolnăvicioase de lucruri. În toate unghiurile României se formează grupuri de nemulţumiţi cu mersul actual al lucrurilor. Sînt deosebite numirile ce aceste grupuri adoptă; un lucru însă le este comun tuturor: sentimentul de indignare şi de exasperare de cele ce se petrec zilnic.

Şi această indignare nu e decît prea justificată. Ruşine chiar trebuie să-i fie unui român cînd se pronunţă numele obscure a acelor naturi catilinare cari formulează voinţa statului său în paragrafe de legi, indignate cată să simţă cînd vede creaturi fără principii, fără umbră de cultură, avînd numai instincte rele, jucînd pe reprezentanţii voinţei suverane a ţării. Nimeni nu întreabă dacă-şi ţin făgăduinţele ce le-au făcut înainte de-a fi aleşi; nimeni nu întreabă pe ce cale a fost cu putinţă ca asemenea oameni să iasă la suprafaţă, nimeni nu-şi dă seama cum această populaţie flotantă a României, fără legături cu pămîntul şi cu neamul ţării, fără identitate de interese cu clasele productive şi pozitive ale ei, a putut să devină elementul domnitor în România.

Am văzut cu înlesnire ce unitate e în caracterul civilizaţiei noastre de azi, cum ca consistă curat în păzirea formelor esterioare ale culturii apusene, lipsită de orice cuprins real. S-ar putea zice că aluatul din care se frămîntă guvernanţii noştri e acea categorie de fiinţe fără avere, ştiinţă de carte şi consistenţă de caracter, acei proletari ai condeiului din cari mulţi abia ştiu scrie şi citi, acei paraziţi cărora nestabilitatea dezvoltării noastre interne, defectele instrucţiei publice şi golurile create în ramurile administraţiei publice prin introducerea nesocotită a tuturor formelor civilizaţiei străine, le-au dat existenţă şi teren de înmulţire; aluatul e o populaţie flotantă a cărei patrie întîmplătoare e România şi care, repetînd fraze cosmopolite din gazete străine, susţine, cu o caracteristică lipsă de respect pentru tot ce e într-adevăr românesc, că aceste clişeuri stereotipe egalitare, liberschimbiste, liberale şi umanitare, acest bagaj al literaţilor lucrativi de mîna a treia, aceste sforăitoare nimicuri sînt cultură naţională sau civilizaţie adevărată.

N-are cineva într-adevăr decît să deschiză o teză de licenţă, s-asculte prelecţiuni la universităţi – esceptăm pe cele de matematică – să citească ziare şi broşuri, să citească proiecte şi paraproiecte de legi din Cameră, s-asculte discuţii în Adunări şi se va convinge că o numeroasă, foarte numeroasă clasă de oameni, nu-şi întrebuinţează mintea la nimic alta decît la reproducerea de vorbe din cărţi străine, că propria muncă intelectuală se reduce la nimic.(…)

Cu bugetul în mînă, mai ales cînd este augmentabil în infinit, ţii majoritatea în mînă si sistemul constituţional, sistemul controlului se reduce la o iluzie copilărească. E prea adevărat că această conştiinţă individuală, maltratată în toate chipurile şi supusă unei sistematice corupţiuni face reacţie, tresare mai cu putere cînd îi pui cestiunea de moarte şi de viaţă. Astfel cu articolul 44 al Tractatului de la Berlin, care nu era numai o cestiune de încetăţenire, ci era de-a dreptul declararea României în teritoriu neutru, colonizabil cu toate semninţiile. Nu putem tăgădui că ţara se cutremură de spaimă la perspectiva deschisă de acel articol, care americaniza pe deplin teritoriul nostru.”(Fragment din articolul «Studii asupra situaţiei», apărut în TIMPUL, în februarie 1880)

Înecarea cu străini a tuturor ramurilor vieţii noastre economice, reducerea românului în ţara sa proprie la rolul de simplu salahor agricol, căderea repede a tuturor meseriilor, stingerea industriei casnice şi înlocuirea ei prin producte industriale străine, lipsa absolută a unei legi de incolat, ceea ce permite ca gunoaiele societăţilor vecine din cîteşi patru unghiurile lumii să s-aşeze la noi, prefacerea, în fine, a acestor elemente în elemente politice care au umplut funcţiile statului şi se strecoară în reprezentaţiunea naţională, toate acestea dovedesc că ţara noastră nu mai e vechea Românie, ci e o Americă orientală deschisă tuturor imigraţiunilor, al căror principiu e Ubi bene ibi patria şi teoria de om şi om?(TIMPUL, 22 iulie 1880)

Sursa: Certitudinea

Moartea “luceafarului romanesc” a atras controverse. Este un subiect deicat care in viziunea unora, nu a facut decat sa ii pateze imaginea. Pentru altii, adevaratul motiv al mortii este clar, numai ca zvonurile de cele mai multe ori fac ca adevarul sa fie uitat de oameni.

Poetul si-a gasit sfarsitul în Sanatoriul de Boli Mentale al Doctorului Şuţu, de pe strada Plantelor din Bucureşti, dupa ce a fost internat acolo timp de un an. Zilele poetului s-au scurs una cate una, timp in care, in putinele clipe de liniste, reusea sa scrie versuri cu mana tremuranda si orbit de o melancolie unica. Numai el reusea sa creeze o atmosfera inedita poeziilor lui, avand un stil pe care putini il inteleg cu adevarat.

La prima vedere, mesajul transmis in general de Eminescu este descifrat dar daca veti cauta in profunzime, catalogand fiecare vers scris cu maiestrie drept un secret, veti descoperi o viziune asupra lumii inconjuratoare, mult mai ampla decat v-ati fi inchipuit.

VEZI SI: Lucrul ieșit din comun pe care NU îl știai despre Mihai Eminescu

Cum spuneam, poetul a avut taria de a nu renunta la poezie. Probabil, poezia, creatia il facea sa “infloreasca”, sa isi tina sufletul curat si mintea ocupata, dornica de a crea. Dupa moartea poetului, halatul vechi in care era imbracat, a fost oferit fanilor. S-a gasit inainte, in buzunarul drept, un mic carnetel. Erau cateva poezii, una fiind scrisa cu doar o ora inainte sa moara, fapt care demonstreaza ca mintea si harul poetic erau acolo, in poetul nostru.

Iata versurile scrise in ultimele clipe de viata:

Stelele-n cer
Deasupra mărilor
Ard depărtărilor
Până ce pier.

După un semn
Clătind catargele
Tremură largile
Vase de lemn;

Nişte cetăţi
Veghind întinsele
Si necuprinsele
Singurătăţi.

Orice noroc
Şi-întinde-aripile
Gonit de clipele
Stării pe loc.

Până ce mor,
Pleacă-te îngere
La trista-mi plângere
Plină de-amor.

Nu e păcat?
Ca să se lepede
Clipa cea repede
Ce ni s-a dat?

(Stele-n cer, 15 iunie 1889)

Un poet este nemuritor, si asta pentru ca el va trai prin creatia lui. Atat timp cat exista oameni care ii vor citi creatiile, va dainui peste nemarginirea timpului.

Pe acelaşi carneţel, mai era scrisă o poezie, intitulată de redactorul de la ”Fântâna Blanduziei”, ”Viaţa” şi pe care a publicat-o în aceeaşi publicaţie pe 1 august 1889. ”Toamna pomii înfloresc /Şi se scutură toţi pomii de flori, /Iar inimile noastre/le prinde fiori. /Veniţi în lumină /copii drăgălaşi /şi faceţi cu mine-mpreună /sălaş. /Valurile viforă /com tutte le forme”

VEZI SI: Eminescu despre corupție

Criticii vorbesc despre ultima perioada din viata lui Mihai Eminescu

Criticii descriu ultima perioada din viata poetului drept una lipsita de cratie, marcata de pustietate si singuratate. In acelasi timp, unii spun ca Eminescu ar fi murit cu regrete, neinteles si neimplinit sufleteste. ”Teoria ,,marei întunecimi” lansată de G. Ibrăileanu a fost acceptată de mai mulţi eminescologi, din perioada interbelică, printre care şi Perpessicius, Torouţiu şi Călinescu. Perpessicius spunea în anul 1954: ,,Deci, toată cariera lui s-a terminat la 33 de ani. După acea perioadă, într-adevăr, nimic din ceea ce a mai încercat după aceea- fiindcă într-adevăr a mai apărut o publicistică câtva timp- dar nu s-a mai putut ridica în nici un caz la valoare lucrurilor definitiv statuate”, scria Nicolae Iosub în numărul din 8 iunie al anului 2014.

Sinceritatea si curajul cu care poetul actiona, i-au adus si dusmani. Unii il considerau un ciudat, in timp ce altii il condamnau dupa gestul socant facut de poet cand a anuntat in public ca ar vrea sa il omoare pe rege. S-a vorbit, o buna perioada de timp, despre asa-zisa criza maniacala a geniului. Atunci se pare ca poetul nu mai avea coerenta de altadata, nu reusea sa gaseasca echilibrul dintre cunoasterea luciferica si cea paradisiaca. Cel care altadata dadea sensuri noi cuvintelor, se confrunta tot mai des cu problemele psihice, dupa cum sustin mai multi critici.

VEZI SI: Cum a murit ucis de fapt Mihai Eminescu. Dezvăluirea unui martor ocular

Sa nu uitam ca poetul a fost bagat in tot felul de povesti. Una dintre acestea il avea in prim-plan, spunandu-se despre el ca suferea de sifilis sau ca era afemeiat. Toate sunt povesti, in urma lui insa, va dainui creatia care “unge” sufletele urmasilor.

Ce spun medicii despre suferinta lui Eminovici?

Medicina moderna a reusit sa scoata la iveala adevaruri nebanuite despre suferinta lui Eminescu din ultimii ani de viata. Desi se stia ca el suferea de sifilis si o boala mintala, totul ar fi o minciuna. Cine mintea si cu ce scop? Aceasta este o alta poveste pe care o vom spune in articolele viitoare. Cercetarile au dezvaluit faptul ca poetul a fost diagnosticat total greşit cu sifilis, paralizie şi o „întunecime a minţii”.

In prezent se ia in calcul ipoteza conform careia Eminescu ar fi suferit de sindrom bipolar, cu alternanţe de depresie şi manie, fără însă să-i fi fost afectată creaţia. Aceast ar fi si motivul determinarii de a scrie in continuare. Specialistii sunt de parere ca mintea lui era mult mai creativa in momentele “umbrite” de depresie, doar era un geniu. Mai mult decât atât medicii moderni, susţin că Eminescu a fost ucis prin intoxicare cu mercur, un tratament aplicat greşit pentru sifilis, boală de care nu suferea poetul.

Moartea poetului naţional al românilor a generat un lung şir de dezbateri şi controverse. Mihai Eminescu s-a stins la vârsta de 39 de ani, în condiţii pe care unele voci le consideră neclare.

Mihai Eminescu s-a îmbolnăvit în 1883, vorbindu-se de epuizare psihică, şi a fost internat în repetate rânduri în spitale şi ospicii, în următorii şase ani. Luna iunie a anului 1889 l-a găsit la Institutul doctorului Şuţu, unde era internat. Cel care a văzut momentul dramatic ce a grăbit moatea poetului a fost frizerul Dumitru Cosmănescu sau „Dumitrache”, aşa cum îl striga Eminescu. Mărturia lui a ajuns la urechile familiei sale şi a fost publicată de ziarul „Universul” abia în 1926.

La mijlocul lunii iunie, Mihai Eminescu l-a chemat pe Dumitrache ca să-l tundă. Înainte însă, fiind o zi călduroasă, poetul a vrut să se mai plimbe cu Dumitrache prin curtea Institutului, unde era internat. În timpul plimbării, poetul l-a întrebat pe Dumitrache dacă știe să cânte ”Deșteaptă-te române!”. Atunci, frizerul i-a spus că nu. Eminescu a vrut să-l învețe cântecul pe care-l îndrăgea și a început să-l intoneze cu vocea lui formidabilă de tenor, despre care s-a vorbit mult în presa vremii.

În acele clipe, poetul a fost lovit cu o cărămidă în cap de un “nebun” care se plimba și el în curtea Institutului Caritatea, situat pe strada Plantelor în București.

O rudă îndepărtată a inventatorului de geniu Petrache Poenaru, un fost actor nebun, Petre Poenaru, l-a lovit cu piatra în cap pe Eminescu în curtea ospiciului de pe strada Plantelor.

Din cauza loviturii puternice , Eminescu a căzut și i-a spus lui Dumitrache să cheme repede medicul fiindcă se prăpădește. Frizerul, șocat de întâmplare, l-a anunțat. Doctorul Șuțu l-a consultat pe poet și a spus că totul va fi bine. Dar, peste două zile, la 15 iunie, Mihai Eminescu a murit.

La Sanatoriu se află cazat și Petre (Petrea) Poenaru, rudă cu Petrache Poenaru, inventatorul stiloului. Fost tenor, fost director de Operă, în Craiova, omul nu se mai află în deplinătatea facultăților mintale. Eminescu are obiceiul să cânte. Poenaru îl ceartă de fiecare dată când ia o notă falsă, interzicându-i să se mai dea în spectacol. Poetul insistă cu ”Deșteaptă-te române!” Undeva pe 10 sau 11 iunie, Petre nu mai rezistă. Ia o cărămidă și, în timp ce poetul cântă imnul național, îl lovește în cap cu ea. Traumatism. Eminescu este dus în patul său, plin de sânge. Miraculos, își revine pentru interviul, oficial, din 12 iunie 1889. Comisia trebuie să constate că este bolnav. Spicuiri din interogatoriu:

– Cum te cheamă?

– Sunt Matei Basarab, am fost rănit la cap de către Petre Poenaru, milionar, pe care regele l-a pus să mă împuște cu pușca umplută cu pietre de diamant cât oul de mare.

– Ce ai de gând să te faci când te vei face bine?

– Am să fac botanică, zoologie, mineralogie, gramatică chinezească, evreiască. Știu 64 de limbi.

– Cine e Poenaru care te-a lovit?

– Un om bogat care are 48 de moșii, 48 de râuri, 48 de grade, 48 de case, 48 de sate și care area 48 de milioane…

Trei zile mai târziu, Eminescu moare subit. La autopsie, creierul îi este uitat pe o fereastră, la cald, de către o asistentă. Marele medic Gheorge Marinescu nu mai poate face nimic, nicio analiză. ”Sărmanul Eminescu. Nu a avut parte nici de acest studiu anatomic”, avea să scrie reputatul doctor.

”Atâta vă spun şi vă rog să spuneţi la toţi că nenorocitul meu frate a murit în cea din urmă mizerie şi moartea i-a fost cauzată prin spargerea capului ce i-a făcut-o un nebun, anume Petrea Poenaru. Să ferească Dumnezeu şi pe cei mai răi oameni din lume să fie instalaţi la d-rul Şuţu, că fiecare va avea sfârşitul iubitului meu frate.” – Henrietta Eminescu, sora poetului

Din amvonul Bisericii Sf. Gheorghe, Grigore Ventura, redactor la ”Adevărul” vorbește despre poet. Sunt vreo 600 de elevi care-l conduc pe Eminescu pe ultimul drum. E coborât în groapa Cimitirului Bellu… – NapocaNews

MIHAI EMINESCU A FOST ASASINAT!

Poetul Mihai Eminescu nu a fost agreat de autorităţile imperiale austriece.

Tânărul Eminescu era perceput de poliţia austriacă ca un naţionalist, ce tulbura minţiile studenţilor români din Cernăuţi, capitala ducatului Bucovina. Imperiul Habsburgic ducea o politică dură de germanizare a Bucovinei, care intra în conflict cu asociaţiile patriotice româneşti şi cu intelectuali ca Aron Pumnul sau cu idealurile de unitate ale tânărului poet Mihai Eminescu.

Între 1869 şi 1872, Eminescu este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” al Facultăţii de Filozofie și Drept, dar audiază și cursuri de la alte facultăți. Activează în rândul societății studențești (printre altele, participă la pregătirea serbării și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare). Aici se împrietenește cu Ioan Slavici.

La Viena o cunoaște pe Veronica Micle şi începe colaborarea la „Convorbiri literare”. Participarea lui Eminescu la congresul studenţilor români de la Putna, mănăstire aflată sub ocupaţia austriacă a iritat poliţia imperială. Poliţia vieneză e pe urmele tânărului poet naţionalist Mihai Eminescu.

Din arhivele Poliţiei din Viena, reiese ca domicilii ale lui Mihai Eminescu: Kollergasse-3, Dianagasse-8, şi Gartnergasse-3 (Schaumburgergasse-15), la celelalte de pe Adamgasse sau Radezkystrasse avem doar mărturii de la colegii săi, Isopescu şi Cocinski.

Poliţia austriacă şi diplomaţii austrieci au urmărit întreaga activitate a poetului în România, mai ales de când Mihai Eminescu devenise liderul Societăţii secrete „Carpaţii”, care îşi propunea lupta armată a românilor ardeleni de eliberare de sub ocupaţia austriacă a Transilvaniei.

În ultimii 25 de ani s-au scris cărţi şi publicat numeroase studii ştiinţifice prin care s-a dovedit că lui Mihai Eminescu i s-a pus diagnosticul de „nebun” în vara lui 1883 pentru că încurca planurile secrete de alianţă ale Regelui Carol I cu Austro-Ungaria şi Germania.

Poetul Mihai Eminescu, ca redactor şef la Timpul, publicaţia conservatorilor români, milita deschis împotriva unei alianţe cu Viena şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Poetul Naţional era implicat activ în conducerea Societăţii secrete „Carpaţii”, care se înarma pe ascuns şi acţiona pentru un război de eliberare în Ardeal.

Planurile lui Mihai Eminescu îl deranjau pe Regele Carol I şi, mai ales, elita politică conservatoare şi liberală, precum şi curentul masonic pentru realizarea unei alianţe cu Germania şi Austro-Ungaria. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul junimistului P. P. Carp care îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda se va executa pe 23 iunie 1883. Eminescu avea doar 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883. Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lamureste în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria.

Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat mută lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Eminescu trebuia eliminat din presă şi viaţa culturală a ţării prin înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile Societăţii secrete „Carpaţii” sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din România. La fel şi Zamfir C. Arbore.

Cu poetul Mihai Eminescu, a cărui geniu era recunoscut de opinia publică, situaţia eliminării acestuia din prim planul vieţii politico-culturale era mai dificil de realizat. Pur şi simplu i s-a înscenat „nebunia”. În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu (pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită. Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei.

În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator, şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti.

Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte. Din această dată începe „odiseea” nebuniei lui Mihai Eminescu.

Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului. Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical. Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa.

După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. El îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei” sale, este fals. Eminescu a continuat scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul din motive demne de înţeles.

Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. ”Incomodul Eminescu trebuia înlăturat, dând astfel satisfacţie numeroşilor săi adversari, atât din interiorul dar şi din afara ţării. Motive erau destule: Eminescu este cel care a înfierat corupţia politicienilor români în afacerea soldată cu comisioane grase a concesiunii de cale ferată Warshawsky, Kalinowsky, Horowitz, Hirschler, Rafalovitch, Boboritz si Rubinstein, culmea – toţi asistaţi de avocatul Titu Maiorescu ! Dar curajosul ziarist deranjase prin articolele sale şi alte entităţi interne sau externe.

Astfel, în 1879, acesta publicase în ziarul “Timpul” studiul intitulat “Chestiunea evreiască” (numerele din 24 mai, precum şi 12,13 şi 21 iunie), subiect extrem de sensibil, asupra căruia România trebuia să vegheze, ţinând cont de condiţionările impuse ţării noastre de către puterile europene, ca monedă de schimb a recunoaşterii Independenţei” așa cum scrie scriitorul Dan Toma Dulciu.

Mihai Eminescu deranja enorm interesele austro-ungaro-germane din România și trebuia înlăturat cu complicitatea mentorului său Titu Maiorescu, plătit de companiile Puterilor Centrale să le apere interesele. Poetul Mihai Eminescu înainte să fie declarat nebun a dorit să se prezinte în fața lui dr. Eugene Schuyler, însărcinatul cu afaceri al SUA la București să depună un protest privind încălcarea libertății presei în România.

Clanul Brătianu care conducea cu o mână de fier țara pentru interesele filo-germane ale lui Carol I nu l-au iertat pe Poetul Național și au acționat pentru înlăturarea de pe scena publică și declararea sa ca nebun. În perioada 1883 – 1889, Mihai Eminescu a scris numeroase poezii foarte frumoase, din care nu reiese că acesta era ”nebun”. Chiar în ultimile zile, Mihai Eminescu fiind internat în Sanatoriul de boli mentale Dr. Șuțu a scris o superbă poezie ”Stele-n cer”, care i-a fost găsită într-un bloc notes din buzunarul de la halat după ce a murit.Moartea poetului survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea unui pacient nebun în azilul unde era internat.

Reanalizarea recentă a autopsiei de catre doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia. După un studiu care s-a intins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare.

Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul sau, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior intenţionat la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boala consumă materia cerebrală.La mijlocul lunii iunie 1889, Mihai Eminescu l-a chemat pe frizerul Dumitrache ca să-l tundă. Înainte însă, fiind o zi călduroasă, poetul a vrut să se mai plimbe cu Dumitrache prin curtea Institutului, unde era internat. În timpul plimbării, poetul l-a întrebat pe Dumitrache dacă știe să cânte ”Deșteaptă-te române!”. Atunci, frizerul i-a spus că nu. Eminescu a vrut să-l învețe cântecul pe care-l îndrăgea și a început să-l intoneze cu vocea lui formidabilă de tenor, despre care s-a vorbit mult în presa vremii. În acele clipe, poetul a fost lovit cu o cărămidă în cap de un “nebun” care se plimba și el în curtea Institutului Caritatea, situat pe strada Plantelor în București.O rudă îndepărtată a inventatorului de geniu al stiloului Petrache Poenaru, un fost actor nebun și director de teatru la Craiova, Petre Poenaru, l-a lovit cu piatra în cap pe Eminescu în curtea ospiciului de pe strada Plantelor.

Din cauza loviturii puternice , Eminescu a căzut și i-a spus lui Dumitrache să cheme repede medicul fiindcă se prăpădește. Frizerul, șocat de întâmplare, l-a anunțat. Doctorul Șuțu l-a consultat pe poet și a spus că totul va fi bine. Dar, peste două zile, la 15 iunie, Mihai Eminescu a murit. În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal: “Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie”.

„Nebunia” şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau proiectului de alianţă „contra naturii” a lui Carol I şi doreau un război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal.

Mihai Eminescu a fost făcut „nebun” şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa”, fapt ce a deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi Bucureşti. Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu – „asasinul moral” al poetului – şi Poliţia au înscenat „nebunia” lui Eminescu, incluzând în complot o serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete, subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri liberali sau conservatori. Ambasadorul german era exasperat de naționalismul lui Mihai Eminescu. Liderii politici sau instituţiile guvernamentale, sub oblăduirea regelui filo-german Carol I, au acţionat împreună cu Viena şi reprezentanţii diplomatici imperiali ai Austriei, cu complicitatea Germaniei wilhelmine, pentru înlăturarea din viaţa publică a lui Mihai Eminescu, care deranja înţelegeri de stat secrete şi discrete la cel mai înalt nivel. Rămâne ca cercetătorii să studieze, pe viitor, arhivele poliţiei secrete austriece pentru a descoperi noi dovezi despre înscenarea „nebuniei” şi „asasinarea” poetului Mihai Eminescu, o piedică vie în calea alianţei secrete între România şi Puterile Centrale. articol de Ionut Tene

“Legi eterne mişcă universul de-asupra noastră, legi eterne conduc şi societăţile omeneşti. Suntem mici pe un glob neînsemnat în univers, dar inventăm mereu mijloace ca să ne facem viaţa grea şi dureroasă. Deşi ne dăm seama că viaţa-i ceva accidental, nu uităm patimile care ne mişcă. E în sufletul omenesc o ordine de lucruri tot atât de fatală ca şi aceia din lumea mecanică, şi astfel evenimentele care sgudue istoria sunt inevitabile ca şi evenimentele în constelaţia cerească.

Anul ce ‘ncepe nu inspiră multă speranţă, nu anunţă multă bucurie. Poporul nostru este aşezat între furtuna ce vine din apus spre a întâmpina pe cea de răsărit. Starea noastră nu depinde de noi, va fi determinată de alţii, şi totuşi guvernul se ocupă cu chestiuni care au menirea să agite opinia publică. E păcat şi nedemn ca ‘n situaţia gravă în care ne aflăm, să mai jucăm comedia luptelor lăuntrice.

Se ‘ncheie şi după datina noastră cu ziua de astăzi un şir de evenimente măsurate după apuneri şi răsăriri de soare şi fixate în memoria noastră cu cifrele acestei măsurători.

Dacă privim regularitatea fenomenelor lumii siderale şi o comparăm eu nestatornicia sorţii omeneşti, am putea crede că altceva se petrece în ceruri, altceva pe pământ. Cu toate acestea prec um o lege eternă, mişcă universul deasupra capet elor noastre, precum puterea gravitaţiunii le face pe toate să plutească cu repejune în chaos, toţi astfel alte legi, mai greu de cunoscut, dar supuse aceleiaşi necesităţi, de la care nu este nici abatere, nici excepţie, guvernează oamenii şi societăţile.

Oricât de mici am fi pe acest glob atât de neînsemnat în univers,a cărui an întreg de câteva sute de zile nu e măcar un ceas pentru anul lui Neptun de şasezeci de mii de zile, totuşi ce multe şi mari mizerii se petrec în atât de scurt timp, cât de multe mijloace nu inventează oamenii spre a-şi face viaţa grea şi dureroasă!

S’ar crede că cu cât cunoştinţele înaintează, cu cât omul câştigă convingerea despre nimicnicia lui şi despre mărimea lui Dumnezeu, ar scădea deşertăciunea care este isvorul urei şi al desbinărilor; că încredinţându-se că nu numai nimic este, ci chiar mai puţin decât nimic, de vreme ce viaţa omenirei întregi este ceva accidental şi trecător pe coaja pământului, mintea lui va fi isbită cu atâta adâncime de acest mare problem, încât să poată uita patimele mici cari-l mişcă, mai puţin înseninătoare decât o picătură în ocean, de cât o clipă în eternitate. Dar nu este astfel.

Se vede că aceeaşi necesitate absolută, care dictează în mecanismul orb al gravitaţiutnii cereşti, domneşte şi în inima omului; că ceea ce acolo ni se prezintă ca mişcare, e dincoace voinţă şi acţiune şi că ordinul moral de lucruri e tot atât de fatal ca şi acel al lumii mecanice.

De aceea vedem că marile evenimente istorice, răsboae cari sgudue omenirea, deşi par a atârna de decretul unui individ, sunt cu toate acesteia tot atât de inevitabile ca şi un eveniment în constelaţiunea cerească. E drept că cei vechi n’aveau cuvânt de-a pune oroscopul şi de-a judeca după situaţiunea aparentă a luminilor ceea ce se va petrece odinioară pe pământ, dar cu toate acestea, în naivul lor chip de-a vedea se ascundea un adevăr, acela, că precum o constelaţiune e dată cu necesitate, tot astfel evenimentele de pe pământ se’ntâmplă într’un şir, pare că de mai nainte determinat.

Dacă, după constelaţiunea împrejurărilor celor din urmă, am pune oroscopul anului ce vine, nu multă speranţă ne-ar inspira, nu multă bucurie ne-ar face. Din nou chestiunea Orientului sau mai bine a împărţirii împărăţiei otomane e obiectul ce preocupă lumea politică şi se poate ca evenimentele din Egipet să fi fost cel dintâiu stadiu al desfăşurării chestiunii. În adevăr după înfrângerea insurecţiunei, a început a se desemna cu claritate alianţa austro-germană şi a se da pe faţă înarmările Rusiei.

Franţa, gata a fi privitoarea interesată la uriaşa ciocnire dintre lumea slavă şi cea germană, gata chiar a participa – şi fata favebunt – pierdut însă tocmai în preziua anului nou pe bărbatul care reprezenta politica ei de acţiune. Cu toate acestea, nu credem ca moartea unui om, oricâtă însemnătate suspensivă ar avea pentru evenimente, să le poată înlătura cu totul.

În acest conflict, pe care viitorul îl indică cu claritate, ce se va alege de cei mici?

Poporul nostru mic este pus tocmai ca o muche de despărţire între furtuna ce vine din apus pentru a întâmpina pe cea din răsărit. Oricare ar fi soarta armelor, oricare norocul răsboiului, oricât de înţeleaptă va fi politica micului popor, rezultatul evenimentelor va fi totuşi stabilirea unei preiponderanţe politice, pururea fatală nouă, chiar dacă nu ne-ar ameninţa cu nimicirea totală.

Oare în preziua unor evenimente, determinante pentru soarta noastră, fac bine oamenii ce ne guvernă de-a pune chestiunea revizuirii constituţiei? Fac bine a propune excluderea din viaţa publică a elementelor celor mai luminate ale poporului, cari s’au dovedit în toţi timpii a fi şi cele mai patriotice, prin suprimarea colegiului I?

Nu numai că nu fac bine, dar chiar şeful acestui guvern a recunoscut-o aceasta, căci însuşi tindea la amânare reformelor, întemeindu-se pe probabilitatea evenimentelor, ce bat la poarta cetăţii noastre. Cu toate acestea curentul fatal de înoituri, care e caracteristic pentru epoca de spoială în care trăim, împinge pe majoritate la punerea unor chestiuni ce nu pot decât să turbure ţara şi să accentueze deosebirile de interes şi de partid între oameni.

Cu părere de rău cată să constatăm că, cu toată bătrâneţea prematură a năravurilor, inteligenţa politică a acestei ţări arată uneori semne de copilărie.Ca un sfinx, mut încă şi cu ochii închişi, stă anul viitor înaintea noastră, dar ştim bine că multe are de zis, că cumplite sunt enigmele ce le va rosti, că în prăpastie va cădea cel ce nu va fi în stare să le deslege.

Iar Edipul destinelor noastre se uită în faţa acestui sfinx, şi în loc de a fi pătruns de seriozitatea adâncă, tragică poate a fizionomiei lui, el s’apropie de monstru pentru a-i răspunde cu… jucăriile noastre constituţionale… Fără îndoială ceea ce are să se’ntâmple se va ‘ntâmpla, dar e păcat şi nu e demn ca atunci, când timpurile sunt foarte serioase, un popor să joace mica comedie a luptelor sale dinlăuntru.”

Articolul “La un an nou”, scris de Mihai Eminescu, a fost publicat în “Timpul”, la 1 ianuarie 1883

Majoritatea romanilor prefera sa cumpere produse fabricate in Romania si nu in strainatate (alimente, electronice/electrocasnice, consumabile gospodarie, chiar si autoturisme). 89% din respondenti au declarat ca prefera sa cumpere alimente de orice tip fabricate in Romania.

– Trei sferturi din romani afirma ca magazinele ar trebui sa comercializeze produse romanesti, chiar daca ar avea un pret mai mare. Toti romanii sunt de acord ca eticheta produselor ar trebui sa contina tara de origine (ceea ce se intampla deja).

– Motive indicate pentru salariile mici din Romania – slabiciunea sindicatelor 77%, Romania are o economie firava 81%, exploatarea de catre straini 72%). Destul de putini (32%) considera ca problema e strict una interna, o lipsa a vointei de munca sustinuta (discursul neoliberal). Adeptii acestui discurs voteaza in mai mare masura cu partidele de dreapta. Peste 70% din romani considera ca in unele cazuri angajatii sunt exploatati de catre corporatiile straine (discursul socialist). Cei mai multi (80%) sunt optimisti, considerand ca mai exista loc de crestere in viitor.

– Aproape toti romanii considera ca bancile au abuzat de oameni prin regulile de creditare. 50 spre 70% sunt de acord ca bancile sunt responsabile pentru criza financiara.

– Perceptiile despre oamenii bogati din Romania sunt puternic negative: 86% considera ca s-au imbogatit prin mijloace ilegale si doar 4% ca s-au imbogatit in mod cinstit. Chiar si cei cu studii superioare considera in mare parte (70%) ca sunt corupti.

– 7 din 10 romani se declara pentru un impozit progresiv.

– Acord puternic pentru intarirea pedepselor pentru corupti, inclusiv confiscarea extinsa a averii (95% din esantion este TOTAL de acord).

– Cvasi-unanimitate in privinta ideii ca liderii romani din trecut, care au creat Romania ar trebui respectati mai mult in ziua de astazi (90% de acord). Nicolae Iorga este omul cu cea mai mare apreciere dintre cei masurati, urmat de Vlad Tepes si Tudor Vladimirescu. Eminescu si Mos Ion Roata sunt apreciati de 55%, sub ceilalti.

VEZI SI: Nationalismul este viitorul!

Sloganurile şi afirmaţiile antisemite ale lui Mihai Eminescu se întâlnesc atât în poeziile, cât şi în articolele scrise de acesta în diferite ziare din Iaşi şi Bucureşti. Xenofobia lui Eminescu îşi avea izvorul, spun specialiştii, în ideile sale naţionaliste de sorginte conservatoare, poetul fiind un adevărat patriot.

În secolul al XIX-lea, evul în care a trăit poetul Mihai Eminescu, este considerat de istorici, un veac al naţionalităţilor, o adevărată ”primăvară a popoarelor”. În cei 100 de ani, mai multe naţiuni europene, printre care Italia şi Germania s-au născut din cenuşa lumii medievale şi a războaielor napoleoniene.

În 1848, popoarele se simţeau închegate, iar apartenenţa etnică era un prilej de mândrie. În acest context, şi în Principatele Române, tot în jurul anului 1848, tot mai mulţi locuitori ai Moldovei, Ţării Româneşti sau Transilvaniei se simţeau tot mai mult români.

Naţionalismul românesc prindea avânt, iar ideea de patrie şi naţiune se cuibărise bine în sufletul şi mintea intelectualilor români. Cu toate acestea, după un întunecat secol fanariot, Principatele Române, unite în 1859, nu aveau o burghezie bine formată. Mai precis, clasa meseriaşilor şi a negustorilor români era firavă şi nu putea susţine noile prefaceri economice şi sociale ale evului naţiunilor şi nici dorinţa domnitorilor de a moderniza galopant Principatele.

După tratatul de la Adrianopol din 1829, numărul evreilor a crescut în Principatele Române. Ei erau, în mare parte, negustori, meşteşugari. Cum primiseră interdicţia de a achiziţiona pământ s-au aşezat în oraşele Moldovei, în primul rând, şi au asigurat nevoia unei burghezii cu relaţii în ţările europene şi experienţă comercială. Creşterea numărului evreilor şi plângerile burgheziei româneşti au declanşat, după 1860, o atitudine antisemită, de sorginte conservatoare în care erau implicaţi parlamentari, scriitori, jurnalişti şi intelectuali români. Unul dintre cei mai virulenţi la adresa evreilor a fost poetul Mihai Eminescu, jurnalist în Iaşi şi Bucureşti.

”Cine-au îndrăgit strainii,/Mânca-i-ar inima câinii”

Despre xenofobia lui Eminescu au vorbit, de la sine, poeziile scrise de acesta, articolele din ziare dar şi referinţele criticilor literari. „Oricît ne-am da după cireş, îmi spune un amic, trebuie să recunoaştem că Eminescu era antisemit. Şi nu poţi să nu-i dai dreptate, oricât au încercat şi încearcă diverşi domni, bine intenţionaţi, mânaţi de cele mai pioase sentimente patriotice, să demonstreze că nu este aşa. Mai mult de atât, se poate spune că Eminescu era xenofob în genere”, precizează criticul literar Radu Părpăuţă, în articolul ”Xenofobia lui Eminescu” din revista ”Confluenţe literare”, din 15 ianuarie 2012.

În sprijinul spuselor criticului sunt aduse ca dovezi două dintre poeziile lui Eminescu. Este vorba de ”Doina” şi de „Scrisoarea a III-a”. În ”Doina”, Eminescu se arată împotriva străinilor, care ar înăbuşi spiritul românesc şi tradiţia agrară românească. ”De la Nistru pân’ la Tisa/Tot Românul plânsu-mi-s’a, /Că nu mai poate străbate/De-atâta străinătate./Din Hotin şi pân la Mare/Vin Muscalii de-a călare,/De la Mare la Hotin/Mereu calea ne-o aţin;/Din Boian la Vatra-Dornii/Au umplut omida cornii,/Şi străinul te tot paşte/De nu te mai poţi cunoaşte”, scrie Eminescu în ”Doina”.

În aceeaşi poezie, Eminescu se plânge că străinii spoliază populaţia românească autohtonă şi ajunge la sloganuri antisemite de o violenţă extremă. ”Cine-au îndrăgit străinii, /Mânca-i-ar inima câinii, /Mânca-i-ar casa pustia,/Şi neamul nemernicia!” sau către finalul poeziei ”Toţi duşmanii or să piară/Din hotară în hotară/Îndrăgi-i-ar ciorile/Şi spânzurătorile!”.

”Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire”

Accente xenofobe sunt întâlnite şi în celebra ”Scrisoarea a III-”. În versurile acestei poezii, Eminescu devine şi explicit. Dacă în ”Doina” erau înfieraţi străinii în general, în ”Scrisoarea a III a” sunt şi nominalizaţi aceştia, care ”otrăveau” ţara din punctul de vedere al poetului. Eminescu se plânge că străinii au ajuns să conducă destinele naţiunii române.

”Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire/Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;/Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,/Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!/Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,/Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,/Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,/Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii”, se arată în ”Scrisoara III”.

Jurnalistul Eminescu şi ”chestiunea izraelită”

Garabet Ibrăileanu spunea despre jurnalistul ”Mihai Eminescu” că era ”un advărat adversar al evreilor”. Practic, afirmaţia lui Ibrăileanu are la bază articolele din ”Curierul de Iaşi” şi ”Timpul”, unde Eminescu, aborda problema evreiască, la modă în aceea perioadă. Eminescu, ca şi Bogdan Petriceicu-Haşdeu, Vasile Conta, Nicolae Iorga şi A. C. Cuza, aveau o atitudine xenofobă asupra importanţei pe care o avea evreii în societate, dar şi a numărului mare a acestora din oraşele României, iscând să paralizeze afacerile autohtonilor.

S-a înmulţit numărul de arendaşi evrei antamaţi de boieri pe moşiile lor pentru a scoate profit. Iar metodele arendaşilor nu erau, de multe ori, ortodoxe, obijduind, spun istoricii, ţăranii. De altfel, atitudinea lui Eminescu faţă de această realitate, este aceea a conservatorului, de influenţă junimistă, care vrea să apere lumea sătească pură şi spiritul românesc, de influenţa străină şi de o eventuală ”cotropire” economică a acestuia.

”Se observă uşor în articolele politice ale lui Eminescu cum pledează cauza civilizaţiei rurale, întoarcerea la satul de tip arhaic. El critică oraşul, văzut ca loc al pierzaniei, în vreme ce satul românesc este slăvit, căci conservă valorile tradiţionale. Adesea, în publicistica sa, poetul face dovada unui naţionalism moderat, el are o simpatie concretă pentru lumea satelor şi o înţelegere a vieţii celor umili. Când Eminescu îşi scria articolele cu tentă antisemită, România se afla, aşadar, în faza clarificărilor ideologice. Poetul lua socialul şi naţionalul împreună, raporta societatea la mitul ei, îşi însuşise repede virtutea băştinaşului”, spune scriitoarea Nicoleta Dabija în articolul ”Mihai Eminescu şi ”chestiunea evreiască”, din revista ”Dacia Literară”, numărul 5 din mai 2010.

Naţionalistul Eminescu contra ”lipitorilor” şi ”precupeţilor”

Eminescu publică articole privind chestiunea evreiască în preajma Conferinţei de la Paris din 1876, unde se punea problema, printre altele, de a acorda evreilor drepturi sporite în ţările ”gazdă”. Naţionalistul şi conservatorul Eminescu, a fost revoltat de aceste pretenţii. Eminescu spune în articolul său ”Iarăşi evreii” din 5 decembrie 1876, scris în ziarul ”Curierul de Iaşi”, că este inacceptabil ca evreul să aibă aceleaşi drepturi cu ţăranul român. Cu toate acestea, poetul nu este radical şi spune că evreii şi-ar putea continua negoţul, dar fără să aibă aceleaşi drepturi cu românii.

”Pentru români, egala îndreptăţire a 600.000 de lipitori şi precupeţi este pentru ei o chestiune de moarte şi viaţă, şi poporul nostru cred c-ar prefera moartea repede prin sabie, decât moartea lentă prin vitriol”, scria Eminescu în articolul său. Eminescu continuă seria articolelor şi apar, rând pe rând, ”Evreii şi conferinţa” în 1877, ”Din mare unitate etnică a tracilor” în 1879. Tonul lui Eminescu, devine din ce în ce mai abraziv în articole, ajungând să-i considere pe evrei o calamitate.

”Eminescu va declara din nou că seminţia evreiască vrea să câştige toate drepturile fără sacrificii şi fără muncă. În trecerea lui de la o ţară la alta, din Germania în Polonia, din Polonia în Rusia, din Austria în România şi Turcia, evreul este pretutindeni purtătorul simptomului unei boli sociale, producând o criză în viaţa poporului, care, ca în situaţia Poloniei, se sfârşeşte câteodată cu moartea naţionalităţii. Eminescu îi consideră pe israeliţi corupţi, întrucât dispreţuiesc munca, astfel ei trăiesc din traficul unei munci străine, fac comerţ cu lucru străin”,scrie Nicoleta Dabija.

Poetul nu este pentru exterminare sau agresiuni. Nici gând. Eminescu preciza în articolele sale, ca evreii să primească drepturi egale cu români, doar în anumite condiţii. ”Singura cale admisibilă pentru Eminescu, prin care evreii ar putea să ajungă la egalitate cu cetăţenii statului român, ar fi aceea de a vorbi în familiile lor limba română şi de a realiza căsătorii interconfesionale cu românii”, arată în articolul ei din ”Dacia literară”,Nicoleta Dabija. Articolele lui Eminescu abundă în afirmaţii antisemite. Eminescu precizează în articolele sale din ziare că evreii care invadaseră ţara reprezentau un pericol pentru existenţa economică şi naţională. În articolul ”Ne e silă”, de exemplu, Eminescu, spune că evreii nu sunt românii şi nici nu ar putea fi vreodată. – Articol preluat din Ziarul Adevarul

Klaus Iohannis a postat pe Facebook-ul sau un mesaj video în care îl omagiază pe poetul Mihai Eminescu, la împlinirea a 165 de ani de la nașterea sa.

“Se împlinesc 165 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu. În loc de orice discurs, poate că cel mai potrivit omagiu ar fi să recitim măcar un rând din poezia, proza sau publicistica lui. În aprilie 1881, într-un articol din ziarul „Timpul”, Eminescu scria: „A fi bun român nu e un merit, nu e o calitate ori un monopol special, ci o datorie pentru orice cetățean al acestui stat.” Mulțumesc, Eminescu!”, a scris Klaus Iohannis, pe pagina personală de Facebook.