mihai eminescu

Acum 134 de ani, pe 17 iunie 1889, Mihai Eminescu, cel mai mare scriitor și ziarist român, era condus pe ultimul său drum pământesc. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului – un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi – se poate observa că Eminescu a fost înmormântat pe o vreme ploioasă și mohorâtă, unii dintre cei prezenți având în mână umbrele, după cum observa Augustin Z. N. Pop în cartea sa, Pe urmele lui Mihai Eminescu.

Mihai Eminescu a trecut la Domnul la vârsta de 39 de ani, după șase ani de umilințe. El a murit în condiții neelucidate pe 16 iunie 1889 și a fost înmormântat a doua zi, sâmbătă, 17 iunie.

În acea zi de iunie ploios, corpul poetului a fost așezat spre închinare în biserica Sfântul Gheorghe, unde se aflau și moaștele Sfântului Constantin Brâncoveanu, pe un catafalc simplu, împodobit cu cetină de brad. Arhimandritul Mihail Daniliuc ne redă din desfășurarea tristului eveniment: „La slujba de la Sfântul Gheorghe, răspunsurile la strană au fost date de corul Mitropoliei, dirijat de C. Bărcănescu, unul din adevărații amici de-ai poetului. G. D. Scraba, în cartea Amintirea lui Mihai Eminescu, afirmă că la finalul slujbei corala a interpretat o melodie pe versurile poeziei Mai am un singur dor, asistența fiind profund marcată de melodie, dar mai ales de stihuri, care acum deveniseră parcă un dangăt de clopot ce bătea cadențat la ușa sufletelor celor prezenți. Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim redactor la ziarul „Adevărul”. Spicuim din el câteva cuvinte: „… acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toți îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare și binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.

După încheierea cuvântării, cortegiul funerar a pornit către Cimitirul Belu. Sicriul a fost așezat într-un dric simplu, tras de doi cai. În fruntea mulțimii care însoțea pe Eminescu pe ultimul drum al acestei vieți până la bolțile veșniciei, se aflau: Mihail Kogălniceanu, Toderiță Rosetii (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu și alți reprezentați de marcă ai vieții culturale și politice a vremii.

În fața Universității s-a făcut un popas, prilej pentru o nouă cuvântare. Reputatul profesor de filozofie, Dimitrie August Laurian, a rostit un scurt cuvânt evidențiind activitatea jurnalistică a poetului.”

„Ideia națională la dânsul era imaginea cea mai sfântă a cugetării”, avea să spună Dimitrie Laurian, care era și ziarist, chiar director, la „România liberă” și camaradul său de la „Societatea Carpații”, în discursul de la Universitate.

„Condoleanțele studențimii adunate în număr mare au fost rostite de tânărul Gheorghe Calmuschi, originar din „Betleemul” lui Eminescu. Prin cuvinte emoționante, vorbitorul a arătat aprecierea tinerilor studioși față de geniul celui ce era dus către cimitir: „…Și noi care te-am iubit și te-am prețuit atât de mult îți vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău și-l vom corona cu flori de tei, pronunțând numele Eminescu, care conține în el așa de mult, cât o lume întreagă”.

Trista adunare a pornit apoi pe Calea Victoriei către locul dinainte pregătit în cimitirul Bellu, parcela 9, unde Eminescu a fost coborât în reavănul pământ pentru a se odihni o vreme. Era spre seară. Soarele cobora către amurg, parcă vând să imite asfințitul celui ce ne-a ajutat să înțelegem bătaia inimii, să cunoaștem alte lacrimi, să deslușim resorturile cele mai adânci ale existenței, să trăim doruri nesfârșite și iubiri celeste.”

În același timp cu înmormântarea lui, la Institutul Babeș, un tânăr preparator spăla ceea ce rămăsese din creerii mutilați ai lui Eminescu. Peste ani avea să redea mărturia sa, publicată de Profesorul Constantin Barbu în lucrarea sa, Memorialul Eminescu.

Redăm doar câteva extrase din textul lui Tălășescu, având titlul Creerii lui Eminescu, un document fundamental, datat Constanța, 17 iulie 1912:

„El n’a avut parte pe lume să treacă întreg de la viață la nemurire; corpul lui Eminescu după moarte, întocmai ca sufletul lui în viață, a fost mutilat în mod barbar: cu partea cea mai nobilă a ființei lui s’a petrecut cel mai sălbatec sacrilegiu din lume. Trebuie să mărturisesc că o remușcare crudă mă torturează de 24 ani pentru vina mea de a fi tăinuit ce nu-mi aparținea numai mie, ci era al întregului neam românesc.

Eminescu murise subit, pe când nimeni nu se aștepta la un așa deznodământ fatal, ireparabil. (…)

Nu știam nimic de moartea lui Eminescu. A doua zi ni se aduce la Institutul Babeș, unde eram preparator, într’un vas o bucată de creeri, mult să fi fost o pătrime, Par’că-l văd și azi înaintea ochilor mei, deși sunt ani de atunci. O mână profană, brutală și poate cu un instrument impropriu tăiasă o scobitură mare în creeri, cum ai tăia dintr’un măr stricat, pentru ca să pună în evidență partea acoperită de sânge, de răni provocate de așchiile țestei capului sdrobită de o mână criminală. Era o bucată de creer proaspăt maltratat în viață, ucis de o violență crudă și mutilat după moarte.

În primul minut m’a interesat numai partea lui anatomică și văzându-l așa de neomenos secționat m’am grăbit a-l putea aduce în stare stabilă pentru știință. Este o regulă anatomică că organele patologice trebuesc aduse întregi la muzeu pentru a putea studia rapoartele între diferite părți sănătoase și bolnave ale organului respectiv, precum și pentru estetica obiectului.

Așadar era foarte legitimată indignarea mea de modul neștiințific și neestetic cum ni se adusese acea parte de creer. În primul moment fără nici o formalitate iau încetinel acei creeri, îi spăl de sânge la robinetul de apă și am grije ca fragmentele cari atârnau printre degetele mele să nu se rupă și-l așez cu precațiune într-un vas de sticlă cu capac. În acel moment întreb omul care adusese piesa, dacă are vre-o adresă de la spital, ca de regulă. Mi-a răspuns că n’are nimic de la spital că el e la Dr.-ul Suțu și-mi întinde un bilet. Mânile fiindu-mi ocupate îmi arunc ochii pe bucata de hârtie-din mâna omului și cetesc numai trei cuvinte: „Creerul lui Eminescu”.

Sunt douăzeci și patru de ani de atunci, dar de aș viețui tot atâtea secole, n’aș putea uita impresiunea acelei clipe. Fulgerul care, vroind să dovedească micimea făpturilor omenești, trezește în altar și prăbușește domul gigant al artei omenești, pe care l-au înălțat spre închinare științei supraomenești, nu poate să aibă un efect mai sguduitor pentru acele pietre, cum a avut pentru toate celelalte măruntaelor mele din creștet până în picioare vederea acelor trei cuvinte pe când degetele mele se împăstau printre circonvoluțiunile celui mai preamărit creer al neamului românesc, pentru care ca din copilărie avusesem nu numai admirațiune, ci un adevărat cult.

În acea substanță nervoasă moartă parcă acumulase în viață atâta putere electrică în cât simțeam că mă frige la mână.

Prima reflexiune ce mi-a trecut prin minte a fost o altă indignare sub motivul că nici un român n’ar fi comis asemenea sacrilegiu asupra celui care a căzut victima cugetărilor sale adânci turnate în forma cea mai artistică, ce existase până atunci în limba românească, asupra celui care cu „Doina” lui deșteptase întreg neamul românesc “De la Nistru pîn’ la Tisa”. Entusiasmul și indignarea mea era legitimă.

Cât am stat privind fix acele moaște până să mă trezesc din visările mele pentru a-mi îndeplini datoria momentului, nu mai știu.

(…) Deci procedarea puțin științifică în tehnologia autopsiei pe atunci era o greșală mare numai în ochii noștri, elevii profesorului Babeș, iar atitudinea neromânească ce reeșia din faptul mutilării cadavrului – adecă exact zis, al creerului – ce nouă în acel moment ni s’a părut un sacrilegiu, poate colegilor noștri de la medicină, mai puțini idealiști cu noi, s’ar fi părut a fi o exagerare.

Am îngropat deci în noi doi toate resentimentele pe cari le născuse în inimile noastre tinere profanarea moaștelor acestui martir al gândirei, al simțirei și al idealului național românesc, care în realitate nu era decât o părticică de – țărână omenească, din acel: „Ci eu voi fi pământ!”

Eminescologul Constantin Barbu sintetizează:

„Autopsia doctorului Suțu arată clar că Eminescu nu a fost bolnav nici de sifilis și nici de paralizie generală. Doctorul Tălășescu este cel care a primit spre autopsiere un sfert din creierul lui Eminescu (restul creierului se descompu­sese?), și chiar și această pătrime de creier s-a pierdut cu borcan cu tot.

Martorul ocular doctor Tălășescu vorbește în articolul “Creerii lui Eminescu” de revolta sa și a doctorului Gheorghe Marinescu față de maltratarea creierului celui mai genial român. Maltratarea creierului însemna:

1. „Așchiile țestei capului zdrobită de o mână criminală”;
2. “Creer ucis de o violență crudă”;
3. “Mutilat după moarte”.”

Profesorul eminescolog Nae Georgescu a redat în lucrarea sa Cartea Trecerii – Boala și Moartea lui Eminescu, un reportaj de la una din pomenirile Marelui Român. Profesorul Nae Gerogescu amintește și cum Al. Vlahuță a găsit pe un capăt de hârtie aceste versuri ale poetului la una din vizitele sale de la Sanatoriul lui Șuțu:

„Atâta foc, atâta aur/ Atâtea lucruri sfinte/ Peste’ntunericul vieții/ Ai revărsat, Părinte!”

Ziarul Universul din 28 iunie 1926 integrează amintirea frizerului Dumitru Cosmănescu într-un grupaj de o pagină întreagă, subtitrată mare: ”Cu colaborarea redactorilor și misionarilor Fundației Culturale PRINCIPELE CAROL”, care mai cuprinde texte de Vasile Voiculescu, I.Gr. Oprișan, o amintire după Th.Stefanelli – și, atenție! – un text semnat G.C., care este chiar George Călinescu, despre „La Steaua”.

Cu totul interesant și actual este textul lui Vasile Voiculescu: ”Eminescu – Ediția-monument” – pe care-l redăm și pentru că este, probabil, necunoscut astăzi :

„Edițiile poeziilor lui Eminescu se numără pe degetele unei singure mâini. Cele dintâi – ediția Maiorescu și cea de la Iași a lui Șaraga, deși cu destule greșeli, au fost cele mai bune. Încercarea lui Scurtu de a eminesciza titlul operei poetice, scoțând ediția „Lumină de lună”, a dat greș. Până și orânduirea prea didactică a materialului a fost supărătoare, cel puțin pentru vechii prieteni ai ediției Maiorescu. Populara „Bibliotecă pentru toți” a tipărit o ediție de tristă memorie sub îngrijirea unui d. Stănculescu, care, între alte năzbâtii, punea următoarea notiță sub bucata „La Aron Pumnul”: „ Elizeu, profet evreu”. Și doar era vorba de câmpiile Elizee din versul „colo în Elizeu”. – Ediția operelor complecte scoasă de d. Cuza nu se poate socoti mai mult ca celelalte, nici prin tehnică, nici prin respectul pentru text. Putem spune cu deplină dreptate, acum când valoarea operei sbucnește ca o lumină de soare, că este extraordinară meschinăria tipograficească sub care a fost nu înfățișată, ci sugrumată, atâta frumusețe de gând și de cuvânt. Ce ediții plebee pentru atâta lux și strălucire de artă ! Cugetarea cea mai cuprinzătoare și etern românească , turnată de un Demiurg în cel mai etern grai românesc, n-a avut încă până acum parte de o ediție, nu monumentală, ci măcar demnă. Maiorescu alegea în edițiile lui, cu autoritatea prietenului, oarecum patron. Editorii prosteriori /sic! E joc de cuvinte, nu greșeală de tipar/ au înghesuit fără nici un discernământ și fără nici o evlavie toate petecuțele poetice sub pretextul că sunt postume. Nepioasă și condamnabilă râvnă.

N-aș vrea să tulbur sărbătorirea de astăzi cu o imputare. Dar mă întreb cu nedumerire, cum nu s-a gândit nimeni, înainte de un monument în bronz, la „ediția-monument” a lui Eminescu. Un monument în bronz va ilustra mai degrabă pe artistul care îl concepe și-l execută. – În centrul sau la marginea unei piețe el nu va exprima nimic din opera poetului așa de scumpă nouă. Dar noi avem, cum ar spune Valery „statua spirituală” a lui Eminescu, pe care o putem înălța pe soclul unei ediții monumentale, ca să-l poată privi cu mintea și sufletul toată suflarea românească. Ungurii, nu numai pentru Petofi, dar chiar pentru un scriitor ca Jokay au tipărit, acesta fiind încă în viață, opera lui completă într-o ediție națională. Așișderea și polonezii pentru Sienckiewicz. Nu mă gândesc la o societate ca cea dantescă, shelley-ană, browning-iană ori stendhal-iană, pentru cultivarea, comemorarea și împrăștierea operei eminesciene, ci la măcar un fel de „Prieteni ai ediției-monument” care să strângă fonduri și să facă propaganda trebuitoare. – O asemenea carte sărbătorească ar sluji neamului nostru înmiit mai mult decât o marmură sau un bronz. Răsfoită în străinătate de mâini simțitoare la frumusețea tiparului, ea ar trezi curiozitate și simpatie pentru opera poetului și pentru poporul care-l sfințește astfel în chiar creațiunea lui. Și e nevoie de aceasta.

Înălțat până la geniu, coborât până la mizerie și nebunie, poet universal, profet, gânditor social și politic, minte împodobită cu toate darurile spirituale, suflet îmbogățit cu toate durerile abstracte, Eminescu ne poate acoperi cu personalitatea lui genială și reprezenta în fața umanității, cu specificul nostru etnic, potențat până la universal.”

Sub cele două coloane ale textului se află amintirea lui Cosmănescu, iar alături, textul lui G.Călinescu, sclipitor prin informație, din care cităm:

”Din poezia lui Gottfried Keller „Der Stern” cunoaștem până acum vreo 9 traduceri: 4 în limba germană, 3 în limba franceză, una în limba ungară și una în românește. O traducere franceză a făcut Leo Bachelin și a publicat-o în revista „Viața Nouă”, paralel cu poezia lui Eminescu „La steaua”. Traducerea românească o datorăm lui Gh. Pop și a apărut în „Convorbiri literare”. Din comparația textului original și a celor două traduceri menționate (Leo Bachelin și Gh.Pop) puse toate față în față cu versiunea lui Eminescu, putem ușor constata superioritatea artistică și independența creatoare a poeziei eminesciene. Eminescu nu a tradus, după cum s-a afirmat de unii, poezia lui Keller, el a reușit să creeze operă originală și superioară textului german, care nu i-a servit desigur decât ca model îndepărtat. După poezia lui Eminescu s-au făcut numeroase traduceri în franțuzește, nemțește și ungurește” (urmează 7 trimiteri; rezultă, în totul, vreo 15 texte pe tema „La Steaua”, traduceri din Keller și din Eminescu, subiect bun pentru o întreagă broșură dacă se publică și variantele manuscrise ale lui Eminescu). G.Călinescu va reveni – după obiceiul său – iar în ediția sa: M. Eminescu, Poezii, va nota la subsolul paginii unde se află „La Steaua”: ” Poezie aproape tradusă după Der Stern de Gottfried Keller”, dând textul german. Revenirile lui G.Călinescu – mai ales în cele patru ediții ale sale din „Viața lui Mihai Eminescu” – sunt destul de numeroase și schimbă imagini, afirmații, convingeri chiar.

Pagina din Universul mai cuprinde o însemnare a lui I.Gr.Oprișan : „ Meleagurile lui Eminescu” (excursie la Mânăstirea Agafton și întâlnire cu o măicuță bătrână care l-a cunoscut pe poet, fără a nota vreo informație de la ea) – și un fragment din amintirile lui T. V. Ștefanelli, din 1914, despre Eminescu și Ioniță Bumbac: în 1871 cei doi se ceartă, la Viena, iar Ioniță Bumbac vorbește încontinuu, tare, acoperind vocea poetului care: ”După un timp își pierdu răbdarea, își scoase căciula sa mițoasă din cap, o trânti cu putere pe masă și-i zise iritat lui Bumbac: – Na ! Vorbește-i acum căciulii mele !”

Dintre textele lui Eminescu, pe lângă un manuscris în facsimil după „La Steaua” redat de G.Călinescu, redacția alege multe fragmente din ziaristică – desigur, urmărind ideea națională la poet.

Am descris această pagină Eminescu pentru că este atipică : ea nu se montează în ziar la 15 iunie, ci la 28 iunie – amintind, într-un fel, nu de data morții poetului, ci de data excluderii sale din presă, acel fatidic 28 iunie 1883 ținut bine minte în perioada interbelică.

Cert este că presa vremii semnalează, în acești ani, slaba prezență a publicului la întrunirile dedicate lui Eminescu – și se ivesc diferite inițiative pentru atragerea lui. Perpessicius, de pildă, va spune (în Universul literar, suplimentul Universului) că abia dacă a numărat vreo 50 de persoane la mormântul poetului pe 15 iunie 1926, când se comemora moartea sa. Este perioada când se instituie zilele de calendar ale poetului, care vor deveni adevărate sărbători naționale prin participare cât mai largă a publicului. Urmează, imediat după acest 15 iunie sărac în spectatori o largă campanie de presă (prin Universul – dar și prin Viitorul, Adevărul etc.) , prilejuită de inițiativa grupului din jurul revistei Gândirea de a ridica un monument lui Eminescu la Cluj (motiv pentru care-l găsim în pagina de mai sus și pe Vasile Voiculescu: făcea parte din acest grup). Această campanie va face să se adune, în jurul câtorva lideri politici ai momentului, peste 1000 de oameni dornici să-și aducă aminte de Eminescu – în ziua de duminică, 3o iunie. Textul lui Dumitru Cosmănescu se înscrie în datele acestei campanii de presă – dar nu poate fi în nici un caz suspectat, prin aceasta, de gratuitate: Universul era unul dintre ziarele serioase ale momentului.

Dacă George Călinescu nu-l amintește, în cartea sa din 1892, pe frizerul regal decât în trecere (la bibliografie, fără a-l cita) – este pentru că acesta crease, prin întărire, un șablon cultural. Încă din 1893, din scrisoarea Hariettei, se știa de cărămida care a pus capăt vieții lui Eminescu, acesta era zvonul public, asta știa lumea despre sfârșitul poetului – deși biografii lui nu consemnau faptul. Acum, la 1926, sora poetului este confirmată de un martor la evenimente, iar șablonul se pietrifică. George Călinescu va fi unul dintre cei care vor lupta să-l desființeze – și, se pare, va fi luptătorul victorios: prin biografia pe care o dedică el lui Mihai Eminescu, devenită autoritară, reeditată până la saturație (niciodată, însă, ca ediție critică, niciodată cu un aparat critic adecvat care să consemneze cel puțin critica de întâmpinare a cărții, foarte aspră în unele privințe) episodul este scos definitiv din discuție. Tehnica scoaterii din context și a întunecării până la ștergere a golului rămas: informația se pierde, interpretarea devine informație de primă mână.

Istoricul literar rămâne cu această constatare rece: deși publică în același număr, în aceeași pagină, un text tot despre Eminescu, totuși G.Călinescu trece sub tăcere această mărturie despre moartea poetului. Va pleca de la ziarul „Universul”, unde se va ilustra în acești ani Octav Minar. „Universul” și „Adevărul” sunt școli de gândire diferite – iar după 1944 trebuie spus că în cultura română s-a preluat masiv spiritul (și litera; vezi numeroasele antologii) celui din urmă.

Reportajul de la comemorarea din 30 iunie 1926, care urmează, este luat tot din Universul, ziarul care a pregătit cel mai intens evenimentul. Reportaje similare se mai găsesc și în alte ziare, dar, întrucât informația concordă în cea mai mare parte, rămânem la cota unde ne-am fixat. Momentul în sine este cu totul deosebit pentru că ne arată cum și l-a asumat clasa politică românească pe Eminescu în perioada interbelică. Redăm textul și pentru discursurile consemnate (unele dintre ele, doar în rezumat) – dintre care atragem în mod deosebit atenția asupra aceluia al lui Zoltan Franyo, un mare iubitor al lui Eminescu dinspre cultura maghiară, cel care exprimă un punct de vedere extrem de bine cumpănit.

Am văzut că, în 1931, când va lua cuvântul în chestiune, doctorul Vineș își va motiva ieșirea publică în acest fel:”s-a creat o legendă”, va spune medicul, despre cauza adevărată a morții poetului – și se simte dator să intervină. Rămânem, deocamdată, în legendă – de vreme ce s-a creat – și urmărim reportajul Universului. Este interesant și pentru modul cum am putea prelua, astăzi, elemente din acest ritual intelectual pe care nu numai că l-am pierdut, dar nici nu ne dăm seama, pare-se, că se poate organiza ca atare în ritual.

Comemorarea lui Mihail Eminescu

Pelerinajul la mormântul poetului. Asistența. Serviciul divin. Cuvântările.

Adunat în fața Arenelor române din parcul Carol, publicul pornește în procesie la Bellu, la mormântul poetului.

Un grup de scriitori din jurul revistei „Gândirea” au luat inițiativa să ridice celui mai reprezentativ dintre poeții și cugetătorii noștri, lui M.Eminescu, un monument măreț în Capitală, și să-i organizeze în fiecare an un pelerinaj la mormânt, în semn de pioasă comemorare. Duminică dimineață s-a făcut comemorarea a 37 de ani de la moartea poetului. Încă de la ora 9 au început să sosească în parcul Carol delegații diferitelor societăți culturale cu drapele și coroane de flori naturale, precum și numeroși intelectuali, admiratori ai nemuritoarei opere a poetului.

LA MORMÂNTUL POETULUI. La ora 10 s-a format un cortegiu impunător care a pornit spre cimitirul Bellu. La mormânt, de cu vreme ardeau lumânări. Prin îngrijirea sufletelor puioase mormântul fusese împodobit cu flori. Cei doi tei înfloriți ce străjuiesc în jurul mormântului îmbălsămau aerul. Sub chipul lui Eminescu, reliefat pe piatră, printre coroanele de flori ce-o împodobesc, se puteau citi, turnate în bronz, versurile :” Reverse dulci scântei / Atotștiutoarea ,/ Deasupra-mi crengi de tei / Să-și scuture floarea./ Ne mai fiind pribeag / De-atunci înainte / Aduceri aminte / M-or troieni cu drag.”

Pelerinii sosind aici au luat loc pe aleile din jurul mormântului și episcopul Comșa al Ardealului a oficiat parastasul.

ASISTENȚA. În asistență am remarcat pe d-nii: Vasile Goldiș, ministrul cultelor, cu d-na, I.Lupaș. ministrul sănătății publice, general Moșoiu, fost ministru, A.C.Cuza, deputat, Nichifor Crainic, secretar general al ministerului cultelor, Ion Zelea Codreanu, deputat, Corneliu Moldovanu, Aristide Demetriad, Cezar Petrescu, M.Negru, O.Han, Șt.Dumitrescu, Alfred Moșoiu, C.Ardeleanu, Mircea Rădulescu, Zoltan Franyo, președintele soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, Iuliu Wajtick, vicepreședintele acestei societăți, Ladislau Pogany, directorul ziarului „Temesvary Hirlap”, Tiberiu Faskerti, dr. Erno Gara, de la ziarul „Keleti Ujsag”, M. Szendrey, directorul teatrului maghiar, Ion Minulescu, directorul general al artelor, d-nele Xenopol și Aida Vrioni, din partea soc, scriitoarelor române, Sarina Casvan-Pas, căpitan Tomiță, F. Dumitrescu, dr. Mussu, delegat al „Asociației medicilor”, I .Cruțescu, președintele soc. institutorilor cu o delegație de 20 membri, Perpessicius, A. Bacaloglu și ziariștii : P. Șeicaru, Brănișteanu, G. A. Mitanie, C. Angelescu, C. Soldan și C. Orășanu.

Au depus coroane și jerbe de flori naturale :”Soc. scriitoarelor române”, „Soc. scriitorilor români”, soc. scriitorilor maghiari „Andrei Ady”, soc. „Eminescu” din com. Principele Carol, Sindicatul ziariștilor, „Uniunea ziariștilor profesioniști”, ” Generala” funcționarilor comerciali, „Centrul studențesc bucureștean”, soc. studenților macedo-români, căminul cultural „Principele Carol” etc.

CUVÂNTAREA D-LUI GENERAL MOȘOIU . După terminarea serviciului divin, d. general Tr.Moșoiu, președintele comitetului, a ținut prima cuvântare.

Se împlinesc 37 de ani de la moartea celui care a sintetizat năzuințele spre idealurile cele mai înalte ale românilor de pretutindeni: Mihail Eminescu. Gânduri de pioasă aducere aminte și de recunoștință ne-au adus astăzi la locașul de veci al marelui poet.

S-au scurs aproape patru decenii de la moartea lui Eminescu și se părea că indiferența acopere cu vălul uitării aducerea-aminte și cinstirea memoriei poetului. A lipsit atât inițiativa oficială, cât și cea particulară, pentru înfăptuirea unui monument în Capitala țării. Abia în toamna anului 1924, tinerii grupați în jurul cer4cului literar „Gândirea”, cărora le aduc omagiile mele de recunoștință, au luat inițiativa ridicării monumentului, propunându-mi mie președinția comitetului.

Am luat cu plăcere această sarcină, fiind sigur că voi fi ajutat la îndeplinire de întreaga suflare românească.

Scrierile lui Eminescu au folosit mult la dezvoltarea și educația conștiinței naționale a ostașilor, stimulând în cel mai înalt grad mândria națională. În timpul luptelor celor mai grele din războiul pentru întregire înflăcăram ostașii cu faptele de arme de la Rovine, descrise atât de sublim de genialul poet. Influența lui Eminescu asupra educației morale a ostașilor a fost covârșitoare.

Prin semnalul de alarmă profetic dat prin „Doină”: „ De la Nistru pân’ la Tisa” Eminescu trasează hotarele de astăzi ale României întregite. El este consacrat ca mare educator și apostol, dascăl de energii și profet al neamului. Ridicându-i un monument în capitală, durăm un altar al cultului recunoștinței față de cel mai mare geniu al neamului.

CUVÂNTAREA D-LUI MINISTRU V. GOLDIȘ. Comemorarea lui Eminescu este un prilej de aducere-aminte de cel mai mare geniu al neamului nostru. Eminescu, prin gândirea lui înaltă și simțirea-i adâncă, redate într-o formă impecabilă, a pătruns în taina universalității, așezându-ne cu vrednicie în rândul omenirii civilizate.

Avem datoria sacră să-i eternizăm memoria, prin ridicarea de monumente. Generațiile viitoare trebuie să găsească în doctrina lui sâmburele celui mai curat idealism.

Atât guvernul cât și societatea trebuie să contribuie la ridicarea a cât mai multe monumente, pentru ca imaginea poetului să fie răspândită în toate unghiurile țării.

CUVÂNTAREA D-LUI PROF. A. C. CUZA . D. prof. A. C. Cuza a vorbit în numele celor cari l-au cunoscut de aproape pe Eminescu

Așa cum l-am cunoscut la Iași – începe d. profesor – Eminescu era un aristocrat din naștere, o personalitate de rasă, de gândire și simțire. Acei cari l-au cunoscut din scrieri și-au făcut o părere greșită despre el. În toate împrejurările vieții, Eminescu plutea deasupra vulgarității.

E nu numai poet, dar cel mai mare gânditor politic al nostru. Scrierile lui cuprind un sistem de cugetare ce trebuie studiat. Era un luptător național, dar în același timp un idealist, în înțeles filosofic. Lumea nu e o realitate, ci ne apare așa cum o vedem prin simțurile noastre.

Eminescu nu era un pesimist. Personalitatea lui s-a țesut în jurul filosofiei lui Kant, Schopenhauer și a celei indice.

Este eronată părerea că, dacă Eminescu ar fi trăit altă viață materială, și-ar fi modificat sensibil convingerile filosofice ale scrierilor lui. Dacă Eminescu ar fi fost un pesimist în înțelesul vulgar al cuvântului, n-ar fi fost cel mai mare doctrinar al naționalismului.

Alături de Gh. Mârzescu și Vasile Conta, Eminescu a dus lupta pentru modificarea art. 7 din Constituție.

D. prof. Cuza, după ce aduce laude comitetului pentru inițiativa luată, spune că trebuie să se instituie concursuri pentru cele mai bune studii asupra operei lui Eminescu și să se verifice ca scrierile lui să nu fie falsificate de cei interesați. În această ordine de idei, d-sa a semnalat faptul că o casă de editură din Capitală, care-și zice „națională”, a suprimat, în toate edițiile, anumite versuri cari redau în mod caracteristic și categoric concepția adânc națională a lui Eminescu.

CUVÂNTAREA D-LUI MINISTRU LUPAȘ. D. ministru I. Lupaș, membru al Academiei Române, începe cu cuvintele apostolului Pavel:

„Aduceți-vă aminte de mai marii, la a căror fapte privind, să le urmați credința” . Printre bărbații cei mai de seamă ai neamului, Eminescu este cel mai mare. Perfecțiunea cugetării și simțirii sale, îmbrăcată în cel mai minunat vers, precum și scrisul său cotidian rămân pildă pentru noi de ce înseamnă arta scrisului. Nouă, celor cari am fost în robie, scrierile lui ne-au adus nădejdea mângâietoare a întregirii neamului. Fapta comitetului e morală, creștinească și națională, meritând toate omagiile.

CUVÂNTAREA D-LUI MIRCEA RĂDULESCU. D.Mircea Rădulescu a vorbit din partea „Soc. scriitorilor români”. Dacă oamenii politici sunt cei care prevăd împrejurările istorice, prielnice pentru dezvoltarea vieții unui popor, scriitorii sunt aceia care pregătesc în mod latent sufletele pentru marile evenimente naționale.

La noi scriitorii au fost făuritorii conștiinței naționale. Eminscu, Bălcescu, Delavrancea, pe lângă atâția alți fruntași ai scrisului românesc, au reprezentat mai mult decât existența unor simpli lansatori de curente dadaiste sau expresioniste, ei s-au identificat cu însăși viața neamului, întrupând în forme lapidare și eterne suferințele, frământările, visurile poporului nostru.

Eminescu a închegat într-o formă nepieritoare marele vis românesc „ De la Nistru pân’ la Tisa !” zguduind conștiința națională și făcând-o pururea trează.

Dacă misiunea scriitorului nostru în trecut a fost să pregătească și să deștepte o conștiință națională pentru înfăptuirea marelui vis românesc, rostul scriitorului de azi este de o tot așa de mare însemnătate. El trebuie să înțeleagă sensul vremei și să cunoască adâncul vremei în care trăiește. El trebuie să se ridice până la înălțimea vremurilor acestea luminate încă de razele sângerate ale epopeii, și, alături de soldatul care s-a jertfit, să așeze o țară în hotarele etnice. Datoria scriitorului este să ducă mai departe opera începută prin ofranda sângelui și, ca factor de cultură și de apostolat, să propăvăduiască pentru înfrățirea sufletelor românești, pentru cimentarea și realizarea deplină a unității naționale.

CUVÂNTUL SCRIITORULOR MAGHIARI DIN ARDEAL. D. Zoltan Franyo , președintele soc. „Andrei Ady”, spune:

„Am venit aici în numele societății „Andrei Ady”, a scriitorilor progresiști maghiari din România-Mare, ca, în semn de omagiu, pe care-l simțim față de cel mai mare poet al patriei, azi în al 37-lea an de doliu, să putem depune și noi modesta noastră coroană pe scumpul lui mormânt. Cu prilejul aniversării morții lui Eminescu, de o amintire atât de tragică, dorim a demonstra că politica păcătoasă din trecut în zadar a pus față în față, ca vrăjmașe, două popoare, între cari viclenia politică a voit să sape o prăpastie de ură. Parcă răsună cu bucurie corul minunat al celor două popoare : la melodia melancolică a doinelor răspunde ecoul străbun al baladelor săcuiești, rotunjoara cuvântului maghiar cu iubire se îmbrățișează cu iedera proaspătă a limbii române.

Și atât aici cât și acolo, doi mari morți, două umbre nemuritoare stau de pază acestei fraternități. În acest moment își dau mâna doi poeți străini de limbă, însă înrudiți în soartă, iar noi aici înaintea mormântului facem jurământ, strigând, ca să audă toată lumea: că Voi națiunea lui Eminescu și Noi poporul lui Andrei Ady suntem frați buni. Și până când vom putea lupta cu condeiul, cu cuvântul și cu fapta, nu va fi nici Dumnezeu nici iad care să ne poată separa.

CUVÂNTUL ZIARIȘTILOR MINORITARI. D. dr. Gara Erno, în numele sindicatului ziariștilor minoritari din Ardeal, aduce prinosul de recunoștință și respect memoriei genialului poet M.Eminescu. Doi studenți au vorbit, unul din partea centrului studențesc bucureștean, iar celălalt în numele studenților macedoneni.

D. Pamfil Șeicaru, din partea comitetului de inițiativă, mulțumește asistenței care a răspuns la această chemare de a cinsti memoria celui mai mare doctrinar al naționalismului nostru. Asigură pe d. profesor Cuza că se va îngriji comitetul de opera lui Eminescu, spre a nu fi falsificată, și se va înființa un muzeu „Eminescu”

Festivitatea s-a sfârșit la ora 12.

Șol.

VISUL LUI
“Prin nouri sparți, prin umbra a oamenilor cari

Frământă lumea ‘ntreagă în visele lor mari,
Eu văd o stâncă albă, o stâncă de argint
Lucind prin veacuri negre, prin moarte mări lucind,
Lucind peste morminte cu fața ei senină
Și văd ca’n lumea asta fui umbra-i de lumin;
Acea stâncă sublimă ce stă cu capu’n cer
E-unirea Românimei… E visul meu de fier
Ce l-am visat o viața făr’ să-l pot ridica.
Azi sufletu-mi înceată, se stinge viața mea,
Dar las o moștenire ce-am scris-o cu-al meu sânge,
Las Românimii toate grozavul frumos vis
Ca’n fruntea ei senină etern să stee scris!
Ridic cupa de aur în sânta pomenire
Celui ce priceput-a înalta lui menire!”

Eminescu, Mira, Ms. Ac. Rom 2254 fol. 71 v.

Statuia lui Mihai Eminescu din Orșova a fost vandalizată cu o zi înaintea aniversării a 173 de ani de la nașterea sa.

Cine îl urăște pe Mihai Eminescu? Păi să vedem…trădători filosemiți ca Pleșu și Liiceanu, care îl acuză de antisemitism, alogeni purulenți ca institutul terorist Elie Wiesel sau idioți utili ca cei ce fac parte din Antifa sau ONG-uri progresiste.

Poate că potențialii vandali sunt foarte deranjați de colecția de articole intitulată Chestiunea Evreiască.

Polițiștii din Orșova s-au sesizat din oficiu cu privire la faptul că bustul lui Mihai Eminescu a fost vandalizat, pe soclu fiind inscripționate cuvinte obscene într-o vopsea roșie.

Duminica asta se împlinesc 173 de ai de la nașterea gazetarului neamului, Mihai Eminescu, care s-a născut la 15 ianuarie 1850, la Botoșani.

Vlad Voicu

EMINESCU RESPINS DE SENAT DE ZIUA EDUCATIEI: PSD, PNL, USR SI UDMR AU VOTAT IMPOTRIVA LUI EMINESCU! NU ESTE NEVOIE DE ZIUA NATIONALA MIHAI EMINESCU!

Din prostiile votate in Parlament, astea sunt utile, doar Eminescu este inutil:
Ziua mondiala a justitiei sociale-19 feb
Ziua internaționala a fericirii-20 martie
Ziua NATO in România- prima duminica dib aprilie
Ziua Națională a Consultantului Fiscal din România-23 aprilie
Ziua adolescentului- a doua duminica din mai
Ziua Victoriei
Ziua Europei -9 mai
Ziua Dreptului Internațional Umanitar- 14 mai
Ziua Internațională pentru Diversitate Culturală-21 mai
Ziua Întreprinzătorilor din România-ultima duminica din mai
Ziua Mondială a Refugiatului-20 iunie
Ziua Statisticianului- a doua duminica din iulie
Ziua Mondială pentru Prevenirea Suicidului- 10 septembrie
Ziua Internațională pentru Eradicarea Sărăciei- 17 octombrie
Ziua Cercetătorului și Proiectantului din România-19 noiembrie
Ziua Națională fără Tutun- a treia joi din noiembrie

Nota Redacției: În discursul de mai jos, Diana Șoșoacă a criticat institutul Elie Wiesel care vrea să-l înlăture pe Eminescu pentru că a scris Chestiunea Evreiască.

Incorect Politic

Cine ştie cât de departe suntem de-a urî pe evrei – şi aceasta o poate pricepe orice om cu privirea clară – acela va vedea că în toate măsurile noastre restrictive numai dreapta judecată şi instinctul de conservare au jucat singure rolul principal […].

Pericolul nu este în împrejurarea că evreii ar acapara toată proprietatea, ci într-aceea că ei nu sunt – nu pot fi români, precum în genere nu sunt nici pot fi germani, englezi , franţuji, italiani. De ce să ne înşelăm de bună voie, arătând că înlăuntrul altor naţii ei a ajuns la cutare sau cutare grad de cultură? Nu vedem azi că simţământul de rasă e mai puternic în ei decât patriotismul, decât iubirea pentru naţia în mijlocul căria trăiesc?

Nu-i vedem formând prin ,,alianţa izraelită” o internaţională curat ebraică, după a noastră părere mai periculoasă, pentru că mai mincinoasă, decât cea a lucrătorilor sau aceea a iezuiţilor? […].

Dar ce reprezintă ,,alianţa izraelită” cu filiale [le] ei din America, Anglia, Austro-Ungaria, Franţa, Italia, România? Se pretinde că, fiind evreii pretutindene oprimaţi, această alianţă are de scop să-i scape de opresiune […].

Punând o dată mâna pe presa europeană, care în genere nu mai are de ţintă luminarea, ci escitarea urelor între clase şi popoare, uşor li-e să spună orice minciună patentă. Publicul cafenelelor, blazat de ipercultura europeană şi setos de noutăţi de senzaţie, găseşte plăcere în citirea monstruozităţilor ce se vor fi petrecând în România. Evreii fac din jurnalistica europeană ceea ce au făcut din băuturile spirtoase la noi – otravă […]. Evreul care redigează „Pester-Lloyd” şi sumuţă pe maghiari contra germanilor şi a celorlalte naţionalităţi este acelaş care prin „Neue freie Presse” sumuţă pe germani contra maghiarilor. În toate ţările ţin cu cel tare, niciodată cu cel apăsat, şi se unesc cu acela întru traficarea şi esploatarea puterilor pozitive ale poporului […].

Să vedem ce grozav de oprimaţi sunt la noi.
Comerţ şi capitalii în mânile lor, proprietatea fonciară urbană în cea mai mare parte în mâinile lor, arenzile de moşii în Moldova item, pe sub mână tot debitul tutunului şi a băuturilor spirtoase, negoţ de import şi export, c-un cuvânt toate arteriile vieţii economice cari se bazează pe speculă. În ce consistă grozava opresiune de care se plâng? Şi, dacă se plâng , de ce nu aleg alte terenuri decât România, alte ţări unde sunt egali în toate cu cetăţenii statului? De ce nu Austria, Franţa, Germania ş.a.? De ce? Pentru că nu există opresiune, pentru că nu există persecuţie, iar drepturile cîte nu le au, nici nu le merită.
Ei singuri, cu totul deosebiţi şi având tendenţe deosebite de popor, vorbind în familii limba germană, abonaţi la ziare duşmane nouă şi hrănind împotriva noastră un spirit duşmănesc şi cuceritor, ei singuri nu compensează întru nimic munca poporului care-i susţine. Apoi sunt totdeauna o armă a străinilor în contra noastră. Până şi ungarii – care numa-n gropi nu dau de cuminţi – îşi închipuiau într-un rând o stăpânire a Moldovei prin evrei şi ceangăi, pentru că ştiau că evreul s-ar asocia cu orişicine împrotiva poporului românesc.

Şi astăzi, când poate existenţa noastră e în joc, când ni se dispută drepturi seculare, emanate din capitulaţiile luminaţilor Domni ai acestor ţări, tot ei şi prin uneltirea „alianţilor” ni îngreuiază poziţia, trecând peste capetele noastre, cerând drepturi de la străini, de la duşmanii noştri chiar.
Ştiu d-nealor ce i-ar aştepta în Germania pentr-o asemenea faptă, pentru gravura din ,,Monde illustré” , pentru articolul mincinos din ,,Pesther-Lloyd”, pentru apelările la străini în trebile interne ale ţării? Munca silnică sau închisoarea […].

Ni pare rău de acei puţini evrei cari, prin valoarea lor personală, merită a forma o escepţie, dar restul…? Prin ce muncă sau sacrificii şi-a câştigat dreptul de a aspira la egalitate cu cetăţenii statului român? Ei au luptat cu turcii, tatarii, polonii şi ungurii? Lor li-au pus turcii, când au înfrânt tractatele vechi, capul în poale? Prin munca lor s-a ridicat vaza acestei ţări, s-au dizgropat din învăluirile trecutului această limbă? Prin unul din ei şi-au câştigat neamul românesc un loc la soare? […].

Restricţiuni juridice au existat pentru ei totdeauna, dar nu din cauza religiei. Ştefan-Vodă cel Mare întăreşte câtorva evrei, veniţi din Polonia, libertatea confesiei, dreptul de a-şi clădi sinagoge, un drept pe care turcii, aşa-numiţii noştri suverani, cari de pe la 1560 au început să ne calce tractatele, nu l-au avut niciodată, deşi confesia mozaică e pentru spiritul ascetic şi îngăduitor al religiei creştine tot atât de străină ca şi cea mahometană. Afară de aceea aveau dreptul liberei negustorii cu manufacturi străine – dar aicea se mărginea totul şi aşa ar fi trebuit să rămâie. Meseriaşi şi proprietari nu puteau fi, căci proprietatea emana de la domnie şi era strâns legată cu contribuţia de sânge, la care nimeni nu i-a poftit, nimene, nicicând, şi de la care, chiar când îi pofteşti, ştiu a se sustrage, făcându-se sudiţi austrieceşti, deşi sânt născuţi în România din supuşi ruseşti şi n-au văzut Austria cu ochii.

C-un cuvânt, evreul nu merită drepturi nicăiri în Europa, pentru că nu munceşte; iar traficul şi scumpirea artificială a mijloacelor de trai nu este muncă, şi aproape numai într-aceasta conzistă a evreului […]. El reprezintă concurenţa nesănătoasă a muncii rele, superficiale, cu munca dreaptă şi temeinică.

Adăogim din nou că ni pare rău de acei relativ puţini, chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară […], dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu.

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 117

Anodinul Cezar Drăgoescu din Craiova se opune unui Festival consacrat ce poartă numele Marelui Român Mihai Eminescu. PROTEST al poeților din 21 de țări.

După ce un USR-ist din Iași, pe nenumele lui Marius Bodea, programat de la centru pe demența „cancel culture”, a „denunțat” ca pe o „oroare culturală” amplasarea hartei României Mari într-un parc din oraș, un alt clonat al sectei BLM-iste de Dâmbovița, teleportat la Craiova, se împotrivește unui Festival consacrat ce poartă numele Românului Absolut Mihai Eminescu.
Fundația Europeană „Mihai Eminescu” și Academia Internațională „Mihai Eminescu” sunt două repere culturale românești care au întipărit numele lui Mihai Eminescu în mintea a sute de poeți din întreaga lume.

De peste un sfert de secol, Academia Internațională „Mihai Eminescu”, condusă de prof. univ. dr. Ion Deaconescu, acordă premii și distincții celor mai importanți poeți din Europa, din America, din Asia, Africa și chiar Australia.

Este o veritabilă confrerie poetică, o confrerie de înalt prestigiu spiritual, cum puține sunt astăzi în lume.

Între membrii fondatori ai Academiei sunt nume celebre:

Slavco Almăjan; Eugénio de Andrade; Georges Astalos; Vincenzo Bianchi; Constantin Barbu; Ion Deaconescu; Oliver Friggieri; Eugéne Guillevic; Blaje Koneski; Ismail Kadare; Mario Luzi; Mateja Matevski; Czeslaw Milosz (laureat Premiul Nobel); Wole Soyinka (laureat Premiul Nobel); Edoardo Sanguineti; Osten Sjostrand; Takis Varvitsiotis (laureat Premiul Herder); Boris Visinski; Mimmo Morina.

Poeți, prozatori, dramaturgi, sculptori, traducători.

Un laureat al Premiului Herder (Takis Varvitsiotis), doi laureați ai Premiului Nobel (Czeslaw Milosz și Wole Soyinka), președintele Festivalului de la Struga (Boris Visinski)…

Demn de memorat este faptul că Fundația Europeană „Mihai Eminescu” este singura instituție din România care este invitată oficial de Academia Suedeză ca sa facă propuneri pentru posibili laureați ai Premiului Nobel.

Academia Internațională „Mihai Eminescu” organizează, de mai mulți ani, un celebru festival de poezie la Craiova. Festivalul este susținut de Primăria Craiovei și de mai mulți sponsori particulari.

Numai că în acest an s-a găsit un anonim, domnul Cezar Drăgoescu, ca să nu-l numim, membru în USR PLUS, membru în Consiliul Municipal Craiova, membru în general, care s-a împotrivit organizării Festivalului Internațional de Poezie „Mihai Eminescu”.

Desigur, cititorii doresc să știe cine e acest ipochimen care vociferează împotriva organizării celebrului Festival.

Ca să fim obiectivi cităm din presa română. I se spunea „Grobianul”: „Candidatul rasist și grobian de la Dolj a fost retras de pe listele USR-PLUS. „Acest individ și alții ca el trebuie să dispară din viața publică” (Adevărul).

Așadar, Drăgoescu, cândva, „a fost retras de pe lista filialei USR-PLUS Dolj, unde se afla pe numărul 1 pentru Camera Deputaților, în urma unei decizii din partea Comisiei de Arbitraj a Alianței, a anunțat marți seară Laurențiu Dincă, un fost membru USR. Decizia vine după ce „Adevărul” a publicat o serie de mesaje interne în care Drăgoescu are un limbaj la adresa colegilor săi și dă dovadă de rasism și homofobie.”

Numai că politicianul amator își înjură șefii de partid și îi ironozează ca un personaj care consumă medicamente necunoscute: „Cioloș e securistoid. Ghinea aduce cu Ciorbea”.

Cităm tot din presa centrală: „Cezar Drăgoescu, cap de listă USR PLUS pentru Camera Deputaților în Dolj, s-a remarcat pe grupurile interne de comunicare printr-o serie de ieșiri grosolane la adresa liderilor Alianței Dacian Cioloș și Cristian Ghinea. Cezar Drăgoescu îl numește „țigan” pe Valeriu Nicolae. „Adevărul” a obținut mai multe conversații în care candidatul USR PLUS la parlamentare se manifestă grobian.”

Împotriva acestui personaj bizar din Craiova, Academia Internațională „Mihai Eminescu” a produs un Protest, pe care îl publicăm în întregime:

Protest

„Noi, poeți din 21 de țări ce vom participa la cea de-a IX-a ediție a Festivalului Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”, am luat la cunoștință cu îngrijorare de faptul că domnul consilier municipal Cezar Drăgoescu a încercat să blocheze desfășurarea acestui eveniment cultural de rezonanță internațională, cerând eliminarea sprijinului financiar acordat de Primăria Municipiului Craiova.

Îi reamintim acestei persoane că, până astăzi, au participat la acest Festival câteva sute de poeți, poeți pe care îl considerăm a fi printre cei mai importanți din Europa. Sunt nume reprezentative ale literaturii lumii, mulți dintre acești scriitori fiind nominalizați la Premiul Nobel. Sunt prezenți la Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu” președinți de academii, poeți, mari jurnaliști care au elogiat orașul Craiova, considerând Craiova ca fiind o citadelă a poeziei.

Astăzi, într-o epocă istorică tulburată, trebuie să ne unim pentru a întemeia un nou umanism, o altfel de concepție despre viață, viziune întemeiată pe înțelegere, dragoste, demnitate și adevăr.

Refuzăm să credem că respectivul consilier și ceilalți colegi ai săi (dintr-o grupare politică controversată) batjocoresc dragostea de cultură, omagierea marilor spirite, propria identitate națională. Poate fi o simplă rătăcire incultă, care trebuie îndreptată.

De aceea, protestăm vehement împotriva poziției „intelectuale” a acestui fals om politic, Cezar Drăgoescu. Politicianul se arată a fi împotriva Festivalul Mondial de Poezie „Mihai Eminescu”, contra marilor poeți participanți, neavând respect pentru craiovenii iubitori de mare poezie.

O rugăm pe Doamna Lia Olguța Vasilescu, primarul Craiovei, ea însăși o iubitoare de poezie și cultură, susținătoare onestă a acestui Festival internațional, să primească gândurile noastre cele mai bune, fiindcă Domnia sa, Primar al Craiovei, a sprijinit acest eveniment cultural important.

Grație hotărârii sale, Poeziava triumfa în vechiul nostru oraș Craiova și craiovenii se vor bucura de arta vie adusă de pe toate continentele.

Trăiască poezia! ”

Nu ar mai fi aproape nimic de comentat.

Nici n-am fi scris aceste rânduri despre acest personaj „politic”. Mai ales că se spune de câteva secole că toți oltenii ar fi deștepți. Dar am vrea ca USR PLUS să afle ce fel de membri ține sub umbrela sa politică.

Ion Creangă s-a zbătut toată tinereţea lui să devină preot, la dorinţa mamei, însă firea lui nestatornică i-a pus piedică. În cele din urmă, a ţinut slujba de diacon doar ca să capete o leafă în plus. Adevărata vocaţie a scriitorului a fost cea de dascăl, dedicându-se predării şi scrierii de manuale, activitate pentru care chiar a fost decorat.

În iarna anului 1864, într-o mică sală de pe domeniul mănăstirii „Trei Ierarhi“ din Iaşi, câţiva elevi încearcă să deprindă tainele cititului şi ortografiei de la un bărbat mai tânăr decât ei, dar şcolit peste hotare. Sunt primele cursuri ale Institutului pedagogic de la „Trei Ierarhi“ Iaşi – instituţie redenumită „Şcoala normală vasiliană“ – a căror menire este să scoată noi profesori ieşeni, într-un efort naţional de a spori şi consolida corpul profesoral, după reforma educaţiei promovate de Al.I. Cuza. Directorul şcolii este Titu Maiorescu, profesor la vârsta de doar 24 de ani. Unul dintre elevii săi este Ion Creangă, care privea fascinat şi entuziasmat felul de a preda al tânărului Maiorescu. Vorbea simplu şi limpede, cât să poată pricepe şi el, un copil de ţăran venit la oraş din Humuleşti.

În toamna aceluiaşi an, Creangă ajunge să ţină prima lui lecţie în calitate de institutor la şcoala primară „Trei Ierarhi“, în urma intervenţiei la minister a lui Maiorescu, care-a cerut ca cei mai buni preparanzi să ocupe posturi. „Maiorescu însuşi i-ar fi dat la curs decretul de numire, iar el, ruşinat, nu a fost în stare să scoată o vorbă de mulţumire, ci numai se repezi să sărute mâna binefăcătorului. Maiorescu, zădărnicind gestul umilitor, strânse mâna diaconului cu vreo patru ani mai vârstnic şi-i zise: «Las’, du-te de fă şcoală cu copiii, dar vezi să-i faci să te iubească: să fii drept cu dânşii!»“, scria criticul literar George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă“.

Filmul biografic al lui Ion Creangă s-ar fi scurs, probabil, în alte secvenţe dacă n-ar fi apărut, recurent, personajul Maiorescu. I-a deschis drumul către adevărata sa vocaţie – profesoratul –, mai ales într-o vreme în care nici banii nu erau de neglijat. În perioada în care Ion Creangă s-a înscris la cursurile şcolii „Trei Ierarhi“ reuşise să obţină un post de diacon la biserica „Sfinţii 40 de mucenici“, o slujbă care nu-l satisfăcea pe deplin nici măcar financiar, darămite intelectual. Orişicât, relaţia dintre cei doi scriitori avea să fie una de lungă durată, ei întâlnindu-se peste ani şi la adunările de la Junimea – deşi când Creangă era vedeta societăţii literare ieşene, mentorul lui era mai degrabă absent, fără să i se simtă lipsa.

Îşi schimbă numele la „fabrica de popi“

De Humuleştiul lui Creangă a auzit tot românul şi mulţi au visat să se scalde-n Ozana. Ce nu ştie mai nimeni este data naşterii scriitorului. În „Fragment de biografie“, el nota că s-a născut pe 1 martie 1837, fapt contrazis de condica nou-născuţilor din sat, publicată de Gheorghe Ungureanu. Acolo a fost înregistrat pe 10 iunie 1839. Pe de altă parte, în anumite documente pe care le-a înaintat de-a lungul timpului data aniversară e plasată şi-n 1835, şi-n 1836. Un mister.

Creangă a fost întâiul născut al negustorului Ştefan şi al Smarandei – urmat de alţi şase copii ai familiei. S-au citit „Amintirile“: tatăl era un om blând, care dădea uneori şi-n mintea copiilor, cu care se hârjonea adesea, spre nemulţumirea mamei. De altfel, de la el a moştenit Ion şi dragostea pentru copii, dar şi simţul afacerilor, pe care l-a mirosit mai târziu, când şi-a deschis o tutungerie. Dar în familia lui Ştefan a Petrei Ciubotariul, regulile erau făcute de Smaranda. Femeie aprigă, dar cu frică de Dumnezeu, mama a insistat cu cerul şi cu pământul ca fiul cel mare să devină preot. Pentru a-i face hatârul, elevul Ion Creangă a schimbat şcoală după şcoală, fără să ajungă să prindă drag de catehism. Martor i-a fost, de atâtea ori, ceaslovul.

Şcoala a început-o în 1874, la Humuleşti, unde dascălul din sat îşi recompensa elevii cu colivă şi colaci şi-i „corecta“ cu biciul „Sfântul Nicolai“ şi cu scaunul „Calul Bălan“, atât de cunoscute din „Amintiri din copilărie“. Mai târziu, Nică a ajuns în grija bunicului matern, David Creangă, care l-a dus să-şi continue studiile la Broşteni, unde a stat în gazdă la Irinuca, perioadă în care ori s-a prins cartea de el, ori nu, dar râia căprească sigur s-a prins. Au urmat Şcoala Domnească din Târgu Neamţ, iar apoi „fabrica de popi“, adică Şcoala catihetică din Fălticeni. Aici, Ionică a lui Ştefan a Petrei Ciubotariul a renunţat la această identitate de ţăran simplu şi-a început să se recomande cu nume orăşenesc, Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat pentru tot restul vieţii.

A fost sau n-a fost bătut

La scurtă vreme după ce Ion Creangă a fost admis la şcoala din Fălticeni, instituţia de învăţământ s-a desfiinţat. Aşa că în 1855 a început cursul inferior la Seminarul teologic „Veniamin Costachi“ de la Socola. A ajuns în târgul Iaşilor.

Totuşi, prea multă învăţătură i se părea de prisos, astfel că nu şi-a pus nicio clipă în gând să urmeze toţi cei opt ani de seminar. De la gând la acţiune a fost doar un mic pas, grăbit de moartea tatălui său, la finalul lui iunie 1858. Cu o mamă bolnavă şi cu cei şase fraţi rămaşi fără ajutor, dar şi cu o datorie moştentită în valoare de 1.600 de lei – bani mulţi la vremea aia –, conducerea seminarului i-a acceptat cererea de atestat de diacon, pe care l-a primit pe 12 decembrie 1858.

O afacere de nevoie

Până să-şi câştige traiul de pe urma slujitului în biserică, tânărul seminarist mai avea de trecut o piedică: găsirea unei soţii. Hirotonire fără nevastă nu s-a pomenit. A început procesul de acasă, din Humuleşti. N-a fost să fie. Nu şi-a găsit jumătatea. Era plăcut fetelor, dar, pur şi simplu, fie nu găsea pe cineva pe placul său, fie nu dădea de nicio biserică cu post vacant. Pentru Creangă, căsătoria era, în acest moment, o afacere, aspect devenit clar odată cu decizia de a nu se căsători, de pildă, cu Smărăndiţa Popii, iubirea lui Nică din „Amintiri din copilărie“. Tatăl Smărăndiţei alesese deja un urmaş la biserică.

Reîntors la Iaşi, Creangă a fost abordat de părintele Ivanciu, hotărât să-l bage pe tânăr în rând cu lumea. Îi găsise fată cu tot cu loc de slujit la biserica „Sfinţii 40 de Mucenici“. Ileana Grigoriu avea 15 ani şi era orăşeancă, iar tatăl ei, văduv, voia să-şi ia grija măritişului de pe cap. S-au căsătorit pe 23 august 1859, iar în acelaşi an, a doua zi de Crăciun, Ion Creangă era hirotonit diacon. Au urmat un copil pe nume Constantin, născut pe 19 decembrie 1860, patru ani de slujit în parohia socrului şi o încercare de a studia la Facultatea de Teologie, care a fost înfiinţată în urma unui raport al lui Kogălniceanu, în 1860. Nici Creangă nu s-a ţinut de cursuri, dar nici instituţia n-a rezistat, desfiinţându-se trei ani mai târziu.

Şi premiant, şi cu curat

La „Sfinţii 40 de Mucenici“, Creangă n-a dus-o bine din cauza tensiunilor din noua familie. Pe 13 ianuarie 1860, depunea plângere la Mitropolie împotriva socrului său pentru insulte şi tentativă de asasinat prin sugrumare, fiind mutat la Biserica „Bărboiu“. Iniţial, doar slujea acolo, locuind, de dragul soţiei, care nu voia să se despartă de tată, tot în ograda mănăstirii socrului. N-a durat mult şi Creangă s-a mutat definitiv la „Bărboiu“, încurajat mai ales de prima lui leafă de institutor la „Trei Ierarhi“.

Totuşi, în sânul clerului, lucrurile se vor dovedi în continuare problematice. Când a primit, în sfârşit, din partea Mitropolitului, definitivarea postului de diacon la „Bărboiu“, la doar o zi distanţă, ironia sorţii îi zâmbea larg. Pe 1 iulie 1864, postul de diacon se desfiinţa în urma unei noi dispoziţii guvernamentale, care împărţea bisericile în două clase, iar cele de categoria a doua, unde se încadra şi „Bărboiu“, aveau acest post suprimat, după cum explică Ion Bălu în „Viaţa lui Ion Creangă“. I s-a permis, totuşi, să locuiască în continuare în mănăstire.

În 1865, când unul dintre cântăreţii bisericii a insistat să primească locuinţă. Creangă s-a trezit că lucrurile – inclusiv mobila – îi erau aruncate din casă. Cum nu mai era dorit, a fost nevoit să schimbe lăcaşul sfânt, ajungând, în luna august a aceluiaşi an, la Mănăstirea Golia. Creangă-clericul se descurca – la fel şi Creangă-profesorul. Iar la 10 iunie 1865, se despărţea de calitatea sa de elev, cu premiul I, obţinut în urma examenului general.

„N-a fost iubit de nevastă“

Ion Creangă a fost un profesor iubit de elevii săi. Le domolea uşor emoţiile, se apropia de ei prin joc. O viziune aproape contemporană. Misiunea sa era clară: să facă din ei oameni! La clasă, aplica noua pedagogie a lui Maiorescu cu vechile principii ale şcolii din Humuleşti. Făcea tablouri cu plante şi animale ca să se înţeleagă clar despre ce este vorba, le aducea câte ceva de mâncare pentru ca elevii să aibă răsplată şi le agăţa medalii pe piepturile lor mici ca să ştie şi ceilalţi de izbânda lor. „Când vine vorba de nuca de cocos, găseşte cu cale să cumpere două bucăţi, să le pună sub nasul şcolarilor şi să le împartă, pentru ca gustul fructului exotic să le rămână pentru totdeauna în gură.“ Toate acestea erau menite să provoace bucurie şi poftă de învăţare. Şi reuşeau. Cât despre pedepse, ţinea să primească fiecare după cât merita. Mătania cu trei cruci era prima măsură, dar se putea multiplica, în funcţie de numărul greşelilor. Alte tratamente corectoare implicau: linii la palmă până când se rupea rigla sau, pentru leneşi, îngenuncherea lor pe grăunţe pe care dascălul le ţinea în buzunarul hainei preoţeşti.

Cariera didactică a lui Creangă nu a însemnat numai predatul, ci şi crearea de manuale şcolare, o sarcină pe care Maiorescu i-o dăduse încă din 1867. De pildă, împreună cu alţi cinci dascăli, a început să lucreze la un nou abecedar, Creangă ocupându-se de partea literară şi de corecturi. În aceste manuale, urmărea simplitatea, uşor de priceput pentru oricine. Nu era, însă, un obiectiv uşor de atins. Ba dimpotrivă, procesul s-a dovedit anevoios. Colaboratorii care-l vizitau povesteau că-l găseau lucrând la manuale îmbrăcat doar într-o cămaşă din pânză albastră, lungă până la călcâie, trudind pe unele fraze, uneori, de dimineaţa până seara.

Peste ani, meritele în educaţia românească aveau să-i fie recunoscute. Grigore Alexandrescu, primul biograf al lui Creangă, scria că în 1878 a primit medalia „Bene Merenti“, iar în 1883, i s-a conferit gradul de cavaler al Ordinului Coroanei Regale. Creangă însă nu şi-a purtat niciodată decoraţiile. „Acest mare şi talentat scriitor român era de o modestie rară“, spunea Alexandrescu.

Destrămarea familiei

Profesional, Creangă era liniştit, mai ales datorită profesoratului pe care-l făcea cu deplină bucurie şi dăruire. În privinţa diaconiei, respectul pentru meserie lipsea. Se consola cu o leafă în plus. Lipsa de dăruire în cazul slujirii în biserică se vedea şi la clasă, unde nu permitea să i se spună altfel decât „domnul“. În familie, însă, lucrurile stăteau prost. Mama lui, Smaranda, murise, aşa că îi primise în casă, la Iaşi, şi pe fraţii Zahei, Teodor şi Ileana. Cât despre cealaltă Ileana, soţia lui, Călinescu scrie că dascălul „nu putea să-şi iubească nevasta de oraş ori să se poarte cu ea în chipul cuvenit“. Tânăra era nemulţumită de soţul ei şi îşi dorea „orăşenii“, adică haine, parfumuri, ieşiri în cafenelele din Iaşiul franţuzit, precum „Café de Paris“ şi „Café Restaurant de Lafitte“. Pe Creangă, toate-l lăsau rece. „Hainele Ilenei păreau diaconului «ţoale», parfumul îl supăra ca un miros greu, de care scăpa deschizând ferestrele. Printre însemnările povestitorului este şi o «răţetă», «pentru durerea şi întărirea dinţilor şi a ginginilor», răspuns ţărănesc ironic de bună seamă la toaleta dentară a nevestei“, completa Călinescu situaţia familială a scriitorului.

După o scurtă perioadă de linişte, în 1867, Creangă primea o lovitură puternică: Ileana îl părăsea. N-au făcut publică despărţirea vreme de câţiva ani, pentru a nu-i produce neajunsuri diaconului în biserică. Cauza separării, punctează Călinescu, nu e cunoscută, fiind prea puţin probabil ca ea să-şi fi înşelat „propriu-zis“ soţul. Scandalizat, Creangă i-a spus că a abuzat de încrederea lui, dar femeia de 22 de ani era hotărâtă, spunându-i fără perdea că nu voia să-i mai stea alături nici măcar o zi.

„Este hotărât că Creangă n-a fost iubit de nevastă, care, dacă l-a înşelat cumva, a făcut aceasta cu cugetul cel mai onest. Fetiţa de 15 ani devenită femeia tânără de 22 de ani se găsi în faţa unui om vesel, slobod la gură şi la purtări, însă aprins la mânie, încăpăţânat în ideile lui, de mentalitate ţărănească, hotărât să pună rânduială în familie dăscăleşte, lovindu-şi copilul cu palma peste gură la vreo necuviinţă şi prin urmare cruţând tot atât de puţin femeia, pe care n-o credea superioară bărbatului“.

Diaconul nu era tocmai statornic – se înţelege şi din „Amintiri“, dar în epocă au circulat tot felul de zvonuri. Unul dintre ele era că, încă din primele zile de după nuntă, împreună cu Gheorghe Ienăchescu – fost coleg de seminar –, a plecat să dea o raită prin mănăstiri. La una dintre ele, Creangă ar fi cunoscut o fată de neam boieresc, pe nume Evghenia. Gurile rele au lansat scenariul că împreună cu aceasta ar fi avut şi un fiu, pe nume Valeriu, care ar fi murit la 15 ani. Alte basme: mergând cu mai mulţi prieteni la Sculeni, ca să facă baie în Prut, noaptea, pentru că nu putea dormi, Creangă mergea doar în cămaşă de noapte şi înfăşurat în cearşaful patului să stea de poveşti cu fata hangiului. „Pe cartonul unei cărţi, ca un Stendhal rustic însemnător de fericiri intime, Creangă nota odată cu creionul: «Astăzi, 16 ianuarie 1872, s-a întâmplat un plăcut accident pentru mine».“ Dacă zvonurile au fost sau nu adevărate, nu putem şti, dar ştim că a rămas singur, doar cu grija fraţilor şi a fiului Constantin, care avea doar 7 ani când a fost părăsit de mamă.

Carierea în învăţământ era singurul lucru care nu-i putea fi luat. Asta credea Ion Creangă. Avea inspecţii şi le trecea cu rezultate bune, impresionând cu buna conduită la clasă şi cu rezultatele de la examenele trimestriale. În ianuarie 1868, a solicitat definitivarea în învăţământ, care întâzia să apară. Pe de altă parte, fără consoartă, în slujba Domnului nu mai putea fi. Începuse să deranjeze clericii cu comportamentul său.

Creangă şi alţi patru preoţi au fost suspendaţi de la îndeplinirea datoriilor bisericeşti.

Totuşi, pentru că era un spirit reacţionar, Creangă a trimis, la rândul său, o scrisoare în care vorbea despre faptul că n-a văzut „nimica scandalosu şi demoralisatoriu“ la spectacolele de teatru. Dimpotrivă, în operele văzute de el la Teatrul Naţional nu era vorba decât despre combaterea viciilor lumii şi susţinerea a tot ce-i drept. De Paşti, Ministrul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Dimitrie Gusti, îi cerea Mitropolitului să-i ierte pe cei cinci păcătoşi. Totuşi, în perioada în care a fost suspendat, Creangă n-a văzut nicio problemă în a continua să meargă la teatru. A motivat simplu: mitropolitul îl oprise să mai meargă la biserică. Nu spusese nimic de teatru.

„Tragerea la ţintă şi vânatul la păsări în mijlocul oraşului“

Plictisit de regulile clerice şi având siguranţa carierei didactice, Creangă „începu să întindă coarda, căutând scandalul“, după cum spunea acelaşi Călinescu. La o lună de la incidentul cu teatrul, Mitropolitul citea în „Curierul de Iaşi“ o ştire cu titlul: „Tragerea la ţintă şi vânatul la păsări în mijlocul oraşului“. Stând într-o zi de final de aprilie la geam, în halat, Creangă fusese deranjat de ciorile adunate pe turlele albe ale bisericii. Croncăneau la unison, iar penele lor negre „îi deşteptau prin asociaţie stolul negru al călugărilor lăsaţi asupra bisericii române“. Plin de ciudă, a pus mâna pe o puşcă şi, repezindu-se afară, a descărcat-o în păsări.

Creangă nu s-a oprit. Mai târziu, a avut grijă să scape şi de plete, o acţiune care era o insultă directă adusă clerului. Unii spuneau că şi-ar fi tuns părul la bărbier, în timp ce alţii că şi-ar fi tăiat singur coada, ca să i-o ofere unei diaconiţe din Roman care se arătase impresionată de părul său. E posibil ca la scurt timp să fi regretat decizia, pentru că a început să caute prin canoane un articol care să-l scuze. „Dibui un articol care-l făcea pionier al portului preoţesc modern şi reformator al tradiţiilor. Găsi un articol după care nu numai nu era oprit să-şi tundă părul, ci chiar îndatorat a şi-l reteza şi care lămurea că îndeosebi diaconii şi clericii tineri nu trebuiau să poarte plete lungi spre «sminteala oamenilor»“. Chemat să dea socoteală, în primă instanţă, Creangă nu s-a prezentat, iar apoi a anunţat că era bolnav. Înalţii bisericii au decis să-l suspende temporar, până la îndreptare. Dar diaconul a receptat mesajul în felul său, aşa că s-a tuns din nou şi şi-a abandonat straiele preoţeşti, iar pe cap a început să poarte pălărie sau căciulă.

Lovitura de grţie: suspendat din învăţământ

După ce s-a mai jucat o dată cu răbdarea clericilor, refuzând să ofere cheile odăilor pe care le ocupase la Golia, pe 15 iunie 1872, Mitropolia anunţa excluderea diaconului Creangă din rândul clerului. Aroganţa de care dăduse dovadă până atunci Creangă avea să dispară odată cu decizia Ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Christian Tell, pe care îl îmbolnăvea „ideea că un răspopă educă tinerele vlăstare ale naţiei“. Mai mult, pentru că era conservator, se bucura la gândul că putea să-i dea o lovitură unui fracţionist.

Astfel, pe 14 iulie, în Monitorul Oficial era publicată vestea „curăţirii învăţământului de institutorele clasei I de la Şcoala sucursală numărul 1“, acolo unde Creangă ajunsese să predea în urma unui schimb cu Ienăchescu. Ordinul de destituire l-a prins lucrând la un manual, năucindu-l. Nu luase deloc în calcul posibilitatea să fie înlăturat din postul pe care se simţea stăpân. „Am stat – ar fi zis el mai târziu – o zi şi-o noapte… cu coatele pe genunchi şi cu tâmplele în mâini, şi nu mă uitam la nimeni şi la nimic, şi nu vream să aud nici să văz pe nimeni. Şi-mi zvâcneau tâmplele, şi mă durea capul, de credeam c-o să plesnească. Stăteam şi nu mă puteam gândi la nimic“.

Disperat, a căutat soluţii printre liberalii fracţionişti, grupare politică la care aderase, dar pentru că se aflau în opoziţie, nu aveau cum să-l ajute. Ar fi apelat la Maiorescu, însă el era plecat într-o călătorie în străinătate. I-a scris şi lui Iacob Negruzzi, iar apoi lui Tell, dar fără succes. Miniştrii n-aveau obiceiul să răspundă la scrisori. Totuşi, spiritul practic al lui Creangă şi nevoia de a-şi întreţine familia nu i-au permis să rămână în letargie. Astfel, pe 1 iunie 1871, se prezenta la prima societate de economie din Iaşi şi îşi retrăgea capitalul de 25 de lei. Apoi obţinea brevetul pentru deschiderea unui debit de tutun. Afacerea avea să meargă bine, iar lui Creangă îi revenea încet-încet „ţănţoşia pe buze“.

Mutarea în bojdeuca din Ţicău

„Cu Tinca diaconul dezlegase, în sfârşit, problema sentimentală în chipul cel mai fericit, după opinia lui. El îşi găsise nu o femeie inferioară dar trebuitoare – ca un Rousseau sau un Goethe – ci femeia pe potriva lui, femeia cu totul egală cu el“.

Mai mult, pentru că legătura cu preoţia era ruptă definitiv, la începutul anului 1873, Creangă cerea în tribunal de pronunţarea divorţului Ileana Grigoriu pentru „abandonarea domiciliului de şase ani de zile“. Apoi s-a ocupat de trimiterea straielor preoţeşti la Mitropolie, însoţite de-un mesaj: „De la această biserică mi s-au dat, la această biserică le dau“.

Pentru că se simţea din nou stăpân pe sine, a căutat din nou un loc de muncă în învăţământ, ajungând la Liceul Nou, un institut particular. Lucrurile au continuat să meargă din ce în ce mai bine, pe 27 mai 1874, conservatorul Tell părăsind Ministerul Instrucţiunii Publice. În locul lui a venit Titu Maiorescu, care a avut grijă ca pedagogul pe care-l formase să fie reprimit în învăţământul de stat.

Astfel, Ion Creangă devenea profesor la Şcoala de Băieţi numărul 2 din Păcurari. Aici şi-a regăsit bucuria. Şi-a aşezat elevii în bănci după înălţime şi şi-a luat scaunul său şi l-a aşezat între rândurile de bănci. I-a întrebat ce fel de jocuri ştiau, pentru ca apoi să le pună în practică împreună, profesorul luându-le foarte în serios. Aşa începea ziua de şcoală, continuând cu întoarcerea în clasă pentru rugăciune şi lecţii. O anecdotă arată că dascălul nu avea nicio emoţie că ar putea fi prins fără să ştie răspunsul la vreo întrebare. Dacă nu ştia, găsea el o întrebare care să-i încuie şi să-i mulţumească pe elevi. „La întrebarea unui mic evreu: «Cum o chema pe mama lui Moisi?», Creangă ar fi întrebat la rându-i pe şcolarul curios dacă ştia cum se chema mama lui, a lui Creangă. Acela mărturisind că nu, Creangă ar fi încheiat victorios (dar totul pare cam îndoielnic): «Apoi mama mea a trăit până mai dăunăzi. Dacă nu ştii cum o cheamă pe ea, de unde vrei să ştiu cum o chema pe mama lui Moisi de-acum şapte mii de ani?».“

În 1874, pe la începutul anului şcolar, în Iaşi îşi făcea apariţia un tânăr de 24 de ani, cu părul negru, des, ca într-o coamă, „dat peste urechi pe ceafă, ca la preoţii asiatici“ şi cu o frunte mare şi albă. Era noul director al Bibliotecii Centrale din Iaşi şi, totodată, profesor la Şcoala normală şi la Institutul Academic – poetul Mihai Eminescu. Pentru că, asemenea lui Creangă, îi plăcea să se afunde în crâşme, umblând după mâncăruri simple, ţărăneşti şi după vin în ulcele, dascălul l-a sesizat repede, dar nu a îndrăznit să-l abordeze. Una dintre cele mai mari prietenii din literatura română s-a născut la şcoală: după câteva luni, Eminescu era numit revizor şcolar, asistând la o prelegere despre metodologie ţinută de Creangă. Nu şi-au vorbit atunci, ci s-au întâlnit, cel mai probabil, pe uliţe, în căutarea unei cârciumi, sau direct în vestita „Boltă Rece“.

Eminescu a găsit în Creangă tot ce-şi dorea de la lumea de dincolo de cotoarele cărţilor: simplitate, bun simţ şi umor sănătos. Pe de altă parte, Creangă era uimit de inteligenţa poetului, fiind impresionat de el atunci când l-a dus să-i vadă bojdeuca: un om la fel de citit ca Maiorescu îi admira casa şi, în general, stilul de viaţă. Până să-l cunoască pe Eminescu, se crede că Ion Creangă ar fi scris o singură povestire, pe care şi-ar fi dorit să o introducă într-unul dintre manuale. Auzindu-l însă cum povesteşte, poetul sosit de la Bucureşti l-a îndemnat să treacă peste teama lui că boierii învăţaţi ar putea râde de el şi să scrie. Ca apoi să le citească junimiştilor. „Scrie, măi, tată Iancule, scrie tot ce-ai spus ca s-o audă şi alţii, că e minunat de bine!“, i-ar fi spus Eminescu.

„Sfânta Evanghelie a lui Schopenhauer“

În toamna lui 1875, Creangă se prezenta la Junimea cu „Soacra cu trei nurori“, care la 1 octombrie apărea şi în revista „Convorbiri literare“. La primele întâlniri, din cinci în cinci minute, era nevoit să-şi şteargă fruntea cu batista în timp ce stătea, timorat, pe un scaun din colţul camerei. Rapid, însă, Creangă a devenit o vedetă între junimişti, fiind declarat „scriitor poporal“ şi primindu-şi, ca toţi ceilalţi, o poreclă: „burdăhănosul Creangă“. Am putea spune că era comediantul de la Junimea, fiecare întâlnire cu el stârnindu-le lacrimi de râs celor prezenţi. De pildă, unul dintre fanii săi declaraţi era politicianul Vasile Pogor care, când fostul diacon se pregătea să citească, începea să cânte preoţeşte, după cum scrie Călinescu:

„«Acum să ascultăm Sfânta Evanghelie a lui Schopenhauer, ori Conta, cetire!» Creangă, serios, răspundea din colţul lui cu glas de bas profund: «Să luăm amiiinte!» «Pace ţie, cetitorule!», binecuvânta Pogor, şi lectura începea“.

Între junimişti, Creangă se simţea din nou şcolar. Citind acolo, între acei oameni învăţaţi, îşi făcea semn cu creionul pe manuscris la fiecare observaţie. În primăvara lui 1877, după ce termina „Harap-Alb“, îl ruga pe Eminescu să-şi dea cu părerea asupra textului, însă poetul nu vedea că ar fi nevoie. „Lasă, Creangă, ai să citeşti în Junimea, tu n-ai nevoie să fii corectat de nimeni!“, îi spunea. Văzând avântul pe care-l avea, fostul său coleg, Ienăchescu, prinsese invidie pe el, împrăştiind zvonul că scrierile lui Creangă erau luate din manuscrisul obţinut de la un bătrân, Costache Bută. Ulterior, a schimbat retorica, spunând că în spatele succesului se afla, de fapt, Tinca Vartic, pe care ţinea tot timpul s-o laude ca să întărească ideea. Scriitorului însă nu-i păsa: „Creangă, ridicând din umeri, zicea: «Prost pe prost se laudă!»“.

Bolnav de epilepsie

În mai 1877, pe când le citea din „Harap-Alb“, Creangă le-a povestit junimiştilor că a simţit că „i-a venit un fum pe nas“. Era un simptom caracteristic celei de-a doua faze a epilepsiei, boală pe care a avut-o şi mama acestuia, după cum scrie Ion Bălu în volumul dedicat scriitorului. Creangă a ignorat primele manifestări ale bolii.

În 1880 a fost numit în Consiliul general al instrucţiunii şi a mers la Bucureşti, unde s-a întâlnit cu Eminescu şi Slavici, participând la şedinţele de consiliu. Starea i s-a înrăutăţit în vara lui 1883, la scurt timp după ce a aflat de vestea îmbolnăvirii lui Eminescu care plecase la sanatoriul din Viena. „Trecea cu rapiditate de la solare dispoziţii exuberante, la negre stări depresive şi, frecvent, apatia îndelungată sfârşea în concentrare, dar aprige manifestări impulsive“, mai scrie Bălu. Scriitorul, de care copiii începuseră să se teamă din cauza simptomelor, se afunda în muncă, în revizuirea manualelor didactice pentru care fusese decorat.

Ultima suflare şi-o dădea pe 31 decembrie 1889, în urma unei ultime crize de epilepsie, în debitul de tutun pe care i-l oferise în urmă cu ani fratelui său, Zahei. A fost înmormântat în cimitirul Ecaterina, într-o zi geroasă, cu ploaie. Ieşenii au aflat de moartea scriitorului după înmormântare, numărul celor veniţi să-l conducă pe ultimul drum fiind mic, printre ei şi proaspătul licenţiat Nicolae Iorga. În bojdeucă, Constantin Creangă a găsit o sumă de bani însemnată, din care 9.000 de lei i-a donat comitetului creat pentru editarea operelor tatălui său. Cât despre manuscrisele scriitorului, fără să le cunoască însemnătatea, Tinca Vartic le-a risipit.

La răscoală şi la vot: „Am făcut şi ceva politicale“

După ce-a fost părăsit de soţia Ileana, Creangă şi-a luat gândul de la o potenţială ascensiune pe scara ierarhică a bisericii. A accelerat pe cele lumeşti, dedicându-se şi politicii. În aprilie 1866, după abdicarea lui Cuza, pe când ţara se afla sub conducerea locotenenţei domneşti, avea loc mişcarea separatistă de la Iaşi care era împotriva unui domnitor străin. Creangă şi Ienăchescu îngroşau şi ei rândurile celor care participau la marş, alături de Mitropolitul Calinic Miclescu şi de prinţul Costache Moruzzi, în răscoala care a fost înăbuşită de Lascăr Catargiu. „Toată viaţa lui i-a urât pe jidani, greci, pe nemţi… era împotriva tuturor străinilor“, scria Grigore Ion Alexandrescu, primul biograf al lui Creangă. Mitropolitul, care se aflase în pericol de a fi omorât, a fost salvat de Creangă şi-un alt coleg care l-au ascuns în pivniţa unei crâşme.

Creangă s-a înscris în „Fracţiunea liberă şi independentă“, partid care avea drept principal scop divizarea proprietăţii funciare rurale în mod egal între toţi sătenii comunei şi transmiterea loturilor prin moştenire. De la acest moment, Creangă putea fi văzut adesea înconjurat de mulţimi, încercând să se facă auzit, pentru că îşi dorea să fie remarcat pentru spiritul şi inteligenţa sa.

„De la 1866 până la 1872, am făcut şi ceva politicale. În întrunirile de la primărie cine era mai guraliu decât mine, Bută, Damaschin şi Corduneanu? Alegeam şi culegeam la deputaţi şi la membri comunali, tot ce era mai bunişor din fracţiune“.

Aceasta a fost perioada în care Creangă era adversar politic al Junimii şi în special al lui Iacob Negruzzi, cel mai împătimit politician al junimiştilor, cel care i-a dat porecla de „Popa Smântână“ în satira „Electoralele“, de la părul „alb ca oaia“ şi „o bărbuliţă blondă ca o codiţă de boboc de gâscă“. Dacă Maiorescu şi Creangă probabil că nu interacţionau prea mult în aceste adunări, când apărea Negruzzi, se schimbau tot soiul de replici. De pildă, la un moment dat, Creangă vorbea cu un institutor căruia junimistul îi făcuse un serviciu şi căruia, acum, îi cerea votul. Răspunsul a venit însă de la diacon: „N-are a face una cu alta, domnule Negruzzi, dumneata i-ai făcut un serviciu privat, şi aci e vorba de trebi publice. Bate dumneata la alte uşi, noi, oamenii cei mici, votăm pe-ai noştri“.

În acelaşi an, când se dădea „mare luptă electorală“ pentru „alegerea celei dintâi camere a domnitorului Carol“, Maiorescu şi Creangă ţineau fiecare discursuri, dascălul cerând „învăţătură elementară, care până astăzi nu este bine organizată“. Totuşi, publicul dezorganizat nu l-ar fi luat prea mult în seamă, după cum scria organul de presă junimist, „Gazeta de Iaşi“: „Când vorbea acesta se înflăcăra auditorul cumplit: toţi perorau deodată. Talentul său oratoric infecta întreaga adunare, astfel încât, în tot timpul cât avea cuvântul părintele, luau fără autorizaţie cuvântul cu toţii – nu prea ştiu pentru ce cuvânt, deşi mai că mi-aş explica scopul“.

Vezi: Poezie a lui Ion Creanga INTERZISA de evrei

Tudor Gheorghe răspunde atacurilor: Da, sunt naționalist. Sunt naționalist pentru că doresc să păstrez puritatea limbii române și voi continua să lupt pentru a o apăra de tot ce o poluează. Singurul partid în care aș intra ar fi cel al lui Eminescu.

Artistul, poetul și compozitorul Tudor Gheorghe a răspuns, în cadrul unui interviu acordat Antenei 3, celor care l-au acuzat de vrute și nevrute în ultimele zile.

Printre altele, cantautorul oltean a recunoscut că este naționalist. Tudor Gheorghe că nu este nimic în neregulă cu dorința de a păstra limba română pură, de a păstra tradițiile acestei țări.

„Sunt naționalist, ce e rău în asta? Sunt naționalist pentru că doresc să păstrez puritatea limbii române și voi continua să o lupt pentru a o apăra de tot ce o poluează. Eu iubesc tradițiile acestui popor, nu vreau să dispară hora, sârba, învărtita. Am mai zis asta: aș propune ministrului învățământului să introducă obligatoriu, în școală, o oră de dansuri populare. Doar hora, sârba și învârtita. Ca atunci când s-o auzi una din astea oriunde în lume, să sară 4-5 români să se prindă în horă, în sârbă sau învârtită. Așa se păstrează un popor, prin tradițiile sale. Ați văzut cum nu știu să joace Hora Unirii? De-aia sunt naționalist!”, a spus actorul.

În ceea ce privește politica, Tudor Gheorghe a explicat care este preferința politică: „Vocația mea este de dreapta. Eu practic o meserie de dreapta. Dar există dreapta în România? Am fost invitat în toate partidele, dar singurul în care aș intra ar fi partidul lui Eminescu, Partidul Conservator”, a declarat Tudor Gheorghe.

Acesta a mai povestit că pe unul dintre cei care l-a atacat recent, Andrei Caramitru, îl cunoaște de mic, de când se juca împreună cu fiul său în timpul concediilor petrecute împreună cu familia Caramitru.

O omisiune vinovată: Catedrala Mântuirii Neamului a fost ideea lui Eminescu

Catedrala Mântuirii Neamului, a fost un deziderat istoric care niciodată, până acum, nu a putut fi împlinit. Iar cel care a avut ideea ridicării unui astfel de edificiu a fost chiar Mihai Eminescu.

Cel care a semnalat prioritatea istorică a lui Eminescu în formularea ideii acestui proiect a fost Ioan Slavici, în 1924, într-o relatare apărută în revista „Arhitectura”: „Când a sosit la Bucureşti vestea că Curcanii noştri au cucerit reduta Griviţa, Eminescu şi eu am chibzuit să publicăm în Timpul un articol, în care arătam că Ştefan-Vodă cel Mare, de fiecare victorie câştigată pe câmpul de război, zidea întru mărirea lui Dumnezeu câte o mănăstire, şi stăruiam ca românii din zilele noastre să ridice şi ei o catedrală la Bucureşti, unde nu e nici o biserică mai încăpătoare, în care mulţi creştini să se roage împreună pentru binele obştesc”. Deci acesta era contextul și sensul pe care Eminescu îl atribuia unui asemenea proiect.

Dar n-a fost doar atât. Într-un interviu publicat în ianuarie 2010, în ziarul „LUMINA”, academicianul Tudor Nedelcea vorbește mai pe larg despre această idee și despre momentul în care marele poet și jurnalist a folosit expresia ca atare (Catedrala Mântuirii Neamului). Era în 1881, când în spațiul public se iscase o dezbatere privind înființarea unei mitropolii catolice la Bucureşti și ridicarea unui edificiu monumental pe măsură. Propunerea venise din partea cercurilor austro-ungare şi maghiare, care încercau să speculeze faptul că regele Carol I era de religie catolică.

Eminescu a fost primul din România care a luat atitudine împotriva acestei pledoarii, publicând în ziarul „Timpul“ şi câte trei articole pe număr, prin care arăta parlamentarilor că nu este normal ca în capitala unei țări ortodoxe să se ridice o catedrală catolică, atâta timp cât nu există una ortodoxă. El a demonstrat atunci – sublinia academicianul Tudor Nelcea – că cel care urma să fie numit în scaunul acestei mitropolii catolice, contele Peoli, era de fapt spion. Iar faptul că Vaticanul l-a retras pe acest monsenior a arătat că argumentarea sa era întru totul justificată. De asemenea, Eminescu l-a somat public pe regele Carol I să aleagă între a fi de partea religiei supuşilor săi sau de partea religiei familiei sale.

În cele din urmă, regele Carol nu a aprobat înfiinţarea acelei catedrale. În această situaţie, Eminescu a venit cu ideea înfiinţării unei Catedrale a Mântuirii Neamului, propunând și sursa de finanțare: Loteria Națională.

Ideea nu a căpătat rădăcini. Proiectul a fost reluat și dezvoltat de Patriarhul Miron Cristea, dar nici în timpul lui nu s-a putut demara, iminența celui de-al doilea război impunând alte priorități. A urmat regimul comunist, când nici nu se putea pune problema. După 1990, Patriarhul Teoctist a reluat ideea, dar moartea sa intempestivă a blocat din nou demararea proiectului. Acesta a fost materializat, în forma şi cu logistica pe care le știm, de Patriarhul Daniel.

Din păcate la ceremonialul de sfințire a Catedralei Mântuirii Neamului, în toată acea aglomerație festivă, organizatori și vorbitori, mireni și clerici, au uitat să menționeze acest fapt extrem de important, că IDEEA ACESTUI PROIECT MĂREȚ I-A APARȚINUT LUI MIHAI EMINESCU! Păcat! Sau rușine!

Miron Manega

Ziua de 15 ianuarie a fost declarată „ Ziua Culturii Naționale” de cozile de topor trădătoare, tocmai pentru a estompa Ziua Poetului Național Mihai Eminescu, după modelul Germaniei, care a transformat Ziua Victoriei împotriva fascismului în Ziua Europei. Nemții, instalați la conducerea UE, au transformat înfrângerea lor, ca să o facă uitată, în sărbătoare europeană!

Iată ce posta azi, 15 ianuarie 2020, pe Facebook, pagina sa oficială de președinte vremelnic, Klaus Werner Iohannis, instalat de Germania și iudeo-masoneria internațională Gauleiter peste colonia România ca să le reprezinte interesele în jefuirea și dezmembrarea țării:

„De Ziua Culturii Naționale, îi omagiem pe toți artiștii români, care sunt autentici ambasadori ai identității și diversității societății noastre.

Poeții și prozatorii noștri, pictorii și cineaștii «noului val», compozitorii și interpreții, artiștii scenei dramatice și lirice românești își găsesc afirmarea, admirația și publicul fidel peste tot în lume și duc astfel mai departe misiunea pe care cultura a avut-o permanent de-a lungul timpului, aceea de a trasa României un parcurs european și modern.”

Absolut nimic despre Mihai Eminescu!!! La fel și în declarațiile date reporterilor de televiziune, unde a repetat același mesaj scris de alții și învățat pe de rost, tot fără să-l pomenească pe „poetul nepereche” Mihai Eminescu. Cum să spună ceva de bine alogenul globalist Iohannis despre naționalistul Eminescu în 15 ianuarie 2020? Pentru alogenul ticălos acestă zi nu este ziua lui Mihai Eminescu. Ce alte dovezi mai vreți că impostorul care guvernează colonia este un nemernic alergic la tot ceea ce este românesc?!

Ia uitați aici, încă o dovadă suplimentară, legată tot de Ziua lui Mihai Eminescu, care a avut loc cu 19 ani în urmă, la șase luni după ce Klaus Werner Iohannis a fost instalat primar grație colaborării dintre șeful SRI Sibiu, colonelul Nechifor Ignat și Otto Schily, ministrul de Interne german, sosit la Sibiu în mai 2000, înainte de alegerile locale câștigate greu, în turul doi, de Iohannis. Atunci impostorul a obținut primul mandat de primar al Sibiului și tot atunci a avut loc prima intervenţie directă a Germaniei în politica românească şi totodată amestec în treburile interne ale României.

Deci, după șase luni ca primar al Sibiului, timp în care a și scris pe indicatoarele de intrare în oraș „Hermannstadt” sub denumirea Sibiu ca să-și marcheze teritoriul, Klaus Werner Iohannis a evacuat librăria „Mihai Eminescu” din casa furată prin uz fals la Sibiu (str. Nicolae Bălcescu, nr. 29), ca să bage în locul ei banca austriacă „Raiffeisen”, devenită chiriașa primarului „pe persoană fizică”, vorba altui primar, Vanghelie.

Dureros este că Iohannis a evacuat librăria „Mihai Eminescu” chiar de Ziua lui Mihai Eminescu, pe 15 ianuarie 2001, exact când s-a încheiat „Anul Eminescu” care începuse în 15 ianuarie 2000 și aniversa 150 de ani de la venire pe lume a geniului românismului în 15 ianuarie 1850!

„Anul 2000 – Anul Eminescu“, a fost proclamat ca atare de către guvernul României printr-o Hotărârea de Guvern, care a declarat „Anul 2000 – Anul Eminescu” de la 15 ianuarie 2000 până în 15 ianuarie 2001. Iniţiativa a fost înscrisă în Programul Naţional „Anul 2000 – Anul Eminescu”, care a făcut parte din manifestările dedicate aniversării a 150 de ani de la naşterea poetului.Tot atunci, UNESCO l-a declarat pe Mihai Eminescu „Poetul anului 2000”.

Conform mai multor eminescologi, marele poet national al românilor a fost asasinat la ordinal masoneriei fiindcă leza interesele imperiale ale austriecilor. Credeți că Iohannis, care-i membru în masoneria austriacă, a ales întâmplător data de 15 ianuarie 2001 pentru evacuarea librăriei „Mihai Eminescu” din Sibiu, comandată executorului judecătoresc angajat de el? Se știe că masonii pun mare preț pe simbolistică și zilele pentru care stabilesc diverse evenimente au o puternică încărcătură emoțională sau reprezintă repere istorice, nu sunt date alese la întâmplare!

Vorba refrenului din cântecul interpretat de regretații basarabeni Doina şi Ion Aldea Teodorovici, versurile fiind ale altui mare patriot de dincolo de Prut, decedat și el din păcate, Grigore Vieru: „De avem sau nu dreptate, / Eminescu să ne judece.”

Sau Eminescu chiar a făcut-o cu clarviziunea sa legendară? O descriere pentru Iohannis și restul șlehtei de alogeni, noii „fanarioți”, nici că se putea alta mai bună descrierea din „Scrisoarea III” scrisă genial de Mihai Eminescu:

Şi deasupra tuturora, oastea să şi-o recunoască,
Îşi aruncă pocitura bulbucaţii ochi de broască…
Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii!
Oameni vrednici ca să şază în zidirea sfintei Golii,
În cămeşi cu mâneci lunge şi pe capete scufie,
Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie.
Patrioţii! Virtuoşii, ctitori de aşezăminte,
Unde spumegă desfrâul în mişcări şi în cuvinte,
Cu evlavie de vulpe, ca în strane, şed pe locuri
Şi aplaudă frenetic schime, cântece şi jocuri…
Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire
Bulgăroi cu ceafa groasă, grecotei cu nas subţire;
Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman,
Toată greco-bulgărimea e nepoata lui Traian!
Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bîlbîiți cu gura strîmbă sunt stăpînii astei nații!
Voi sunteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni!
I-e rușine omenirii să vă zică vouă oameni!
Și această ciumă-n lume și aceste creaturi
Nici rușine n-au să ieie în smintitele lor guri
Gloria neamului nostru spre-a o face de ocară,
Îndrăznesc ca să rostească pîn’ și numele tău… țară!

Marius Albin MARINESCU

​Ştiaţi că, în poeziile lui Eminescu, se găsesc indicii ale teoriei relativităţii ? Că sunt sugestii ale unor concepte din mecanica cuantică? Că manuscrisele lui Eminescu conţin celebra formulă a lui Einstein E=mc2, cu zeci de ani înainte ca ea să fie descoperită ? Să fi descoperit Eminescu teoria relativităţii, înaintea lui Einstein? Haideți să lămurim misterul !

Lună tu, stăpâna mării, pe a lumii boltă luneci
Şi gândirilor dând viaţă, suferinţele întuneci;
Mii pustiuri scânteiază sub lumina ta fecioară,
Şi câţi codri-ascund în umbră strălucire de izvoară!

De câte ori ascult versurile acestea, mă trece un fior. Eminescu parcă îmi ştia cele mai adânci gânduri şi vise. Să fi fost el alături de mine la Lăpuşata, satul în care am copilărit? Să fi văzut acolo Luna deasupra Cernei care curge? Să fi privit el din depărtare luminile caselor din Gătejei, satul de peste Cerna? Să fi văzut el Luna strălucind deasupra pădurii din deal ? Să fi descoperit şi el izvoarele ascunse ale pădurii, acolo unde apa îngheaţă iarna iar copacii par crescuţi direct din gheaţă ? Să fi pândit şi el căprioarele după urmele lăsate în zăpadă?

Eminescu este fratele meu, al tău, al tuturor celor care vorbim şi înţelegem limba română. Un frate care nu numai că a stăpânit la perfecţiune limba română, dar a fost şi măcinat de întrebările noastre fundamentale : pe ce lume trăim, unde mergem?

Ca să înţeleagă ceasul cosmic, Eminescu a apelat nu numai la istorie sau filozofie, dar şi la ştiinţă. Asta știu și cititorii mei, pentru că vin adesea la mine cu diferite versuri ale lui Eminescu, spunându-mi : « Iată, Cristi, versul ăsta, nu descrie el dilatarea timpului, aşa cum a descoperit-o Einstein ? Poezia « La steaua » nu conţine teoria luminii descrisă de Einstein? Oare să fi descoperit Eminescu teoria lui Einstein, cu câteva zeci de ani înaintea lui?

În urmă cu câţiva ani, întrebarea a luat o turnură dramatică, atunci când un profesor de fizică a atras atenţia că un manuscris al lui Eminescu conţine celebra formula E=mc2, a lui Einstein. Am verificat şi eu manuscrisul şi chiar aşa e ! Am rămas mirat. Oare ce se întâmplă ? Câte dintre intuiţiile lui Einstein preced teoria relativităţii ? Aşa că am plecat într-o căutare a cărei poveste este aici.

Ceea ce am remarcat imediat a fost respectul lui Eminescu pentru oamenii de ştiinţă, pentru dascăli, pentru cei care caută şi aduc cunoaşterea. Să citim, de exemplu, din Scrisoarea I :

Iar colo bătrânul dascăl cu-a lui haină roasă-n coate,/ Într-un calcul fără capăt tot socoate şi socoate.

iar mai departe:

Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
Aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr.

Iată cum şi Eminescu, ca un veritabil elev al şcolii lui Pitagora, înţelege valoarea numerelor. El ştie care este esenţa cunoaşterii ştiinţifice: matematica. Fără matematică nu exista fizică, chimie sau biologie. Sau, ca să îl cităm pe Einstein: “Matematica pură este, în felul ei, poezia ideilor logice”.

De aceea, Eminescu a căutat cu asiduitate informaţia ştiinţifică. Urmele căutărilor sale se găsesc în poezii, cum sunt următoarele versuri din poezia « Feciorul de împărat fără de stea »:

Cum Dumnezeu cuprinde cu viața lui cerească
Lumi, stele, timp și spațiu ș-atomul nezărit ,
Cum toate-s el și dânsul în toate e cuprins,
Astfel tu vei fi mare ca gândul tău întins.

“Atomul nezărit” la care se referă Eminescu este dovada indirectă a audierii cursurilor marelui fizician Ludwig Boltzman, pe când acesta era la Viena. Da, pe vremea aceea, nimeni nu dovedise existenţa atomilor, iar Boltzman şi-a făcut un scop al vieţii din asta. Din păcate, Eminescu a fost printre puţinii care l-au crezut. Mai târziu, Boltzman a avut o moarte tristă, înainte ca propria contribuţie să fie recunoscută de comunitatea ştiinţifică. Abia Albert Einstein, în 1905, dovedeşte fără putinţă de tăgadă existenţa atomilor, iar contribuţia lui Boltzman este recunoscută.
Şi ajungem iar la Einstein, descoperitorul teoriei relativităţii. Mulţi cred că teoria lui Einstein se regăseşte în poezia eminesciană “La Steaua”:

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Frumos, adevărat şi simplu. Totuşi, îmi pare rău să vă dezamăgesc, dar versurile de mai sus nu au legătură cu relativitatea lui Einstein, ci doar cu viteza finită a luminii. Aceasta, însă, era cunoscută şi măsurată cu 150 de ani înaintea lui Eminescu, de fizicianul danez Ole Romer. De fapt, Romer a folosit chiar întârzierea razelor luminoase pentru a calcula viteza luminii, atunci când a observat cu telescopul sateliţii planetei Jupiter. Eminescu ştia deci despre efectul de întârziere a luminii. Marea lui reuşită este să îl pună magistral în versuri, atunci când vorbeşte despre o stea:

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Ce frumos spus! “Azi o vedem şi nu e”. Dacă aţi urmărit ştirile, asta se poate întâmpla chiar azi pe cer! Astfel, în constelaţia Orion se găseşte o stea roşiatică, pe numele ei Betelgeuse. O vedeţi cu ochiul liber, e uşor de recunoscut. Este o super-gigantă roşie, despre care se ştie că va exploda şi va dispărea apoi de pe cer.

Astronomii au măsurat, în ultimii trei ani, variaţii puternice în intensitatea luminii sale. Asta înseamnă că Betelgeuse va exploda pe cer cât de curând, doar că nimeni nu ştie când. Când o va face, lumina exploziei o va egala pe cea a Lunii, iar explozia se va vedea şi în timpul zilei, mai multe zile la rând.

Atenţie însă, momentul când vedem explozia pe cer nu este şi momentul când steaua a explodat! Pentru că Betelgeuse se află la 500 de ani lumină, explozia a avut loc în urmă cu 500 de ani faţă de momentul când se vede ea pe cer! De aceea, se poate ca steaua Betelgeuse să fi explodat deja pe cer, iar noi să nu vedem încă explozia, pentru că lumina ei nu a ajuns la noi. Tot ceea ce vedem este “icoana stelei”. Exact aşa cum zice Eminescu: “Azi o vedem, şi nu e.”

Dacă poezia “La steaua” nu conţine elemente ale teoriei relativităţii, poezia “Luceafărul” pare că da. Să citim:

Porni luceafărul. Creşteau
În cer a lui aripe,
Şi căi de mii de ani treceau
În tot atâtea clipe .

Un cer de stele dedesubt,
Deasupra-i cer de stele –
Părea un fulger ne’ntrerupt
Rătăcitor prin ele.

Cum adică, “Şi căi de mii de ani treceau / În tot atâtea clipe”? Asta sugerează o călătorie de mii de ani lumină, care pentru Luceafăr durează câteva clipe. În teoria relativităţii, efectul poartă numele de dilatarea timpului: cu cât călătorim cu o viteză mai apropiată de viteza luminii, cu atât timpul va trece mai încet pentru noi. Astfel, vom ajunge să călătorim distanţe de mii de ani lumină, fiind încă tineri.

Numai că, la o privire mai atentă, nu asta s-a întâmplat cu Luceafărul. El nu a călătorit mii de ani lumină cu o viteză apropiată de viteza luminii, pentru că în acest fel călătoria ar fi durat mii de ani (chiar dacă pentru el ar fi durat câteva clipe). Când s-ar fi întors, Luceafărul nu ar mai fi găsit-o pe Cătălina în viață, deoarece trecuse prea mult timp.

Poezia ne spune, însă, că pentru Cătălina au trecut câteva zile sau săptămâni. De aceea, Luceafărul nu a mers cu o viteză egală cu cea a luminii, ci cu una care a depăşit cu mult viteza luminii. Iar asta nu este posibil în teoria relativităţii.
Alţii însă susţin că dilatarea timpului şi paradoxul gemenilor se găsesc totuşi în nuvela Sărmanul Dionis. Iată ce scrie acolo :

Se-nţelege că atunci trebuie să ne despărţim pentru totdeauna; căci, în spaţii dorite, ziua va fi seco l, şi când te vei întoarce nu vei mai găsi pe Ruben, ci un alt om, analog cu mine, pe care însă uşor îl vei găsi.

Cum adică, “în spaţii dorite, ziua va fi secol”? Vă aduceţi aminte de filmul Interstellar? Cum mergeau astronauţii lângă gaura neagră câteva ore, iar în depărtare treceau câţiva ani? Acesta este un efect al dilatării timpului, prezis de Einstein: în jurul obiectelor masive, timpul trece mai încet.

La fel se întâmplă şi în spaţiile vizitate de călătorul eminescian : acolo, o zi este cât un secol. Când se întoarce la locul de plecare, unde se află Ruben, vor fi trecut secole. Ruben este fie mult îmbătrânit, fie transformat în altceva. De data aceasta, să recunoaştem, Eminescu a avut intuiţia corectă.

Nuvela “Sărmanul Dionis” are şi alte elemente care se potrivesc foarte bine cu gândirea lui Einstein. Iată, de exemplu, următorul paragraf:

Să ne-nchipuim lumea redusă la dimensiunile unui glonte, şi toate celea din ea scăzute în analogie, locuitorii acestei lumi, presupunându-i dotaţi cu organele noastre, ar pricepe toate celea absolut în felul şi în proporţiunile în care le pricepem noi. Să ne-o închipuim înmiit de mare ― acelaşi lucru. Cu proporţiuni neschimbate o lume înmiit de mare şi alta înmiit de mică ar fi pentru noi tot atât de mare. Şi obiectele ce le văd; cât de mari sunt ele absolut ? Cine ştie dacă nu trăim într-o lume microscopică şi numai făptura ochilor noştri ne face s-o vedem în mărimea în care o vedem?

Eminescu ne spune clar că, într-un univers în care nu avem o referinţă a lungimii, nu ştim dacă un obiect e mare sau mic. Fără o referinţă absolută, spaţiul este relativ, o idee care stă la baza teoriei relativităţii a lui Einstein.

Deosebirea dintre Einstein şi Eminescu este că primul a fost ghidat de logică, matematică şi experimente în căutările sale, dar tot ele i-au şi impus limitele. În poezie însă, Eminescu nu a putut fi oprit decât de puterea imaginaţiei. Vrând să înţeleagă ce este timpul, de exemplu, Eminescu şi-a permis să meargă cu gândul acolo unde matematica nu a ajuns nici azi. Citiţi, vă rog, următoarele versuri din poezia « Cu mâine zilele-ţi adaogi »:

Cu mâine zilele-ţi adaogi,
Cu ieri viaţa ta o scazi
Şi ai cu toate astea-n faţă
De-a pururi ziua cea de azi.

Din orice clipă trecătoare
Ăst adevăr îl înţeleg,
Că sprijină vecia-ntreagă
Şi-nvârte universu-ntreg.

“Clipa sprijină veşnicia”! Iată o intuiţie poetică profundă, al cărui adevăr nu-l înţelegem pe deplin nici azi. Oare să fie toată istoria doar o clipă ? Iată ce spune tot Eminescu prin gândurile sărmanului Dionis:

“Un punct matematic se pierde-n nemărginirea dispoziţiunii lui, o clipă de timp în împarţiabilitatea sa infinitezimală, care nu încetează în veci. În aceste atome de spaţiu şi timp , cât infinit !”

Aici, cuvântul « atome » se poate referi la ceva infinitezimal, dar sugerează şi ideea de discret, numărabil, aşa cum îşi imagina Pitagora că este spaţiul: o colecţie de puncte discrete, pe care el le numea monade.

În această interpretare a lui Eminescu, spaţiul şi timpul ar fi discret şi nu continuu, o idee care se găseşte în teoria modernă a gravitaţiei cuantice cu bucle. Ea uneşte teoria relativităţii a lui Einstein cu mecanica cuantică, presupunând nu numai că spaţiul este discret, dar şi timpul.

Aceste teorii moderne ale gravitaţiei cuantice ne spun că, la nivel microscopic, spaţiu-timpul ar fi ca o “spumă cuantică”. Ne-o putem imagina ca bulele de săpun, în mare parte goale, pentru că nu există spaţiu şi timp acolo.

În teoriile moderne ale inflaţiei, din această spumă cuantică se poate naşte un Univers. De exemplu, undeva în depărtarea universului nostru, câmpul inflatonic are fluctuaţii cuantice în această spumă cuantică, iar ele determină la un moment dat expansiunea spaţiului. Simplu spus, unul dintre baloanele minuscule de spaţiu se umflă rapid, generând un Big Bang. În acest fel se naşte un nou Univers, chiar în interiorul universului nostru. Pe de altă parte, şi Universul nostru observabil ar fi apărut aşa, din spuma cuantică a unui univers precedent.

Vedeţi câte cuvinte am folosit şi câte noţiuni moderne, acum, la 170 de ani de la naşterea poetului ? Iată cum Eminescu pare să sugereze aceeaşi spumă cuantică, în doar câteva versuri, atunci când Luceafărul merge la locul naşterii Universului să ceară renunțarea la nemurire.

Căci unde-ajunge nu-i hotar,
Nici ochi spre a cunoaşte,
Şi vremea-ncearcă în zadar
Din goluri a se naşte.

“Vremea încearcă din goluri a se naşte”… Oare sunt aceste goluri spuma cuantică a spaţiu-timpului, din care se naşte un Univers cu timpul său?

Intuiţia lui Eminescu, care merge până la concepte moderne de mecanică cuantică, se recunoaşte şi în poezia “O, stingă-se a vieții…” Iată câteva versuri:

De mult a lumii vorbe eu nu le mai ascult,
Nimic e pentru mine ce pentru ea e mult.
Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…
Același șir de patimi s-a tors și s-a retors

Mesajul este cel de regret: de mii de ani oamenii nu se schimbă în bine. Totuşi, să recitim versul: Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors… Cum adică să vezi viitorul întors, ca pe un trecut? Oare se poate asta? Răspunsul este că da!

Astfel, fizicienii au remarcat un lucru ciudat: pozitronii, antiparticulele electronului, pot fi interpretaţi ca electroni care circulă înapoi în timp! Să zicem că noi ne uităm la un pozitron care stă pe loc. Îl privim acum, peste un minut, peste o oră… Pozitronul ăsta este, de fapt, un electron care vine din viitor. De aceea, pe măsură ce timpul creşte, noi vedem de fapt trecutul electronului. “Viitorul un trecut e, pe care-l văd întors…”. Teribilă intuiţie. Simplu spus, dacă ne uităm numai la antimaterie, vedem un viitor întors, adică un trecut al ei.

Ce ziceţi însă de un alt concept modern, ca cel al multiversurilor? Iată-l ascuns în poezia Venera şi Madona:

Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme şi vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără şi dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei.

Cum adică « Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alţi zei »? Ce pot fi “Cerurile cu alte stele” dacă nu alte universuri într-un MULTIVERS?

Lumea se întreabă azi dacă teoriile fizicienilor despre multiversuri sunt teorii ştiinţifice. Cum putem şti ce se află cu adevărat în celelalte universuri, dacă niciodată nu putem ajunge acolo? Cum putem crede că vom înţelege ce e acolo doar măsurând ce e aici? Oare să ne fi atins limitele, aşa cum ne făcea atenţi Eminescu acum aproape un secol şi jumătate, în poezia « La moartea lui Neamţu » ?

În zădar ne batem capul, triste firi vizionare,
Să citim din cartea lumii semne ce noi nu le-am scris.
Potrivim şirul de gânduri pe-o sistemă oarecare,
Măsurăm maşina lumii cu acea măsurătoare
Şi gândirile-s fantome, şi viaţa este vis.

Adevărul este că omenirea nu poate scăpa de dorinţa de a înţelege Cosmosul, chiar dacă el este un “vis”. Iar atunci când ne atingem limitele, când vedem că matematica ne lasă, dorim să simţim, măcar pentru o fracţiune de secundă, măreţia Creaţiei. Atunci lăsăm formulele şi ne întoarcem la poezie. Şi unde este mai frumos descrisă Creaţia Cosmosului decât în Scrisoarea I?

La-nceput, pe când fiinţă nu era, nici nefiinţă,
Pe când totul era lipsă de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns…
Când pătruns de sine însuşi odihnea cel nepătruns.
Fu prăpastie? genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă,
Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.
Umbra celor nefăcute nu-ncepuse-a se desface,
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Iată-l
Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl!…
Punctu-acela de mişcare, mult mai slab ca boaba spumii,
E stăpânul fără margini peste marginile lumii…
De-atunci negura eternă se desface în fâşii,
De atunci răsare lumea, lună, soare şi stihii…
De atunci şi până astăzi colonii de lumi pierdute
Vin din sure văi de chaos pe cărări necunoscute
Şi în roiuri luminoase izvorând din infinit,
Sunt atrase în viaţă de un dor nemărginit.

Ce frumos! Ce simfonie! Fiecare cuvânt se aşează la locul lui ca instrumentul dintr-o orchestră şi fiecare literă este potrivită ca o notă muzicală!

Vedem cum creaţia, în viziunea lui Eminescu, seamănă uluitor de mult cu Big Bangul, în forma primară a teoriei sale: “Dar deodat-un punct se mişcă… cel întâi şi singur. Cum din chaos face mumă, iară el devine Tatăl !”. Punctul de care vorbeşte Eminescu este Universul observabil, la începutul lui, când tot ceea ce vedem pe cer era înghesuit într-un spaţiu mai mic decât un vârf de ac.

Din nou, Eminescu a avut intuiţia teoriilor lui Einstein, a căror consecinţă este Big Bangul. Desigur, el nu s-a ghidat de teorii matematice, ci cel mai probabil a fost influenţat de ideile filozofice ale creaţiei din nimic, “Creatio ex nihilo”, cum i se mai spune. Până şi Biblia creştină descrie cum Creatorul a făcut tot cosmosul din nimic. Eminescu a încercat să îşi imagineze cum ar fi avut loc, iar versurile de mai sus sunt rezultatul acestui efort personal.

Dacă fizica explică doar ceea ce a fost DUPĂ Big Bang, Eminescu căuta să îşi imagineze şi ce a fost înainte. Lucrul acesta este însă de neînchipuit pentru mintea umană, iar asta se vede din formele « apofatice » pe care le construieşte Eminescu. Apofatismul este o modalitate de abordare a transcendenței divine constând în a spune ceea ce nu este Dumnezeu și nu ceea ce este el. Formele « apofatice » sunt folosite des în mitologie, teologie și poezie, pentru a sugera ceea ce este inefabil şi nu se poate defini. Iată forma construită de Eminescu:

La-nceput, pe când ființă nu era, nici neființă,
Pe când totul era lipsă de viață și voință,
Când nu s-ascundea nimica, deși tot era ascuns… /

Știm că, în acest poem, Eminescu a folosit și viziuni despre originile cosmice din “Imnul creațiunii”, cu care se deschide Rig Veda. Iată cum apar aici astfel de forme „apofatice” (traducere din limba engleză):

Atunci nu era nici ne-existență, nici existență
Nu era nici aer, nici ceruri deasupra. […] La început era doar întuneric ascuns de întuneric.

Eminescu continuă cu următoarele versuri :

Căci era un întuneric ca o mare făr-o rază,/
Şi în sine împăcată stăpânea eterna pace!…

Existenţa « întunericului ca o mare » sugerează prezenţa unui spaţiu gol, ceea ce desigur nu a fost aşa, căci, în varianta lui Einstein, timpul şi spaţiul au fost create la Big Bang. De aceea, nu putem spune că Eminescu a “descoperit” Big Bangul înainte de Einstein, ci doar că a avut o intuiție care se regăsește și în mitologia hindusă a Vedelor și a versificat-o extraordinar de frumos în cuvintele limbii române.

Primele momente de DUPĂ Big Bang sunt descrise foarte bine, poate surprinzător, în poezia Luceafărul. Aici, Luceafărul pleacă la Creatorul Cosmosului pentru a-i cere să fie nemuritor. Călătoria către acel loc este descrisă prin comparaţie cu « ziua cea dentâi » :

Şi din a chaosului văi,
Jur împrejur de sine,
Vedea, ca-n ziua cea dentâi,
Cum izvorau lumine;

Ziua cea dintâi este, desigur, Big Bangul, pe care Eminescu îl vede plin de haos, din care iese multă lumină.

Dar aşa este? Să ne aducem aminte cum, într-adevăr, imediat după Big Bang, Cosmosul era haotic. Particulele elementare nu apucaseră să se combine în atomi şi alergau, haotic, dintr-o parte în alta, ciocnindu-se mereu unele de altele. Sau, tot în versurile lui Eminescu:

Din chaos, Doamne,-am apărut
Şi m-aş întoarce-n chaos…

Pentru că aveau sarcini electrice şi erau accelerate în mişcare, particulele emiteau multă radiaţie electromagnetică, adică lumină, exact aşa cum zice Eminescu. Această lumină a fost emisă şi absorbită încontinuu de particule, până în anul 300.000, atunci când s-au format atomii. Aceştia, fiind neutri electric, nu au mai emis radiaţii electromagnetice iar lumina existentă deja a început să circule liber prin Univers.

Datorită expansiunii spaţiului, lungimea de undă a luminii a crescut, iar lumina aceasta ancestrală a ajuns în domeniul microundelor. Astăzi, o parte din ea o “vedem” în „puricii” televizoarelor cu tuburi catodice. O numim « radiaţie de fond ».

De aceea, de câte ori citim Luceafărul, să ne aducem aminte că el ascunde intuiţia poetului despre prima radiaţie luminoasă a Cosmosului : radiaţia de fond.

Să continuăm Scrisoarea I, cu descrierea atât de poetică a viitorului:

În prezent cugetătorul nu-şi opreşte a sa minte,
Ci-ntr-o clipă gându-l duce mii de veacuri înainte;
Soarele, ce azi e mândru, el îl vede trist şi roş
Cum se-nchide ca o rană printre nori întunecoşi,
Cum planeţii toţi îngheaţă şi s-azvârl rebeli în spaţ’

Dincolo de frumuseţea versurilor, recunoaştem încă o dată limitările intuiţiei, când ea nu dispune de informaţiile ştiinţifice necesare. Astfel, e adevărat că, la sfârşitul vieţii sale, Soarele va fi roşu. Cu toate acestea, el nu se va stinge, ci din contră, va creşte şi va „înghiţi” Pământul. De aceea, unii “planeţi”, cum este Pământul, nu vor îngheţa, ci vor arde.
După un timp, în locul Soarelui se va forma o pitică albă, adică o stea ce arde mocnit. Planetele care vor supravieţui, cum sunt cele mai îndepărtate, nu vor scăpa totuşi de atracţia gravitaţională a piticii albe, deoarece aceasta este încă masivă, având jumătate din masa Soarelui.
Dragostea lui Eminescu de ştiinţă se găseşte însă nu numai în ecuaţii, ci şi în manuscrisele sale. Printre ele, cel mai surprinzător este manuscrisul cu numărul 2267 care conţine, vă vine sau nu să credeţi, cunoscuta relaţie a lui Einstein E=mc2. Iată ce spune acest manuscris:

deci v (puterea de cădere) = md (masa multiplicată cu ridicarea) sau = mc2(masa multiplicată cu repejunea finală ridicată la pătrat)

Vedem cum, în manuscrisul lui Eminescu, ecuaţia apare sub forma v=mc2. Pentru a înţelege semnificaţia termenilor, citim în manuscris că:

Mărimea puterii de cădere, v, stă în proporţie directă cu mărimea masei m şi cu mărimea ridicării ei d.

Cu alte cuvinte, dacă ridicăm un corp de masă m la înălţimea d, acesta va avea o “putere de cădere” proporţională cu m și d. Ştim însă, de la mecanică, faptul că energia potenţială a unui corp de masă m, ridicat la înălţimea d, este mgd. Deci “puterea de cădere” v este de fapt energia potenţială, pe care o putem nota cu E. Avem atunci, în manuscrisul lui Eminescu, formula E=mc2, unde c, ne spune Eminescu, este “repejunea finală”, adică viteza!

Observând aceste relaţii, profesorul de fizică Ioan Câmpan a emis ipoteza că relaţia de mai sus chiar este ecuaţia lui Einstein, mai ales că, spune profesorul Câmpan, “repejunea finală” c trebuie interpretată ca viteza maximă pe care o poate avea un obiect, adică viteza luminii c!

Să fie aşa? Să fi descoperit Eminescu celebra formula E=mc2 cu câteva zeci de ani înaintea lui Einstein? Doar stă în manuscris, ne spune profesorul Câmpan! Ipoteza explodează în spaţiul public în anul 2016, atunci când Gheorghe Funar o face publică şi îl acuză pe Einstein de fraudă! Dar este aşa?

Nu am găsit imediat un răspuns complet al întregii poveşti, aşa încât am căutat singur să văd care e adevărul, mai ales că, aşa cum am văzut şi eu cu ochii mei, relaţia chiar există în manuscrisul lui Eminescu. Nu mi-a fost greu să găsesc adevărul, pornind chiar de la titlul manuscrisului, care este “F.R. Mayer: Observaţiuni asupra puterilor naturii nevieţuitoare”.

Astfel, titlul ne arată că textul lui Eminescu este o traducere după un articol al lui Robert Mayer, care a trăit cu câteva zeci de ani înaintea lui Eminescu. Mayer era un chirurg cunoscut în Germania, care a descoperit primul principiu al termodinamicii, cel de conservare a energiei.

Astfel, el observase că oamenii de la ecuator au sângele mai închis la culoare. Curios, a studiat sângele şi a descoperit că el conţine mai puţin oxigen. Lipsa de oxigen l-a intrigat şi s-a gândit că se datorează căldurii tropicale. Simplu spus, pentru că e deja cald acolo, corpul oamenilor are nevoie de mai puţin oxigen să îşi menţină temperatura, deci de mai puţină energie. Asta sună deja a conservarea energiei, nu-i aşa?

În şederea sa la Berlin, Eminescu a urmărit cursurile lui Hermann Helmholtz, care era pe urmele aceluiaşi principiu de conservare a energiei, iar la acesta a găsit articolul lui Robert Mayer.

Am căutat şi eu articolul original al lui Mayer şi l-am găsit pe internet. Nu mi-a fost greu să văd că manuscrisul lui Eminescu este o traducere cuvânt cu cuvânt a articolului lui Robert Mayer, apărut cu aproape zece ani înainte ca Eminescu să îşi înceapă studiile. Deci, nici vorbă de vreo prioritate a lui Eminescu. Dacă este vreo prioritate, ar trebui să fie a lui Robert Mayer.

Cu toate acestea, enigma nu mi se părea rezolvată, pentru că şi în articolul lui Mayer apare aceeaşi formulă E=mc2, înainte ca Einstein să se nască. Totuşi, articolul lui Mayer lămureşte termenii. Astfel, aici se vede bine cum c nu este viteza maximă a obiectelor în cosmos (adică viteza luminii) ci viteza finală pe care o are un obiect de masă m, aflat în cădere liberă. Ecuaţia E=mc2 trebuie citită atunci ca energia cinetică pe care o are un corp în cădere liberă, atunci când viteza lui este c. Sau, dacă notăm cu v viteza finală, energia ar fi E=mv2. Acum, însă, orice elev care trece prin fizica de liceu ştie că energia cinetică a unui corp este E=mv2/2. A pierdut Robert Mayer factorul de 2?

Răspunsul este pozitiv, iar asta este ultima piesă din puzzle. Într-adevăr, valoarea energiei cinetice nu s-a ştiut cu precizie în vremea lui Mayer. De fapt, factorul de 2 care lipseşte la Mayer fusese descoperit doar cu 10 ani înainte de fizicianul Rudolf Clausius. Pe de o parte, Mayer nu aflase de acest factor 2, pe de altă parte el era un chirurg, mai puţin familiarizat cu uneltele matematice ale fizicii. Şi, uite aşa, Mayer a ignorat un factor de 2, ajungând să scrie o ecuaţie identică cu cea a lui Einstein, care va apărea apoi în manuscrisul lui Eminescu, cu mult înainte ca Einstein să o descopere! Pură întâmplare!
Legătura dintre Eminescu şi Einstein nu se termină totuşi aici. Chiar dacă formula E=mc2 nu este creaţia lui Eminescu, o altă legătură există, iar ea poartă numele unei tinere femei: Melania Şerbu.

În anul 1928, aceasta locuia în Braşov şi era fascinată atât de poezia lui Eminescu cât şi de teoria relativităţii, dezvoltată de Einstein. Melania recunoştea conceptele de relativitate din nuvela “Sărmanul Dionis”, pe care le-am menţionat şi noi. Sub impresia lor, Melania îşi ia inima în dinţi şi îi scrie direct lui Einstein, cu adresa simplă: Albert Einstein, Berlin. Îi traduce în limba germană vorbele poetului şi îl roagă să o ajute să le înţeleagă.

Spre surpriza ei, scrisoarea ajunge la Einstein, care iată, ia prima dată contact cu Eminescu, la aproape o jumătate de secol de la moartea poetului! Şi astfel, peste veacuri, cei doi îşi dau mâna: un fizician şi un poet. Fiecare cu felul său de a înţelege și de a reprezenta Cosmosul şi omul din el.

Einstein nu numai că citeşte scrisoarea Melaniei, dar îi şi răspunde franc:

Mult stimată domnişoară Şerbu . Dv consideraţi că pasajele citate din nuvelă ar avea vreo legătură cu această teorie, însă fără cunoştinţe de fizică teoria relativităţii nu poate fi înţeleasă.

Cu alte cuvinte, dacă poetul şi fizicianul sunt uniţi în căutarea înţelesului cosmosului şi al vieţii, totuşi, îi desparte metoda. Fizicianul foloseşte creionul pentru a scrie ecuaţii, iar poetul foloseşte acelaşi creion, dar pentru a scrie versuri şi a trezi emoţia.

Corespondenţa dintre Melania Şerbu şi Einstein continuă apoi zeci de ani, Melania fiind ajutată să urmeze calea fizicii. Einstein ajunge să îi scrie chiar lui Nicolae Iorga, sugerându-i să schimbe legile ţării pentru a permite unui grup mai mare de elevi să urmeze studiile universitare, aşa cum era cazul Melaniei. Impresionat de scrisoare, Iorga chiar face asta. În final, Melania îşi îndeplineşte visul şi ajunge profesoară de fizică în Israel.

Vă spun sincer, de fiecare dată când citesc ecuaţiile lui Einstein sunt uimit de ordinea pe care creierul meu o recunoaşte în Univers. De fiecare dată când citesc versurile lui Eminescu tremură pielea pe mine, pentru că mă face să intuiesc ceea ce fizica nu poate descrie. Iată cum spune asta chiar el, în poezia « Numai poetul ».

Lumea toată-i trecătoare,
Oamenii se trec şi mor
Ca şi miile de unde,
Ce un suflet le pătrunde,
Treierând necontenit
Sânul mării infinit.

Numai poetul,
Ca păsări ce zboară
Deasupra valurilor,
Trece peste nemărginirea timpului:
În ramurile gândului,
În sfintele lunci
Unde păsări ca el
Se-ntrec în cântări.

Notă: Autorul articolului, Cristian Presură, este doctor în fizică și cercetător la Philips Research Eindhoven și autorul cărții Fizica povestită.

Nota redacției: Apreciem în mod deosebit demonstrația faptului că nu există nicio legătură între poezia La steaua și teoria relativității, așa cum se extaziază mulți năuci!