“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

securisti

  • Dan Puric: „Ce e România? Un ghetou de muncă forțată condus de securiști slugarnici și oculta internațională”

    ab1fb2331b7157166ae13bb00dcb2ab1

    Actorul, regizorul și scriitorul Dan Puric a fost invitatul avocatului Florentin Țuca la ediția numărul 29 a podcastului „Pe drept cuvânt”.

    În cadrul emisiunii, printre alte subiecte dezbătute, Dan Puric a explicat care este diferența între a întreba „Ce este România” și „Cine este România?”.

    „Ce e România, Florentin? Un ghetou de muncă forțată, cu șapte milioane aruncați în afară, condus de niște securiști slugarnici și oculta internațională și jupuit.

    Cine este România? Este grădina Maicii Domnului. Depinde la ce te racordezi”, a spus Dan Puric.

    VEZI ȘI – JEGURILE PSD-iste mint fermierii că din cauza PNRR nu pot face nimic!

  • Cum să înțelegi în 5 minute societatea românească? Simplu: citind rândurile de mai jos!

    media 148897474573892000

    Cum să înțelegi în 5 minute societatea românească?
    Simplu: citind rândurile de mai jos!
    Vă spuneam pe 17 decembrie 2023 (text preluat și de câteva publicații naționale) că „Există un sistem care chiar funcționează la nivelul statului român și acela e… Sistemul, sau „Deep State”-ul – cum îi zice parteneru’ strategic, sau – mai „pe vechi” – Securitatea!”

    Și vă spuneam că în mandatele lui Iohannis bugetul SRI a crescut de 5 ori (sau mai exact cu 495%!!!) din 2015 până azi și că bugetul SRI crește și în 2024 cu 25% față de 2023, ajungând la 5,45 miliarde lei (adică 1,1 miliarde Euro!!!).
    Pe scurt, vă mai spun azi și că bugetul SIE a deși crescut în 2024 față de 2023 cu doar 1,75%, totuși în 2023 a avut o creștere de la 600 milioane lei în 2022 (buget cu 44,7% mai mare decât în 2021!!) la 719 milioane lei, adică o creștere a bugetului SIE în 2024 cu 17,84 față de 2022.

    Per total, în ultimii 9 ani, sub mandatele lui Klaus Werner Iohannis, și bugetul SIE a crescut de aproape 5 ori (mai exat 482,5% !!!) față de bugetul SIE din 2015 care era de 225 milioane lei.
    Și bugetul STS a crescut în 2024 absolut normal în an electoral (😉), ajungând la aproape 1,9 miliarde de lei pentru STS, cel mai mare buget din istoria acestei instituții, un buget care a crescut de la 246 milioane în 2015 de 8 ori până la nivelul anului 2024 (mai exact o creștere cu 772,3 %).

    Să mai adăugăm și SPP-ul la platoaș? Fie! În 2024 bugetul SPP va fi de 353,413 milioane lei, cu 30% mai mic decât în 2023 (deh, probabil că Iohannis nu mai are timp să viziteze și cealaltă jumătate de lume nevizitată anul ăsta), dar cu 2 ori și jumătate (mai exact cu 267%) mai mult față de bugetul de 132 milioane lei, cât era bugetul SPP în 2015.

    Ca o concluzie, în 2024 România cheltuiește pe securiști și securisme un total de 8,422 miliarde lei față de 1,994 miliarde în 2015, adică cu 4,222 mai mult (!!!) în timp ce veniturile bugetare au crescut de la 107.413 milioane lei în 2015 la 308.205 milioane lei în 2024, adică o creștere de doar 2,86 de ori.
    Într-un cuvânt, bugetele securiștilor au crescut de aproape două ori mai mult decât ar fi trebuit să crească în raport cu creșterea veniturilor bugetare.

    Ei și?
    În 19 Decembrie 2023 a fost votat în Parlament bugetul pe 2024.
    NICIUN PARLAMENTAR NU A DEPUS NICIUN AMENDAMENT REFERITOR LA BUGETELE SERVICIILOR,
    NICIUN PARLAMENTAR NU A SCOS NICIUN CUVÂNT DE LA TRIBUNA PARLAMENTULUI CU PRIVIRE LA BUGETELE NESIMȚITE ALE SERVICIILOR SECRETE!!!
    That’s a fact!

    La ora 15:22 grupurile AUR au părăsit ședința plenului pe motiv că s-au respins toate amendamentele lor la bugetul pentru Educație – (anexa 3/25, dar la care nici ei nu au votat fiind toți la pupitrul central, cu pancarte A3 cu textul “40% PENTRU PROFESORI”), în schimb niciun parlamentar AUR și niciun alt „independent” nu a scos niciun cuvințel, nu a depus niciun amendament cu privire la nesimțitele bugete ale securiștilor!

    În fapt, între 15:58 și 15:59 (în două minute!) s-au votat patru anexe:
    3/31 SRI (216P, 57C, 5A)
    3/32 SIE (226P, 60C, 1A)
    3/33 SPP (227P, 60C, 4A)
    3/34 STS (231P, 61C, 2A).
    La toate anexele: nici un amendament, nici o intervenție!
    MUCLES… deși personal avertizasem și presa și capii „partidelor de opoziție” încă din 17 Decembrie cu privire la creșterile aberante ale bugetelor securiștilor. Degeaba.

    Ceea ce dovedește odată în plus ceea ce știam deja: de aceea sunt și vor fi în Parlament – ca să tacă atunci când trebuie și să execute ordinele securiștilor atunci când le primesc!
    De aceea toți care sunt acolo „merită” să fie parlamentari ai Securistanului România.
    Și de aia alții nu sunt și probabil nici nu vor fi vreodată…
    Pentru că așa e scris „în stele”… și de stelele din pădurile Securistanului Românesc!

    Autor: Dan MV Chitic

  • Generalul Radu Theodoru: ADEVĂRUL DESPRE ROMÂNIA ȘI DECEMBRIE 1989

    186461

    ADEVĂRUL DESPRE ROMÂNIA ȘI DECEMBRIE 1989

    General maior aviator veteran de razboi
    Radu Theodoru

    1. Victor Roncea face parte din specia rară a gazetarilor care posedă o conștiință civică rară în sfera eticului, a moralului și a responsabilităților sociale și naționale. Salvat prin conștiința critică de derapajele penibile ale celor 30 de ani de gazetărie a senzaționalului ieftin exprimat printr-un limbaj de rigolă pestilențială, deopotrivă de subordonare politică, economică, patronală, operează în contemporan cu o judecată valorică fermă temeinicită pe esența dinamică a naționalului.

    2. În volumul pe care-l prezintă cititorului dornic să-și esențializeze cunoașterea loviturii de stat din decembrie 1989 haotizată deliberat prin mijloacele și tehnicile dezinformării și ale intoxicării intelectuale, Victor Roncea își dovedește capacitățile de analist al evenimentului istoric investigat selectându-i momentele referențiale, în contextul politic Mondial care a finalizat Războiul Rece dintre capitalismul reprezentat de superputerea Statele Unite cu componentele militare NATO și creatura lui rebelă, comunismul, reprezentat de superputerea Uniunea Sovietică având componentă militară Tratatul de la Varsovia.

    3. Momentul referențial cheie cu explozie intarziată – lovitura de stat din România și asasinarea rituală a președintelui Nicolae Ceaușescu și a soției sale, Elena Ceaușescu -, este situată geografic de Victor Roncea în Malta, unde se repetă tejghetăria și croitoria politică a celor “mari”, care încă din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, pe langă problemele militare de ordin secund au stabilit împărțirea sferelor de influență postbelice. Cu deosebire că Stalin a fost vedeta, occidentalii având nevoie de ajutorul Armatei Roșii, chiar de ei dotată cu tehnică de luptă și bună parte din logistica necesară; pe când la Malta vedeta a fost Bush, Gorbaciov acceptând să dea față umană dictaturii comuniste, democratizand-o și, implicit, să restrângă sfera de influență sovietică în Europa de Est și, probabil, nu numai, după doctrina guvernului din umbră al Statelor Unite: “să nu câștigăm războiul cu comunismul, nici să nu-l pierdem, să-l umanizăm”.

    Acest moment referențial este bine documentat de Victor Roncea, care în mod cu totul lăudabil introduce în temă papalitatea, reprezentată atunci de un papă cu totul original, făcând un joc pe muchie de cuțit între Oculta care l-a papalizat, doctrina New Age travestită în ecumenism și catolicismul pe care l-a subminat la Conciliul Vatican II, dar numai până la un punct de la care n-a mai cedat, intrând în pierdere de viteză, apoi scos din joc.
    Pentru a înțelege mai bine momentul Malta, cu rădăcinile lui în politica Ocultei prin Roosevelt, ar fi fost interesant să se citeze din scrisoarea acestuia către Stalin, intermediar fiind marele rabin Zabruski, prin care i s-a promis dictatorului roșu ieșire la Mediterana. Citez din textul scrisorii:

    “Casa Albă, Washington, 20.02.’43.
    Draga Domnule Zabruski,
    Cum am avut plăcerea de a vă spune, ca și dlui Weis, sunt profund emoționat pentru că Congresul Național al tânărului stat Israel a avut extrema bunătate de a mă propune mediator pe lângă prietenul nostru comun Stalin… Statele Unite ale Americii și Marea Britanie sunt dispuse fără nici o restricție mentală – să dea URSS-ului paritate absolută și drept de vot în reorganizarea viitoare a lumii de după război… În egalitate cu Anglia și Statele Unite ea va fi membră a înaltului tribunal care va fi creat pentru a rezolva diferendele dintre națiuni și ea [URSS – n.n.] va interveni la fel, identic în selecția, prepararea, înarmarea și comandamentul forțelor internaționale, care sub ordinele Consiliului continental, vor veghea în interiorul fiecărui stat la menținerea păcii în spiritul demnei Societăți a Națiunilor. Astfel, aceste entități instituite și armatele lor anexe își vor putea impune deciziile și să se facă ascultate… [Atenție]… Noi acordăm URSS-ului un acces la Mediterana, noi suntem de acord cu dorințele sale referitor la Finlanda și Baltica și vom cere Poloniei o atitudine judicioasă de înțelegere și compromis. [N.B de două ori atențiune] Stalin va conserva un câmp vast de expansiune în inconștientele mici țări din Estul european – totuși ținând cont de drepturile care se datoresc fidelității Iugoslaviei și Cehoslovaciei [Atenție] și el va recupera în totalitate teritoriile care au fost smulse temporar Marii Rusii”.

    Printre ele Basarabia, nordul Bucovinei și Herța. Consider citatul din scrisoare lămuritor atât pentru destinul pe care l-a hotărât „inconștientei mici țări România”, teritoriilor ei istorice, croitoria politică sub forma dictatului având urmări tragice în spațiul Est-european cadorisit lui Stalin cu filotimia paranoică a unui proprietar galanton.

    Ecourile filotimiei la Malta: zisele revoluții de catifea și sângeroasa lovitură de stat de la București! Cum cei doi “mari” de la Malta au făcut hagialâc la Vatican, cu acuratețe semnalat de Victor Roncea, consider necesar un spor de informare în ceea ce îl privește pe papa Wojtyla, care nu întâmplător se numea și Katz.

    O SCURTĂ PARANTEZĂ PAPALĂ, care lărgește perspectiva acestui excelent volum documentar. Mesager al curentului New Age pe toate continentele, de la triburile din Borneo la cele ale rămășițelor indienilor din Canada, pufăind din pipa păcii ecumeniste, vajnicul papă Wojtyla s-a implicat financiar și paraduhovnicește de partea catolicilor în războiul civil care a destrămat Iugoslavia și tot el se află în culisele protectoare ale celor trei țări catolice care, la Vișegrad, și-au adjudecat regim preferențial față de cele ortodoxe din fostul lagăr socialist.
    – 1991, 17 august. Papa se întâlnește la Pecs cu cardinalii unguri. Din declarațiile papei: Vă asigur că împărtășesc aspirațiile voastre și voi veni să vă văd în Croația [n.n. – care nu este Ungaria… Și, atenție…] catolicismul se oprește pe Carpați.
    – 1993, 21 iunie. Gazeta „Liberation”: „Prin presiunile lor în favoarea independenței Croației și Bosniei, responsabilitățile Germaniei și Vaticanului în accelerarea crizei sunt, în mod evident, zdrobitoare.”
    – 1993, Jacques Merlino, redactor-șef adjunct al Televiziunii Naționale Franceze pentru canalul FRANCE 2 în volumul LES VERITES YOUGOSLAVES NE SONT PAS TOUTES BONNES A DIRE, Editura Albin Michel, Paris, 1993, volum prefațat de generalul M. Gallois, pagina 84: „Banca Vaticanului varsă 1.988.300 dolari prin intermediul Institutului Pentru Răspândirea Religiei pentru cumpărarea de arme din Beirut și oferirea acestora Croației.”
    – 1993, 6 martie, papa Ioan Paul al II-lea, Wajtyla Kats îi scrie lui Boutros Ghali (O.N.U). Scrisoarea începe așa: „Dumnezeul meu, ce-am făcut.”
    Iezuitismul este viu și încheie această paranteză care se leagă nemijlocit de Malta semnalând că în jocul de putere post Războiul Rece americanii sunt cei care păstrează inițiativa geostrategică.

    4. Conceput ca o operă documentară, volumul semnat de Victor Roncea ne dezvăluie tendințele centrifuge ale statelor cedate de S.U.A și Anglia lui Stalin concretizate violent în R.D.G, Polonia, Ungaria și Cehoslovacia în România luând aspectul unei politici de stat etapizată în acte politice interne și externe vizând eliberarea succesivă de dictatul Moscovei, restabilirea legăturilor economice și politice internaționale indiferent de orânduire politică, eliberarea de dogmele leninist-staliniste, în economie, deosebit în cultură prin restabilirea legică a legăturii cu cea interbelică, accent puternic pus pe istorie, atât de incomod încât a condus la conclavuri ideologice sovieto-române și în final la dialogul Brejnev-Ceaușescu pe temă. Având susținerea Chinei atât ideologică cât și politică, evoluând în prim plan al diplomației mondiale, Ceaușescu în totală contradicție cu evoluția politicii celor două superputeri, S.U.A și U.R.S.S, s-a grăbit să pună pe agenda lui diplomatică problema de maximă dificultate atât pentru Uniunea Sovietică cât și pentru S.U.A cerând anularea tuturor tratatelor încheiate cu Germania hitleristă, în principal vizând tratatul Ribbentrop-Molotov cu consecința firească, realipirea Bucovinei de Nord și a Basarabiei atât de ușor cedate de Roosevelt lui Stalin. Lovitură politică punând în discuție cea mai fierbinte problemă a Sovietelor. Pastrarea unității Tratatului de la Varșovia. De aici și replica-sentință a lui Gorbaciov la ultima întâlnire de la Moscova: „Veți mai trăi până în ianuarie” sau cam așa ceva.

    5. Ce mi se pare deosebit de subliniat în ansamblul de intercondiționări Malta-Europa de Est – România și lovitura de stat cu asasinarea rituală a soților Ceaușescu este sinteza algoritmului folosit de serviciile speciale sovietice pentru a realiza perestroika lui Gorbaciov: cosmetizarea „democratică” a regimurilor totalitare într-un comunism cu față umană, operație excelent documentată de gazetarul Victor Roncea. Din a cărui sinteză se desprinde limpede că „politicul” sovietic a fost mai puțin realist decât concluziile KGB-ului, cazul exemplar este Republica Democrată Germană și că, atât „revoluțiile de catifea” cât și lovitura de stat din România au fost pregătite minuțios cu mult timp înainte de declanșarea lor „spontană”, după un scenariu șablon cu mici retușuri și adaptări locale; doar scenariul din România fiind îmbogățit substanțial.

    După Victor Roncea scenariul „revoluțiilor de catifea” ar avea următorul desen:

    – O sinteză a situației interne,

    – Stabilirea opozanților din interiorul conducerii de partid la secretarul general și susținătorii lui. Ocrotirea acestora – pentru a fi folosiți la momentul oportun,

    – Stabilirea și menajarea factorilor de influență opozanți din partid,

    – Introducerea clandestină de diversioniști profesioniști ai KGB-ului și ai trupelor SPETNAZ,

    – Asocierea conducătorilor instituțiilor de forță ale statului țintă,

    – Producerea unor manifestații de stradă revendicative care să motiveze o plenară de urgență a conducerii partidului,

    – La plenară, opozantul sugerat de KGB și ales de Gorbaciov să ceară demisia șefului de partid, cerere documentată cu argumente ale opoziției interne de partid și susținută de revendicările străzii.
    Acolo unde lucrurile erau mai lâncede, au intervenit animatori în chip de turiști, în cazul RDG-ului și al României, bunăvoința oportună și substanțială a Ungariei, pionul de manevră sovietic în cadrul tratatului de la Varșovia.

    ÎN LOC DE CONCLUZIE: Cu toată lipsa de documentare a decembriadei bine orchestrată de autorități spre a i se păstra imaginea de „revoluție” încropită nedibaci și scălâmb de Ion Iliescu și complicii lui, scotocind în arhive, confruntând declarațiile unor actori de prim plan implicați în evenimente adunate de Asociația Civic Media cu opiniile unor istorici de prestigiu din țară și de peste hotare, publicând stenogramele ciuntite ale ședințelor conducerii de partid, intervențiile președintelui Ceaușescu aici și la Moscova, statisticile invaziei de turiști sovietici, de cetățeni români trecuți granița în Ungaria și returnați în chip de diversioniști, nemaipomenind de războiul electronic declanșat de sovietici și unguri, Victor Roncea încheagă imaginea veridică a decembriadei, punând semnul întrebării pe declarațiile martorilor și, esențial, demonstrând argumentele de fond care au declanșat intervenția sângeroasă din România: spaima dezintegrării Tratatului de la Varșovia și punerea în discuție a Tratatului Ribbentrop-Molotov, idee politică respinsă vehement de ambii turiști maltezi.

    Las cititorilor curiozitatea de a descrifra adevărul despre România și decembrie 1989 din vastul documentar semnat de Victor Roncea.

    Grădiștea pe Argeș, 2020

  • Nu mai avem loc de securiști! Locuri rezervate pentru minorități, la SRI …la facultate

    SRI

    Serviciul Român de Informații (SRI) are locuri rezervate la Facultatea de Matematică și Informatică a Universității București alături de categorii defavorizate, minorități vulnerbile, potrivit unui tabel. Informația este corectă, spune jurnalistul Ionuț Cristache.

    Nu mai avem loc de securiști!!!!, se revoltă Cristache.

    tabel 1024x387 1

    Descoperita de Adriana Vitan Balint, pe site-ul institutiei. A verificat telefonic: SRI e SRI, nu un alt acronim. Deci: locuri rezervate pentru persoane cu handicap, minoritati vulnerabile si… securisti!

    TOCMAI CE AM INCHIS CU SECRETARIATUL FACULTATII!!! Informatia este corecta! SERVICIUL ROMAN DE INFORMATII are 12 locuri rezervate la Facultatea de Matematica si Informatica a Universitatii Bucuresti alaturi de categorii defavorizate, minoritati vulnerbile etc! NU MAI AVEM LOC DE SECURISTI!!!!

  • TÂRFE ȘI COCAINĂ …la MApN

    02 03 15

    Mandatul tot mai discretului Angel Tîlvăr, cu tot trecutul său de ”bătrân combinator” securist devine pe zi ce trece ”aghiasma” cu care fac ”gargara” ministerială adevărații comandanți ai Ministerului Apărării Naționale!

    Adică nu ”bătrânul” Tîlvăr sau veșnic ”tânăra speranță” Bachide… Nici ambițiosul șef al Statului Major General, Daniel Petrescu, cu tot cu generalii săi… Și nici măcar ofițerii Direcției Generale de Informații a Armatei…

    Pentru că, la Armată cel puțin, tot Contrainformațiile Militare dețin comanda absolută. Astfel că, după ce și-au ”împachetat” superiorii din organigramă cum vor face ei o ”figură frumoasă” pentru opinia publică de la noi și cea internațională, ”creierele” DCiSM au declanșat una dintre cele mai ”subversive” operațiuni desfășurate la vârful sistemului în ultimele trei decenii.

    ”Pe deplin acoperiții”, aduși înapoi ”din sursă externă”!
    Primul pas pe acest drum lăturalnic de preluare cu totul a controlului Ministerului Apărării Naționale fiind cu adevărat unul remarcabil, trebuie să o recunoaștem…

    02 032 17 jpg

    Astfel că, bine ”fezandat” în ultimele luni, ministrul Tîlvăr chiar a ajuns să creadă că el și doar el este adevăratul ”mascul alfa” al întregului Minister al Apărării Naționale. Astfel că s-a trezit cum deja este aplaudat la scenă deschisă pentru ”curajul nebun” de a recunoaște public deficitul crunt de personal cu care se confruntă tocmai Direcția Generală de Informații a Armatei. Astfel că ”bătrânul Tîlvăr” a ”bătut cu pumnul în masă” și a anunțat ”reorganizarea” întregii Direcții. Ce este drept, doar cu jumătate de gură și privind panicat în jur… Numai că ”Direcția” nu a protestat… Ba chiar a îmbrățișat cu un oricum suspect entuziasm propria sa ”decapare”…

    Șefii din umbra DCiSM – că doar la șprițuri mai dă ordine și Gabriel Stan, se știe! – fiind în mod normal primii care ar fi trebuit să avertizeze că ”marea debarasare” de actualele cadre și înlocuirea lor din ”sursă externă” ar fi o adevărată catastrofă pentru Informațiile Militare… Așa cum de altfel s-a întâmplat și la toate celelalte instituții de forță și structuri similare…

    Numai că măsura va lovi doar DGIA… În timp ce ”enclava” DCiSM va rămâne singura nelovită de acest ”cutremur”!

    Și uite cum, locul ”ejectaților” din DGIA va fi luat de ”pe deplin acoperiții” Direcției de Contrainformații și Securitate Militară. Cei care acum activează, unii de ani și ani de zile, pe la diverse ministere și alte structuri și agenții guvernamentale, cu statut de ”funcționari speciali”…

    02 033 16 jpg

    Și care acum vor fi aduși ”înapoi acasă”, dar ”din sursă externă”! Ce este drept, și pentru a beneficia la vedere de drepturile ce li se cuvin și pentru a își calcula astfel mult mai liniștiți ”proiecțiile” pensiilor mixte specialo – militare… Dar mai ales pentru ca astfel să se ”închidă cercul” și DCiSM să preia comanda întregii Direcții! Și implicit a MApN… A Armatei… Dar mai ales a ”feliei” pentru ”înzestrare” și deci a contractelor de zeci de miliarde de euro ce urmează să fie semnate în regim G2G… Și poate chiar pentru a șterge în fața tot mai suspicioșilor parteneri americani ”urmele” contactelor neautorizate cu iz de… Rheinmetall german! Hopa, uite că se știe!!!

    Scapă de ”expirați”!
    Și uite cum, chiar a doua zi după anunțarea ”reorganizării” DGIA a fost detonată ”la pachet” și ”predarea necondiționată”, către ”muribundul” CNSAS, a ”arhivei militare” a Direcției Generale de Informații a Armatei! Dar până în 1989 doar… Astfel că doar ”expirații” septuagenari care riscă mai nimic vor fi dezvăluiți, după alți câțiva ani de ”săpături istorice”, drept ”acoperiți” ai fostei DIA…

    Astfel că DCiSM-ul nici usturoi nu a mâncat, nici gura nu îi miroase! Își va putea aduce proprii ”pe deplin acoperiți” ca să umple organigrama întregii Direcții Generale de Informații a Armatei…

    Însă cel mai mare succes ar fi că astfel ”opinia publică” românească își va lua ”tributul” de securiști… Astfel că predarea ”conservelor” oricum ”expirate” va duce la salvarea actualelor ”fantome”…

    AVEM LISTA!
    Numai că vorbim, totuși, de aceiași ”eroi” care nu au îndrăznit să se apropie de ”antena GRU” aflată la o aruncătură de băț de chiar sediul Guvernului României nici măcar în fuga mașinilor militare! Dar care, în schimb, și-au umflat conturile cu decontarea ”fake rapoartelor” despre presupusa monitorizare a ”agenților GRU din România”.

    În timp ce, pentru a fi siguri că nimeni nu va îndrăzni să îi deranjeze, fie ei politicieni, demnitari, generali, comandanți sau mai ales magistrați militari, ”CI”-iștii Armatei au întocmit și umblă la ei cu ”lista” tuturor celor vulnerabili… Mai ales a celor pe motive de ”târfe și cocaină”…

    Numai că, ghinion, uite că Direcția de Contrainformații și Securitate Militară nu este chiar singura structură de informații din lume asta!

    Așa că mai există o listă… Cea a ”deplin acoperiților” DCiSM care i-au ”vulnerabilizat” pe toți cei de pe ”lista lor neagră”! Cum? Dându-le o mână de ”livrare” la întreținerea acestor vicii…

    Listă care, dacă tot clamează DGIA că vrea curățenie generală la nivelul MApN, uite că a ajuns și la partenerii strategici… Cei cărora s-ar putea să nu le mai convină și faptul că, în afara ”vulnerabilizaților” magistrați români, aceeași metodă desprinsă parcă dintr-un hit al B.U.G. a fost folosită și pentru vulnerabilizarea altor militari…

    Și dacă până acum DCiSM le-a spălat ”rufele murdare” în liniște, a fost OK… Dar trecerea la ”next level” este, totuși, cu totul altceva…

    Așa că oamenii care ani de zile i-au pupat ”ghiulul” – și nu numai! – lui Gabriel Oprea s-ar putea să fi deschis prea devreme șampania…

    Catalin Tache / Ziarul National

  • CTP la moartea turnătorului la Securitate – Stolnici: „Unde-l va trimite Dumnezeu, în rai, că are și Tatăl Nostru nevoie de informatori performanți?”

    image 2023 05 20 26278179 0 constantin balaceanu stolnici„A sucombat un sfânt”, începe el postarea pe rețelele de socializare.

    „A încetat din viață boierul academician Bălăceanu-Stolnici, unul dintre cei mai vomitivi turnători din istoria Securității. A dat pe mâna organelor, contra bani și titluri universitare, zeci de ani, zeci de «dușmani ai poporului», potrivit verdictului CNSAS din 2007”, continuă el.

    Apoi face referire la aprecierile care i s-au adus la împlinirea vârstei de 100 de ani, datorită activității sale academice. Publicistul însă folosește tot o notă ușor ironică.

    „Mult lăudat de Securitate pentru «calitatea informațiilor» și «capacitatea de sinteză». Mult lăudat, de asemenea, de către Ioan Aurel Pop și Raluca Turcan, pe 7 iulie anul acesta, la Academia Română, cu ocazia împlinirii vârstei de 100 de ani. Patriarhul Daniel i-a conferit ordinul numit, cum dracu altfel, <Sfântul Ioan Gură de Aur>”, mai scrie CTP.

    Apoi încheie cu o altă ironie.

    „O întrebare pentru credincioși: unde-l va trimite Dumnezeu pe acad. dr. Bălăceanu-Stolnici, în iad, pentru păcatele lui, sau în rai, că are și Tatăl Nostru nevoie de informatori performanți?”

    Academicianul Constantin Bălăceanu Stolnici a murit la vârsta de 100 de ani, a anunțat pe Facebook Universitatea Ecologică.

    Medicul neurolog profesor Constantin Bălăceanu-Stolnici , membru de onoare al Academiei Române, s-a născut la 6 iulie 1923, la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Medicină din Bucureşti, în 1947. În 1968, a obţinut titlul de doctor în ştiinţe medicale.

    Stolnici a fost colaborator al Securității, după cum arată o decizie din 2007 a Consiliului Naționale pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS), decizie care nu a fost contestată, potrivit site-ului instituției.

    Datele CNSAS arată că Stolnici a fost recrutat de Securitate în 1965, iar academicianul a fost informator activ până la căderea regimului comunist.

    Numele său de cod era ”Laurențiu”. Stolnici a primit bani, dar și alte avantaje, precum vize de ieșire din țară sau promovare profesională, în urma colaborării cu Securitatea.

    Potrivit jurnalistului Neculai Constantin Munteanu, citat de G4Media, unul dintre obiectivele vizate de turnătorul Bălăceanu Stolnici a fost postul de radio Europa Liberă. El a oferit Securității o schiță a apartamentului în care locuia Vlad Georgescu, directorul postului de radio.

    VEZI SI – Masonul Stolnici s-a dus sa-l intalneasca pe „Marele Arhitect”! Mizerabilul si-a turnat propria slujnica, o amarata de femeie care isi castiga existenta cu sudoarea fruntii!

  • Deutsche Welle: “Securitatea a controlat și controlează încă lucrurile”

    dosare 1

    Germina Nagâț, membră în Colegiul Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității, dezvăluie că o parte a dosarelor fostei Securități se află și după trei decenii în custodia armatei, care refuză să le predea:

    ”Nu putem ști dacă arhiva primită de CNSAS e „toată” sau completă, fiindcă nu avem niciun inventar de referință, valabil pentru momentul ianuarie 1990, cu care să facem comparația. Într-adevăr, cea mai mare parte a arhivei CNSAS provine de la SRI, însă mai sunt și alți deținători care, după Revoluție, au gestionat părți importante din arhiva Securității și de la care am preluat prea puțin. În plus, și traseul legal al dosarelor a complicat mult lucrurile” afirmă Nagâț.

    ”Până la înființarea SRI, arhiva Securității a fost în custodia MApN, însă o parte nu s-a mai întors niciodată la continuatorul legal. Încă mai purtăm negocieri în privința dosarelor din arhivele militare și încă mai sper să apară cândva și rezultate” mai spune cercetătorul. Și tot ea oferă și explicațiile acestei bătălii pentru ținerea dosarelor Securității sub obroc:

    ”Din păcate, cu cât arhiva Securității e mai bine studiată și produce efecte în spațiul public, cu atât devine mai clar că n-a fost vorba doar despre „senzația” că Securitatea a controlat și controlează încă lucrurile, deși impresia asta o aveam mulți, după Revoluție. Acum, cu documentele în față, putem vorbi despre certitudini. A durat exasperant de mult, dar am aflat, iată, după deschiderea arhivei CNSAS, că multe întreprinderi din România s-au privatizat cu contribuția ofițerilor de Securitate care răspundeau de obiectiv, că la alegerile locale și parlamentare au candidat în mod constant și au fost aleși – inclusiv în Parlamentul European! – nu doar colaboratori, ci chiar foști ofițeri de Securitate.

    Sau că, în democrație, la Ministerul Justiției au putut fi numiți doi foști informatori sau că serviciul secret al Ministerului Justiției – SIPA – a fost condus de un ofițer de Securitate, numit în funcție chiar de fostul informator pe care-l avusese în legătură înainte de ’89…. și tot așa. Am spus odată că Securitatea a asistat la venirea pe lume a statului român democratic chiar în sala de nașteri. Adaug acum că imediat s-a erijat în naș, protector și mai ales „tutore”. Au trecut trei decenii de la Revoluție și pare că tot nu e dispusă să renunțe la acest rol”, a declarat pentru Deutsche Welle.

  • AUR. Cel mai penetrat partid

    Catavencii 580 39 05 octombrie 2022 mic 3 001

    De ceva vreme, George Simion se chinuie să uimească națiunea cu forța sa de organizator de evenimente ample, la care participă un public numeros.

    Mai întâi a fost nunta de vis a lui George cu Ilinca, la care trebuiau să vină peste 10.000 de oameni. Cu greu, cu tot cu Theo Rose și Nicu Covaci, de-abia s-au strâns cam 3.000, făcând spațiul în care s-a organizat petrecerea să pară imens. Apoi a venit marele miting de pe 2 octombrie 2022, la care, în teorie, urmau să participe peste un milion (1.000.000) de cetățeni indignați. N-au fost, nici de data asta, mult mai mulți de 4.000. Cumva, lui Simion nu-i prea ies astea cu mulțimile, de nici un fel.

    În schimb, îi ies din ce în ce mai bine

    procentele din sondaje. În 2020, AUR aproape că nu apărea în sondajele institutelor de specialitate. Singurul care a pomenit de AUR înainte de începerea campaniei electorale a fost Sociopolul lui Mirel Palada, ceilalți descoperind că partidul ăsta există când până la vot mai erau vreo două săptămâni. Acum, însă, AUR nu mai lipsește din sondaje, iar procentele la care ajunge îi neliniștesc pe toți. În funcție de casa de sondare a opiniei publice și de perioada în care a fost realizat sondajul, AUR are, în acest moment, între 18 și 22% intenție de vot, iar tendința este de creștere. În multe scorburi de securiști în rezervă se freacă mâini a bucurie și se ciocnesc, prematur, pahare de șampanie, sărbătorindu-se în avans victoria ce va să vină. Dacă, totuși, va să vină.

    Încă de la apariția neașteptată a AUR

    peste pragul electoral, multe voci s-au întrebat, în spațiul public, ce aripă a Securității i-a mai inventat și pe băieții și pe fetele astea, ce Servicii actuale sau foste le deschid drumul în viață și cum au reușit să se strecoare pe sub radarul vigilent al bulelor de pe Facebook, bule care, altfel, nu ratează nici cele mai irelevante nimicuri.

    S-au căutat legături cu noua Securitate, s-a săpat după indicii care să-l lege pe Simion de generali activi sau proaspăt pensionați, dar nu s-a găsit nimic. Până la nunta nunților, când toată construcția din spatele lui George Simion și a AUR s-a luminat ca un pom de Crăciun, lăsând să se vadă securiștii bătrâni atârnați de crengile unui naționalism cu iz ușor legionar, cel puțin pe partea de organizare.

    Este greu de înțeles de ce

    securiștii din spatele lui Simion au ales să se spargă tocmai atunci, căci mai sunt doi ani până la alegeri, iar asocierea fățișă dintre foști ofițeri de Securitate sau ai altor Servicii comuniste și post-comuniste nu îl ajută pe ginerică.

    Și totuși, s-a întâmplat, băieții cu ochi albaștri și epoleții plini de stele crezând că este cel mai bun moment să-și semnaleze prezența.

    S-ar putea considera că totul s-a întâmplat din greșeală, că a fost o neatenție, dar așa cum n-au avut scăpări în ultimii doi ani, băieții din spate ar fi putut să le evite și acum. Probabil, însă, că nu mai puteau de nerăbdare să arate lumii că ei sunt păpușarii.

    „Scăparea“ sau neatenția, sau cum vreți

    să-i spuneți, s-a petrecut când în toată povestea organizării nunții lui Simion a apărut, de niciunde, Fundația Națională pentru Românii de Pretutindeni. FNRP a organizat spectacolul de pe scenă, prin intermediul fundației fiind plătiți artiștii, și tot către FNRP s-au dus donațiile făcute de oameni pe post de dar la nunta lui Simion, donații din care liderul AUR spune că va construi un spital. Poate unul mai mic, din piese de Lego, căci altceva nu prea poți face cu cei 24.600 de lei strânși prin intermediul FNRP.

    Dar apariția FNRP în spatele organizării nunții a scos la iveală rețeaua din spatele lui George Simion și a AUR.

    Eugen Popescu, președintele FNRP, este fost ofițer al Direcției de Informații a Armatei, înainte de 1990, și care și-a păstrat legăturile cu respectiva structură și după Revoluție. Alături de Eugen Popescu se află, de ani buni, grupul de foști generali SIE de la Romaqua.

    Eugen Popescu a fost omul care s-a aflat în spatele lui Marian Munteanu în Piața Universității și încă o vreme după aceea, a emigrat apoi în Canada și s-a întors în țară la începutul anilor 2000, pentru a înființa FNRP și pentru a lucra apoi, cu intermitențe, în cadrul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

    În 2016, Eugen Popescu a revenit în zona legăturilor cu diaspora, ajungând director al Institutului „Eudoxiu Hurmuzachi“ pentru românii de pretutindeni. A fost demis zice-se abuziv, a revenit în funcție, până când s-a dovedit că studiile pe care pretindea că le-a absolvit în Canada nu erau studii de nivel universitar, ci niște banale studii de formare profesională, echivalate fraudulos drept studii universitare de către Universitatea din Oradea. După acest scandal, Eugen Popescu a fost demis definitiv, iar Universitatea din Oradea a făcut plângere penală și a cerut anularea diplomei echivalate în 1999.

    De ce a ales Eugen Popescu

    să se autodemaște drept personaj din spatele AUR și al lui George Simion nu se poate spune acum. Este probabil ca acest lucru să țină de orgoliul personajului. Dacă zvonurile legate de boala sa incurabilă sunt adevărate, ar putea fi vorba despre dorința domnului Popescu de a-și semnala realizările înainte de un eventual final prematur. Totuși, sunt cam șase ani de când invocă respectiva boală, boală care este posibil să se fi vindecat deja.

    Prin ieșirea sa la rampă, cu ocazia nunții, Eugen Popescu răspunde la mai multe întrebări ce păreau fără răspuns în urmă cu doar câteva luni.

    Așa ne putem explica și cum a ajuns Dan Tănasă deputat AUR și un personaj destul de important în partid, Dan Tănasă fiind foarte apropiat de Eugen Popescu și de gașca de securiști de la Izvorul Mureșului, localitate despre care cunoscătorii spun că ar fi amplasată „în securime“. Tot acum ne explicăm și cum a ajuns Dorin Chirtoacă să candideze, în Moldova, pe listele AUR. Chirtoacă fiind de aproape douăzeci de ani reprezentantul în Moldova al rezerviștilor SIE de la Romaqua, sponsori de nădejde ai FNRP și, mai nou, ai AUR.

    Este de mirare că acest grup de foști securiști a reușit să pună pe picioare o construcție precum AUR, dar pentru ei important a fost să o propulseze în Parlament în 2020. Mai departe, AUR a început să crească organic, pe fondul crizei sanitare și al crizei economice care s-a instalat deja în toată țara.

    Faptul că Simion nu reușește să adune mulțimi foarte mari de oameni la acțiunile sale este irelevant, atâta vreme cât va reuși să-și aducă nemulțumiții la vot, în 2024. Dar mai e până atunci și este de văzut cum vor reacționa la mișcările vechii Securități reprezentanții neo-Securității.

  • Nemernicul Tudor Postelnicu, fostul șef al Securității care a murit fără să plătească pentru crimele sale

    index 45

    Angajarea Securităţii în acţiuni represive, cum ar fi urmărirea autorilor de înscrisuri şi scrisori anonime critice, este considerată de acesta ca fiind o consecinţă a numirii lui Tudor Postelnicu în fruntea Ministerului de Interne şi a Securităţii.

    Ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, îl descrie pe Tudor Postelnicu drept un fost activist de partid care punea „în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le aducea de la cei doi dictatori”.

    Tudor Postelnicu e născut la 23 noiembrie 1931 în comuna Proviţa de Sus, regiunea Ploieşti, într-o familie cu venituri modeste. E cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei şi e afectat de situaţia materială a familiei mai ales după anul 1940, când tatăl său, sondorul în petrol Constantin Postelnicu, moare într-un accident de muncă. Moartea tatălui pare să-l traumatizeze pe copil, care întrerupe, pentru un an, studiile. Într-o autobiografie din 1953, Postelnicu descrie tragicul eveniment: „A fost prins de sârma de pe toba fricţionului şi înfăşurat pe ea şi făcut în mii de bucăţi“. Mama, casnică, nu reuşeşte să-i ţină pe toţi cei trei fraţi în şcoală, aşa că Tudor renunţă la studii după şase clase elementare.

    În toamna anului 1945, intră ucenic la Societatea „Creditul Miner“, acelaşi societate unde lucrase şi tatăl său, unde obţine calificare de strungar în fier. Prima oară e refuzat, pe motiv că-i prea scund, dar până la urmă e ajutat de tovarăşii de la plasa Moreni a partidului. Fraţii săi, Ion şi Alexandru Postelnicu, vor ajunge electricieni.

    15 kilometri, prin zăpadă de un metru
    În paralel cu ucenicia, Postelnicu absolvă şi 4 clase şcoală industrială. În dosarele de partid, perioada este puternic idilizată. O referinţă semnată de numitul Traian Bucur şi cuprinsă în dosarul său de cadre îl arată drept un tânăr puternic, luptător, în ciuda potrivniciilor vremii: „Acest tov. pleca iarna prin zăpadă de un metru, pe jos, dimineaţa, la ora 3, mergând pe valea lungă, fără să exagerez, cel puţin 15 km până ajungea la uzină unde făcea serviciu“. Mediul muncitoresc în care învaţă strungăria (începând cu 1945) şi educaţia din şcoala industrială (1945-1949) îi conturează şi primele idei politice adolescentului Postelnicu. Acasă, nici mama, nici tata, nici unchii săi nu făcuseră politică, aşa că strungarul învaţă întreg abecedarul politic în fabrică. Se duce la sindicat (1945), apoi prestează diverse munci pentru Uniunea Tineretului Comunist (UTC, 1946), e ales responsabil organizatoric în UTM (1947) şi chiar secretar al organizaţiei, responsabil cu propaganda şi agitaţia pe uzină (Uzina 4 Moreni, 1949).

    Ofiţer în şase luni
    În 1950, e trimis, pentru 15 zile, la Ploieşti, la cursuri de perfecţionare în munca de propagandist, şi-şi continuă ascensiunea în structurile comuniste din regiune: secretar al comitetului UTM pe uzină (1950), responsabil organizator al comitetului UTM al schelei Moreni, instructor UTM şi şef al secţiei de cultură fizică şi sport (1951). E un simplu activist de provincie, care împacă delicat strungăria cu treburile politice. Partidul are însă planuri cu el: la 28 octombrie 1951, Postelnicu e trimis la Şcoala de ofiţeri din Botoşani. Nu făcuse armata, dar ţara avea nevoie de ofiţeri. „Cursul acestei şcoli era de 6 luni, eu am stat cinci luni şi simţindu-mă slăbit din punct de vedere fizic în 1952 luna aprilie am fost trimis din nou la CC al UTM la secţia Organe“, spune Postelnicu într-o autobiografie din 1953. Carevasăzică, în doar şase luni, Postelnicu ar fi putut deveni ofiţer în Armata Republicii. N-a fost să fie. „Pe data de 27 mai 1952 am fost lăsat la vatră ca necombatant“, scrie în 1952.

    „Simt că lupt pentru cauza celor mulţi“
    Postelnicu simte că e şansa lui să intre în liga mare a politicii naţionale, să nu mai rămână la „tineret“.

    În cererea de înscrierea în partid din 2 octombrie 1952 îşi explică pasional alegerea, fără să permită gramaticii limbii române să strice un vis frumos: „Cer să fiu primit în rândurile candidaţilor de partid unde voiu dovedi prin munca mea neobosită care o voi duce în rândurile masei de tineret că voi deveni un adevărat propagandist neobosit care voi traduce în viaţă fără murmur fără şovăire hotărârile Partidului nostru şi-ale guvernului şi simt că lupt pentru cauza celor mulţi pentru cauza comună […] m-am străduit şi mă străduiesc continu pentru ami ridica nivelul meu politic pentru că numai în felul acesta voi putea deveni un adevărat constructor al societăţi noi societate socialistă“. În noiembrie 1952, e trimis însă la şcoala de partid de doi ani „Filimon Sârbu“. Într-o autobiografie din 1959, bărbatul spune că a absolvit „facultatea muncitorească de 2 ani cu drept de şcoală medie“. Orişicât, în decembrie 1953, bărbatul e primit în partid.

    Funcţiile unui activist
    Rămâne şef la nivel de judeţ, noua titulatură îi permite să-şi privească viitorul politic cu mai multă îngăduinţă. Are dreptate s-o facă: va deveni prim-secretar al Comitetului raional UTM Câmpina (1954-1956), secretar al Comitetului regional UTM Ploeşti (1956-1959), adjunct al şefului Secţiei organizatorice şi membru al Biroului CC al UTM (1959-1964), instructor şi cadrul Secţiilor Organizaţii de Masă şi Organizatorică a CC al PMR/PCR (1964-1969), secretar al comitetelor judeţene de partid Olt (1969-1971) şi Buzău (1971-1976), culminând cu funcţia de prim-secretar la Buzău, potrivit volumului „Securitatea“, editat de CNSAS. Activistul va absolvi cursurile Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“ în 1967, iar în 1977 îşi va da exemene de diferenţă la Academia de Studii Economice.

    „Manifestă tendinţă de îngânfare, din care cauză uneori lucrează rigid cu oamenii, se cam supraapreciază, iar spiritul autocritic este mai slab dezvoltat“, spuneau tovarăşii despre el încă din 1960, potrivit dosarului său de cadre de la Arhivele Naţionale. „A folosit metode tari cu unele cadre, ajungând până la jignire. O altă lipsă este aceea că după absolvirea şcolii s-a preocupat puţin de pregătirea sa profesională“, arată un referat de partid. Acelaşi lucru recunoaşte şi el, cu cuvintele sale: „În unele cazuri mă auto-linişteam în urma unor succese, lucru foarte nejust şi dăunător în muncă. Deasemeni uneori făceam prea mult exces de exigenţă“, scrie Postelnicu într-o autobiografie din ’59.

    Tudor Postelnicu a rămas la conducerea Securității şi după defectarea lui Ion Mihai Pacepa din luna iulie a aceluaşi an. A devenit însă responsabilitatea sa să acopere fisurile create de acest cutremur în toate stucturile de informaţii: „Cu acordul şi la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, Postelnicu a trecut la schimbarea cadrelor cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa. În consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii acoperiţi din ambasada României la Washington, consulatele din New York, Londra, Paris, Roma şi pe cei din RFG, Japonia şi America Latină. […] În 1980, Nicolae Pleşiţă declara că daunele provocate spionajului românesc de Nicolae Ceauşescu şi comisia de anchetă condusă de Tudor Postelnicu erau mai mari decât defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa“, explică Liviu Ţăranu în „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“.

    Tudor Postelnicu a fost arestat de revoluţionari şi interogat de procurorii militari. Pe 2 februarie 1990, Tudor Postelnicu a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, alături de Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă. Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului „CPEx” în „procesul celor patru”, alături de Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă. Tudor Postelnicu a fost condamnat la închisoare pe viață, confiscarea averii și privarea de unele drepturi civile. Au făcut recurs toți, în afară de Ion Dincă. După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav, și a rămas să execute 14 ani de închisoare.

    A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat în anii ’90, notează Wikipedia. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: Am fost un dobitoc!.

    În 1991 a început cercetarea lui Tudor Postelnicu și a fostului ministru de Interne Gheorghe Homoștean în cadrul dosarului „Autobuzul”. Cei trei atacatori din dosarul „Autobuzul” au spart în 23 august 1981 sediul unui post de Miliție din Timiș, de unde au sustras armament și muniție, iar a doua zi, înarmați fiind, i-au luat ostatici pe călătorii dintr-un autobuz care efectua o cursă locală. Ei cereau în schimbul eliberării pasagerilor bani și pașapoarte, pentru a putea părăsi România. Trupele de Securitate, din ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu au intervenit în forță, și i-au omorât pe cei 3 teroriști și 3 pasageri nevinovați. Rudele victimelor au cerut redeschiderea anchetei după 22 decembrie 1989.

    În 1994, instanța militară a hotărât condamnarea lui Postelnicu, fost șef al Direcției Securității Statului, la șapte ani și șase luni de închisoare și amnistierea lui George Homoștean. Parchetul Militar a făcut apel și la 30 decembrie 1997, Curtea Militară de Apel a dispus desființarea sentinței primei instanțe judecătorești și a condamnat ambii inculpați la câte 18 ani de închisoare, pentru omor deosebit de grav. A fost încarcerat pe 29 ianuarie în Penitenciarul Jilava.

    La ultimă instanță, Curtea Supremă de Justiție, a fost condamnat din nou. În total a fost închis pentru toate crimele comise șapte ani.

    În 2009 mai era cercetat de procurori pentru finanțarea teroristului Carlos Șacalul.

    Postelnicu a fost judecat și pentru uciderea dizidentului Gheorghe Ursu, într-un dosar în care a fost trimis în judecată de procurorii militari pentru complicitate la săvârșirea de infracțiuni contra umanității.

    Postelnicu stă în detenţie până în 1994, când e eliberat din motive medicale. La 29 ianuarie 1998 e însă din nou încarcerat, fiind arestat până la 6 octombrie 1999, când Tribunalul Bucureşti îi admite cererea de eliberare condiţionată. În perioada în care ar fi trebuit să-şi trateze bolile, Postelnicu are alte preocupări: cumpără una dintre casele naţionalizate de regimul pe care-l slujise la un preţ mult mai mic decât preţul pieţei. Informaţia e făcută publică în urma raportului Corpului de Control al Guvernului Victor Ciorbea, condus de Valerian Stan. Alături de acesta, mai cumpără case Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Burtică, Nicolae Pleşiţă, Iulian Vlad şi Ion Iliescu.

    Tudor Postelnicu a murit la data de 12 august 2017, fiind internat de mai multe zile în secția de nefrologie a Spitalului Militar „Carol Davilla”.

  • Sfintele Inchisorilor – Sute de mii de femei batute, torturate, violate, decapitate, de Ministerul de Interne si Securitate

    6 1

    Victimele Securitatii au tacut patruzeci de ani. Le-a fost interzis sa vorbeasca despre durere si nedreptate, care le-au ramas nespuse si ingropate intre zidurile reci ale inchisorilor, in intunericul celulelor si sub crucile celor care n-au supravietuit. Victimele Securitatii tac si astazi, cand febra deschiderii dosarelor arunca in jur argumente zgomotoase, indignari solemne, vociferari principiale. Nu acuza, nu vor razbunare, nu cer pedepse, isi spun doar povestea cu demnitate si cu credinta ca rostul lor este sa lase marturii, pentru ca lumea sa nu uite.

    Mariuca Vulcanescu: „Ma simteam cu 200 de ani mai batrana“

    Avea 18 ani cand, fara judecata, fara proces, fara aparare, a primit condamnarea la doi ani de inchisoare: Mariuca Vulcanescu. „Doar pentru ca eram fiica lui Mircea Vulcanescu, pe dosarul meu scria «element dubios».“ Mircea Vulcanescu, filosof, sociolog, economist, profesor de etica, una dintre cele mai stralucite minti ale generatiei sale, a murit in inchisorile comuniste, sacrificandu-si viata pentru a salva un coleg de detentie.

    Dupa arestarea tatalui, familia a fost evacuata din casa. Mariuca Vulcanescu a fost stearsa de pe lista de examen de la Facultatea de Arhitectura, apoi a fost arestata. A trecut prin mai multe locuri de detentie: Ghencea, Popesti-Leordeni, Pipera, Dumbraveni. In prima noapte la Popesti-Leordeni, a avut un soc: a stat in aceeasi celula cu prostituatele de la Crucea de Piatra. „Foarte multe dintre ele aveau sifilis. Am stat in pat cu una dintre ele, care, noaptea, isi potolea arsurile de la ranile de la picioare cu propria urina.“ Erau 40 intr-o celula si munceau la camp de dimineata pana seara, praseau, cultivau, sapau diguri pentru irigatii.

    „Unele dintre ele abia se mai puteau tine pe picioare, erau bolnave, batrane, dar cereau sa munceasca doar ca sa poata lua legatura cu familia lor. Ne aduceau apa, putina, uneori, insa, de sete, beam din apa adunata in urma de copita de bou. Ne spalam toate din acelasi hardau.“ La Pipera a fost ceva mai bine: „Am avut voie sa mancam din legumele pe care le cultivam, ni se spunea ca «gura boului care treiera nu se leaga» asa ca ne puteam hrani.“

    Isi masura timpul de detentie in anotimpuri: „Mi se parea ca zilele trec greu. Asa, aveam de facut doar opt anotimpuri: doua primaveri, doua veri…“ La eliberare, cu banii castigati pe munca din inchisoare si-a putut cumpara doar bilet de tren. „Cand am ajuns acasa, in Bucuresti, am inceput sa cant, pentru ca mama sa-mi auda glasul si sa nu se sperie ca ma gaseste in casa. Mult timp, mai apoi, se necajea fiindca umblam pe strada in paltonul meu rapanos, dar nu suportam sa ma imbrac mai bine, ma simteam cu 200 de ani mai batrana.“ Dupa anii de detentie, i s-a interzis inscrierea la vreo facultate. A lucrat in servicii de proiectare.

    index 17

    Aurora Dumitrescu: „Trebuia sa stai sa dea, n-aveai voie sa te feresti“

    „Acolo nu se putea sa nu crezi: n-aveai de ales, puteai sa mori sau sa te rogi, sa ai sperante c-o sa scapi…“ Imi surprinde privirea atintita asupra mainilor, are oasele zdrobite, si expediaza explicatia in cuvinte putine: „… din perioada anchetei“. Aurora Ille Dumitrescu a fost condamnata la 6 ani de temnita grea. Era studenta in anul I la Filosofie, cand a pus la cale un plan, impreuna cu alti 29 de colegi, sa fuga in munti, la partizani. N-au apucat, fiindca intregul grup a fost turnat.

    Pe 13 decembrie 1951 a fost dusa la Securitatea din Oradea, unde a stat in ancheta timp de un an si o luna. „Erau niste bestii: n-aveai voie sa vorbesti, n-aveai voie sa canti colinde de Craciun, anchetele se faceau numai noaptea, cu batai crunte. Celula era de doi metri patrati, cat un pat, si, pe timpul zilei, n-aveai voie sa stai jos.

    Sergentul ne punea ochelari negri cand ne lua din celula si, pana sus, la camera unde ne interogau, ne izbea cu capul de toti peretii sau ne izbea cu cizmele. Dar cel mai greu de suportat nu au fost bataile – suferinta fizica se uita – ci umilinta, clipa cand te transformi din om in animal, cand realizezi ca nu mai ai nici un drept: iti dadeau apa doar daca si cand voiau ei, daca voiau sa-ti dea mancare, mancai, daca nu, nu; te duceai la toaleta doar daca aveau ei chef sa te lase. Nu conta nimic, puteai sa mori, puteau sa te sminteasca in bataie, tu trebuia sa stai sa dea, n-aveai voie sa te feresti. Pentru ei, toata lumea era vinovata.“

    N-a avut dreptul nici la pachet de-acasa, nici la vorbitor. Dupa pronuntarea sentintei, a fost dusa la Jilava. O celula cu 80 de paturi, de fapt, niste stalpi pe care erau asezate scanduri, o tineta, pe care trebuia sa doarma cineva, altfel nu era loc. Si mai era si „neagra“, celula de pedeapsa, o camera mica, fara pic de lumina, cu apa pe jos, fara pat, fara scaun. A ajuns de foarte multe ori acolo, fiindca ii infrunta pe gardieni. Manca arpacas, terci si mamaliga de doua ori pe saptamana. Era obligata sa munceasca numai noaptea.

    Dupa ce a fost eliberata, a plecat la mama, la Arad. La scurt timp, a venit un militian care a dus-o in Beius, in domiciliu obligatoriu: „Pe drum, lumea intreba unde ma duce, iar el raspundea: «e o curva, a plecat de langa barbat»! Nici macar n-aveau curajul sa spuna adevarul.“ A fost data afara din sapte facultati: motivul, acelasi de fiecare data, fusese detinut politic. Asa ca s-a angajat ca muncator necalificat la minele de aur de la Sacaramb, dupa care s-a mutat in Bucuresti. Casatorita fiind, si-a schimbat numele si a reusit sa termine Facultatea de Istorie si Geografie, dar toata viata a lucrat ca educatoare. „Dupa ‘90, ne-am repezit ca prostii sa spunem ca nu vrem sa ne razbunam, ca-i iertam. Dar ei nici macar nu ne-au cerut-o, nici atunci, nici mai tarziu.”

    Ileana Samoila: „Am nascut la spitalul penitenciarului“

    64 de ani de temnita si doi morti. Acesta a fost pretul platit de familia Samoila sistemului comunist. Mama, fiica, fii, verisoara, cumnati, toti au fost cercetati, haituiti, cautati, anchetati, condamnati, prigoniti, pentru un singur motiv: unul dintre frati facuse parte din miscarea legionara. Prima oara, Ileana Samoila a fost arestata in 1948 si a stat un an si jumatate in inchisoare.

    „M-au tinut intr-un garaj in care era multa apa. Mi-au putrezit sandalele in picioare. La Sighisoara, stateam intr-o celula 30 de femei, eram cu detinute de drept comun, hoate, prostituate, care aveau raie, paduchi, plosnite. Cand am iesit, in ’49, rudele mele ma ocoleau si nu-mi raspundeau la salut, de frica.“ In 1953, fratele i-a fost arestat de Securitate, anchetat si executat pe 30 octombrie. In septembrie, acelasi an, Ileana Samoila a fost arestata din nou pentru ca nu-si denuntase fratele autoritatilor. Era insarcinata, iar sotul a facut 9 ani de inchisoare doar pentru vina de a fi casatorit cu o persoana acuzata de „omitere de denunt la crima de inalta tradare“.

    Ancheta a durat pana in noiembrie. „Era lapovita, iar eu eram intr-o rochie subtire, de sarcina, fara maneci. Anchetatorul tipa la mine sa semnez actele de dare in judecata: «Semneaza, ca, altfel, iti dau una cu picioru-n burta, sa-ti zboare plodul pana-n nori!».“ La Jilava, conditii inumane: 40 de femei in camera, priciuri putine, dormeau cu randul. Nici vorba de regim special pentru o femeie care in curand avea sa nasca. La un moment dat, a primit un pumn de vitamine, pe care a avut inspiratia sa nu le inghita. A scris cu ele pe o perna cuvantul „mama“.

    Uitandu-se mai bine, a vazut ceva in jurul lor care sclipea: cioburi de sticla. Pe 10 februarie 1954, a nascut o fetita la spitalul penitenciar Vacaresti. „Numai eu eram in toata aripa, pazita de o moasa tiganca si o gardianca. Incuiau holul si ma lasau singura. Le-am rugat, ca pe Hristos, sa nu mai plece de langa mine, mi-era teama c-o sa nasc fara ele, in salon era condens, ingheta apa pe pereti, iar eu o strangeam cu farasul. Gardianca a luat fetita in brate si-a spus: «Unde-i Rasaritul, sa-nchinam fata?». Un an si doua luni a stat copilul cu mine in inchisoare, in cresa de drept comun, cum se numea pe-atunci.“

    Apoi, a dat fetita cumnatului ei. Prin geamul de la vorbitor i-a dat copilul, spunandu-i: „Asta-i fetita fratelui tau si-a mea. S-aveti grija de ea asa cum aveti grija de copiii vostri si sa va dea Dumnezeu sanatate.“ In aprilie 1957 a fost eliberata. S-a dus direct la Oradea sa-si ia copilul. A batut la poarta casei: „Eram imbracata cu un costum gri, cu cizme in picioare, cu o valiza goala in mina. A venit o fetita care parca nu semana cu fata mea, era voinica, cu ochii verzi, cu codite, cu sortulet, murdara de gem.“

    Mi-a povestit multe grozavii prin care a trecut, dar numai acum, ochii i s-au umplut de lacrimi. „M-a intrebat pe cine caut, iar eu am intrebat-o cum o cheama: «Ileana, ca pe mama mea.» «Pe tine te caut!», i-am spus. «Eu sunt mamica, Ileana.» S-a repezit la gatul meu, s-a lipit, parca si acum ii simt capul pe umarul meu si mi-a spus: «Sa nu mai pleci de langa mine, esti atat de frumoasa!». Cat am lipsit de langa ea, fata mea a stiut ca are o mama, fiindca dormea cu fotografia mea, data de cumnata, sub perna.“

    Ioina Voicu-Arnautoiu a aflat abia dupa 1989 cine sunt parintii ei

    De 16 ani, Lucia Hossu Longin realizeaza documentarul „Memorialul durerii“. A ascultat mii de marturii. Fosnetul filelor din dosarul pe care-l are in fata scoate la iveala biografii faramitate de ani grei de temnita, sentinte aberante, acuzatii halucinante, torturi inimaginabile. Peste 150.000 de femei au suferit in inchisorile comuniste.

    „Cele mai multe arestari au fost facute in anii ’50, acuzatia fiind aceea ca ajuta grupurile de rezistenta din munti: mame, surori, sotii au primit cate 15-20 de ani de inchisoare, au fost condamnate la moarte pentru ca isi ajutau fiii, fratii, barbatii, cu medicamente, alimente, pentru ca le ofereau un adapost pe timp de iarna.“

    In listele lungi pe care le are in fata, nume si cifre alaturate descriu sec destine sfarsite in infern: fete de 14 ani inchise, torturate, violate, femei de 70 de ani care au primit
    condamnari de 20 de ani de temnita grea, familii intregi deportate, persecutate, anchetate, scoase din facultati sau lasate fara slujba.

    „La Miercurea-Ciuc si la Mislea erau inchisori pentru femei. Am ascultat povesti extraordinare despre solidaritate, sacrificiu, curaj: femei care ascundeau luni intregi o pastila cu vitamine, obtinuta cu greu, o daruiau celei care era bolnava. Femeile in varsta, care stiau ca se duc catre moarte, daruiau celor tinere portia de arpacas sau medicamentele. Multe erau gata sa plateasca cu zile lungi de izolator scandalul pe care-l faceau, ca sa-i forteze pe gardieni sa aduca medicul pentru cele bolnave.“

    Imi povesteste despre urmasii detinutilor politici, copii care n-au stiut decenii intregi prin ce au trecut parintii lor sau copii care nu si-au cunoscut niciodata mama, tatal. „In incercarea de a afla ce s-a petrecut cu familia lor, acesti oameni au devenit adevarati istorici: cauta in arhive, in institutii, cerceteaza documente, scriu carti despre acei ani.

    Ioana Voicu-Arnautoiu este fiica Mariei Plop si a lui Toma Arnautoiu, liderul grupului de rezistenta din Muntii Argesului, amandoi omorati de Securitate. Fetita a fost adoptata de un avocat. Abia dupa 1989 a aflat cine sunt parintii ei. Cand a inceput cercetarile, intre documentele studiate, a vazut pentru prima oara chipul mamei. Alaturi de el, printre semnalmentele descrise, a gasit urmatorul indiciu: o cicatrice mare in abdomen, urma a unui glonte. Trei ani s-a luptat cu autoritatile, prin procese, ca sa recapete numele tatalui adevarat. A adunat totul intr-o carte extraordinara ce recompune biografia parintilor ei.“

    Cristina Topescu: „Nu plangeam decat noaptea, pe infundate“

    In cei peste cincizeci de ani de comunism, Securitatea a controlat, a torturat, a distrus zeci de mii de vieti. Puteai deveni suspect, anchetat, arestat, condamnat la ani grei de puscarie pentru fapte care-n ziua de azi compun biografii comune: pentru ca faceai un avort, pentru ca aveai rude in strainatate, pentru ca ironizai discursurile conducatorilor, pentru ca detineai valuta, pentru ca citeai carti interzise, pentru ca incercai sa-ti recastigi libertatea dincolo de granitele terorii.

    Cu cateva luni inainte de 1989, Cristina Topescu a incercat sa treaca frontiera ilegal – fiindca autoritatile nu-i dadeau voie sa plece din tara – ca sa-si poata vizita mama bolnava, aflata in Germania. A fost prinsa la granita si arestata sub acuzatia de „tradare de tara“. A stat in patru inchisori sub anchetele Securitatii: „A fost o incercare in urma careia am constatat ca sunt, de fapt, un om foarte puternic. Nu plangeam decat noaptea, pe-nfundate, cand nu ma vedea nimeni. Ziua, in celula, paream extrem de linistita, de sigura pe mine, ba chiar vesela. Nimeni nu mai intelegea nimic. S-ar fi bucurat sa ma umileasca si s-o vada pe fata lui Topescu plangand, implorand.“

    Trei luni a suportat chinurile temnitei comuniste: interogatorii epuizante, interdictia de a se odihni in timpul zilei pe pat, treziri la ora patru dimineata, mic dejun cu mamaliga si magiun. „Am iesit din inchisoare pe 19 decembrie 1989. Va dati seama cum am trait Revolutia si cat de mult am pretuit eu libertatea castigata atunci!“

  • George Simion …și TURNĂTORII din partidul AUR

    sda32

    ȘI ASTĂZI … tot despre TURNATORI!

    V-am promis ADEVĂRURI … NU INVENȚII CUM SPUN TRIMIȘII SERVICIILOR DESPRE NOI …

    …SPUN GURILE RELE CĂ CEI CE AU TURNAT SAU COLABORAT CU SERVICIILE NU AU CE CĂUTA IN AUR

    … GEORGE SIMION TU CE AI DE SPUS ?

    Mugur-Mihăescu-CNSAS-Securitate
  • Cum ne nenoroceşte „patriotismul” Securităţii

    atempo 19

    Dacă te apuci să discuţi cu un securist, imediat îşi va umple gura cu patriotismul de care dă dovadă el împreună cu superiorii(„Trăiţ!”), serviciul s.a.m.d. Văzând în ce zoaie se zbate ţara, te-ai aştepta ca respectivii indivizi să-ţi servească din plin ideologie internaţionalisto-leghebetistă, să-ţi împuieze capul cu slogane de gen s.a.m.d. Dar nu, când se apucă să peroreze, ai impresia că ai nimerit într-un club naţionalist radical.

    De fapt care-i treaba? Încă de la intrarea în serviciu, indivizilor li se spală creierul cu slogane naţionaliste golite de sens, conform cărora interesul naţional al României e în apartenenţa slugarnică la UE&NATO, iar cine se opune acestei scheme e numai bun de crucificat. Aşa se face că, după ce prin mijloace specifice infiltraţii de la vârf strecoară în legislaţie cioace de doi bani, imediat securiştii se simt obligaţi să lupte pentru „protejarea legislaţiei, mânca-ţi-aş!”.

    Avem în Securitatea noastră un departament de apărare a ordinii constituţionale. OK, probabil că o asemenea structură e necesară, dar pentru a apăra pe cine şi, mai ales, de ce? Să vă dau un exemplu: subsemnatul este anti-NATO şi anti-UE deoarece consider că ambele organizaţii sunt toxice naţiunii române. Din această cauză eu devin ţintă a securiştilor deoarece aş atenta la „constituţionalitatea ţării”. Doar că, ceea ce nu înţeleg cei care gândesc cu capetele de tablă care le-au fost impuse prin fişa postului, este că eu sunt absolut îndreptăţit să mă opun oricărei prevederi legislative, inclusiv Constituţiei. E dreptul meu de cetăţean. Pot deveni urmăribil de securiştii lu’ Peşte doar într-o singură situaţie: atunci când au dovezi că acţionez în numele unui stat străin. Însă, în cazul în care nu au aceste dovezi, e cazul să înţeleagă că libertatea mea de cetăţean al acestei ţări constă inclusiv în opoziţia faţă de UE&NATO sau faţă de textul Constituţiei. E dreptul meu să mă opun Consituţiei, inclusiv să mă apuc să caut adepţi şi să încerc să găsesc forţa necesară modificării pe care eu o consider necesară.

    Asta ar însemna climat de normalitate. Doar că, prin ultimele legi ale Securităţii, securiştii sunt întronizaţi ca şefi ai gândirii. Brusc, în ţara asta nu mai ai voie să gândeşti cum vrei, ci cum îţi comunică coana Securitate. Aşa apare funebrul individ Anton Rog, şeful securştilor electronici, care ne spune cu satisfacţie că, în sfârşit!, a obţinut reglementarea legislativă care să-i permită să şteargă orice prezenţă online, după bunul plac al circumvoluţiunii sale singuratice formate de la şapcă. De-acum, ne spune Rog, s-a schimbat daravela: nu mai reciţi imnul US&NATO, ai belit-o! Vine slujbaşii(sic!) electronici ai lu’ nea Anton şi te-a băgat la zdupul netului, stingându-ţi lumina şi ledul routerului.

    Îngrozitor e nu că apar personaje precum Anton Rog, ci că indivizii aceştia chiar se cred de partea corectă a istoriei. Asemenei bolşevicilor veniţi aici pe tancurile sovietice, neobolşevicii de tipul lui Rog sunt dispuşi să taie-n carne vie fără nicio milă doar pentru că măsura lor procustiană le spune că „n-a ieşit scorul corespunzător”. Şi uite-aşa se dovedeşte că Securitatea, în ansamblul său, este o instituţie profund toxică. Aşa cum în vremea comunistă securiştii apărau „ordinea de drept” care însemna „Partidul-Ceauşescu-România” şi apartenenţa la Tratatul de la Varşovia, fix la fel acum apără plăvănimea care se perindă pe la putere şi apartenenţa noastră la „sfintele” UE, NATO şi restul structurilor mai mult sau mai puţin legitime. Există o constantă în tot acest proces: şi atunci ca şi acum Securitatea nu lucrează pentru români, ci pentru asupritorii românilor. Dacă înainte de Revoluţie Securitatea era penetrată de serviciile sovietice, acum e penetrată până-n măduvă de serviciile occidentale.

    De aceea, teama noastră teribilă n-ar trebui să se limiteze la existenţa lui Anton Rog deoarece acesta nu e decât un simptom. Ar trebui să ne îngrozim de faptul că întreaga Securitate e formată din diverşi Antoni Rog care, fără absolut nicio remuşcare, prin acţiunile lor, conspiră la distrugerea oricărei urme de normalitate în ţara asta. Securiştii nu vor analiza niciodată efectele dezastrelor pe care le comit prin comportamentele lor abuzive, nu se vor simţi niciodată vinovaţi pentru că România e jefuită programatic! Dacă „ideologia de la vârf” le-a spus că a fi patriot înseamnă să laşi Ambasadele să jefuiască România, ei se vor simţi împliniţi profesional netezind drumul hoţilor şi biciunindu-i pe români pentru că urlă de foame. Exact aşa cum au făcut de la băsescu încoace.

    Pentru cazul puţin probabil al unor indivizi cu o cât de umilă urmă de conţtiinţă, repet şi eu ca nebunul în pustiu: „Tovarăşi, apartenenţa la ţara asta a subsemnatului şi a tuturor celorlalţi revoltaţi ne dă drptul să avem absolut orice opinii. Şi, aşa cum voi consideraţi «aprioric» că e legitim să-i pupaţi în cur pe americani, poate că unii consideră că ăsta e o nenorocire pentru naţiunea noastră, iar cei din urmă nu sunt cu absolut nimic condamnabili. E opinia lor, iar opinia trebuie să circule liber!”.

    Ştiu că s-a dat ordin de la Washington să se tureze motoarele cenzurii, că urmează ca toţi antonii rog din statele europene să formeze o mega-alianţă de cenzură coordonată direct de la Washington. Doar că, aşa cum suveica asta n-a funcţionat pe vremea „socialismului biruitor”, vă asigur că nu va funcţiona nici acum. Cu siguranţă se vor găsi instrumente eficiente de comunicare în cenzura deşănţată pe care o organizează aceste capete de tablă şi sunt ferm convins că vom trăi şi vremurile în care toţi cei responsabili pentru negura în care ne târăsc vor fi pedepsiţi. Deocamdată nimeni nu crede asta: nici cei care mă citesc şi, cu atât mai puţin, jupânii care momentan au în mâini cuţitul şi pâinea. Tuturor le spun ceea ce am spus mereu: o să vedeţi că am avut dreptate şi că fix aşa va fi! Istoria ne-a arătat că tipul acesta de disperare e un semnal al iminentei prăbuşiri. Aşa că, tovarăşi, mai bine evaluaţi-vă comportamentul prin prisma următoarelor articole din Constituţie pe care, în raport cu mine şi cu marea majoritate a românilor, le încălcaţi grosolan:
    – Art. 22 – dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
    – Art. 23 – Libertatea individuală
    – Art. 27 – Inviolabilitatea domiciliului
    – Art. 28 – Secretul corespondenţei
    – Art. 29 – Libertatea conştiinţei
    – Art. 30 – Libertatea de exprimare
    – Art. 31 – Dreptul la informaţie

    Analizaţi-vă acţiunile prin prisma prevederilor de bun simţ ale acestor articole pe care voi le încălcaţi în integralitate. Şi, mai mult, nu căutaţi să vă credeţi invulnerabili. Dacă e ceva care e universal valabil este că, până la urmă, fiecare are parte de propria sa judecată şi e bine să ajungi acolo cu conştiinţa cât mai puţin pătată.

  • Dan Diaconu: Cum ne nenoroceşte „patriotismul” Securităţii

    sri.10e2hsn4kw 1000x600 e1593040591877 1

    Dacă te apuci să discuţi cu un securist, imediat îşi va umple gura cu patriotismul de care dă dovadă el împreună cu superiorii(„Trăiţ!”), serviciul s.a.m.d. Văzând în ce zoaie se zbate ţara, te-ai aştepta ca respectivii indivizi să-ţi servească din plin ideologie internaţionalisto-leghebetistă, să-ţi împuieze capul cu slogane de gen s.a.m.d. Dar nu, când se apucă să peroreze, ai impresia că ai nimerit într-un club naţionalist radical.

    De fapt care-i treaba? Încă de la intrarea în serviciu, indivizilor li se spală creierul cu slogane naţionaliste golite de sens, conform cărora interesul naţional al României e în apartenenţa slugarnică la UE&NATO, iar cine se opune acestei scheme e numai bun de crucificat. Aşa se face că, după ce prin mijloace specifice infiltraţii de la vârf strecoară în legislaţie cioace de doi bani, imediat securiştii se simt obligaţi să lupte pentru „protejarea legislaţiei, mânca-ţi-aş!”.

    Avem în Securitatea noastră un departament de apărare a ordinii constituţionale. OK, probabil că o asemenea structură e necesară, dar pentru a apăra pe cine şi, mai ales, de ce? Să vă dau un exemplu: subsemnatul este anti-NATO şi anti-UE deoarece consider că ambele organizaţii sunt toxice naţiunii române. Din această cauză eu devin ţintă a securiştilor deoarece aş atenta la „constituţionalitatea ţării”. Doar că, ceea ce nu înţeleg cei care gândesc cu capetele de tablă care le-au fost impuse prin fişa postului, este că eu sunt absolut îndreptăţit să mă opun oricărei prevederi legislative, inclusiv Constituţiei. E dreptul meu de cetăţean. Pot deveni urmăribil de securiştii lu’ Peşte doar într-o singură situaţie: atunci când au dovezi că acţionez în numele unui stat străin. Însă, în cazul în care nu au aceste dovezi, e cazul să înţeleagă că libertatea mea de cetăţean al acestei ţări constă inclusiv în opoziţia faţă de UE&NATO sau faţă de textul Constituţiei. E dreptul meu să mă opun Consituţiei, inclusiv să mă apuc să caut adepţi şi să încerc să găsesc forţa necesară modificării pe care eu o consider necesară.

    Asta ar însemna climat de normalitate. Doar că, prin ultimele legi ale Securităţii, securiştii sunt întronizaţi ca şefi ai gândirii. Brusc, în ţara asta nu mai ai voie să gândeşti cum vrei, ci cum îţi comunică coana Securitate. Aşa apare funebrul individ Anton Rog, şeful securştilor electronici, care ne spune cu satisfacţie că, în sfârşit!, a obţinut reglementarea legislativă care să-i permită să şteargă orice prezenţă online, după bunul plac al circumvoluţiunii sale singuratice formate de la şapcă. De-acum, ne spune Rog, s-a schimbat daravela: nu mai reciţi imnul US&NATO, ai belit-o! Vine slujbaşii(sic!) electronici ai lu’ nea Anton şi te-a băgat la zdupul netului, stingându-ţi lumina şi ledul routerului.

    Îngrozitor e nu că apar personaje precum Anton Rog, ci că indivizii aceştia chiar se cred de partea corectă a istoriei. Asemenei bolşevicilor veniţi aici pe tancurile sovietice, neobolşevicii de tipul lui Rog sunt dispuşi să taie-n carne vie fără nicio milă doar pentru că măsura lor procustiană le spune că „n-a ieşit scorul corespunzător”. Şi uite-aşa se dovedeşte că Securitatea, în ansamblul său, este o instituţie profund toxică. Aşa cum în vremea comunistă securiştii apărau „ordinea de drept” care însemna „Partidul-Ceauşescu-România” şi apartenenţa la Tratatul de la Varşovia, fix la fel acum apără plăvănimea care se perindă pe la putere şi apartenenţa noastră la „sfintele” UE, NATO şi restul structurilor mai mult sau mai puţin legitime. Există o constantă în tot acest proces: şi atunci ca şi acum Securitatea nu lucrează pentru români, ci pentru asupritorii românilor. Dacă înainte de Revoluţie Securitatea era penetrată de serviciile sovietice, acum e penetrată până-n măduvă de serviciile occidentale.

    De aceea, teama noastră teribilă n-ar trebui să se limiteze la existenţa lui Anton Rog deoarece acesta nu e decât un simptom. Ar trebui să ne îngrozim de faptul că întreaga Securitate e formată din diverşi Antoni Rog care, fără absolut nicio remuşcare, prin acţiunile lor, conspiră la distrugerea oricărei urme de normalitate în ţara asta. Securiştii nu vor analiza niciodată efectele dezastrelor pe care le comit prin comportamentele lor abuzive, nu se vor simţi niciodată vinovaţi pentru că România e jefuită programatic! Dacă „ideologia de la vârf” le-a spus că a fi patriot înseamnă să laşi Ambasadele să jefuiască România, ei se vor simţi împliniţi profesional netezind drumul hoţilor şi biciunindu-i pe români pentru că urlă de foame. Exact aşa cum au făcut de la băsescu încoace.

    Pentru cazul puţin probabil al unor indivizi cu o cât de umilă urmă de conţtiinţă, repet şi eu ca nebunul în pustiu: „Tovarăşi, apartenenţa la ţara asta a subsemnatului şi a tuturor celorlalţi revoltaţi ne dă drptul să avem absolut orice opinii. Şi, aşa cum voi consideraţi «aprioric» că e legitim să-i pupaţi în cur pe americani, poate că unii consideră că ăsta e o nenorocire pentru naţiunea noastră, iar cei din urmă nu sunt cu absolut nimic condamnabili. E opinia lor, iar opinia trebuie să circule liber!”.

    Ştiu că s-a dat ordin de la Washington să se tureze motoarele cenzurii, că urmează ca toţi antonii rog din statele europene să formeze o mega-alianţă de cenzură coordonată direct de la Washington. Doar că, aşa cum suveica asta n-a funcţionat pe vremea „socialismului biruitor”, vă asigur că nu va funcţiona nici acum. Cu siguranţă se vor găsi instrumente eficiente de comunicare în cenzura deşănţată pe care o organizează aceste capete de tablă şi sunt ferm convins că vom trăi şi vremurile în care toţi cei responsabili pentru negura în care ne târăsc vor fi pedepsiţi.

    Deocamdată nimeni nu crede asta: nici cei care mă citesc şi, cu atât mai puţin, jupânii care momentan au în mâini cuţitul şi pâinea. Tuturor le spun ceea ce am spus mereu: o să vedeţi că am avut dreptate şi că fix aşa va fi! Istoria ne-a arătat că tipul acesta de disperare e un semnal al iminentei prăbuşiri. Aşa că, tovarăşi, mai bine evaluaţi-vă comportamentul prin prisma următoarelor articole din Constituţie pe care, în raport cu mine şi cu marea majoritate a românilor, le încălcaţi grosolan:

    – Art. 22 – dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
    – Art. 23 – Libertatea individuală
    – Art. 27 – Inviolabilitatea domiciliului
    – Art. 28 – Secretul corespondenţei
    – Art. 29 – Libertatea conştiinţei
    – Art. 30 – Libertatea de exprimare
    – Art. 31 – Dreptul la informaţie

    Analizaţi-vă acţiunile prin prisma prevederilor de bun simţ ale acestor articole pe care voi le încălcaţi în integralitate. Şi, mai mult, nu căutaţi să vă credeţi invulnerabili. Dacă e ceva care e universal valabil este că, până la urmă, fiecare are parte de propria sa judecată şi e bine să ajungi acolo cu conştiinţa cât mai puţin pătată.

    Autor: Dan Diaconu

  • Sistemul recunoaște că ne facem treaba

    anton rog

    De pe InPolitics:

    Generalul SRI Anton Rog, șeful centrului național Cyberint, anunță public că începînd cu alegerile de anul viitor nu se va mai putea repeta situația din 2020, cînd unele partide s-au folosit de campanii pe rețelele sociale pentru a manipula voturile cetățenilor, date fiind modificările recente ale legislației, care consideră asemenea manipulări drept atacuri la ordinea constituțională. Se poate lăsa și cu arestări, a mai avertizat generalul […].”

    Problema principală a celor care au colonizat România, prin asistența totală a serviciilor secrete, rămâne faptul că nu au săvârșit controlul total asupra conștiințelor prin mass-media. Presa alternativă a scăpat de sub control și acest lucru deranjează ordinea stabilită, coloniile nefiind încă total “securizate”…

    Când vă spuneam că democrația de masă, electivo-mediatică, este o farsă în favoarea unui control total. Capitalizarea politicii prin finanțarea transnațională, mediatizarea controlată, condiționarea mentalităților și a agendelor pseudo-politice care se rezumă la un execuțiu de acceptare și punere în aplicare a celor deja decise de U.E. (SUA) în detrimentul țărilor, este CANCERUL care trebuie eradicat de la sursă spre eliberarea popoarelor de sub jugul globalizării!

    Se poate lăsa și cu arestări, a mai avertizat generalul într-un interviu acordat zilele trecute platformei educaționale Stakeborg Academy.

    Dacă acea campanie e una de dezinformare, un atac hibrid la ordinea constituțională, adică influențează alegerile, influențarea însemnînd că voința electoratului, care e parte din constituție, este schimbată, adică votul nu mai e conform voinței fiecăruia și există influențe care conduc către alte procente și se schimbă ordinea constituțională, atunci noi ne folosim toate mijloacele și forța de care dispune serviciul de informații pentru a elimina acea amenințare.

    Avangardismul organic vs naftalina socialistoido-securistică

    Faptul că se încearcă controlul informațiilor și a opiniilor nealiniate nu este un eveniment în sine. Acest modus operandi se află în gena U.E. și este absolut firesc să evolueze în acest mod în etapa globalizantă.

    Ceea ce trebuie să rețină slugile din România este că pregătim terenul informațional și ideologic de ani de zile.

    Activitatea noastră nu s-a rezumat niciodată la posturi reacționare, așa cum o fac controlorii de opoziție. Noi am educat cu răbdare și metodă, am participat când a fost nevoie și, cel mai important, am însoțit suferințele și frustrările comune alături de oameni, la firul ierbii. Cu ajutorul lui Dumnezeu am pregătit temeinic și am politizat minoritatea activă care vă stă în gât, iudelor. Vorbim de câteva sute de mii de români întregi și pregătiți să înțeleagă și să navigheze prin toate formele de expresie așa zise “democratice” ale dictaturii globalizante.

    Prin urmare, oricât s-ar screme acești atârnați, la momentul potrivit, transmițând elementele de comunicare asimiltate de tabăra pro-românească, oamenii noștri vor fi identificați corect și aleși fără intermedierea sistemului, care, oricum, a fost deja pătruns!

    sursa: incorect politic

  • Să ne bucurăm, totul e bine in Securistan!

    dictatura e1581688762780 1

    Dragi prieteni și tovarăși, domni, doamne sau orice identitate ați avea azi, cu orice titulatura considerați ca vi s-ar potrivi in acest moment,
    Mă scuzați ca va deranjez din Weekend-ul Dvs de început de vara, de la munte sau de la mare, de lângă grătarul sfârșind sau de la eleganta Dvs masa din cafenea sau de la restaurant,
    Dar va rog ca azi sa ciocniți un pahar și pentru nou revenita Dictatura!
    Da, e aici, s-a întors!!! cu forțe proaspete!

    E aceeași, dar a renăscut și a venit din vest, de aceea e mai rafinată, mai specializată și mai eficientă! E o dictatura care vorbește engleză, franceza sau germana, nu rusa sau chineza, de aceea e întotdeauna corecta și e deținătoarea singurului adevăr cu adevărat adevărat.
    Tot ce face, face spre binele nostru, protejându-ne de noi înșine când ne rătăcim, când nu știm de ce avem in mod real nevoie, cum e corect sa gândești și sa acționezi!
    De aceea statul, Sistemul, ne oferă generos și din belșug tot ce avem nevoie:
    Ne trebuia un CNA care sa corecteze ziariștii care o iau razna și care spun ce le trece prin minte, așa cum ne trebuia SEcuritatea reintrodusă in actul de justiție, ca nu care cumva judecătorul sa decidă cum considera el, de unul singur!

    Le avem, mulțumim Președintelui și Coaliției de guvernare!
    Cum ne trebuia și o lege care sa înființeze, pentru binele nostru – desigur!, instituția securistului de proximitate, a asistentului social (va căpăta noi sensuri aceasta titulatura), care, pentru a ne feri de pericolul separării de copiii noștri, va cere informații despre orice, va propune planuri și ne va tine cursuri despre cum trebuie sa fii și ce trebuie sa spui dava ești Parinte, cum e cu adevărat corect sa ți crești și educi copilul.

    O avem și pe asta, mulțumim călduros încă odată Președintelui și Coaliției de guvernare!
    Cum avem nevoie de o reglementare care sa ii dea domnului Burduja posibilitatea sa ne ferească de pericolul care ne paste de a spune ce credem și ce vrem in online, spuse care ar putea sa nu fie corecte și adevărate și care ar putea dezinforma alți cetățeni ca noi. De aceea e normal și corect ca in Securistan sa ne fie cenzurate opiniile, sa fim blocați chiar, pentru reeducarea noastră și protecția celorlalți, dacă avem tendința sa spunem lucruri împotriva ordinii de stat și uniune înțelept și luminat chibzuită de stăpânii și mai marii noștri din afară, magistral implementate de vașnicii noștri oameni de partid și de stat.

    Categoric e bine ca in spitale nu mai avem medici, ca profesorii sunt prost plătiți, pardon – plătiți corespunzător!, și e normal ca niciodată in Romania nu a fost respectata legea care prevede ca 6% din PIB sa fie acordate învățământului!
    E bine pentru ca avem lucruri mai importante de făcut: trebuie sa cumpărăm avioane și arme pe care trebuie sa le donam marelui popor vecin și prieten Ucrainian.
    Cum avem mai nevoie de mai mulți bani și pentru securitate, care trebuie sa ne protejeze pe noi mai ales de noi înșine!

    Cum e bine ca luam mai putini bani de la multinaționalele care extrag resursele României pana in 2042 – multinaționalele au nevoie banii aia, căci asigura stabilitatea economică și oferă locuri de munca cetățenilor romani!
    De aceea, pentru ca nu mai sunt mulți bani la buget, propun sa fie făcută o rectificare bugetară prin care sa fie tăiat bugetul sănătății și al educației și sa fie crescută cota de alocare bugetară pentru securitate (deja cea mai mare pe cap de locuitor din tot NATO!) și pentru apărare!
    Și pentru ca toate aceste binefaceri sa poată continua, avem nevoie de o rotativă reușită și perpetuă, de prelungirea înțeleptei și corectei guvernări PSD-PNL-UDMR și după 2024. De fapt, propun sa nu mai facem alegeri și cu banii economisiti sa plătim organismul de supraveghere a Internetului și sa mai donam ceva și in Ucraina!

    Mulțumind încă odată Președintelui și Coaliției de guvernare, va rog încă odată sa mă scuzați ca v-am deranjat din acest minunat Weekend, dar am făcut-o doar pentru a va spune sa stați liniștiti, ca totul e bine, și sa va îndemn ca fiecare libație, la fiecare urare pe care o veți face azi, sa lăudați conducerea de partid și de stat care muncește pentru SEcuritatea si corectitudinea noastră , pentru si înspre binele nostru chiar in aceste momente, când noi ne relaxam datorită grijii lor!
    Trăiască Domnul Președinte și Coaliția de guvernare!
    Trăiască Securistanul!

    Autor: Dan MV Chitic

  • Securiștii îsi măresc aria de control: SRI va avea dreptul să opereze în străinătate, iar SIE pe teritoriul României

    hellvig iohannis.e8r06bt3id

    Serviciul Român de Informații (SRI) va putea desfășura operațiuni în străinătate, cu consultarea SIE, potrivit noului proiect de lege privind funcționarea SRI aflat în dezbaterea coaliției de guvernare.

    SRI va putea face aceste operațiuni doar dacă acestea sunt ”în strânsă conexiune cu activităţi specifice securităţii naţionale pe care le desfăşoară pe teritoriul României”, potrivit proiectului citat.

    De drepturi similare se va bucura și Serviciul de Informații Externe, potrivit proiectului privind funcționarea SIE. Astfel, SIE va putea desfășura operațiuni pe teritoriul României în cooperare cu SRI sau, atunci când acestea sunt în strânsă conexiune cu activități punctuale din străinătate, cu consultarea prealabilă a SRI, potrivit proiectului citat.

    SRI a mai fost implicat și până acum în operațiuni în străinătate, deși în legea actuală de funcționare nu era menționată explicit această posibilitate. Cel puțin două cazuri sunt celebre: aducerea în țară din Indonezia a lui Nicolae Popa, fostul locotenent al lui Sorin Ovidiu Vîntu, și repatrierea ziariștilor răpiți din Irak.

    Coaliția de guvernare dezbate proiectele legilor securității naționale, un pachet mai amplu de legi care privesc funcționarea și organizarea serviciilor de informații, a armatei, ministerului de Interne și CSAT. Premierul Nicolae Ciucă a anunțat pe 27 mai că proiectele sunt analizate în cadrul fiecărui partid din coaliție, iar într-o săptămână vor intra în dezbaterea Guvernului, pentru a fi trimise la Parlament, conform celor de la ortodoxinfo.ro.

  • AUR se OPUNE interceptării conversațiilor private din mediul online. Senatorul Claudiu Târziu: Proiectul trebuie respins. Nu vrem să redevenim o naţiune supravegheată de securiști!

    whatsapp update latest version

    Alianța pentru Unirea Românilor (AUR), singurul partid care a votat împotriva interceptării conversațiilor de pe Whatsapp, Telegram și Signal, cere senatorilor să nu voteze proiectul de lege promovat de F. Cîțu, a transmis, vineri, partidul AUR, prin intermediul unui comunicat de presă.

    „Suntem singurul partid politic din afara sistemului și asta se vede și în felul în care a fost votat proiectul de lege în prima cameră sesizată. Facem însă o încercare – un apel la conștiința tuturor senatorilor, pentru a respinge acest proiect nefast. Să nu ne întoarcem la practicile statului totalitar din perioada comunistă. Nu vrem să redevenim o naţiune supravegheată de securiști! AUR își propune să consolideze standardele democratice, nu să le coboare”, a subliniat senatorul Claudiu Târziu, co-președinte AUR.

    „Guvernul Cîțu a adoptat, cu trei zile înainte de a fi demis de Parlament, un proiect de lege în care a fost introdus pe șest un articol ce lărgește în mod nejustificat interceptările electronice. Atât a putut marele liberal Florin Cîțu, ajuns astăzi în dizgrația tuturor: ziua ca hoții, a dat un ultim atac la drepturile și libertățile cetățenești. AUR a votat împotriva acestui proiect la Camera Deputaților și va fi consecvent la Senat. Cerem o dezbatere publică serioasă pe acest subiect, cu implicarea tuturor specialiștilor din societatea civilă”, a declarat deputatul George Simion, co-președinte AUR.

    Proiectul de lege pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul comunicațiilor electronice și pentru stabilirea unor măsuri de facilitare a dezvoltării rețelelor de comunicații electronice a fost adoptat, fără modificări, de către Camera Deputaților la data de 7 decembrie, cu 256 de voturi pentru, 34 de voturi împotrivă și 7 abțineri. Toți parlamentarii AUR au votat împotriva acestui proiect.

    VEZI SI – DICTATURĂ ÎN ROMÂNIA! Serviciile secrete vor ști ce scriem pe WhatsApp

  • Medic: Alexandru Rafila este fiul unui torționar al Securității care a ucis în anii ‘50 oameni nevinovați. Și care urmează să fie noul Ministru al Sănătății

    e3ec17c04d66309d80457f22b397eb70

    Fostul președinte al CNAS, medicul Lucian Duță, remarcă amar, într-o postare pe Facebook, cum a ajuns fosta Securitate să triumfe, prin oamenii ei ori urmașii acestora, asupra vieților românilor de azi, inclusiv a sănătății lor.

    „Vlad Voiculescu (de două ori a ocupat fotoliul de Ministru al Sănătății ) este fiul unui turnător la Securitate. Și încă nu știm câți oameni au suferit de pe urma delațiunilor acestui individ. În schimb apare ca personaj de film propagandistic închinat victimelor Colectiv. Este trist cum se cațără fiul unui turnător la Securitate pe suferința unor oameni.

    Alexandru Rafila este fiul unui torționar al Securității (vezi comentariul) care a ucis în anii ‘50 oameni nevinovați. Și care urmează să fie noul Ministru al Sănătății.

    Amândoi încearcă să se scuze în mod jalnic spunând că nu sunt vinovați de faptele părinților.
    Le-aș adresa două întrebări: Au curaj să le spună asta familiilor care au suferit de pe urma acțiunilor părinților lor? Când au profitat de beneficiile (rezultate din acțiunile părinților lor) sistemului securistic a fost bine?

    Înainte de 1989, Securitatea reprezenta brațul de forță prin care prin care partidul teroriza, tortura și uneori îl elimina fizic pe individul care se opunea unui sistem. Erai luat din casă, bătut, torturat și deseori ucis de un sistem criminal care era validat de deciziile unor judecători. Nimeni nu putea fi confirmat ca dușman al unui sistem criminal fără decizia unui judecător. Iar numele acestor judecători nu le vom ști niciodată. Ei sunt cei care au validat crimele trecutului. Și exact așa se întâmplă și azi!

    Sunt două feluri de politicieni: unii care sunt primiți în birourile Securității, iar unii care nu. Primii sunt niște lachei care execută fără să comenteze ordinele, sperând că poate nu vor ajunge la pușcărie și rămân cu furtișagurile. Când sunt sacrificați de Securitate schelălăie. Dar niciodată nu vorbesc, doar schelălăie. Pentru că le e frică. O frică justificată de faptul că sunt conștienți că, fiind impostori, nu au nici o șansă dacă scot cumva un sunet. Așa că tac și îndură calvarul, merg la pușcărie, dar rămân cu niște bani pe care nu visau niciodată să-i facă altfel decât prin acordul cu Securitatea. Ceilalți doar salivează și speră că, dacă sunt obedienți, Securitatea îi va chema și îi va pune la masa în care se scurg firimituri și pentru ei.

    Adevărul întodeauna poate fi cuantificat în cifre. Știu, sunt reci și nu transmit emoții. La fel ca și adevărul.

    Guvernul PSD-PNL este triumful trist al Securității. Adică al trădării noastre ca nație și mai ales al viitorului copiilor noștri. Părinții noștri au îndurat frigul și foamea pentru a ne da nouă o șansă. Iar noi am ratat-o. Datorită ignoranței noastre, lașității noastre și mai ales a fricii induse de un sistem corupt și trădător.

    Alianța PSD—PNL este victoria supremă a Securității.

    Pentru că pînă la urmă vorbim de cifre și mai ales de faptul că tot ce reprezintă azi conducerea celor două partide sunt doar niște marionete triste ale unui sistem care a ne-a trădat. Iar copiii noștri vor plăti tăcerea noastră. Așa cum au plătit părinții noștri, așa cum plătim noi azi.

    În esență, nu suntem mai proști ca alte neamuri. Dar sigur suntem mai lași și mai fricoși. Acesta este motivul pentru care suntem disprețuiți la scară istorică. Tăcem și lăsăm ca o oligarhie coruptă, ascunsă și ilegitimă să ne fure viața și mai ales viitorul.

    Nu aștept să validezi public cele spuse de mine. Pentru că știu că ți-e frică și înțeleg. Dar într-o zi va trebui să-ți asumi în fața copiilor tăi eșecul derivat din tăcerea ta. Tăcerea înseamnă complicitate. Chiar dacă nu-ți place când ți se spune, acesta este adevărul.
    Coaliția PSD-PNL reprezintă victoria unui sistem corupt și, mai ales, trădător. România pare că nu are soluții, iar noi vom fi sacrificați ca nație. Unii vor spune că nu e nimic nou sub soare. Și că la nivel istoric așa a fost mereu. Da, e adevărat așa a fost. Pentru că am tăcut mereu și am acceptat mizeria. Frica nu ne va absolvi niciodată!”, a scris Lucian Duță pe Facebook.

    Lucia Hossu-Longin

    “Un răspuns domnului Alexandru Rafila
    În 1998 am făcut un interviu cu Alexandru Rafila, fostul șef al Securității din Arad în perioada 1945 – 1949. Practic, răspundeam unui apel al locuitorilor din patru comune de pe Valea Crișului Alb, care făcuseră o plângere la Procuratura Militară (nr. 1316 din 28 decembrie 1990), în care îl denunțau pe Alexandru Rafila ca autor moral al uciderii, în anii 1947-49, a numeroși țărani care s-au opus colectivizării.
    Interviul a fost difuzat la TVR 2 în anul 2009 și redifuzat în 2012, 2016, în cadrul ”Seriei negre” a Memorialului Durerii, iar acum reprodus într-o carte, ”Cerberii penitenciarelor”, alături de „Reeducarea de la Pitești”.
    Numele fiind foarte rar, Rafila, mulți s-au întrebat dacă e vreo legătură între Alexandru Rafila tatăl și Alexandru Rafila fiul? Și au descoperit că e. Descoperirea am făcut-o acum, pentru că a fost expus numele dumneavoastră în listele pentru Parlament.
    Alexandru Rafila fiul se justifică, afirmând că nu sunt obiectivă în Memorialul Durerii. Și rudele țăranilor împușcați în mijlocul uliței sunt tot fără obiectivitate? Documentele de la AFDPR Arad spun limpede că Rafila a fost Șeful Securității între 1945 și 1949. Masacrul condus de el a avut loc în perioada 31 iulie-3 august 1949. Alexandru Rafila mai era Șeful Securității, așa cum arată documentele pe care le-au folosit când au înaintat plângerea către Procuratura Militară.
    Domnul Rafila n-a fost un simplu medic, ci șef al unei Securități în anii 1945-49, când s-au făcut cele mai teribile represiuni. Filmul nostru există de 20 de ani. Nu este un atac la adresa PSD. Nici acum, nici altădată. Când am publicat cartea, nu știam că dumneavoastră candidați. Este o descoperire care a stat ascunsă mai bine de 20 de ani, dumneavoastră prin candidatură ați produs deconspirarea numelui.
    Locuitorii din cele patru comune, Apateu, Berecliu, Somoșcheș și Sepreuș, au cerut filmul, au vizionat în lacrimi cele 45 de minute și nimeni n-a contestat adevărul celor scrise. Cei care au scăpat cu viață, au primit în 1949, 340 de ani de muncă silnică și temniță grea. Peste 100 de familii au fost deportate, mulți au fost răniți. Securitatea condusă de Alexandru Rafila a acționat cu o cruzime extraordinară. Unul dintre cei uciși, care avea 20 de ani, le-a spus soldaților „ridicați-mi capul să mai văd o dată biserica și câmpul”.
    Eu nu am nimic cu dumneavoastră, domnule Rafila, nici cu PSD-ul.
    Adevărul e acesta pe care l-am scris. El trebuie recunoscut și asumat măcar din compasiune pentru țăranii care au murit acolo.
    Recunoșterea, chiar dacă se face cu greutate, fiind tatăl dumneavoastră, e absolut necesară.
    Aceasta mi se pare a fi un semn de obiectivitate și poate de milă creștină” – Lucia Hossu-Longin

    Vezi – DOSARUL REVOLUȚIEI la Curtea Supremă | Zi crucială pentru „Nemuritorul” Ion Iliescu

  • Lista cu securiști a lui Arafat pentru combaterea pandemiei: Iohannis nu a venit la nicio ședință

    arafat 1

    Carmina Pricopie, jurnalist de investigații, a dezvăluit, răspunsurile primite de reprezentanţii Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă.

    „Le-am transmis celor de la DSU, pe 5 octombrie, 13 întrebări, pentru că în acest an şi jumătate, de când a început pandemia, ni s-a spus tot timpul: Ne-am consultat cu specialiştii. Şi există acel grup tehnico-ştiinţific format din specialişti, care ar trebui să se întâlnească ori de câte ori se iau decizii importante pentru noi, cu privire la infectări, la restricţii. Toate deciziile care se iau în acest grup sunt consultative, hotărârile merg către Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă, iar acest Comitet propune mai departe către Guvern, care emite ordonanţe de urgenţă, sau hotărâri de Guvern. Este foarte interesant cine face parte din acest grup, pentru că aceşti specialişti sunt întrebaţi de fiecare dată, despre opiniile lor, ele contează foarte mult, aşa ne-au spus oficialii. Şi am primit şi un răspuns oficial.

    În răspunsul oficial, acest grup tehnico-ştiinţific, este format de specialişti, dar nu doar din medicină. Preşedintele grupului este domnul doctor Raed Arafat, iar restul membrilor provin de la mai multe structuri, pe linie de ordine şi siguranţă publică. Vorbim despre oameni care fac parte din Ministerul de Interne, din Inspectoraul General pentru Situaţii de Urgenţă, de la Direcţia de Management Operaţional, de la Ministerul Educaţiei şi Cercetării. Aceşti oameni nu sunt medici.

    Toate propunerile CNSU s-au votat pe WhatsApp

    Eu înţeleg că acest grup se întâlneşte mult mai des decât se întâlnesc cei de la CNSU, pentru că noi am dezvăluit în exclusivitate săptămâna trecută la Antena 3, că CNSU, în ultimele 9 luni, a avut şedinţe pe WhatsApp. Cei din CNSU, când au primit aceste recomandări din partea grupului care într-adevăr s-a întâlnit, au luat decizii şi au formulat propuneri, pe WhasApp”, a prezentat Carmina Pricopie, în cadrul emisiunii „Subiectiv”.

    Florin Cîţu a participat la o singură şedinţă a grupului tehnnico-ştiinţific pentru gestionarea pandemiei

    Pe lângă funcţia de premier, Florin Cîțu este și șeful Comitetului Național pentru Situații de Urgență (CNSU) şi a participat doar o singură şedinţă a grupului tehnico-ştiinţific, în luna martie a acestui an.

    „Eu nu i-am întrebat pe cei de la DSU, de câte ori a participat premierul României anul acesta sau în trecut. Am întrebat de câte ori a participat premierul României. Răspunsul este – premierul României a participat la o singură şedinţă a GTS, în luna luna martie 2021”, a adăugat Carmina.

    Carmina Pricopie: „Aceşti oameni nu sunt medici”

    244778156 396822525242950 7705829931852463458 n 1024x576 1

    245619832 396822418576294 6046054476609696669 n 1024x576 1

  • Cine au fost cei mai mari CRIMINALI care au decis genocidul comunist din România

    g5

    ACUZATII EXPLOZIVE: copiii criminalilor în masă, vârfuri ale marxismului de rit nou, reeducatori publici și răsfățați ai tuturor guvernărilor

    Protagonistul următorului interviu e o legendă vie a Gulagului românesc. Este vorba despre domnul Ion Varlam, născut în 1938 și descendent al unor familii boierești ale căror istorii se împletesc de secole cu istoria României.

    Arestat, anchetat de Securitate și condamnat la vârsta de doar 14 ani, Ion Varlam avea să ispășească nu mai puțin de 9 ani prin închisori și lagăre de exterminare, până în ꞌ63, când a fost eliberat și chinuit în domicilii obligatorii, mereu în vizorul poliției politice. Nu fără mari greutăți, în ꞌ65 reușește să plece din țara-lagăr și se stabilește la Paris, unde se implică activ în acțiunile anticomuniste ale Exilului românesc.

    La un moment dat e invitat în cocheta casă a lui Mircea Eliade, la o petrecere unde România îi bântuia teribil pe toți cei prezenți și unde poartă o discuție revelatoare cu maestrul, acesta fiind curios să afle detalii ale detenției politice. Concluziile acelei discuții l-au urmărit întreaga viață pe tânărul de odinioară, episodul fiind zugrăvit cu lux de amănunte în acest interviu.

    Ion Varlam va fi un apropiat al marilor nume aflate în Exilul parizian și nu numai. Om de dreapta asumat, anticomunist forjat în temnițe și lagăre ale groazei, fostul învățăcel al maestrului-deținut Alexandru Ivasiuc (în locul căruia a încasat, de la torționari, o bătaie soră cu moartea) va studia științele politice, dreptul și finanțele publice, remarcându-se și printr-o prolifică activitate publicistică. Autor de volume, Ion Varlam a revenit în România în februarie 1990 și a făcut ani de zile politică țărănistă, rămânând în permanență o voce incomodă și un mărturisitor neîmblânzit al genocidului comunist. Este activ politic, de câțiva ani fiind președintele Partidului Corectei Guvernări.

    De notat că prezentul interviu a fost realizat în iarna lui 2014, face parte dintr-un amplu proiect editorial și nu a mai fost publicat până în acest moment. Textul presupune o descindere în tenebre, așa cum vă veți convinge în scurt timp, când veți parcurge bestiarul aferent, domnul Ion Varlam identificându-i pe unii dintre marii criminali care au decis și au coordonat genocidul comunist – aceștia trebuie căutați în Departamentul ideologic din Comitetul Central, erau manevrați de la Moscova, se poziționau în vârful pramidei răului și urau visceral România.

    Oferind nume și prenume sonore, Ion Varlam avertizează că urmașii acestor criminali în masă reeducă în continuare mințile românilor, fixați în poziții-cheie, travestiți în ”jurnaliști”, ”intelectuali” și ”analiști”, printre care mulți bugetari de lux și afaceriști dubioși, care aruncă și jonglează cu fonduri consistente, indiferent de culorile guvernărilor și în ciuda oricăror crize, deși unica lor îndeletnicire este propaganda marxistă resemnificată sub diverse măști. Este cel puțin imoral ca astfel de personaje să ne dea acum lecții despre orice, cu atât mai puțin despre istorie și genocid, să pună etichete și să emită verdicte, punctează fostul deținut politic.

    Domnul Ion Varlam avertizează că acești ”artizani de genocid” la care face referire (printre care se numără și o serie de exponenți ai ”familiei Răutu-Oigenstein-Oişteanu”) au avut o vină mult mai mare decât coordonatorii criminali Alexandru Nicolschi (alias Boris Grünberg Nikolski), Mișu Dulgheru (alias Moise Dulberger), Ștefan Koller sau Iosif Zeller, decât anchetatorii bestiali și procurorii Securității, decât torționarii din închisori și lagăre de exterminare sau decât turnătorii, care, oricât de venali și eficienți s-ar fi dovedit, nu reprezentau decât niște simple rotițe infime în angrenajul acestei mașinării monstruoase, de multe ori fiind la rândul lor victime ale Securității.

    Plecând de la jaful comis de Banda Ioanid, fostul deținut politic dezvăluie și o serie de secrete de familie ale noului ambasador al României în Israel, domnul Radu Ioanid.

    Nu în ultimul rând, Ion Varlam oferă amănunte sordide referitoare la trecutul securistic al principelui Radu Duda, acesta fiind racolat de Securitate încă de la vârsta de 16 ani, susține fostul deținut politic, care precizează că, imediat după ꞌ89, serviciile l-au folosit pe Duda în rol de ”gigolo cu microfon”, având misiuni în Marea Britanie. Și aceasta nu e nici pe departe unica acuzație explozivă din acest interviu.

    Cât despre credința în Dumnezeu, domnul Ion Varlam punctează: ”Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât animalic şi absolut”.

    Vă invităm să citiți și să distribuiți interviul:

    Răzvan Gheorghe: Ce credeţi despre procesele torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior?

    Ion Varlam: Chestiunea aceasta referitoare la aşa-zisa deconspirare a foştilor torţionari şi turnători ai dictaturii comuniste reprezintă o şmecherie a actualei orânduiri. Din nefericire, România este condusă de un regim care simulează procedural democraţia prin organizarea periodică de alegeri, momente în care au loc rocade premeditate prin conivenţă, între o facţiune a Partidului Comunist Român şi o alta, având aceeaşi origine sulfuroasă, securistică, manevrată de piratul Traian Băsescu.

    Guvernări prin manipulare

    Oamenii aceștia provin din PCR, au fost crescuți la aceeași școală a minciunii, o școală a Kremlinului, firește, au aceeași mentalitate și recurg la metode politice similare. În zilele noastre, teroarea milițianistă și intelectuală nu mai are nevoie de întregul rețetar uzitat în perioada lui Gheorghiu-Dej sau a lui Ceaușescu. Astăzi, dacă ești stăpân pe mass-media e mult mai ușor să guvernezi prin manipularea opiniei publice. În România, presa e manevrată în mod constant în scopuri diversioniste – atenția e atrasă asupra unor subiecte fabricate sau marginale, lansate pe piață de persoane și grupuri direct interesate ce se dedau la jocuri de culise. Vă amintesc un adevărat indubitabil: opinia publică nu e, prin definiție, o entitate foarte informată și dotată cu mult discernământ, așa că este ușor de manipulat.

    Opinia publică, această doamnă mioapă și paraplegică

    Adică, opinia publică se indignează și se entuziasmează, dar nu are niciodată atitudini raționale; sare dintr-o pasiune în alta. Opinia publică îl aplaudă azi pe cel pe care l-a hulit ieri seară, fiind ațâțată, împinsă atât pentru bucurie, cât și spre oprobiu, de exact aceiași șmecheri ce se îndeletnicesc cu formarea acestor tipuri de reacții. Aș recurge la o imagine sugestivă: opinia publică este o doamnă bătrână, paraplegică și foarte mioapă, care – neputând să asiste în mod direct la evenimente sau spectacole – plătește un băiețaș, un șmecheraș de Dorobanți sau de Ferentari, ca să o plimbe într- un cărucior destinat personelor cu disfuncții locomotorii; să o ducă să vadă. Numai că, de fapt, șmecherașul cu pricina nu-i arată bătrânei doamne ceea ce ar putea să o intereseze pe ea, ci îi indică doar ce vrea el să-i arate ca reprezentând un fenomen sau altul. Pentru mine, mass-media este personajul acela care împinge căruciorul de o manieră discreționară.

    Răzvan Gheorghe: Cu alte cuvinte, procesele torționarilor reprezintă o diversiune?

    Ion Varlam: Da. Această emulaţie stârnită în jurul proceselor torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior este orchestrată pentru a divaga atenţia publică de la o problemă cu adevărat importantă. De regulă, metodologia este următoarea: din când în când, cu scopul de a depasiona oamenii pasionându-i în altă direcţie, se aruncă pradă vindictei populare un element al vechiului sistem represiv – fireşte, fac referire la un element învechit, care oricum a devenit totalmente inutil. În cazul de faţă, elementele de prisos sunt aceste două lichele, Vișinescu și Ficior, care, în fapt, reprezintă doar o infimă parte dintre numeroasele instrumente folosite de adevăraţii criminali care au gândit, au instaurat şi au susţinut genocidul comunist.

    Turnătorii plătite de Securitate

    Ca o paranteză, vă amintesc că o altă „pasiune regizată” – care se înscrie în aceeași metodă securistică a așa-ziselor dezvăluiri – s-a petrecut în urmă cu câțiva ani, cu prilejul demascării lui Constantin Bălăceanu-Stolnici și a lui Dan Amedeo Lăzărescu. Halal liberali, dom’le… turnători sadea! Amedeo Lăzărescu a fost tâmpitul care a recunoscut – și asta chiar la o emisiune transmisă în direct – nu numai că a turnat, dar că banii obținuți din această îndeletnicire infamă îi dădea nevestelor ălora pe care-i vânduse la Securitate! Adică, tu le turnai și le băgă bărbații în pușcărie… ca să le servească o pensie?! Așa ceva … Asta-i halucinant, dom’le… e strigător la cer…

    Răzvan Gheorghe: Ați spus că se intenționează deturnarea atenției publice de la „o problemă cu adevărat importantă”. Care este aceasta?

    Ion Varlam: Da, se doreşte o deturnare. Problema cu adevărat importantă constă în ridicarea singurei întrebări care contează: cine sunt adevărații responsabili ai crimelor săvârşite sub dictatura comunistă? În acest caz, nu vizez gloata executanților, din care fac parte Vişinescu, Ficior şi multe, multe alte bestii, dar nici pe cea a instrumentelor minore, formată din turnători. De ce? Pentru simplul motiv că unealta cea mai „inocentă” a actului de represiune, deși făcea parte din angrenajul acestuia, era turnătorul, care, de cele mai multe ori, va fi fost la rândul său o victimă a Securităţii. Nu turnătorul trebuie băgat la închisoare! El doar servea la azvârlirea altora în temniţă. Turnătorul era doar o rotiță infimă a unui angrenaj monstruos.

    Răzvan Gheorghe: Dar anchetatorii Securităţii, procurorii?

    Ion Varlam: Nici anchetatorii Securităţii nu sunt principalii vinovaţi – ei erau însărcinaţi, din motive fanteziste sau reale, să smulgă nişte mărturisiri prin bătaie şi tortură. Erau unelte, niște unelte bestiale. Tot ustensile vor fi fost şi procurorii. De exemplu, pe când activa la Procuratura Generală, rolul tovarăşului Victor Ciorbea – ulterior mare ţărănist şi, peste ani, fălos Avocat al Poporului – consta în împopoţonarea juridică a declaraţiilor unor nefericiţi indezirabili, declaraţii obţinute prin aplicarea unor bătăi crâncene în beciurile Securităţii. Aşadar, procurorul cosmetiza înscrisurile şi apoi prezenta un dosar condamnabil în instanţă. Deşi dosarele lor au trimis oameni la moarte, chin şi înfometare, nu procurorii comunişti sunt criminalii supremi. Ei au răspuns unor directive, dar nu au premeditat exterminarea cu minţile lor.

    Răzvan Gheorghe: A fost criminalul în masă Alexandru Nicolschi unul dintre „strategii-gânditori” ai genocidului comunist?

    Ion Varlam: Nu. Împreună cu acoliții săi, pe care îi amintesc în cele ce urmează, el era un odios inventator de metodă de exterminare. Să facem câteva nominalizări din categoria născocitorilor de rețete genocidare: Boris Grünberg Nikolski alias Alexandru Nicolschi, general, spion sovietic și șef al Securității, Moise Dulberger alias Mișu Dulgheru, fost colonel de Securitate, Ștefan Koller, fost director al Direcției de cadre din Direcția Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă, locțiitor pentru producția al directorului general al Direcției Lagăre și Colonii de Muncă, comandant al Penitenciarului Aiud și comandant al Penitenciarului Văcărești, Iosif Zeller, coordonator al Securității din Ardealul de Nord-Vest… Și lista ar putea continua cu o puzderie de nume la fel de odioase.

    Agenţi sovietici cu nume conspirative româneşti

    Remarcați că prin venele ăstora nu curgea sângele nostru – cu toții erau agenți sovietici care își ascundeau identitatea la adăpostul unor nume conspirative românești. În schimb, Moscova i-a trimis aici fiindcă aveau o calitate abominabilă. Anume, acești tartori erau niște reputați inventatori de metodă de exterminare, de persecuție și de smulgere a mărturisirilor. Nu ei au fost strategii genocidului și al valurilor de teroare, dar au implementat cu sălbăticie ceea ce era stabilit și planificat în laboratoarele Kremlinului. Vârful de lance a lovit în clasele de sus, pentru că erau influente, apoi și mai sus, în moșieri, fiindcă erau oameni cu bani și ocupau poziții istorice consfințite și recunoscute tradițional, pentru ca mai apoi să-i nenorocească definitiv pe țărani, sărmanii de ei.

    Scopul a fost acela de a captura ultimul element al independenţei personale pe care îl constituia petecul de pământ ce-i permitea ţăranului să-şi ducă traiul fără să fie robul statului. Ţăranul român nu era salariat; în pofida cotelor împovărătoare, reuşea să trăiască doar lucrând bucata sa de glie. Cumva, cotele acelea reprezentau o reîntoarcere la şerbie, dar nu la sclavaj, deoarece şi pe vremea şerbilor, boierul sau seniorul (dacă ne referim la Europa Occidentală) erau obligaţi de sistemul tradiţional să pună la dispoziţia şerbilor pământul din care trăiau. Sigur, aceștia plăteau folosirea pământului prin munca pe care o prestau la boier.

    Răzvan Gheorghe: Care a fost scopul ascuns ale instaurării comunismului?

    Ion Varlam: Scopul a fost dublu, domnule – şi aici nu fac referire la impactul vizibil, adică la aşa-zisele reformele sociale, nu, nici pe departe. În primul rând s-a dorit distrugerea identităţii poporului român – stârpirea despre care vă vorbesc a fost un act criminal premeditat de multă vreme de către marxismul internaţional cu capitala la Moscova. Fac menţiunea că istoricul Larry L. Watts a identificat deja o serie de elemente ce susţin din plin această teză, iar puzzle-ul poate fi completat de niște minți lucide.

    Răzvan Gheorghe: Mai exact, cine a dorit distrugerea României?

    Ion Varlam: Din motive de ordin istoric, anumite cercuri influente – să le zicem stângiste şi permanent revoluţionare – au considerat că românii erau un popor conservator şi antirevoluţionar care, întrucât se opunea „evoluţiei” dorite, trebuia obliterat. Discuţia comportă o anumită complexitate, germenele acestei gândiri este vechi…

    Răzvan Gheorghe: Dezvoltaţi…

    Ion Varlam: Primul care a susţinut în scris că poporul român trebuie distrus a fost Lajos Kossuth – revoluţionar maghiar şi guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluţiei de la 1848 –, pentru că românii s-au aliat cu Monarhia Habsburgică împotriva ungurilor. Dar, trebuie subliniat, românii nu au ales o astfel de alianţă întrucât, vezi Doamne, s-ar fi opus progresului social. Nu, nici pe departe. Preferinţa a comportat o cu totul altă motivaţie: Lajos Kossuth intenţiona să instaureze un stat unguresc cu mult mai asupritor pentru populaţia românească decât va fi fost dominaţia Habsburgică. Doar inconştienţii ar fi mers pe mâna lui Kossuth.

    Genocid dublat de distrugere prin depersonalizare

    După aproximativ o sută de ani, comunismul chiar a pus în practică distrugerea poporului român. Astăzi vorbim despre un amplu genocid al comunismului, nu-i aşa? Dar, la modul general, eu mă refer la distrugerea sistematică a poporului român prin depersonalizare. Tăvălugul a fost premeditat și ne-a zdrobit programatic. În ţara noastră, fabricarea omului nou a ţintit eradicarea tuturor factorilor constitutivi ai identității naționale: limbă, credinţă, cultură populară şi așa mai departe… S-a dorit transformarea poporului într-o masă lipsită de calităţi şi vărsarea lui în magma în curs de închegare a imperiului marxist universal cu Moscova în rol de capitală veșnică.

    Răzvan Gheorghe: În această ordine de idei, cine au fost marii criminali, artizanii lichidării prin moarte fizică sau depersonalizare, reeducare?

    Ion Varlam : Pe marii criminali îi veți găsi în prima nomenklatură comunistă, care a fost aleasă și numită de Stalin, nomenklatură alcătuită din agenții sovietici însărcinați cu exterminarea programatică a identității naționale românești. Despre acest aspect nu a scris doar Vladimir Tismăneanu , ci și Pavel Câmpeanu – unul dintre marii teoreticieni ai Partidului Comunist Român, deși a fost pus puțin la umbră de Nicolae Ceaușescu, pentru că era evreu, dar şi agent sovietic prins şi băgat la puşcărie, un ilegalist adevărat. Pentru neiniţiaţi, fac precizarea că Pavel Câmpeanu a fost puşcăriaşul cu cei mai mulţi ani de închisoare sub regimul de dinainte de 1948. În cursul detenţiei, dintr-un simplu agitator gargaragiu, Câmpeanu a devenit intelectual, citind mult și întâlnind oameni instruiţi. Ca o paranteză, să ştiţi că multe dintre lucrurile pe care le-am învăţat şi eu, le ştiu de la puşcărie, nu de la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris.

    Dezvăluirea lui Câmpeanu

    După Revoluţie, Pavel Câmpeanu l-a susţinut electoral pe Petre Roman la alegerile prezidenţiale din 1996. Printre articolele fostului ilegalist există unul oarecum autobiografic şi, dacă nu mă-nşel, este vorba chiar de ultimul text pe care l-a scris înainte de a muri. Acolo, Câmpeanu dezvăluie că în structura Comitetului Central al PCR, unde activa Departamentul ideologic care „aranja” la sosul românesc indicaţiile primite de la Moscova, indicații menite să implementeze strategia construirii comunismului, nu pătrunsese niciodată un etnic român – şi asta încă din 1944 şi până la mijlocul anilor ’80! El o spune, nu eu.

    Marii criminali: oamenii Moscovei din CC

    De altfel, în același articol, Pavel Câmpeanu a divulgat numele celor treizeci și ceva de persoane care lucrau în acel departament ideologic pe mijlocul anilor ’80, când Ceaușescu l-a dat afară. Cu toții purtau niște nume de un românism extraordinar – dar asta doar pentru că avem de-a face cu titulaturi conspirative! Aceștia – agenții plantați de Moscova și de acoliții marxismului internațional, din ’44 și până în preajma Revoluției – sunt criminalii cu adevărat responsabili pentru genocidul săvârșit. Ei sunt cei care planificau campaniile de distrugere organizate pe categorii sociale cu ținte determinate în timp. Spre deosebire de artizanii terorii, strategi și premeditatori ai nimicniciei României, cei de teapa lui Nikolski, Dulberger, Koller sau Zeller se încadrează în categoria subalternă a inventatorilor de mijloace de exterminare.

    Răzvan Gheorghe: Fiţi mai explicit, vă rog, domnule Varlam. Nominalizaţi criminalii supremi, strategii genocidului comunist.

    Ion Varlam: În primul rând, criminalii trebuie căutaţi în familia Răutu-Oigenstein-Oişteanu. Mă refer la cei doi fraţi înregistraţi sub numele de Oigenstein, ca cetăţeni sovietici, dar care şi-au luat nume conspirative româneşti după momentul 23 august 1944. Primul, ideologul comunist Leonte, a schimbat Oigenstein în Răutu. Al doilea, Mihail, a preferat Oişteanu, nume preluat de fiul său Andrei.

    „Copiii criminalilor continuă marxismul subversiv”

    Interesant este că acest Leonte Răutu a avut mai mulţi copii care, când n-a mai mers în România, s-au dus să facă marxism subversiv în străinătate. Menționez că reprezentanţii familiei Răutu-Oişteanu (răsărită peste noapte din aceeaşi rădăcină Oigenstein) au înregistrat o serie de contre cu Ceaușescu şi, deşi acesta nu i-a gonit cu forţa, i-a degradat, i-a marginalizat programatic, ceea ce i-a făcut să apuce drumul străinătăţurilor.

    Anca Oroveanu, finanţatoarea New Europe College

    Leonte Răutu a avut două fiice. Prima – Anca – a fost măritată cu Mihai Oroveanu, fostul director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, cel care deţinea o formidabilă colecţie de imagini fotografice din România. Actualmente, Anca Oroveanu este comanditara şi finanţatoarea colegiului înfiinţat de filosoful Andrei Pleşu – New Europe College (NEC). Ea face rost de bani şi tot ea elaborează programele. Nu este cel puţin scandalos şi imoral că aceşti artizani ai terorii comuniste, prin chiar odraslele lor, continuă să orienteze dezvoltarea tineretului mioritic, să indice „evoluţii” şi „căi culturale” ce vizează destructurarea şi defăimarea personalităţii naturale româneşti?

    Înrudiri securistice

    Cealaltă fată a lui Leonte Răutu – Elena – s-a măritat cu Andrei Koller, feciorul notoriu torționar Ștefan Koller, una dintre cele mai sângeroase bestii de la închisoarea Aiud și de la Canal. Din câte știu, Andrei a debitat că tatăl său ar fi fost persecutat de Nicolae Ceaușescu, fiindcă, vezi Doamne, va fi fost poet de limbă idiș! Colonel de Securitate și torționar abominabil persecutat ca poet de limbă idiș ?! E caraghios, dom’le… De asemenea, una dintre fetele lui Ștefan Koller sa măritat cu băiatul lui Milton Shapp, primul guvernator evreu al statului Pennsylvania.

    Vedeţi dumneavoastră, s-au operat pasările de ştafetă, prin permutări securistice, iar povestea iubirii de marxism şi a urii faţă de România merge mai departe. Pe lângă falanga de la New Europe College, un alt cuibar de redirecţionare „culturalo-istorică” se află la „Revista 22”, care funcţionează sub mentoratul lui Andrei Oişteanu şi al lui Andrei Cornea. De reţinut că tatăl celui din urmă – Paul Cornea, pe care îl laudă în cor o mare parte a intelectualităţii – a fost, prin însăşi natura activităţilor sale ideologice, tot un distrugător al personalităţii şi identităţii româneşti.

    Monstruozitatea reeducărilor

    În concluzie, observăm că odraslele celor care făceau parte din criminalul Departament ideologic al Comitetului Central – structură unde nu pătrunsese niciun etnic român până la mijlocul anilor ’80, întrucât cei de acolo erau numiţi direct de la Moscova – continuă să traseze căi de evoluţie pentru tineretul patriei. Este o realitate tristă, întrucât părinţii lor au organizat desfiinţarea tuturor factorilor identitari şi au decis exterminarea elitelor care reprezentau coloana vertebrală a naţiunii. De la dezastrul acesta nu putea scăpa nici elita biologică, deoarece tineretul reprezintă capitalul de idealism şi de entuziasm al unei naţiuni. Pentru a ucide în faşă această facultate naturală a tineretului, artizanii terorii au gândit monstruozităţile numite „reeducări”. Aşadar, în Departamentul ideologic al Comitetului Central trebuie identificaţi adevăraţii criminali, deoarece ei au fost organizatorii şi planificatorii genocidului desfăşurat în România. A desfiinţa o etnie este un act genocidar. De fapt, același lucru s-a întâmplat și în Basarabia, dar acolo genocidul a fost mânat mai pe față de ruși. În România însă, s-a lucrat prin agenţi ai Kremlinului paraşutaţi în Comitetul Central.

    Răzvan Gheorghe: Spuneaţi că scopul instaurării dictaturii comuniste a fost dublu. În primul rând, s-a vizat desfiinţarea identităţii poporului român. Care a fost cea de-a doua miză a planului decis la Kremlin?

    Ion Varlam: A doua miză – aceasta fiind legată în mod ombilical de primul pilon al acţiunii – a fost pregătirea anexării teritoriale a ţării noastre. După cum știți, înainte de venirea ruşilor, Partidul Comunist Român nu exista. Militanţii comunişti erau câțiva împrăştiaţi, dintre care foarte mulţi s-au dovedit a nu fi români și, cu siguranță, nici măcar nu erau niște persoane foarte capabile. Odată cu sosirea tancurilor bolşevice, ei au constituit aparatul pe care s-a bazat mandatul colonial încredințat, în mod clar, de către Stalin, reducând România la rang de colonie şi instituind un stat-satelit lipsit de suveranitate. Moscova ne dorea poziţia strategică şi resursele.

    O ură veche

    Problema nu este de ieri, de azi. Încă de pe la 1812, amiralul P.V. Ciceagov – comandant-şef al armatei dunărene, comandant suprem al flotei de pe Marea Neagră şi şef al Administraţiei Generale a Moldovei şi Ţării Româneşti – i-a adresat ţarului Alexandru I un memoriu în care l-a sfătuit să nu mai risipească bani şi sânge rusesc pentru „sălbaticii” de la Sud de Dunăre, pentru bulgari, sârbi şi așa mai departe, deoarece acele populaţii nu vor fi niciodată capabile să apere în mod autonom slavismul şi ortodoxia în faţa permanentelor ameninţări ale expansiunii otomane. Ciceagov avertiza că, în contrapondere cu ce ar putea câştiga Rusia la Sud de Dunăre, cheltuielile se dovedeau exorbitante, disproporţionate.

    Soluţia lui Ciceagov: suprimarea României

    În schimb, amiralul l-a povăţuit pe Alexandru I să se ocupe de Principatele Române, argumentând că teritoriile acestea au resurse semnificative şi că noi, ca popor, suntem uşor de supus. Ciceagov scria că Principatele Române erau într-atât de bogate încât, dacă ţarul ne-ar fi lăsat doar 15% din cât eram noi în stare să producem, ne-am fi supus de bunăvoie ruşilor, fiindcă aşa ne învăţaseră otomanii de sute de ani, să plecăm capul. Îi jefuiesc turcii într-un mod de necrezut şi românii tot trăiesc bine, constata uluit Ciceagov, în memoriul cu pricina.

    O piedică în faţa expansiunii puterilor vecine

    Vedeţi dumneavoastră, de-a lungul istoriei, teritoriile româneşti au reprezentat întotdeauna o piedică în fața expansiunii puterilor vecine. Turcii intenționau să se reverse spre inima Europei, rușii năzuiau să se ducă spre Constantinopol, iar nemții doreau să aibă calea deschisă atât spre Rusia, cât și spre Sudul continentului. În pofida acestei situații vitrege, românii au traversat și două momente faste. E vorba de perioada lui Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu și Emeric Tekeli, dar și cea de după Primul Război Mondial, care, de fapt, i se datorează lui Carol I. El a reușit să deplaseze în exteriorul României punctul de convergență al celor trei mari vectori expansioniști: otoman, rusesc și german.

    Brâncoveanu, Duca şi Tekeli

    Din punct de vedere strategico-politic, Constantin Brâncoveanu era un tip perfid, dar nemaipomenit de inteligent. Dădea impresia că se alia cu rușii, dar și cu turcii, promitea că este omul tuturor și, până la urmă, se dovedea că primau doar interesele lui și ale românității. Brâncoveanu avea, ce-i drept, o colosală viziune strategică. La rândul lor, acest har l-au avut Gheorghe Duca și Emeric Tekeli, principele Transilvaniei, care era tot vasal turcesc, întrucât, pe vremea aceea, austriecii nu luaseră încă Ardealul. Brâncoveanu şi Tekeli s-au înţeles în privinţa manipulării aliaţilor lor şi le promiteau susţinerea militară când unora, când altora, fapt care a favorizat o mai mare autonomie Principatelor şi, totodată, o serie de avantaje economice.

    „Rătăcirea” de la Stănileşti

    În schimb, Dimitrie Cantemir a fost omul rușilor. El l-a turnat pe Brâncoveanu, care, deși făgăduise să-i sprijine pe ruși contra turcilor, la bătălia de la Stănilești, și-a rătăcit deliberat armata în mlaștinile din zona Deltei Dunării, tocmai pentru a ajunge prea târziu pe câmpul de luptă. Da, dom’le, nu s-a rătăcit deloc! Constantin Brâncoveanu știa prea bine ce făcea.

    Aşa cum am specificat, cea de-a doua perioadă istorică de fast a românilor a fost după 1918, graţie norocului că Rusia dispăruse pentru câtva timp din marile jocuri, fiind cutremurată de urgia războiului civil, perioadă când punctul acela de convergenţă al intereselor expansioniste străine a fost mutat în afara teritoriului nostru. Repet: revirimentul a fost posibil tocmai din pricina situaţiei critice în care se găsea Rusia, unde, mărşăluind pe cadavre spre putere, bolşevicii erau preocupaţi de eradicarea duşmanilor din interior.

    Răzvan Gheorghe: Credeţi că vor mai avea românii conducători de factura lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Duca şi Carol I?

    Ion Varlam: E greu de crezut că vom mai avea conducători de înălțimea celor pe care îi invocăm, deși avem nevoie mai mult ca niciodată de astfel de repere vii. Eu am convingerea că, pe viitor, doar niște politicieni cu adevărat inteligenți – patrioți dotați cu forță imaginativă și foarte bine pregătiți din punct de vedere diplomatic – vor putea scoate România din ochiul ciclonului. Politicieni aceștia – în măsură în care chiar pot exista, fiindcă am mari, mari dubii în sensul acesta – vor trebui să facă un joc inteligent, în alianțe cu țări care acum știu ce înseamnă pericolul rusesc și sunt gata să se coalizeze împotriva expansiunii Kremlinului. Personal am convingerea că cele două calități fundamentale ale acestor politicieni trebuie să fie patriotismul luminat și imaginația creativă.

    Răzvan Gheorghe: Există astfel de politicieni în România?

    Ion Varlam: Țara noastră nu mai are patrioţi autentici la nivel de leadership, dar deţine, totuşi, politicieni imaginativi, uneori prea imaginativi și tentați de direcții reprobabile. De exemplu, piratul Traian Băsescu este imaginativ, dar nu are creştere. Trebuie notat că Băsescu nu e neaparat imaginativ în sensul rău, deşi e de-a dreptul diabolic cu duşmanii lui. Problema e că el nu îşi foloseşte calitatea imaginativă ca să facă ceva bun pentru România. De fapt, Băsescu a fost şi e confruntat cu un tip de adversitate care nu-i permite să facă ceva pentru România, iar Ion Iliescu a învăţat cele mai subtile şi mai perfide reţete chiar pe băncile şcolii în care a studiat şi Vladimir Putin, adică la KGB. Poate că, pe viitor, vom avea o discuţie aplicată despre ceea ce înseamnă dreapta şi stânga în actualul context politic românesc. La noi totul se zbate într-o confuzie totală. Vezi foşti ofiţeri de Securitate care brusc sunt de dreapta… În România avem de-a face cu o dreaptă construită la porunca serviciilor şi manevrată tot de unii belferi de dinainte de ’89. Dreapta e folosită de serviciile şi partidele din România, ca şi ideea de monarhie de altfel.

    Răzvan Gheorghe: Care este liantul ce leagă Securitatea de Casa Regală a României?

    Ion Varlam: Regele Mihai a fost capturat de banda lui Ion Iliescu prin intermediul mariajului lui Radu Duda cu Margareta. Eu mi-am încetat legăturile cu reprezentanții Casei Regale în chiar momentul în care Duda și-a făcut apariția acolo. Vă mărturisesc că i-am pus în gardă și le-am dezvăluit că Duda a fost informator la Securitatea încă de la 16 ani, fiind folosit chiar și ca agent sexual – un soi de gigolo cu microfon. Totuși, probabil că tipul o fi avut niște „avantaje”, pentru care i-au făcut propagandă și femeile prin paturile cărora s-a perindat. Printre multele sale relații, a fost iubitul actriței Olga Tudorache, apoi a activat în Anglia, în perioada ’91-’92, pe când era specializat în demnitari britanici homosexuali care aveau acces şi influenţă la NATO. Ion Caramitru a fost cel care i-a făcut cunoştinţă lui Duda cu Margareta. Poveştile că ce doi s-ar fi cunoscut la Paris sunt lipsite de orice noimă, sunt bancuri pentru naivi. Deşi Radu Duda nu îmi este deloc simpatic, consider că are calităţi reale de actor, l-am văzut în câteva piese. Și acum, distribuit în rol de principe, îşi îndeplineşte satisfăcător rolul asumat. Întrucât ne leagă anumite relaţii de rudenie, eu am vorbit cu persoane din familiile regale străine, persoane care mi-au confirmat că Duda a făcut, în general, o impresie bună. În realitate, cei de acolo ştiu prea bine cu cine au de-a face, să nu-i credeți neinformați sau creduli, chiar nu-i cazul, vă încredințez de asta, dar actorul se achită de rolul lui printr-o discreţie de calitate, elegantă.

    Răzvan Gheorghe: Să revenim la discuţia iniţială. Prin ce metodologie s-a pus în practică distrugerea identităţii naţionale şi transformarea României în colonie comunistă?

    Ion Varlam: Metodologia de atingere a acestui dublu scop criminal – o practică folosită și pe vremea țarilor, fiind preluată de la tătari – a fost următoare: distrugerea și prigonirea elementelor naționale reprezentative, adică a elitelor, dar și a factorilor de rezistență, printre care se evidențiază țărănimea, ce asigură ancorarea în spațiu. Grupurile sociale care se opuneau au fost exterminate, întemnițate sau deportate, pentru a fi înlocuit cu populații din alte zone ale imperiului marxismului universal cu capitala la Moscova – nu ne aduceau neapărat ruși get-beget, dar se îngrijire ca cei aduși să fie obligatoriu rusofoni , deoarece Kremlinul reprezintă liantul de înțelegere, un soi de limbă a limbilor. Cu acest proiect se îndeletniceau cei din structura ideologică a Comitetului Central, marii criminali despre care am vorbit.

    „Ura necruțătoare pentru tot ce e românesc”

    Ca o paranteză, citind amintirile lui Vladimir Tismăneanu, am identificat o mărturie cel puțin interesantă. El povestește că în adolescență frecventă o casă a familiei Răutu. Ce credeți că l-a izbit acolo? Ura, dom’le, ura necruțătoare față de tot ceea ce era românesc. O astfel de atitudine o putem identifica și acum în scrierile domnului Andrei Oișteanu, care numai de așa ceva se ocupă… Interesele domniei sale sunt axate, întotdeauna, pe tematica „antisemitism românesc”. De pildă, să nominalizăm unele dintre temele sale predilecte de cercetare: antisemitismul în cultura medievală românească, antisemitismul în discursul clerical românesc și așa mai departe, variații pe aceeași temă. Prin urmare, avem de-a face cu aceeași veche idee propagandistică, doar că acum nu mai e susținută în numele marxismului.

    Răzvan Gheorghe: Care credeți că este cauza acestei propagande?

    Ion Varlam: Există o alianţă tacită, dar manifestă, între anumite cercuri evreieşti din România şi reminiscenţele securisto-comuniste. De fiecare dată când se pune în discuţie responsabilitatea cercurilor conducătoare din vremea dictaturii comuniste, aceste grupări încep să clocotească şi să strige în cor: „Antisemitism! Antisemitism!”

    Duşmanii lui Alexandru Şafran

    Bun, însă trebuie subliniat un lucru: cercurile înfierbântate care celebrează şi adulează memoria regretatului Alexandru Şafran – un evreu mare român, decedat în 2006 –, tocmai fiindcă, acum, acesta nu mai poate intra în polemică, sunt mânate de urmaşii aceloraşi oameni care au încercat în mod sistematic să-l distrugă pe Şafran. În acest caz, mă refer la suita de colaboratori ai comisarului sovietic la problema evreiască, aşa era el numit în Israel – rabinul Moses Rosen.

    Aceştia l-au înjurat şi l-au şantajat pe Alexandru Şafran, adresându-i scrisori de ameninţare, exercitând mari presiuni la adresa lui. De altfel, în cartea de amintiri a domnului Moses Rosen există un mic capitol în care acesta polemizează cu Şafran. Dacă ştiţi să citiţi printre rânduri, mesajul transmis de Rosen devine inteligibil și ia forma asta: „Măi rabi, măi – pare a avertiza acesta – fii atent: eu telefonez la Bucureşti, unde sunt arhivele, şi, dacă vreau, pot dovedi oricând că tu ai fost un colaborator al naziştilor”. Adevărul e că Moses Rosen i-a oferit un avantaj lui Nicolae Ceauşescu, motiv pentru care a izbutit să obţină numeroase beneficii din traficul de influenţă pe care în făcea pe lângă dictator. Ceauşescu era un om şiret, dar primitiv, şi i-a căzut deseori în plasă.

    Răzvan Gheorghe: La ce fel de avantaj vă referiţi?

    Ion Varlam: Cumnatul lui Moses Rosen a fost un rabin important în Polonia. Când au venit nemţii, a fugit la Londra şi, ulterior, a ajuns mare rabin în Anglia. Doamna Margaret Thatcher i-a acordat titlul de lord. Moses Rosen – fiind un comunist îngrozitor, un terorist ajuns în România călare pe tancurile sovietice – se ducea la Ceauşescu şi îi promitea tot soiul de aranjamente prin Anglia, fluturând numele şi poziţia privilegiată a cumnatului său. Dar, deşi a obţinut foarte multe foloase de la dictator, Moses Rosen a rămas un inamic al statului Israel.

    Răzvan Gheorghe: De ce?

    Ion Varlam: Deoarece el făcea un profit personal considerabil din banii care trebuiau plătiţi regimului Ceauşescu pentru fiecare evreu căruia i se dădea voie să plece din România. Precizez că afacerea vânzării de oameni încetase prin ’52, odată cu dispariţia Anei Pauker, dar fusese reluată în perioada lui Ceauşescu, deşi nu din primii săi ani de conducere.

    Răzvan Gheorghe: Aţi adus în discuţie afacerea vânzării de oameni, în special vânzarea de evrei. Ce credeţi despre marele jaf din vara lui 1959 organizat de banda Ioanid? Banii au fost furaţi la ordinele mişcării sioniste pentru a fi folosiţi în vederea răscumpărării cetăţenilor evrei din România?

    Ion Varlam: Este posibil ca jaful să fi comportat acest scop. Totuşi, puţini mai ştiu că Alexandru Ioanid a fost un torţionar bestial înainte de a organiza jaful. El era anchetator şi coleg, la Ministerul de Interne, cu Gheorghe Enoiu, cel care a fost supranumit „Măcelarul de la Interne”, fiindcă se înfofolea cu un cearşaf când îşi călca în picioare victimele, pentru a nu-şi păta costumul cu sânge.

    În 2004, regizorul Alexandru Solomon a realizat un documentar intitulat „Marele jaf comunist” şi, printre cei intervievaţi, s-a numărat şi torţionarul Gheorghe Enoiu. Eu am fost invitat la lansarea oficială a documentarului şi am auzit comentariile lui: „Mie îmi spuneţi de Alexandru Ioanid?! Păi, ăsta a fost colegul meu şi am văzut cu ochii mei cum bătea şi tortura. Nu ştiu dacă dumneavoastră aveţi probe incriminatoare împotriva mea (n. aut. – Enoiu se adresa foştilor deţinuţi politici prezenţi la evenimentul lansării documentarului, într-un cinematograf bucureștean), dar eu am destule probe împotriva lui. Vă aduc câte vreţi!” Pentru neofiți, menţionez că Alexandru Ioanid a fost rudă apropiată cu Radu Ioanid, cel care a tot condus divizia de cercetare arhivistică din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, fiind numit, mai nou, ambasador al României în Israel.

    Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim și despre detenția dumneavoastră, măcar să trasăm niște tușe generale.

    Ion Varlam : Nu îmi place să vorbesc despre mine și nici despre lunga perioadă petrecută în pușcăriile comuniste, însă vă pot consemna ce au spus alții despre mine, deși chiar și asta poate părea o lipsă de modestie, fapt ce mă jenează. În sinteza mea de anchetă de la prima arestare, când aveam doar 14 ani, fiind cel mai tânăr din lot, un anchetator al Securității scrie că l-am privit direct în ochi și i-am spus că lupta împotriva comunismului constituie „o obligație eroică ”. În acea sinteză, povestea și amintită, așa, cu un titlu de puștism, de teribilism, dar, citind acele înscrisuri, mi-am amintit ce i-am spus securistului:

    „Dumneavoastră pierdeți din vedere că ne-ați dus să vedem filmul de aventuri ‹Tânăra Gardă ›, pe care noi, deținuții, l-am fi considerat foarte bun, dacă nu am avea propriile noastre crezuri politice. În film, era vorba despre tinerii din Rusia, comuniști sau nu, care s-au unit cu toții în lupta de partizanat împotriva naziștilor. Ei, așa ne-am coalizat și noi împotriva cotropitorilor sovietici! ”

    A doua mărturie despre mine a fost exprimată de un ofițer de cavalerie, Vlad Brussescu, fost camarad de închisoare. Ofițerul era un om foarte drept și se purtase cu eroism în război, așa cum mărturiseau numeroasele decorații obținute pe Frontul de Est și pe cel de Vest. După ce am ieșit din pușcărie, am colaborat o perioadă cu Europa Liberă. Întrucât nu mă cunoștea decât de la telefon și prin intermediul scrisorilor trimise, jurnalistul Mircea Carp l-a întrebat pe Brussescu ce părere are despre mine, fiindcă auzise că ne știam încă din detenție. Militarul de carieră i-a răspuns: „Măi Mircea, să știi că, dacă Ionică Varlam ar fi fost cu noi la Stalingrad sau la Cotul Donului, ar fi pierit într-o misiune de sacrificiu!” Eu n-o comentez, spunerea lui Brussescu, doar o relatez. Trebuie să vă spun că am fost şi sunt extrem de onorat de această apreciere.

    Răzvan Gheorghe: Cum a influenţat puşcăria omul care sunteţi acum?

    Ion Varlam: Domnule, vă mărturisesc că sunt emoționat … Atunci când îmi cereți să vorbesc despre anii petrecuți în pușcăriile comuniste, mă gândesc la toți oamenii pe care i-am văzut murind, uneori în chinuri groaznice. Nu sunt deloc convins că nevinovații aceia ne-ar fi cerut să-i iertăm pe criminali lor. Când unii mor lângă tine, fie și numai privirile lor te cutremură. Tu nu-i poți ajuta și îi vezi pe asta că vin și îi omoară, iar tu stai și nu le poți întinde nici măcar o mână. Pur și simplu n-ai ce face! Asta mă obsedează … E înfiorător, înfiorător … Atunci când am vise despre pușcărie, imaginile care mă bântuie nu se referă la mine. Eu văd că sunt arestați și torturați părinții mei, rudele mele, prietenii mei … Niciodată nu vizez despre mine. Carnea nu are memorie – slavă Domnului !, Căci m-au bătut cu sălbăticie în repetate rânduri. Chiar și azi-noapte am avut un vis despre închisoare, dar, ca de obicei, nici de date această poveste nu era despre mine. Adică, în coșmarul ăsta eu eram martor, mie nu mi se întâmplă nimic, dar plânsetele, urletele, horcăitul și privirile deținuților muribunzi părea așa de reale …

    Închisoarea politică a fost un revelator al germenilor lăuntrici

    În mod clar, anii de detenţie m-au schimbat în bine. Să vă spun ceva: eu cred că închisoarea este un revelator al propriilor germeni lăuntrici pe care numai nişte evenimente dramatice şi nişte circumstanţe cruciale te pot face să-i descoperi. În familie, eu am fost primul născut. Prost n-am fost, am învăţat repede. Încă de la vârsta de patru ani citeam şi scriam – şi nu fiindcă aş fi fost pus să fac asta, ci din pură curiozitate mentală. Când venea acasă de la birou, pe tatăl meu îl plictisea să-mi citească titlurile ziarelor. Îl tot băteam la cap: „Tată, ce scrie aici? Dar aici?” Ca să scape de gura mea, m-a învăţat să citesc. După aceea, la şcoală, s-a întâmplat să învăţ bine şi să fiu în permanenţă în grupul elevilor fruntaşi.

    „Am învăţat că bătaia e arma prostului”

    Cu toate acestea, recunosc că eram foarte sever cu unii dintre verii mei care dovedeau vreun comportament nepoliticos sau îşi permiteau cine ştie ce aluzii la adresa mea. Din când în când, îi puneam la punct şi le mai trăgeam și câte o palmă după ceafă. Printre victime se număra şi fratele meu mai mic cu doi ani, dar care mă prinsese din urmă, la vârsta de 10 ani, iar când a împlinit 14 ani era cu un cap mai înalt decât mine. Deşi el s-a oprit puţin înainte de doi metri, iar eu numai la 1.70, l-am dominat întreaga viaţă. Ei, când am intrat în temniţele comuniste, am înţeles că bătaia e arma prostului!

    Infirmitatea de a nu-ţi fi frică

    E o infirmitate, probabil – nu mi-a fost niciodată frică. Să ne-nţelegem: dacă nu simţi sentimentul de teamă nu înseamnă că eşti curajos sau erou. Nu, nici pe departe… Absenţa fricii facilitează comiterea unor acte prin incapacitatea de a imagina consecinţele acestora. Vă rog să mă credeţi: un om croit astfel nu are o părere foarte bună despre el însuşi. Fără un zâmbet ironic, eu pot să nu subscriu laolaltă cu toţi aceia care, în scrierile lor, au susţinut că Ionică Varlam a fost un erou. Nu, nimic mai fals… Ionică Varlam ar fi făcut economie de eroisme, dacă ar fi ştiut cât îl costau!

    „M-am oferit să primesc bătaie în locul lui Ivasiuc”

    Faptul pentru care am fost cel mai lăudat – şi mărturisesc că l-aş face din nou, oricând, indiferent de consecinţe – a fost când m-am oferit să primesc bătaie în locul lui Alexandru Ivasiuc. Dacă s-ar fi executat sentinţa asupra lui, n-ar fi supravieţuit. Ce m-a deranjat cel mai mult în anii de închisoare a fost comportamentul intelectualilor. La un moment dat, Ivasiuc – când prietenii lui i-au atras atenţia că nu s-a purtat întocmai elegant cu mine – s-a „scuzat”, spunând: „Eh, puştiul ăsta… Tot timpul trebuie s-o facă pe eroul. Uite că i-am dat ocazia să-şi satisfacă eroismul şi cu mine!” Atitudinea aceasta m-a decepţionat îngrozitor… Eu am ţinut enorm la Alexandru Ivasiuc. Chiar şi în ziua de astăzi mă rog pentru sufletul lui, deoarece a fost unul dintre oamenii care au contribuit în mod decisiv la organizarea mea mentală. Când l-am acceptat ca mentor şi am intrat pe mânile lui, eram un tânăr care citise cu mult mai mult decât cei de vârsta mea, de aceea l-am şi interesat, altminteri nici nu s-ar fi oprit asupra mea.

    Maestrul Carandino

    Dar toate chestiunile pe care le învăţam erau băgate în cap, aşa, într-un mod total neorganizat, şi le foloseam fără o metodă. Alexandru Ivasiuc a fost primul care a apreciat mintea mea şi m-a ajutat să o transform într-un instrument ultilizabil. Cel de-al doilea care a făcut asta a fost Nicolae Haralambie Carandino, redactorul şef al „Dreptăţii”, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc. Aceşti doi oameni m-au ajutat să mă cunosc şi să mă exploatez în mod raţional. Totodată, închisoarea reprezintă şi un spaţiu formidabil de cunoaştere a diverselor caractere. Ai de-a face cu o mulţime de oameni într-un loc destul de restrâns ca să-i vezi cum acţionează şi gândesc în circumstanţele de fiecare zi.

    Acest gen de convieţuire forţată e motorul unor conflicte permanente – „Vita communis penitentia maxima”, vorba latinului. Aşa că am început să mă cunosc, să mă stăpânesc şi să fiu sociabil, bazându-mă pe ceea ce am învăţat în casa părintească: să te comporţi în permanenţă în aşa fel încât ceilalţi să se raporteze la purtarea ta ca la o pildă demnă de urmat, dar fără a face demonstraţii exasperante. Cu alte cuvinte, să nu dai lecţii de morală, dar comportamentul tău să fie întotdeauna unul autentic şi exemplar. Eu am încercat să fiu demn de indicaţiile moştenite de la strămoşi prin gura părinţilor mei. Sper că am reuşit.

    Răzvan Gheorghe: Cum credeţi că ar fi fost Ion Varlam dacă nu ar fi trecut prin temniţele bolşevice?

    Ion Varlam: Dom’le, fără închisoare… aş fi fost un individ îngânfat, arogant, lipsit de modestie şi foarte egoist!

    Răzvan Gheorghe: Regretaţi că a trebuit să plecaţi din ţară?

    Ion Varlam: Când am plecat, n-am simțit părere de rău. Păi… ieșisem pe porțile închisorii și intrasem într-un alt lagăr, mai mare, lagărul România. Pe de altă parte, eram conștient că, așa cum sunt eu, incapabil de a mă stăpâni, probabilitatea de a ajunge din nou într-o celulă strâmtă și întunecoasă era foarte mare. Am plecat cu intenția fermă de a continua lupta pe meleaguri străine, ceea ce am și făcut, așa cum am putut. Ani la rândul m-am implicat în activitățile anticomuniste ale Exilului românesc. Totodată, încercam să mă pregătesc pentru schimbarea ce trebuia să aibă loc în România, fără să-mi treacă o clipă prin cap că aceasta va veni atât de curând, deși intuiam că se va întâmpla cât voi mai fi în viață. Între timp, am studiat cum s-a făcut denazificarea, lichidarea colaboraționismului cu naziștii în țările care au fost ocupate.

    „Pinochet ar fi trebuit să primească Premiul Nobel pentru Pace fiindcă a scăpat America Latină de comunişti”

    La fel, sunt perfect de acord cu afirmaţia doamnei Margaret Thatcher – cu menţiunea că eu am spus-o cu mult înainte – că Augusto Pinochet nu ar fi trebuit cercetat şi condamnat pentru ceea ce a făcut, ci ar fi trebuit să i se acorde Premiul Nobel pentru Pace, fiindcă a salvat America Latină de comunism. Da, dom’le, ăsta-i purul adevăr. Tocmai de aceea Pinochet e hăituit postum, cu atâta ură întunecată: fiindcă a împiedicat tentativele stângiste din America de Sud. Acelaşi motiv face să fie ridicat în slăvi marxistul Salvador Allende, ăla care s-a sinucis după ce Pinochet l-a înlăturat de la putere.

    Avertizările Suzannei Labin

    Să știți că una dintre persoane democrate care trăiau în Chile chiar în timpul regimului condus de Salvador Allende și care a încercat să atragă atenția opiniei pubice internaționale asupra nenorocirilor și abuzurilor pe care comuniștii le săvârșeau acolo, a fost o evreică din România – e vorba despre regretata doamnă Suzanne Labin, pe care eu am avut onoarea să o cunosc foarte bine. Pornind de la relațiile doamnei Labin, portretul marxistului Salvador Allende capătă niște pete cel puțin interesant. Să nu uităm că Partidul Comunist din Chile era cea mai puternică forță roșie din America de Sud, așa cum, la începutul anilor ’40, Partidul Comunist din Cehoslovacia era cea mai importantă grupare comunistă din Europa – pe atunci, când Stalin nu câștigă încă războiul, nu există partide comuniste de-adevăratelea. Cu toate acestea, Cehoslovacia avea partid comunist încă din 1917.

    Răzvan Gheorghe: Cum v-a călăuzit Dumnezeu în viaţă?

    Ion Varlam: Domnule, subiectul este foarte personal şi nu-mi place să vorbesc despre el. Chiar Mircea Eliade mi-a dat sfatul acesta.

    Răzvan Gheorghe: Să știți că nu plec până când nu îmi spuneți întregul episod…

    Ion Varlam: Vă spun întreaga poveste – dacă o auziți, nu voi mai fi nevoit să dau alte explicații. Pe Mircea Eliade l-am întâlnit la Paris, la puțin timp după ce reușisem să plec din țară. L-am cunoscut prin intermediul lui Dinu Tătărescu, ginerele lui vitreg – spun „vitreg” pentru că Eliade nu a avut copii, iar fata era a soției pe care o avea pe vremea aceea. Familia Tătărescu venea din Argentina, țară aflată în plin boom economic, unde desfășura diverse afaceri foarte profitabile. Am avut onoarea să-l întâlnesc pe Mircea Eliade cu ocazia unei petreceri de Crăciun sau Revelion – în orice caz, era iarnă – la care am fost invitat și eu, ca un fel de obiect de curiozitate.

    – Mircea, acesta este tânărul Ion Varlam care vine din România! – m-a prezentat Tătărescu, moment în care privirile tuturor s-au îndreptat spre mine.

    Resimţeam o timiditate copleşitoare şi eram extrem de jenat. Toţi oamenii strânşi în acel salon făceau parte din generaţia părinţilor mei. Dinu Tătărescu era singurul mai apropiat de mine, dar tot ne despărţeau vreo 13 ani.

    Curiozitatea lui Eliade

    Prima întrebare a lui Mircea Eliade a fost cea pe care mi-aţi pus-o şi dumneavoastră:

    – Tinere dragă, spune-mi şi mie, credinţa în Dumnezeu i-a ajutat pe cei din închisoare?

    În momentul acela i-am răspuns:

    – Maestre, nu pot să vă spun ce s-a întâmplat cu alţii, dar în ceea ce mă priveşte pot să vă asigur că n-am aşteptat să ajung în puşcărie ca să mă cuprindă spaima şi să-L descopăr pe Dumnezeu. Pentru mine, de când mă ştiu, prezenţa lui Dumnezeu a fost şi este la fel de evidentă ca pământul de sub picioare şi ca cerul de deasupra capului.

    Darul credinţei

    După ce mi-a auzit confesiunea, Mircea Eliade mi-a spus:

    – Tinere dragă, să ştii că dumneata ai primit un dar extraordinar. Te sfătuiesc să nu-l mai comentezi. Dacă vorbeşti despre acest dar, rişti să-i pierzi semnificaţia.

    Ulterior, citind cărţile lui Mircea Eliade, care era fiu de preot, am înţeles că, în realitate, aceasta a fost marea dramă a vieţii lui. Toate scrierile sale sunt marcate de durerea de a-şi fi pierdut credinţa. Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât – şi aici voi folosi o figură de stil – animalic şi absolut. La urma urmelor, problema e simplă: ori crezi, ori nu crezi. V-am răspuns la întrebare?

    Răzvan Gheorghe: Da. Vă mulţumesc.

    sursa: podul.ro

Back to top button