istorie

-fragment din volumul Pe urmele geto-dacilor, autor Valentin Roman, volum disponibil la comandă on-line, AICI

Locul central în panteonul zeităților traco-dacice este ocupat de Zamolxis (alte forme ale numelui fiind și Salmoxis, Zamolxis, Samolxis etc.). Porphyrios, încercând să explice etimologia numelui Zamolxis, este de părere că acesta ar proveni de la cuvântul trac zalmos, cu înțelesul de piele sau blană, explicație inspirată, probabil, de legenda potrivit căreia la nașterea sa ar fi fost înfășat într-o blană de urs.

Alte teorii cu privire la înțelesul numelui său pot fi regăsite şi la alţi autori, precum Matthäus Prätorius și Paul Kretschmer, care au avansat ipoteza legăturii dintre numele zeului dac și cuvântul trac zemelen (pământ), idee pornită de la o posibilă confuzie a lui Zamolxis cu zeul lituanian al pământului, Zameluks.

De asemenea, o altă variantă încă discutată ar fi cea a asocierii lui Zamolxis cu o zeitate solară. „Papyrus de Toura”, descoperit în 1941 la Toura, o localitate situată în apropiere de Cairo, menționează numele zeului geto-dac Zamolxis, atribuindu-i o origine scitică, această confuzie fiind întâlnită la mai mulți autori antici.

Hellanicus, contemporan mai tânăr cu Herodot, precizează în lucrarea „Obiceiuri barbare”: „Scitul, fiind robul lui Pitagora, întorcându-se la el în țară, a dat oamenilor învățături cu privire la nemurirea sufletului”.

De unii autori antici este considerat rege și mare preot, discipol al lui Pitagora și deținător al unor cunoștinţe care, la vremea respectivă, au făcut ca poporul său să-l zeifice după moarte. Primul autor antic care vorbește despre existența pământeană a lui Zamolxis este Herodot, acesta povestind cum zeul dac, pe când viețuia printre ai săi, i-a învățat pe aceștia despre nemurirea sufletului.

Lucian Blaga, (în „Getica”, Saeculum, revistă de filosofie, Sibiu, I, 4, 1943, pp. 3 – 24), vorbind despre nemurire la geto-daci, precizează: „Getul nu se ferește să cadă în luptă, deoarece pe calea aceasta el speră să obțină o nemurire a dubletului său corporal”.

Nemurirea îl preocupă nu atât ca un lucru de la sine înțeles, ci mai curând ca un ceva de dobândit pe o cale oarecare, unde totdeauna magia intervine într-un fel […] dacă nemurirea ar fi un atribut al «spiritului», o însușire firească, genuină a acestuia, n-ar mai fi nevoie de nicio magie farmacologică. Se pare, de altfel, că preoții geţi, ca și druizii la celți, erau impresionanți meșteri ai magiei”.

Atât de important se pare că era Zamolxis printre ceilalți daci încât vreme de trei ani, perioadă în care s-ar fi retras și ar fi locuit izolat în niște încăperi subpământene construite la porunca sa, poporul său l-ar fi jelit cerându-i reîntoarcere, lucru care s-a şi întâmplat în al patrulea an, povestește autorul grec.

Poveștile care au ajuns la noi susțin că acest loc ar fi, de fapt, Peșterea Polovragi de azi. Dispariția (ocultarea) şi reapariţia (epifania) au fost interpretate de omul de știință de astăzi ca semnul cel mai clar al unui ritual inițiatic; a coborî în Infern înseamnă a cunoaște „moartea inițiatică”, experiență necesară înainte de a întemeia un nou mod de existență (rege mesianic, profet, mag, legislator), arată Ioan Marius Grec, în lucrarea „Zamolxis sau religia geto-dacilor între mit și realitate”.

Un alt autor antic, şi anume Strabon, relatează că zeul dac ar fi trăit ca muritor cândva, fiind un discipol al lui Pitagora, de la care a preluat vaste cunoștinţe pe care le-a transmis unui grup de inițiați din țara sa odată cu întoarcerea în patria natală.

De asemenea, istorisiri despre el găsim și în lucrările lui Didor și Iordanes, ambii autori văzând în Zamolxis un reformator care, pe lângă normele morale impuse poporului său, a lăsat moștenire acestuia și un sistem de legi care, se pare, ar fi stat la baza amplei reforme sociale și morale din vremea lui Burebista și Deceneu.

Foarte clar în relatări cu privire la zeul geto-dac este și Iamblichus care afirmă că „Zamolxis le-a întocmit legile și a îndemnat la bărbăție pe concetățenii săi, convingându-i că sufletul este nemuritor, și pentru că i-a învățat pe geți aceste lucruri și le-a scris legile este socotit de ei ca cel mai mare dintre zei”.

Legătura dintre Zamolxis și Pitagora este amintită și de Hesychios din Alexandria care preia informația de la Herodot: „Despre acesta (Zamolxis), Herodot ne spune că grecii care locuiesc în jurul Pontului afirmă că a fost sclavul lui Pythagoras, că apoi a fost eliberat și s-a înapoiat cu corabia în ținuturile sale de baștină, unde a propagat învățături despre un trai mai înțelept decât cel al grecilor. A adus cu sine fruntași atenieni și i-a primit cât se poate de bine, spunând că nici el, nici discipolii săi nu vor muri”.

IMPORTANT! AJUTĂ ŞI TU LA CERCETAREA CULTURII CUCUTENI ŞI SPRIJINĂ DEMARAREA LUCRĂRILOR PE ŞANTIERUL ARHEOLOGIC DE LA HÂNDREŞTI. AFLĂ CUM, aici http://www.vatra-daciei.ro/proiectul-handresti/sustine-proiectul_handresti/

Mircea Eliade, în „Istoria credințelor și ideilor religioase”, volumul II, precizează că „grecii din Hellespont sau Herodot însuși integraseră tot ce aflaseră despre Zamolxis, despre doctrina și cultul său într-un orizont spiritual de structură pitagoriciană. Or, aceasta înseamnă că acest cult al zeului geto-dac comportă credința în imortalitatea sufletului și anumite rituri de tip inițiatic.

Dincolo de raționalismul și evhemerismul lui Herodot sau ale informatorilor săi, se ghicește caracterul misteric al cultului. Acesta este poate motivul pentru care Herodot ezită să dea amănunte (dacă, ceea ce nu e însă sigur, cei de la care aflase aceste lucruri i le spuseseră cu adevărat): discreția sa în legătură cu misterele este bine cunoscută. Însă Herodot recunoaște că el nu crede în istoria cu Zamolxis sclav al lui Pitagora și că, dimpotrivă, el e convins de anterioritatea daimonului get și acest detaliu este important”.

Religia geto-dacilor avea drept norme principale câteva elemente cu manifestări practice în cadrul cultului și al ritualurilor: credința în Zamolxis, resurecția ciclică a zeului suprem (concept asemănător unor credințe egiptene), ritualuri privind „imortalizarea” și inițierea.

De asemenea, se pare că muzica avea un rol important în practicile cu caracter religios. Un obicei religios atestat de o serie de autori era cel al sacrificării umane ritualice. Concret, o dată la câțiva ani (Herodot vorbește despre acest ritual ca fiind practicat din cinci în cinci ani) sau în preajma pericolelor, dacii alegeau un mesager, dintre tinerii considerați de înaltă ținută morală, căruia îi încredințau rugămințile către zeu, după care acesta, la finalul unei procesiuni, era aruncat în sulițe, moartea sa ușoară era un semn că zeul le-a ascultat rugile, în timp ce decesul în chinuri însemna că Zamolxis nu a primit jertfa.

Ritualul jertfei pare să aibă rădăcini în unele practici arhaice indo-europene care urmăreau obținerea, din partea zeităților, a unor semne de bunăvoință și ajutor în fața pericolelor, a calamităților naturale sau pentru a obține recolte bogate.

Zeitatea supremă, Zamolxis (chthonian) este adeseori confundată cu Gebeleizis (uranian), cel puțin în scrierile lui Herodot. În prezent, caracterul politeist cu tentă henoteistă al religiei geto-dacilor este susținut de tot mai mulți specialiști, monoteismul neavând o susținere științifică solidă, potrivit lui Ioan Marius Grec.

Alți autori sunt de părere că Zamolxis ar fi fost un mijlocitor între o zeitate care-l precedă ca timp și poporul geto-dac. Diodor din Sicilia afirma, cu privire la acest aspect, că „Zamolxis pretindea că și lui îi dăduse legile Hestia, zeitatea lor”.

Existența unei zeități supreme, alta în afară de Zamolxis, este susținută și de faptul că acesta din urmă îi învăța pe daci că o viață dusă după preceptele promovate de el asigura, după moarte, trecerea într-un loc în care spiritul celui decedat are parte de „toate bunătățile”, notează Herodot în „Istorii”, IV, 10 – 15, loc care este de așteptat să fi fost creat de o entitate spirituală superioară, şi nu de una materială, umană.

Strabon, la rândul său, arată că „Zamolxis, în cele din urmă, l-a înduplecat pe rege să împărtășească domnia cu el, întrucât este în stare să le vestească vrerile zeilor” („Geografia”, VII, 3, 5). Potrivit acestor teorii, Zamolxis ar putea fi privit mai degrabă ca un întemeietor al unei religii care propovăduia salvarea sufletelor după moartea fizică, asemeni lui Moise, nu ca zeitate.

De altfel, atributele lui Zamolxis, precum profet, mare preot, asociat la domnie, filosof, atestă caracterul uman superior, e drept, dar nu divin al acestuia. Analizând practicile religioase în lumea cunoscută la acea vreme, cercetătorii au sesizat multe elemente comune între religia geto-dacilor, unele particularități ale cultelor celtice, preceptele eseniene și elemente ale religiei egiptene.

Importanța lui Zamolxis în contextul religiilor antice este recunoscută de o serie de autori din vechime. Destul de clar este Diodor din Sicilia atunci când vorbește despre trei mari profeți ai omenirii: Zarathustra al perșilor, Zamolxis al geților şi Moise al evreilor. – Sursa: http://www.vatra-daciei.ro/

IDENTITATEA LA ROMÂNI

Globalizarea tinde să domine lumea, dar se remarcă totodată, aproape pretutindeni, că popoarele îşi păstrează caracteristicile, adăugând doar într-o oarecare măsură componenta „globală”. Nici englezul, nici germanul, nici francezul n-au renunţat la trăsăturile lor specifice şi cu atât mai puţin americanul, deşi Statele Unite s-au constituit doar cu mai puţin de două veacuri şi jumătate în urmă.

Polonezul şi ungurul ne pot servi de model de trăinicie naţională; chiar atunci când s-au stabilit pe alte meleaguri, ei îşi conservă conştiinţa apartenenţei lor etnice şi în nu puţine cazuri chiar şi limba, după o succesiune de mai multe generaţii.

Ei îşi slujesc solul natal cu dăruire, chiar când vieţuiesc la mii de kilometri de el. Prin contrast, foarte mulţi români dau dovadă de o adaptabilitate excesivă şi, de asemenea, renunţă la „zestrea” lor cu o seninătate desăvârşită.

Fără îndoială acest comportament rezultă, în primul rând, dintr-o lipsă de educaţie identitară. Care era conştiinţa colectivă a românilor cu un veac în urmă şi care este astăzi? Dar care era educaţia? Ce ţi se spunea acasă, dar la şcoală?

Eu însumi sunt „un produs” al perioadei interbelice şi amintirile îmi sunt limpezi.

Eram în euforia marii împliniri din 1918 şi aşa eram crescuţi. În clasă se cânta imnul naţional, se înălţa steagul ţării, marile împliniri naţionale – unirea cea mică, independenţa şi unirea cea mare – erau comemorate în fiecare an, iar acasă ni se povestea „istoria mică” – implicarea membrilor familiei şi a apropiaţilor în procesele istorice prin care trecuseră românii.

Sentimentele naţionale reprezentau o dominantă a existenţei şi pentru mine au rămas neştirbite şi cu ele, nedespărţit, am trecut prin viaţă. Mi-au fost reazăm şi neîncetat îndemn prin atâtea timpuri grele.

Au trecut de atunci trei sferturi de veac. Generaţiile de după mine n-au mai beneficiat de acea educaţie, ci, dimpotrivă, nu rareori, au fost supuse unei contra-educaţii naţionale, cum din păcate şi de neînţeles se întâmplă până şi astăzi!

Istoria este marginalizată ca materie de învăţământ, „miturile” noastre sunt vânate cu înverşunare şi asistăm la o altă deformare a trecutului, în aşa fel ca înaintaşii noştri şi faptele lor să fie înfăţişate minimizant, vedetizându-se cu stăruinţă aspectele negative şi lăsându-se în penumbră cele pozitive, ceea ce nu se face însă cu istoria universală, cu istoria celorlalţi!

Copiii şi tinerii noştri nu sunt crescuţi cu sentimentul dominant al identităţii lor. De mici ei nu mai sunt ai României, ci aceasta nu mai reprezintă pentru mulţi dintre ei – mai ales în mediul urban – decât o simplă escală în drumul lor către în afară.

Odată cu identitatea se destramă naţiunea şi ţara îşi pierde fiii pe care îi formează cu jertfe pentru alţii.

Este una dintre problemele cele mai grave, pe lângă atâtea altele, prin care trecem.

Nu se cuvine să lăsăm mai departe ca valul nepăsării să ne împiedice mersul înainte şi să ne întunece viitorul !

Autor: acad. Dan Berindei

sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale românesti, cea mai veche revista româneasca din Statele Unite  aflata in circulatie.

Documentul care urmeaza a fost preparat si publicat pe Zundelsite sub titlul ‘Introduction to Revisionist Thought’, in cursul primei saptamani a lunii Ianuarie, 1996. Scopul lui era sa deschida drumul unei desbateri prin Internet cu un alt post, Nizkor, un post favorabil lobbyurilor promotoare a teoriei holocaustului.

Read More »

„Împotriva cui şi pentru ce luptă conservatorii?” s-ar întreba unii, presupunând că răspunsul la această întrebare s-ar reduce la expresii stereotipale de genul „luptăm împotriva occidentului decadent” sau „luptăm pentru idealurile moral-spirituale ale Estului”. Dar aici ţin să vă dezamăgesc. Lucrurile nu stau chiar aşa.

Read More »

ncă de la început dorim să precizăm că acest material nu se dorește o analiză a motivelor (sociale, politice, religioase) care au stat la baza folosirii acestor forme de extragere de informații, tortură sau execuție, întâlnite ca preactici susţinute de cadrul legislativ oficial din antichitate până înainte de zorii modernității. Această expunere a câtorva dintre cele mai cumplite moduri în care și-au pierdut viața zeci, sute de mii sau poate chiar milioane de oameni are rolul de a marca evoluția socială, care a scăpat lumea contemporană de asemenea acte de cruzime legalizată. Mai există încă situații izolate sau regiuni geografice punctuale unde tortura şi execuţiile inumane se mai practică, mai mult sau mai puţin legal. Putem aminti diverse organizaţii criminale sau teroriste, închisorile secrete americane sau cele din Israel, unele state africane sau asiatice, chiar și unele regimuri militare, islamiste sau comuniste. Aceste metode moderne de interogare, tortură și execuție nu vor fi tratate în acest articol, ele putând fi subiectul unui nou material.

Mai trebuie spus că nu am dorit să realizăm un “TOP al celor mai înfricoşătoare metode de execuție”, deoarece considerăm că fiecare variantă descrisă mai jos este de o duritate extremă, atât prin cruzimea față de victimă cât și prin efectul psihologic avut asupra mulțimilor, majoritatea acestor suplicii fiind evenimente publice în trecut. Deasemenea, nefiind istorici de profesie, încurajăm cititorii să completeze sau să corecteze cu argumente și documentat, lista expusă în continuare.

ARDEREA PE RUG

Arderea pe rug era efectuată deobicei în două feluri. Prima metodă implica legarea victimei de un stâlp și ridicarea unui “zid” din paie și lemne uscate în jurul condamnatului, până acesta era acoperit în întregime. A doua metodă presupunea ridicarea unui eşafod din lemn şi a unei movile din surcele și paie în jurul condamnatului, dar doar până la nivelul gleznelor. Erau adăugate regulat legături din lemne uscate pentru întreţinerea focului. În acest fel supliciul dura mai mult, fiind arse întâi gleznele, picioarele, bazinul, antebrațele, abdomenul, pieptul și partea superioară a brațelor iar abia în final capul condamnatului.

Dacă mai multe persoane erau condamnate să fie arse pe rug împreună, legate una de cealaltă, cel mai probabil moartea unora dintre condamnați survenea prin axfisierea cu monoxid de carbon, înainte ca flăcările să ajungă să le atingă corpul.

La arderile pe rug, dacă focul era intenționat menținut la o intensitate mică, moartea mai putea surveni și în urma șocului provocat de durerea intensă, a stopului cardiac sau a hemoragiilor.

În epoca medievală, această pedeapsă era destinată în general ereticilor și vrăjitoarelor.

TAURUL DE ARAMĂ

Această metodă de execuție a fost inventată de Perilaus din Atena, în secolul al VI-lea înainte de Hristos. Noua invenție, care era practic un taur din aramă, gol pe dinăuntru și care dispunea de o ușă laterală care se închidea din exterior, a fost oferită drept cadou lui Phalaris, liderul cetății Agrigentum, Sicilia. În taur se introducea persoana care urma să fie executată, capul fiind plasat în interiorul grumazului, iar apoi se aprindea un foc sub abdomenul acestuia. În botul taurului, Perilaus a amplasat o serie de tuburi care aveau menirea de a amplifica strigătele de durere ale persoanei condamnate și să le facă să sune ca răgetele animalului pe care îl întruchipa această metodă de execuție.

În mod ironic, prima persoană care a fost chinuită în acest fel a fost chiar Perialus. Phalaris a fost atât de îngrozit de monstruozitatea acestei metode de execuție încât l-a convins pe inventatorul ei să intre în taur și să-i demonstreze mecanismul de alterare a strigătelor încât acestea să pară un muget de taur. Ușa a fost închisă în urma lui Perialus și a fost a prins un foc în jurul taurului. Nefericitul inventator a fost scos pârjolit, dar înainte de a muri, pentru a fi aruncat într-o prăpastie.

Această metodă de execuție a devenit una dintre cele mai răspândite în Grecia Antică, fiind preluată mai apoi și de romani.

TÂRÂREA, SPINTECAREA ȘI TĂIEREA ÎN PATRU

Acest mod de execuție era foarte comun în Anglia medievală pentru trădare, cea mai odioasă nelegiurie pe care o persoană o putea săvârşi. Pedeapsa, care se aplica doar bărbaților (femeile condamnate pentru trădare fiind arse pe rug), a fost abolită oficial abia în 1814.

Prima parte a execuției presupunea legarea condamnatului de un cadru din lemn. Astfel era târât de un cal până la locul destinat supliciului. Apoi persoana era spânzurată de mai multe ori, fără a fi ucisă. După aceste chinuri, condamnatul era întins pe o masă și legat, călăul urmând să îl spintece și să îl castreze. Măruntaiele erau arse în fața ochilor bietului om aflat în agonie.

Într-un final, pentru a-i curma viața, gâdele îl decapita. Corpul fără cap era apoi tăiat în patru. Aceste bucăți din cadavru erau deobicei expuse la vedere în intersecţiile drumurilor principale sau la porţile cetăţilor, drept avertismente pentru populație.

FELIEREA. LING CHI

Ling Chi, execuție prin tăierea și felierea îndelungată a condamnatului, a fost practicată în China, până în 1904. Această metodă presupune tăierea metodică, cu niște cuțite foarte ascuțite, a persoanei legate de o structură din lemn, la nivelul brațelor, picioarelor și pieptului. Bucăți întregi de carne erau secționate și arătate victimei. Când supliciul ajungea la sfârșit, condamnatul era înjunghiat în inimă sau decapitat. Au existat cazuri când victima era drogată cu opiu, fie din milă (doze mari pentru a anihila măcar parţial durerile), fie pentru a preveni leșinurile cauzate de durerea intensă (în doze mai mici).

Această metodă de execuție a fost intens relatată în cronicile occidentale, bineînţeles și cu exagerările de rigoare (se spunea că o astfel de execuție putea să se extindă pe durata mai multor zile).

Genul acesta de pedeapsă era destinată în special trădătorilor sau ucigaşilor de părinţi.

TRAGEREA PE ROATĂ

Trasul pe roată era o metodă de execuție larg răspândită în Evul Mediu, dar care s-a aplicat uzual și în secolul al XVIII-lea, un exemplu fiind execuția publică a capilor răscoalei din 1784, Horia și Cloșca (Crișan se spânzurase în temniţă).

Această metodă de execuție presupunea întinderea condamnatului pe o roată mare de car, cu mâinile și picioarele despărțite de-a lungul spițelor. Roata era învârtită și o bară de metal, sau un ciocan masiv, lovea anumite părți ale corpului, sfărmând oasele și cauzând o durere cumplită persoanei supuse acestei cazne (sfărmarea oaselor fiind mult mai dureroasă decât amputările, şi ele des utilizate ca metodă de tortură sau execuţie).

În cazul în care condamnatului i se oferise o moarte “ușoară”, după ce un număr mare de oase i-au fost sfărmate, călăul îi aplica o lovitură fatală pentru a-i curma suferința. Au existat cazuri când persoana era strangulată din milă după numai câteva lovituri. În caz contrar, nefericitul rămânea pe roată până își dădea sufletul din cauza rănilor și deshidratării, uneori chiar și după câteva zile.

Persoana încă în viață (sau bucăți din corpul acesteia dacă a fost ucisă) era ridicată pe niște stâlpi cu tot cu roata de care era legată pentru ca păsările să mănânce din carnea condamnatului.

În spațiul germanic, această pedeaspsă a fost folosită până în secolul al XIX-lea, mai ales pentru crime deosebit de grave (de exemplu uciderea părinților).

FIERBEREA / PRĂJIREA

Condamnatul este dezbrăcat și este pus fie într-un cazan cu lichid în clocot (apă, smoală, plumb sau ulei) fie într-un recipient similar, dar unde lichidul este încălzit treptat și încet, de la rece la punctul de fierbere. În unele cazuri, când lichidul era în clocot, acuzatul în loc să fie scufundat dintr-o dată era coborât cu un scripete încetul cu încetul, pentru a-i prelungi agonia. Pielea și grăsimea ardeau în întregime, fiind dezvelite oasele și musculatura, într-un spectacol grotesc.

În Anglia medievală această pedeapsă era destinată în special, șarlatanilor, falsificatorilor de monede și criminalilor care foloseau otrava pentru a-și ucide victimele. Fierberea sau prăjirea erau des folosite și în Asia, de către mongoli sau japonezi.

JUPUIREA

Prin această metodă de execuție se urmărea îndepărtarea pielii condamnatului cu niște cuțite foarte ascuție, fără a se secționa vasele de sânge principale. Se încerca obținerea pielii jupuite intacte, într-o singură bucată.

Jupuirea a fost practicată încă din antichitate, existând în unele cronici asiriene. A fost întâlnită și în Mexic, aztecii jupuind pieile oamenilor sacrificați zeilor, în general după decesul victimelor.

“BĂRCILE”

Această modalitate de execuție provine din Persia antică și presupune dezbrăcarea victimei și închiderea ei între două bărci, sau într-o scorbură făcută într-un copac cu trunchi gros, capul, mâinile și picioarele rămânând în afara acestui “container” improvizat. Condamnatul era obligat să ingereze lapte și miere până la inducerea unei forme severe de diaree. Deasemenea mai erau unse cu miere membrele și alte părți ale corpului, cu scopul atragerii insectelor. Apoi trupul captiv era lăsat să plutească pe un lac sau expus undeva pe uscat. În interiorul “containerului”, cu timpul se acumulau fecalele care nu se puteau scurge în afară și astfel erau atrase și mai multe insecte care se hrăneau cu carnea victimei și se înmulțeau în rănile create. Moartea survenea după mai multe zile, cel mai probabil în urma unei combinații între deshidratare, înfometare și șoc septic.

O metodă similară de execuție era folosită de amerindieni. Victima era legată de un copac, unsă și lăsată să fie cotropită de furnici.

TĂIATUL ÎN DOUĂ CU FERĂSTRĂUL

Metoda aceasta este cunoscută din antichitate și era răspândită în Europa, Orientul Mijlociu și Asia. Condamnatul, legat cu capul în jos, era secționat încet în două cu un ferăstrău, cu începere din zona organelor genitale. Datorită faptului că persoana este atârnată cu capul în jos, creierul primește suficient sânge, rămânând oxigenat, victima fiind conștientă până la tăierea vaselor principale din abdomen.

În versiunea asiatică, condamnatul stă în picioare, secționarea începând din partea superioară a corpului.

CRUCIFICAREA

Crucificarea nu este doar o metodă de aplicare a pedepsei capitale, ci și o modalitate de umilire a victimei, la fel ca majoritatea execuţiilor prin tortură. Condamnatul, îmbrăcat sumar sau chier dezbrăcat, este legat sau pironit (cuiele fiind bătute în palme sau între oasele antebrațului și uneori în labele piciorului sau glezne) de o cruce din lem (de forme diferite) și lăsat să moară după chinuri care pot dura câteva zile.

În mod frecvent călăul zdrobea oasele picioarelor cu un ciocan sau o bară din metal, pentru a spori chinurile condamnatului. Acest lucru ducea într-un final la grăbirea morții. Cauza morții putea fi deshidratarea, șocul provocat de durerea intensă, infecția rănilor, hemoragia sau chiar sufocarea lentă cauzată de poziția trupului și întinderea toracelui, continuu tras în jos de gravitația pământului.

Împăratul Constantin a interzis această metodă de execuție în Imperiul Roman, din respect pentru sacrificiul lui Hristos, odată cu convertirea sa.

DEZMEMBRAREA

Această metodă de execuție presupunea legarea mâinilor și picioarelor condamnatului de patru animale de tracțiune. Acestea erau mânate în patru direcții diferite pentru a smulge membrele victimei din încheieturi.

Uneori aceste animale erau îndepărtate treptat una de cealaltă pentru ca înainte de smulgerea mâinilor și picioarelor, acestea să fie doar dislocate, prelungind agonia condamnatului. Moartea victimei era cauzată de hemoragia puternică.

TRASUL ÎN ȚEAPĂ

Aceasta era o metodă de execuție foarte sadică și de mare efect asupra populației. Condamnații erau întinși pe spate și străpunși cu țepe prin anus sau vagin în cazul femeilor. Erau în primă fază trași de picioare iar apoi țeapa era bătută ușor cu un ciocan, în timp ce ajutoarele călăului țineau condamnatul pentru a nu se smuci. Țepele ieșeau afară prin piept, iar dacă gâdele avea experiență, prin gâtul sau chiar gura victimelor, care erau ridicate în plan vertical, forța gravitației sporind chinurile acestora. Țepele aveau vârfurile ascuțite sau rotunjite, fiind în general unse cu grăsimi pentru a aluneca mai bine, și erau manevrate cu grijă pentru ca nici un organ vital (sau vas principal de sânge) să nu fie atins, moartea survenind după ore sau chiar zile.

O altă variantă presupunea ca victima să fie străpunsă de țeapă prin abdomen sau spinare, membrele atârnând spre pământ.

LEAGĂNUL LUI IUDA

Victima este legată cu ajutorul unui sistem de scripeţi şi aşezată pe un scaun în formă de piramidă, vârful fiind introdus în anus sau vagin, în cazul femeilor. Picioarele sunt legate unul de celălalt pentru ca ambele să fie mişcate deodată, sporind durerile condamnatului. În unele cazuri, călăii atârnau greutăţi suplimentare de picioarele persoanei, în scopul creşterii în intensitate a durerii şi pentru a grăbi moartea. Deobicei victima era legănată de către călău sau ridicată şi coborâtă de mai multe ori.

Au existat şi cazuri când persoana nu mai era suspendată în scripeţi ci aşăzată direct pe dispozitiv, cu greutăţi legate de corp şi membre.

Dacă execuţia era oprită şi victima nu deceda imediat din cauza hemoragiilor, moartea survenea inevitabil mai târziu din cauza infecţiilor, dispozitvul nefiind spălat aproape niciodată, rămânând impregnat de fecale şi sânge. Sursa: FrontPress.ro

Locul execuţiei lui Horea şi Cloşca a fost stabilit pe Dealul Furcilor, deasupra viilor, înspre Partoş. Aici a fost ridicat un eşafod înalt, astfel încât execuţia să fie văzută cât mai bine. Pentru ziua execuţiei au fost aduşi, sub drastică poruncă împărătească, câte trei oameni bătrâni şi trei mai tineri, din 419 localităţi din comitatele răsculate ale Transilvaniei: în total 2515 oameni.

După citirea sentinţei, în limbile maghiară, germană şi română, călăul Albei Iulia, cu ucenicii săi, începură execuţia. Modul în care era practicată zdrobirea cu roata se cunoaşte din codicele terezian, din documente şi este aidoma ilustrată de unele reprezentări grafice contemporane. Condamnatul era aşezat pe spate, în poziţie răstignit, pe un “pat” lucrat fie din doua bârne cioplite, îmbinate în formă de X, pe care era legal de mâini şi de picioare, fie în formă simplă: mâinile şi picioarele condamnatului erau legate la capete de ţăruşi, iar sub el, mai ales pe sub picioare şi pe sub mâini erau aşezate curmeziş, la mici distanţe, bucăţi de lemn, cum se pare că a fost cazul aici. Roata de execuţie era o roată de car, obişnuită sau mai mare, cu butucul plin şi neferecată, în schimb având fixat pe circumferinţă, la o parte, o şină de fier în formă de citit.

Călăul se aşeză în picioare deasupra condamnatului, mai precis deasupra locului unde avea să lovească, fixând roata cu ambele mâini de obezi, perpendicular, cu fierul în jos, şi aşa izbea la intervale mai lungi sau mai scurte, de obicei în dreptul spaţiului dintre bucăţile de lemn, astfel ca orice lovitură de roată să fie o frântură de os sigură. Pe una din stampe citim şi prescripţia că intervalul dintre lovituri să fie de trei minute (răstimp în care călăul făcea cu roata fel de fel de mişcări pentru a da cât mai mare spectaculozitate execuţiei), iar dacă din lovitură condamnatul ar leşina, să fie trezit aruncând peste el o găleată de apă.

Arta călăului era de a prelungi chinurile condamnatului, de a-l face să îndure din plin fiecare lovitură şi de a-l ţine în cursul execuţiei treaz şi cât mai mult în viată, ca să îndure cât mai multe. Lovitura de gratie, care se dădea în dreptul inimii, era o favoare; ea era mortală. La sfârşit călăul, cu ucenicii săi care l-au ajutat în toate fazele execuţiei, proceda la operaţiile prescrise de sentinţă şi la vehicularea părţilor în locurile indicate. Înainte de moarte, Horea şi Cloşca au fost împărtăşiţi creştineşte de preot care în prealabil le scrisese la amândoi şi testamentele.

Iată cum descrie un contemporan evenimentul:

“În dimineaţa zilei de 26 februarie, între orele 10 şi 11 în faţa Gărzii celei mari, fiind de fată o mare mulţime, s-a dat citire în limbile germană şi română a sentinţelor de condamnare la moarte a lui Horea şi Cloşca; în nemţeşte a citit-o auditoriul ostaşilor grăniceri, iar în româneşte domnul Erckard, translatorul Excelentei Sale contele Iankovits. Sentinţa prevede ca aceştia să fie duşi până sub furci (locul execuţiei) şi acolo de vii să li se frângă oasele cu roata, mai întâi lui Cloşca, apoi lui Horea; iar după ce vor fi frânţi, să fie tăiaţi în bucăţi, măruntaiele să fie îngropate sub furci, câte o bucată din trupul lor să fie pusă aici pe roată, iar celelalte părţi să fie expuse în acele locuri unde au săvârşit atâtea crime, aprinderi şi prădăciuni. După cum prevedea sentinţa, întocmai aşa, în dimineaţa zilei de 28 februarie pe la ceasurile 9 şi jumătate , Horia şi Cloşca au fost aşezaţi separat pe câte un car special, fiecare fiind însoţit de câte un preot schismatic. Este cu neputinţă să descriu convoiul şi mulţimea care a fost de fată. Ei au fost însoţiţi de un excadron de cavalerişti din Ioscana în ţinută de paradă, cu mare pompă, de aproximativ trei sute de pedestri orăşeni şi de haiduci.

Batalionul pedeştrilor i-a încadrat într-un careu, iar călăreţii s-au aşezat pe cele două aripi. Eu, prin bunăvoinţa unui locotenent de cavalerie, am stat călare între batalionul în formă de careu şi între cavalerie şi astfel, am văzut de la început execuţia şi parada, cum văd această foaie de hârtie în faţa mea. În afară de nobili şi oameni mai deosebiţi din comitate au trebuit să fie de faţă mulţi oameni prosti şi asta se poate aprecia din faptul că din fiecare sat a celor patru comitate au trebuit să ia parte, după o grea poruncă, câte sase oameni prosti, trei bătrâni şi trei tineri, prin urmare a trebuit să fie cel putin cinci mii de oameni. Cloşca a primit cel putin 20 de lovituri până si-a dat sufletul.În timp ce Cloşca era frânt cu roata, Horea, legat, a fost ţinut în picioare de doi ucenici ca să vadă de ce moarte şi prin ce chinuri grozave a trebuit să moară ucigaşul său tovarăş.

După ce s-a terminat execuţia lui Cloşca şi i-a dat leşul la o parte, l-au urcat pe Horea pe patul său şi l-au legat; în vaiete au început să-i sfarme picioarele cu roata, iar după patru lovituri, din porunca domnului Eckard, au început să-i lovească pieptul şi astfel, după opt-nouă lovituri a murit. N-am mai voit să văd şi despicarea lor în bucăţi, mi-am întors calul şi am venit în cetate, unde am povestit cele văzute lui Ştefan Regeny, Iosif K. Nagy şi colegilor mei profesori care m-au aşteptat acasă. Despre prinderea lui Gheorghe Crişan şi aducerea lui aici, ştiu că v-am scris deja. Dar faptul că s-a sugrumat într-o noapte în închisoarea de sub Gardă cu legătoarele de la izmene, poate că nu v-am comunicat, şi că gâzii (gâde=călău) l-au dus sub furci şi l-au tăiat în patru; o bucată au lăsat-o aici, iar celelalte le-au dus în alte părţi.” De pe Istorie pe scurt

Puntea cuirasatului Marat roia cu marinari. Deasupra lor, avionul Stuka pilotat de Rudel intrase in picaj. Srapnelul antiaerienelor il sufocau. Dar era prea tarziu.

De la nici 300 de metri lanseaza bomba care loveste in plin cuirasatul. Tragand de mansa cu putere pilotul german reuseste sa iasa din picaj la nici trei metri de apa, spre disperarea mitraliorului sau. Privind in urma vede nava sovietica cum spumega flacari si fum. In scurt timp se si scufunda.

Era doar inceputul pentru Hans Ulrich Rudel, care va deveni cel mai decorat militar al Germaniei din timpul celui de-al Doilea Razboi Mondial. Incepand cu invazia Poloniei si incheind cu prabusirea Berlinului, Rudel a efectuat 2.350 de misiuni in care a distrus peste 2.000 de tinte, de la vehicule blindate si de transport sau baterii de artilerie pana la nave de desant. Nu degeaba va fi numit Vulturul Frontului de Est.

Rudel a pilotat indeosebi aparate Junkers Ju 87, numite colocvial si Stuka. Ele erau avioane de bombardament in picaj cu doua locuri, unul pentru pilot si unul pentru mitralior, care s-au dovedit unele dintre armele de razboi emblematice pentru cel de-al Treilea Reich. Nu doar precizia lor remarcabila, dar si sunetul inspaimantator pe care il faceau cand intrau in picaj le-au transformat in mijloace excelente de teroare psihologica, iar in mainile unui pilot talentat ca Rudel deveneau o arma si mai redutabila.

Succesul sau s-a datorat nu in mica masura si curajului sau de-a dreptul nebunesc. Obisnuia sa intre in picaj de la distante mici si sa astepte pana in ultima secunda posibila inainte sa atace. De multe ori ridica aparatul si scapa la doar cativa metri de pamant.

Cu totul remarcabil, el nu a fost doborat niciodata in lupta de un alt avion, ci numai de antiaeriene, de nu mai putin de 32 de ori.

Lev Shestakov impotriva lui Hans Ulrich Rudel

Doar o singura data a fost cat pe ce sa fie pus la pamant de un pilot inamic si asta in timpul luptelor purtate pe Nistru spre sfarsitul razboiului.

Dupa o misiune de atac, un Lavochkin La-5 il surprinde si ii pica in spate. Incercand cu disperare sa scape, Rudel il duce prin viroage sa nu mai poata tinti, dar vanatorul sovietic nu se lasa. Gloantele trec razant pe deasupra carlingii pilotului german. Si mitraliorul sau se vede neputincios pentru ca arma i se blocase. Rudel dintr-odata coboara si il poarta apoi la doar cativa metri de pamant. Trage de avion violent in dreapta, iar inamicul incearca din rasputeri sa se tina in coada lui, dar la un moment dat se prabuseste.

Niciodata nu a aflat precis ce s-a intamplat. Poate ca lonjeroanele avionului inamic au cedat la un moment dat si din cauza asta a cazut, se gandea Rudel retrospectiv. Un lucru era cert. Un mesaj radio interceptat in urmatoarea seara reclama pierderea unui as sovietic, Erou al Uniunii Sovietice, Lev Shestakov. Rudel si-a dat seama ca tocmai inselase moartea, recunoscand ca intr-adevar fusese un excelent aviator.

Trucurile unei armate deznadajduite

Ceea ce nu a putut spune despre restul Vulturilor Rosii. In timpul luptelor, pilotii sovietici erau apostrofati pana si de propriii lor comandanti, scosi din minti de neputinta lor, in timp ce Rudel se amuza teribil de caraghioslacurile lor.

Nu de putine ori frecventele le erau inundate de racnetele sovieticilor intr-o incercare inutila de a-i face sa-si piarda cumpatul. Ba mai mult, in timpul misiunilor de atac, pe cand se indreptau spre obiectivele lor, Rudel si compania primeau ordine, intr-o germana uneori de invidiat, prin care li se spunea sa-si schimbe tintele si primeau coordonatele celor noi… care se aflau in interiorul liniilor germane.

Numai ca niciunul dintre siretlicurile folosite de sovietici nu au avut succes. Pilotii Stuka ramaneau in continuare un blestem pentru Armata Rosie. De pilda, in timpul unei misiuni ei surprind un convoi aparat de artileria antiaeriana si de tancuri si-si incep atacul. Dupa ce distrug armele antiaeriene se impart in grupuri si lovesc intreaga coloana de la un cap la altul, lasand in urma lor o devastare cumplita. Rudel asemuia drumul unui “sarpe de foc”.

Fapte de arme pe Frontul de Est

Notoriul pilot s-a remarcat de nenumarate ori. In timpul luptelor din Caucaz, gara Goitsch era aparata de un tren blindat ii ataca pe germanii care inaintau spre Tuapse. Dupa ce tragea cateva focuri se retragea intr-un tunel, evitand atacurile aviatorilor. Odata este luat prin surprindere si este lovit, dar scapa in barlogul sau si reapare la catva timp dupa aceea. Nervos, Rudel, daca nu a reusit sa distruga trenul, incearca urmatorul cel mai bun lucru si arunca in aer una dintre intrarile tunelului si-l blocheaza inauntru.

Cu o alta ocazie, in timpul unei actiuni de traversare a rusilor in timpul luptelor de la Kuban, aviatorii germani sunt trimisi sa atace portul Jeisk unde se aflau concentrate navele lor de desant si nu mai putin de 70 dintre ele sunt distruse doar de Rudel.

Nu-i de mirare ca tocmai el este ales sa testeze si noul Junkers Ju 87 Kanonenvogel, in primavara anului 1943. Desi era inarmat cu doua tunuri Bordkanone de 37 de mm, nu este multumit de cat de greu se manevra si mai ales de viteza redusa. Chiar si asa, pune la punct cateva tactici care diminuau aceste dezavantaje incat sa profite de puterea de foc extraordinara ce o confereau tunurile. Putere de foc folosita in special impotriva tancurilor sovietice.

Pe 28 martie 1944, se consemna ca pana atunci efectuase 1.800 de misiuni in care pulverizase 202 tancuri inamice. Numai in timpul Bataliei pentru Kursk el distrusese cateva zeci de tancuri ale Armatei Rosii, iar pana la sfarsitul razboiului bilantul sau se va ridica la 516.

Rudel este recompensat pe masura, primind mai multe decoratii decat oricare alt militar german. Ba mai mult, el ramane singurul recipient al Crucii de Cavaler cu Frunze de Stejar Aurii, Sabii si Diamante, pe care o primeste de la insusi Hitler.

Conducatorul german avea un deosebit respect pentru faptele de arme ale lui Rudel, dar in acelasi timp ii recunostea potentialul propagandistic. Ingrijorat de efectul asupra moralului militarilor daca el ar fi fost ucis, Rudel primeste chiar si interdictii de a mai zbura de la seful statului german. Insa, de fiecare data reuseste sa-l convinga pe Fuhrer sa-l lase in continuare sa zboare.

Marea evadare a lui Rudel

El n-a putut fi tinut prea departe de razboi si a continuat sa se puna in situatii riscante. Nu de putine ori si-a salvat camarazii doborati in spatele liniilor inamice. Insa, nu intotdeauna a avut succes si in cateva ocazii abia a scapat cu viata. De pilda, in timpul luptelor de pe Nistru, doi incepatori germani se prabusesc in teritoriul inamic, iar el nu pierde timpul si incearca sa-i scape. Dupa ce aterizeaza langa ei trenul de aterizare se cufunda in noroiul gros si nu mai poate decola.

Rudel, impreuna cu mitraliorul sau, Henschel, si cei doi tineri germani sunt apoi fugariti de sovietici kilometri intregi pana la Nistru. Henschel se ineaca in raul inghetat pe cand il treceau inot. Indurerat de pierderea prietenului sau, el continua neindoielnic tragandu-i pe ceilalti doi dupa el.

Inghetati pana la os, au fugit pana cand au dat de cativa soldati, care de la distanta pareau romani si le fac semn. Numai ca inima le-a stat in loc cand au vazut insemnele Armatei Rosii pe uniforma. Rudel nu a stat pe ganduri si o rupe iarasi la fuga. Este impuscat in umar, dar nu incape in mainile sovieticilor. Ceilalti doi sunt insa prinsi. Este ajutat de un taran roman si de ibovnica sa germana sa ajunga la Floresti, unde inca se mai aflau trupe ale Wehrmacht-ului.

In cele din urma se reintoarce la unitatea sa, dupa ce parcursese zeci de kilometri prin teritoriul inamic.

Infamul Rudel petrece in Romania o buna parte a anului 1944, potolindu-si intrucatva din resentimentele pe care le purta romanilor. Considera ca din cauza lasitatii lor Stalingradul a fost pierdut.

El isi aminteste ca “[…] pe Don, linia este detinuta de unitatile romane […]. Intr-o dimineata, dupa primirea unui raport de urgenta, aripa noastra decoleaza spre capul de pod de la Kletskaya […] Ce trupe sunt acelea care vin spre noi? Nu am parcurs nici jumatate din drum[…] sunt rusi? Nu. Romani. Unii dintre ei chiar isi arunca pustile ca sa fuga mai repede, o priveliste socanta, ne pregatim pentru ce era mai rau.

Zburam intreaga lungime a coloanei indreptandu-ne spre nord, acum am ajuns la pozitiile de artilerie ale aliatilor nostri. Tunurile sunt abandonate, nu distruse. Munitia lor sta langa ele. La ceva distanta de ele zarim si primele trupe sovietice. Ei gasesc pozitiile romanesti parasite. Noi atacam cu bombe si mitraliere, dar la ce folos cand nu exista nicio rezistenta la sol? […] La intoarcere ii observam iarasi pe romanii care fugeau, e bine pentru ei ca am ramas fara munitii pentru a opri aceasta lasa fuga.”

Chiar si asa, cat timp s-a aflat la noi in tara a fost imbunat de ospitalitatea romaneasca, pentru care a avut numai cuvinte de lauda. Ramanea insa vesnica problema a numarului mare de caini, care “hoinareau peste tot […] la fiecare colt si in fiecare piata.”

Zile de cumpana pentru Rudel

El inca se afla in Romania in timpul actului de la 23 august 1944 si este cu totul luat prin surprindere de capcana miseleasca intinsa germanilor “pentru care guvernul roman este de vina!”. Tinea speranta ca macar o parte a “armatei noastre galante” sa scape.

Insa lucrurile rele aveau sa se tina in lant pentru Rudel. In luptele date inspre sfarsitul razboiului o schija trece prin carlinga si ii sectioneaza piciorul drept. “Eu vreau sa traiesc. Eu iubesc viata. O simt in fiecare respiratie din adancul meu, in fiecare por al pielii, in fiecare fibra a corpului meu.”

Erau gandurile care-i treceau prin mintea-i naucita. Gadermann, mitraliorul, il dezmeticeste prin racnetele sale si-l face atent. Urletele lui il indrumau spre liniile prietene si se prabuseste in cele din urma intr-un camp, inainte de a-si pierde cunostinta.

Iese din coma pe cand se afla la un spital in Selow. Piciorul nu i-a putut fi salvat, dar inginerii ii construiesc “un mecanism ingenios ca o potcoava de diavol si cu ea pot sa zbor. E atasata sub articulatia genunchiului […]” numai ca la ” […] fiecare apasare pe ea, adica atunci cand trebuie sa lovesc pedala carmei de dreapta, pielea de la capatul ciotului, care se chinuia sa se vindece, este frecata pana la inflamare. Rana este deschisa din nou cu o violenta sangerare. Mai ales in luptele aeriene cand trebuie sa ma inclin mult spre dreapta, eu sunt jenat de rana si uneori mecanicul trebuie sa stearga carlinga de sangele stropit.”

Sfarsitul razboiului si fuga la americani

Dar nu mai avea sa lupte pentru mult timp. Traieste cu marea drama a sinuciderii lui Hitler, dar mai ales cu cea a capitularii neconditionate a Germaniei lui. Rudel, impreuna cu alti camarazi, se hotarasc atunci ca cea mai buna solutie ar fi ca ei sa zboare pana la liniile americane, sa nu incapa pe mainile sovieticilor.

Pilotii germani isi fac intrarea in mod spectaculos prabusindu-si avioanele pe pista unui aerodrom american, nevrand sa le predea americanilor aparatele in stare buna de functionare. De cum a aterizat, a deschis carlinga, iar un soldat ii vara un pistol in fata. Vazandu-i Frunzele de Stejar Aurii, s-a intins sa i le smulga, la care Rudel s-a tras inapoi si s-a inchis in cabina.

Interogatoriile si eliberarea lui Rudel din prizonierat

Niste ofiteri americani sosesc degraba si calmeaza spiritele. Rudel este luat si bandajat din cauza ranii de la picior ce sangera puternic. Este luat apoi la interogatoriu. Traducatorul intra si-l intreaba daca stie engleza, dar Rudel i-o taie imediat “Chiar daca pot vorbi engleza, noi suntem in Germania aici si vorbim numai germana. Spune-i comandantului tau ca suntem aripa Immelmann […].”

Si nu a fost prima oara cand i-a iritat pe americani. Este chemat la sediul Armatei a 9-a Aeriene la Erlangen, unde i se arata fotografii cu atrocitatile nazistilor din lagarele de concentrare.

Rudel a negat ca ar fi stiut de existenta unor astfel de lagare si adauga: “Daca aceste excese au fost comise sunt regretabile si vrednice de dispret, iar cei care le-au infaptuit trebuie pedepsiti. Le arat totusi ca astfel de cruzimi nu au fost intreprinse doar de poporul nostru, dar de toate popoarele, in toate epocile. Le amintesc de Razboiul Burilor. Asa ca aceste excese ar trebui judecate in functie de acelasi criteriu.

Nu-mi pot imagina ca acele mormane de cadavre infatisate in fotografii sunt facute in lagare de concentrare. Le spun ca noi am vazut asemenea lucruri, nu in poze, ci in realitate, dupa atacurile aeriene impotriva Dresdei si Hamburgului si in alte orase cand bombardierele Aliate […] le-au coplesit […] cu bombe […] si nenumarate femei si nenumarati copii au fost masacrati. Si ii asigur pe acesti domni ca daca ei sunt interesati de atrocitati o sa gaseasca dovezi abundente […] printre Aliatii lor Estici”. Unul dintre americani nu s-a putut stapani si murmura “Ofiter nazist tipic”.

In timpul noptii majoritatea lucrurilor lui Rudel sunt furate, pana si piciorul lui de lemn, care este recuperat de sub patul unuia dintre soldatii americani. El nu a putut suporta o astfel de insulta si cu greu a fost convins sa coopereze in continuare cu autoritatile americane.

Urmeaza apoi luni intregi pe care si le petrece in diferite tabere pentru prizonieri pana cand este eliberat in 1946. Pe cand se afla in Marea Britanie, Rudel isi aminteste de un capitan englez care ii vede Frunzele de Stejar Aurii si cu groaza aproape ii spune “Cate vieti oare a putut costa?”.

Moare in 18 decembrie in 1982 in Rosenheim, Bavaria. De Laurentiu Dologa – Ziare.com

Figurină, cultura Gumelniţa, aprox. 5.000 î.Hr.

Atunci când am vorbit despe pileusul dacic (căciula dacilor) şi prezenţa sa în simbolistica mondială actuală (pentru detalii, click AICI), multe voci au susţinut că este impropriu folosit termenul de “căciula dacică”, pe motiv că acest obiect vestimentar, ca formă, ar fi fost preluat de geto-daci de la alte popoare, din alte zone.

Evident, aceleaşi voci m-au acuzat din nou de protocronism şi de faptul că exagerez importanţa dacilor în istorie. Însă iată cum tocmai arheologia, ironică precum o ştim uneori, ne-a dezvăluit un lucru incredibil legat de acest subiect.

În custodia Muzeul Naţional de Istorie a României se găseşte o figurină antropomorfă, aparţinând perioadei eneolitice, mai exact culturii Gumelniţa, obiect descoperit în comuna Vidra şi care are o vechime de aproximativ…7.000 de ani.

Nobil dac, posibil Decebal, sec.I-II d-Hr.

Figurina este, citez din fişa de inventariere a obiectului, “aplică sau mâner de capac sub forma unui cap aplatizat de formă romboidală, cu sprâncenele marcate printr-o linie în relief. Ochii triunghiulari sunt realizaţi prin excizare. În părţile laterale se află câte o adâncitură marcând urechile. Gura este marcată printr-o altă adâncitură, sugerând faptul că era deschisă. Faţa a fost încrustată cu pastă albă.” Pentru verificare, de precizat că figurina are numărul de inventar 32806 şi ordin de clasare
2408/13.09.2004 – Tezaur.

Până aici nimic spectaculos, insă, dacă priviţi cu atenţia obiectul aflat în discuţie, veţi observa că obiectul aflat pe creştetul figurinei seamănă izbitor de bine cu o…căciulă dacică. Evident, nu putem vorbi de geto-daci, în adevăratul sens al cuvântului, în urmă cu 7.000 de ani, dar putem vorbi de strămoşi de-ai lor, care au transmis mai departe, până la ei, elemente de vestimentaţie.

Aşadar, stimaţi contestatari, mai ales cei din sfera ştiinţifică, de la care am oareşce pretenţii, vă rog să-mi aduceţi drept contra-argument la afirmaţia că această căciulă este originară din spaţiul nord-dunărean o dovadă arheologică care să ateste că ea ar avea o vechime mai mare în alt spaţiu geografic şi că, aici, pe la noi, ar fi fost “importată”.

Până nu veniţi cu o astfel de dovadă, pot considera în mod logic şi ştiinţific că teoria mea stă în picioare.

Cu atât mai mult cu cât frigienii, un alt neam care a “popularizat” această căciulă în lumea antică şi, ulterior, în simbolistca mondială, erau, surpriză!, urmaşi ai neamului tracic al brigilor, ce au migrat din zona balcanică în Anatolia (Turcia e astăzi) în preajma mileniului I î.Hr.

Aşadar, discuţia nu mai trebuie purtată la modul “da, dom”ne, dar e greu de spus că e o căciulă daciă, din moment ce ea era purtată şi de alte neamuri din alte arii geografice. E greu de spus că dacii sau strămoşii lor au inventat-o”. O fi fost purtată şi de alţii, nimeni nu contstă asta, însă, momentan, cea mai veche reprezentare plastică a sa a fost descoperită pe teritoriul României. Ca urmare, rămând un “protocronist”, dacă asta relevă pământul…

QUOD ERAT DEMONSRTANDUM! – cum le place latiniştilor şi “marilor” istorici să spună…

P.S.: Află şi despre prezenţa vulturului muntean şi a bourului moldovenesc în mormântul lui Dromihete, click AICI De Valentin Roman

Orașul București nu a fost încă de la început scaun de domnie. În vremea întemeierii sale, undeva prin secolele XIV-XV, nu a avut același rol important pe care îl va avea după secolul al XVII-lea. Cu timpul, însă, domnitorii au început să îi acorde tot mai multă atenție, din mai multe motive, orașul devenind în cele din urmă reședința Țării Românești, pentru ca mai apoi să devină capitala României.

Oraș medieval, Bucureștiul a fost fondat undeva în secolul XIV-XV. Adevăratele sale origini încă nu sunt pe deplin cunoscute. De-a lungul vremii s-au enunțat mai multe teorii cu privire la acest subiect. S-a vorbit despre întemeierea orașului de către Mircea cel Bătrân, pe baza unui document dat de el din Cetatea Dâmboviței, despre care mulți spun că este de fapt vechea denumire a orașului. Alții îi atribuie înființarea orașului ciobanului Bucur, de la care ar veni și numele orașului. În fine, alții îi atribuie chiar și lui Negru Vodă întemeierea orașului.

Se prea poate ca Mircea cel Bătrân să fi construit aici o fortificaţie pe care să o folosească în cazul unui atac al turcilor otomani. Tot despre el, Dimitrie Papasoglu spune că folosea Cetatea Dâmboviţei drept reşedinţă de iarnă. La fel, şi Vlad Ţepeş ar fi putut ridica cetatea pentru a se folosi de ea în contextul operaţiunilor sale de la sud de Dunăre contra aceloraşi turci.

Ceea ce se cunoaște sigur este că primul document în care este menționat orașul București este unul din anul 1459, dat de Vlad Țepeș către niște boieri. De acum va începe să apară menționată în documente cetatea Bucureștilor sau Bucureștiului, însă până să ajungă la statutul de reședință domnească și apoi de capitală a unei țări, orașul a trebuit să ducă o luptă încrâncenată cu celălalt „rival” al său, şi anume Târgoviştea.

Primul domnitor care stă cu adevărat la Bucureşti, şi îl foloseşte ca reşedinţă, este fratele şi urmaşul lui Vlad Ţepeş, şi anume Radu cel Frumos. Motivele şederii sale aici sunt destul de clare, el dorind să fie cât mai aproape de ocrotitării săi turci. De aici dă şi câteva documente. Unul, de la 12 noiembrie 1463[1], vorbeşte despre întărirea unor moşii către mai mulţi boieri. Altul, de la 30 mai 1464[2], vorbeşte despre întărirea stăpânirii mănăstirii Cozia peste Sevestreni. Au mai fost şi altele însă cel mai important este cel din 14 octombrie 1465 dat în scaunul de cetate Bucureşti, în anul 6974[3]. Iată deci prima confirmare a faptului că Bucureştiul a devenit cetate de scaun, reşedinţă a domnitorului. Era normal ca un domnitor precum Radu, pus pe scaunul domnesc de către turci, să stea cât mai apoi de ocrotitorii săi. Acest lucru însă nu îl va ajuta foarte mult în conflictele sale viitoare, mai ales cele cu Ştefan cel Mare, care în cele din urmă îi vor aduce pieirea. Radu cel Frumos nu este „părintele” acestui oraş, însă este primul care îl foloseşte ca scaun de domnie.

Cauzele pentru care Bucureştii s-au dezvoltat au fost date de caracterul său de târg, caracter pe care şi l-a însuşit şi pe care l-a fructificat cu succes. La început, rolul principal al comerţului Ţării Româneşti îl deţinea Târgoviştea, care întreţinea relaţii comerciale bune cu negustorii saşi din Braşov, însă acest lucru avea să schimbe odată cu creşterea influenţei turceşti în aceste părţi şi dezvoltarea comerţului cu Imperiul Otoman, lucru care a favorizat Bucureştiul, localitate aflată mult mai aproape de graniţele imperiului. Să nu uităm că Bucureştiul se află pe drumul ce vine de la Braşov spre Giurgiu, deci carele negustorilor ce veneau din Transilvania şi doreau să facă comerţ cu Balcanii treceau pe aici. La fel se întâmpla şi când comercianţi din Balcani voiau să fac comerţ cu Transilvania.

Bucureştiul se ridică foarte mult în secolul al XVI-lea, tocmai din cauza acestui comerţ cu turcii, care, deşi nu aducea la fel de mulţi bani ca cel săsesc, devenise cea mai importantă sursă de venit a ţării, mai cu seamă cu cei mai mulţi negustori erau greci[4]. Grecii, care aveau legături comerciale cu Balcanii, deci implicit cu Imperiul Otoman, importau şi exportau mărfuri în aceste zone. Astfel, pentru domnitori Bucureştiul devine o localitate mult mai însemnată decât Târgoviştea, deoarece aici începuse să se concentreze toată viaţa economică şi, deci, oraşul capătă o mare importanţă. Chiar dacă pe viitor vor mai exista domnitori care vor prefera Târgoviştea, acestea vor fi din considerente politice, în contextul luptei antiotomane. Aşa s-a întâmplat şi cu domnitorul Constantin Brâncoveanu (1688-1714) căruia boierii îi reproşau că preferă Târgoviştea mai multe decât Bucureştiul, lucru care, în viziunea lor, înseamna de fapt dorinţa domnitorului de a fugi în Transilvania în cazul unor atacuri turceşti.[5] Acest lucru este consemnat şi de Anton Maria del Chiaro în Istoria delle moderne rivoluzioni della Valachia.

Dar cum au existat şi cauze economice, au existat şi cauze strategice pentru care Bucureştiul s-a ridicat şi a devenit reşedinţă domnească. Aşezat în codrii deşi ai Ţării Româneşti, codrii ce astăzi nu se mai văd decât prin peticele de pădure ce au mai rămas, oraşul este clădit şi el pe o serie de dealuri înalte. Astăzi dealurile sunt mai „tocite” decât erau ele în trecut, atunci când se ridicau mândre deasupra oraşului. Asta făcea din Bucureşti un punct de observaţie mult mai bun. La fel, mlaştinile Dâmboviţei, dar şi codrii întunecoşi făceau din oraş o zonă mai puţin accesibilă pentru atacuri.

Tot de aici unii domnitori puteau observa mult mai bine situaţia de la Dunăre, fie că erau aliaţi cu turcii, fie că nu. Este posibil ca şi Vlad Ţepeş să fi folosit Bucureştiul ca bază de operaţiuni pentru atacurile sale de la sud de Dunăre, în iarna 1461-1462, aşa cum şi alţi domnitori, precum Mihai Viteazul, ar fi putut să se folosească de poziţia oraşului în contextul luptelor cu turcii. Când importanţa sa comercială a crescut, devenind cel mai important târg din ţară, domnitorii au simţit nevoia să întărească oraşul, care a devenit în timp cea mai fortificată localitate a ţării, deci un alt motiv pentru care domnitorul s-ar fi mutat aici, simţindu-se, probabil, mult mai în siguranţă decât în alte cetăţi.

Cu timpul, oraşul s-a mărit considerabil, căci aici boierii au început să-şi ridice case şi moşiile lor s-au mărit. La fel, au fost ridicate biserici şi hanuri, pe lângă noi alte edificii, iar oraşul s-a extins şi s-a dezvoltat ajungând la ceea ce va fi mai întâi capitala Principatelor Unite şi apoi a României moderne. De Marius Ionescu – Historia

[1] Stoica Nicolaescu, Istoricul oraşului Bucureşti: când au ajuns Bucureşti scaun de domnie, Bucureşti, 1939, p. 12.

[2] Ibidem, p. 13.

[3] Ibidem, p. 14.

[4] P.P. Panaitescu, Cum au ajuns Bucureştii capitala ţării, în Interpretări româneşti, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1994.

[5]Domenico Caselli, Cum au fost Bucureştii odinioară: cu chipuri şi icoane, Bucureşti, 1935, p. 10.

In timp ce strămoșii noștri reali, geto-dacii, așa cum am arătat într-un articol recent, au fost eliminaţi din manualele de liceu, Ministerul Educaţiei a găsit totuși loc în programa pentru un manual de “Istoria secuilor”, cel puţin pentru școlile din judeţul Harghita.

Prin urmare, în timp ce o parte a etnicilor secui respinge categoric limba română, istoria românilor, tratează cu dispreț însemnele naționale, ba chiar cer ruperea teritorială a țării, Statul român a decis că românii, cel puțin tinerele generații, trebuie să învețe istoria acestei minorități. O decizie mai mult decât ciudată.

De asemenea, potrivit unui proiect de lege inițiat de deputații Nicolae Păun și Mădălin Voicu, în manulul de istorie de nivel gimnazial ar putea fi introdus un capitol dedicat istoriei țiganilor, ce ar deveni, astfel, materie obligatorie pentru toți copiii României.

Inițiatorii proiectului de lege doresc ca etnia pe care o reprezintă să apăra mai mult că o victimă a majorității romanesti, urmărindu-se prezentarea perioadei de sclavie a țiganilor, apoi prezentarea “persecuțiilor” la care aceștia ar fi fost supuși în timpul celui de-al doilea război mondial. Se va vorbi, oare, și despre cât de “persecutați” sunt țiganii astăzi în România? Mă îndoiesc.

Așadar, Ministerul Educației, într-un mod evident, consideră că este mai mai important să știm că țiganii se împart în căldărari, spoitori, aurari sau fierari, decât să prezentăm elevilor, în amănunt, detalii despre cultura și civilizația geto-dacilor.

Totuși, reprezentanții Asociației Profesorilor de Istorie sunt de părere că introducerea unui astfel de capitol la nivel de manual gimnazial nu este deloc necesară și că menționarea rolului minorităților din diverse evenimente, dacă și când a existat un asemenea rol, este de ajuns. Să sperăm că opinia lor va fi luată în seamă de Ministerul Educației.

Suntem de acord ca, în școli, elevii să primească noțiuni care să le poată oferi un tablou cât mai aproape de realitatea istorică. În mod cert, acesta trebuie să conțină și elemente care țin de istoria și unor minorități. Însă, când acest lucru se face în același timp în care geto-dacii sunt scoși pur și simplu din cărțile de istorie, considerăm că asta atentează, din nou, la cultura românească și la istoria României. De Valentin Roman

1820    – A încetat din viaţă Ion Budai Deleanu, scriitor, filolog şi istoric român, autor al poemului eroic-comic ”Ţiganiada” (n. 6 ianuarie 1760).

1865    – S–a născut Ferdinand Viktor Adalbert Meinrad De Hohenzolern-Sigmaringen, rege al României (1914–1927), membru de onoare, protector şi preşedinte de onoare al Academiei Române (d. 20 iulie 1927).

1868    – A încetat din viaţă scriitorul Costache Negruzzi (n. 1808), membru fondator al Societăţii Academice Române, strălucit reprezentant al curentului naţional-popular de la “Dacia Literară” (n. 1808).

1899    – S-a născut Jorge Luis Borges, considerat cel mai important scriitor latino-american contemporan (m. 14 aprilie 1986).

1929    – S-a născut Yasser Arafat, preşedintele Autorităţii Naţionale Palestiniene din 1994 (aceasta dată este trecută în certificatul său de naştere înregistrat la Cairo/Egipt; dupa alte surse, s-ar fi născut la 4 sau 27 august 1929); Premiul Nobel pentru pace pe 1994. (m. 11 noiembrie 2004)

1944    – Este confirmată starea de beligeranţă cu Germania, printr-o declaraţie oficială de război a Guvernului român, difuzată prin radio şi publicată în presa din 25 august.

1979    – A încetat din viaţă pilotul german Hanna Reitsch, prima femeie căpitan de zbor din lume (n. 29 martie 1912).

1991    – Gorbaciov demisionează din fruntea Partidului Comunist al Uniunii Sovietice.

2002    – Marina pakistaneză a lansat la apă primul său submarin fabricat în Pakistan, de tipul Agosta 90-B, au anunţat autorităţile militare pakistaneze.

2006    – Regizorul Cristian Nemescu a murit într-un accident rutier (n. 31 martie 1979); ultimul său film,  “California Dreamin’ (nesfârşit)”, a primit premiul Un certain regard la a 60-a ediţie a Festivalului de la Cannes (2007).

Autor: Wilfried H. Lang, Germania

La data de 23 august 1944 Regele Mihai a arestat pe Mareșalul Ion Antonescu şi a declarat război Germaniei. Drept consecinţă, între 23 august 1944 – data citirii Proclamaţiei către Ţară (echivalentă cu capitularea necondiţionată), scrisă de Lucreţiu Pătrăşcanu şi citită la Radio Bucureşti în seara zilei de 23 august 1944 de către Regele Mihai – şi 12 septembrie 1944, când a fost semnat armistiţiul de la Moscova, România s-a găsit în stare de război, atât cu U.R.S.S. – inamicul de facto -, cât şi cu Germania – fostul aliat. Domnul Wilfried H. Lang îşi amintește momentele dramatice prin care a trecut în acele zile, impresii pe baza cărora şi sub îndrumarea domniei sale, a fost realizat, filmul documentar „Un Stalingrad la Dunăre”. (Redacţia) 

Încǎ din anul 1934 locuiam cu familia la Ploieşti pe str. Alexandru II (azi str. Stadionului). Tata era şeful secţiei de construcţii al soc. Astra Românǎ, pe atunci cea mai mare socie­tate petrolierǎ din România. În urma acelui bobardament nǎprasnic al aviaţiei americane, U.S.A.F., din 1 august 1943 am fost evacuaţi la Boldeşti, o schelǎ petroliferǎ la cca. 10 km Nord de Ploieşti pe valea Teleajenului. În apropiere se gǎseau douǎ baterii antiaeriene germane care apǎrau spaţiul aerian al Ploieştilor şi desigur parţial al regiunii Prahova, alǎturi de o unitate de pompieri germani şi o baterie AA româneascǎ de calibru 88 mm. În cursul zilei de 23 august 1944 ne-am bucurat cu toţii cǎ nu s-a dat alarmǎ aerianǎ ca în zilele precedente, adicǎ nu trebuia sǎ ne aşteptǎm la unul din acele bombardamente cumplite ale aviaţiei anglo-americane. În aceeaşi searǎ însǎ, toate posturile de radio naţionale anunţau un comunicat foarte important al Regelui Mihai, cerând ascultǎtorilor sǎ rǎmânǎ pe recepţie. Nu am acordat prea mare atenţie acestei ştiri, am ascultat totuşi comunicatul regal cam pe la ora 21, privind un pretins armistiţiu cu armata sovieticǎ.

Regele Mihai semnase declaraţia de rǎzboi cu o zi înainte, când încǎ nu avusese loc niciun atac german

Tata a rǎmas foarte calm dar a ascultat mai apoi, pe unde scurte, postul BBC din Londra, care a descris situaţia dezastruoasǎ de pe frontul de Est dar nici un cuvânt despre vreun armistiţiu al românilor cu ruşii. Posturile de radio germane vorbeau despre „retrageri elastice”, în realitate bǎtǎlii pierdute pe frontul din Est, dar nimic despre puciul împotriva mareşalului Ion Antonescu. A doua zi însǎ s-a simţit o atmosferǎ tensionatǎ şi o rumoare în cadrul unitǎţilor germane, totul rǎmǎnând însǎ aparent linştit pânǎ când sirenele anunţau un nou atac aerian. De data aceasta însǎ nu se auzeau bubuiturile bateriilor AA germane şi nici cele româneşti n-au tras nici un foc. Am aflat dupǎ aceea cǎ patru avioane de asalt germane de tip JU-87 poreclite Stuka, bombardaserǎ câteva obiecte militare din Bucureşti. Luând acest incident chipurile ca motiv, Regele Mihai a declarat rǎzboi Germaniei. Mai târziu am aflat cǎ Regele Mihai nici nu fusese în Bucureşti la ora aceea iar declaraţia de rǎzboi o semnase cu o zi înainte, când încǎ nu avusese loc nici un atac german.

„Armata a lui Vlasov” – Dupǎ zece minute s-a fǎcut linişte

Pe plan civil, în urma unui ordin venit din Bucureşti toţi cetǎţenii germani şi chiar şi etnicii germani din România au fost daţi afarǎ din serviciu fǎrǎ nici o explicaţie. Deci şi tata a fost concediat pe loc. Administratorul schelei Boldeşti, domnul Bǎnicǎ, i-a oferit tatei un camion, sfâtuindu-l sǎ-şi încarce pe cât încǎpeau lucrurile din casǎ şi sǎ pǎrǎseascǎ ţara. Din pǎcate tata, care nu se simţea vinovat cu nimic, nu a urmat acest sfat bine intenţionat, astfel familia rǎmânând în continuare la Boldeşti. Dupǎ încǎ o zi însǎ a venit la noi comandantul bateriei AA germane, spunându-ne cǎ are ordin sǎ evacueze toţi cetǎţenii şi etnicii germani din zonǎ. Tata tot a mai ezitat dar dupǎ ce a fost somat, ne-am facut cu toţii bagajele, doar cu strictul necesar ce încǎpea în câteva valize, fiind transportaţi apoi de un camion german la una din bateriile apropiate. Acolo se mai adunaserǎ şi celelalte unitǎţi germane din vecinǎtate precum şi o unitate de infanterişti ucraineni, voluntari în aşa zisa „Armatǎ a lui Vlasov”, îmbrǎcaţi în uniforme germane dar care nu ştiau nemţeşte aproape de loc. În seara zilei de 27 august a venit la noi ofiţerul de legǎturǎ din partea baterie AA româneşti, rugând comandanţii germani sǎ plece de acolo, pentru că ei aveau ordin sǎ ne atace a doua zi de dimineaţǎ. S-a convenit efectuarea unui atac formal la care urma sǎ se tragǎ în pǎmânt de ambele pǎrţi, pentru a satisface ordinul elaborat de nişte diletanţi militari din Bucureşti care nu ştiau pe semne cǎ puterea de foc a centrului de apǎrare german era de vreo 5-6 ori mai mare decât cel românesc la ora aceea. Totul s-a soldat cu o gleznǎ scrântitǎ a unui militar român care se împiedicase fugind peste câmp în cadrul „atacului”. A doua zi însǎ au venit trupe noi de infanterie româneşti, care ne-au încercuit începând sǎ ne atace de dupǎ deal cu aruncǎtoare de 88 mm. Neavând nici o posibilitate de replicǎ eficientǎ, comandantul german a ordonat retragerea spre Nord cu intenţia de a forţa trecǎtoarea Bratocea pentru a trece apoi în Transilvania. Sub protecţia întunericului coloana de autocamioane germane s-a pus în mişcare. În frunte se afla un camion acoperit în care fuseserǎ adǎpostiţi rǎniţii împreunǎ cu un medic şi o sorǎ de caritate. La intrarea în comuna Lipǎneşti românii ne pregǎtiserǎ o ambuscadǎ atacând cu grenade de mânǎ capul coloanei, deci tocmai maşina cu rǎniţii, care împreunǎ cu medicul şi sora de caritate au fost sfâşiaţi în mod groaznic. Voluntarii ucraineni, infanterişti cu mare experienţǎ de luptǎ, au reacţionat imediat secerând cu mitralierele lor tot ce se afla în faţa coloanei şi pe pǎrţile laterale ale şoselii. Dupǎ vreo zece minute s-a fǎcut linişte şi acele camioane care nu fuseserǎ avariate au putut sǎ-şi continue drumul. Ghinionul nostru a fost cǎ tocmai camionul în care se aflau bagajele noastre a rǎmas în drum, deci am rǎmas doar cu hainele de pe noi şi atâta tot.

O serie de militari germani şi-au aruncat armele şi s-au predat Armatei Române

În zorii zilei am ajuns pe o pajişte în apropiere de Cheia. Bucǎtarii nemţi au distribuit cafea şi sandvichuri pentru toţi participanţii. Am rǎmas însǎ foarte uimit când am vǎzut cǎ o serie de soldaţi germani îşi aruncau armele şi muniţia fiind dispuşi sǎ se predea. Şi, într-adevǎr, dupǎ ce am ajuns la Sǎcele s-au predat Armatei Române, reprezentatǎ prin câteva companii de infanterie, deci vreo 100-150 de români faţǎ de câteva mii de nemţi, sǎtui de rǎzboi care nu vroiau sǎ mai lupte. Ucrainenii, nefiind dispuşi sǎ se predea, dispǎruserǎ în munţi prin trecǎtoarea Bratocea. Un alt grup de nemţi, în care mǎ aflam şi eu, şi-a continuat drumul ajungând în gara Braşov-Stupini. De acolo ne-am urcat într-un tren de marfǎ care urma sǎ plece spre Nord. Doi jandarmi români care încercaserǎ sǎ ne împiedice, dupǎ ce au vǎzut câteva ţevi de pistol mitralierǎ îndreptate spre ei, s-au rǎzgândit şi ne-au lǎsat în pace. Am coborât undeva în apropiere de comuna Bǎlǎuşeri, unde, dupǎ un marş de noapte am ajuns în zorii zilei de 30 august pe malul Mureşului, pe atunci linia de demarcaţie între România şi Ungaria. Eu fiind singurul din grup care cunoştea limba maghiarǎ am trecut înot Mureşul. Pe partea cealaltǎ m-au luat în primire honvezii maghiari, care, dupǎ ce le-am explicat situaţia, au chemat o unitate germanǎ, care cu douǎ bǎrci de cauciuc i-a adus şi pe ceilalţi nemţi peste Mureş. Trebue sǎ adaug cǎ într-un sǎculeţ agǎţat de gât aveam un bilet de tren, paşaportul şi ceva bani cu care, de fapt, ar fi trebuit sǎ plec din Ploieşti pe data de 28 august, la liceu, în Germania. Prin precipi­tarea evenimentelor, desigur, nu s-a mai putut realiza acest lucru. Acum însǎ mi-au prins foarte bine. Cu un convoi militar am ajuns la Câmpia Turzii şi de acolo cu trenul la Cluj, de unde, a doua zi, am plecat în Germania. În cursul nopţii, la Viena, în Ost-Bahnhof (gara de Est) ne-a mai prins un bombardament teribil al lui Royal Air Force (R.A.F. – aviaţia britanicǎ). Pe data de 2 septembrie am ajuns în sfârşit la internatul liceului, unde directorul liceului m-a mustrat cǎ am întârziat cu douǎ zile la cursuri. Ce pǎţisem eu în ultimele zece zile n-a mai interesat pe nimeni.

Epilog

În urmǎ cu 15 ani am vorbit cu câţiva veterani ai acelor evenimente. Erau foarte indignaţi şi mi-au spus: „Noi le-am apǎrat românilor spaţiul aerian timp de peste trei ani. Dacǎ nu am fi procedat aşa, marile oraşe din Sudul României ar fi fost fǎcute praf şi pulbere de aviaţia anglo-americanǎ. Drept rǎsplatǎ, dupǎ 23 august1944, românii au tras în noi şi cei pe care nu i-au împuşcat i-au predat armatei sovietice, care i-a deportat apoi în Siberia. Acolo au pierit cei mai mulţi dintre ei.”

Cu mâna la inimă şi ochii la Tricolor

22 iunie 1941 – Ordinul de zi al Generalului Ion Antonescu

„Ostaşi, Vă ordon: treceti Prutul! Sdrobiţi vrajmaşii din răsărit şi miazănoapte. Desrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii voevodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre.” 

Pamântul tău atâţia l-au râvnit,/Cu sânge şi cu lacrimi acesta  e sfinţit/ De veacuri, noi, popor de frontieră/ Am stat aici, cu pieptul dezgolit./
împinşi de dragostea de glie,/ multe furtuni cu pieptu-am înfruntat/ Le-om înfrunta şi cele ce-or să vie./ Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe,/ Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane,/ Nu pentru o bucată de rumenă pâine/ Ci pentru România de azi şi de mâine.//

Murit-au mulţi şi-s fără de mormint,/ Mulţi sunt uitaţi de tine, maică Românie,/ Nedreaptă soarta este azi cu ei,/ Cei ce ţi-au fost spadă dar şi scut/ Şi s-au jertfit atăţia, întru statornicie./ Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe,/
Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane,/ Nu pentru o bucată de rumenă pâine/
Ci pentru România de azi şi de mâine.//

Am vrea iar glas de clopot să răsune,/ Ostaşi români, luptaţi până la moarte/ Pămîntul sfânt al ţarii se cere dezrobit,/ Zdrobiţi duşmanul de la răsărit,/ Zdrobiţi duşmanul de la miază noapte./ Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe,/ Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane,/ Nu pentru o bucată de rumenă pâine/ Ci pentru România de azi şi de mâine.//

Sunt mulţi aceia ce te-au asuprit/ Şi încă te râvnesc lifte străine/ Câţi oare, astăzi, dintre fii tăi/ Lupta-vor su spada pentru tine?/ Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe,/ Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane,/ Nu pentru o bucată de rumenă pâine/ Ci pentru România de azi şi de mâine.//

Azi, tot mai mulţi, ca trestia în vânt/ Umili se-apleacă până la pământ/ În faţa celor ce distrug o ţară,/ Şi vai de tine, maică Românie,/ Mai răi sunt unii dintre fii tăi/ Ca liftele venite de afară/ Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe,/ Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane,/ Nu pentru o bucată de rumenă pâine/ Ci pentru România de azi şi de mâine.//

Azi, fii tăi s-au risipit în lume,/ Ca să câştige trudnic o amară pâine,/ Tu-i plângi zadarnic, cu lacrimă fierbinte,/ Ne-au desţărat ai noştri şi străinii,/ Lăsa-ne vor apoi şi fără de credinţă/ Lăsa-ne vor apoi fără morminte./ Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe,/ Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane,/ Nu pentru o bucată de rumenă pâine/ Ci pentru România de azi şi de mâine.//
Glas de tulnic şi caval îl plâng azi pe Mareşal,/ Cel de liftele străine umilit, apoi, ucis/ Şi îl plâng şi pe acela ce a trebuit să moară/ Tot din dragoste de ţară,/ Fiindcă a crezut şi a scris./ Ridică-te Ioane, ridică-te Gheorghe,/ Ridică-te Gheorghe, Ridică-te Ioane,/ Nu pentru o bucată de rumenă pâine/ Ci pentru România de azi şi de mâine.// (Mihai Beltechi – 30 iunie 2013)

În continuare, i-am arătat conversaţia avută, imediat la întoarcerea mea de pe front, în noaptea de 22/23 [august 1944], cu Dnii Clodius şi Mihalache şi în dimineaţa zilei [de 23 august 1944] cu Dl G. Brătianu. D-lui Clodius i-am vorbit în faţa D-lui M. Ant[onescu] pe un ton răspicat şi i-am amintit că atât prin Dl M. Ant[onescu] de acum câteva luni, cât şi în februarie, la ultima întrevedere, am arătat Germaniei ca, dacă frontul nu se va menţine pe linia Tg. Neamţ-Nord Iaşi-Nord Chişinău-Nistru, România va căuta soluţia politică pentru terminarea războiului.

Tancul este una dintre cele mai devastatoare şi în acelaşi timp adaptabile arme disponibile, aflate în dotarea unei armate. De la concepţia lor iniţială la începutul anilor 1900 şi până la prima utilizare de către francezi şi britanici în timpul Primului Război Mondial, tancul a fost un simbol constant şi puternic al războiului modern.

De-a lungul secolului XX, el a fost unul dintre instrumentele cele mai puternice disponibile la care o armată putea apela, având o acţiune intensă şi devastatoare. De la bătălia din Ardeni de la sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial, în care au fost angrenate peste 3.000 de tancuri, şi până la Bătălia de Dezful din 1981, dintre Iran şi Irak, tancul a jucat un rol major în ofensiva din întreaga lume. În cele ce urmează vom face o clasare a celor mai cunoscute 10 bătălii de tancuri din istorie.

10. Bătălia de la Cambrai, 20 noiembrie – 8 decembrie 1917

Bătălia de la Cambrai dintre Imperiul britanic şi Imperiul german este prima mare bătălie de tancuri din istorie. Este adesea greşit numită prima bătălie de tancuri din istorie. Acest lucru poate fi justificat prin faptul că francezii trimiseseră primele tancuri pe câmpul de luptă mai devereme în anul 1917, aşa cum şi britanicii o făcuseră în cea de-a treia bătălie de la Ypres. Cambrai a făcut totuşi să vedem un număr mai mare de tancuri utilizate decât înainte. Planul britanic de atac a fost de a utiliza tancurile pentru a lovi direct în inima liniei de apărare germane. Această linie a fost văzută anterior ca impenetrabilă, până când un comandant pe nume Henry Hugh Tudor a sugerat folosirea tancurilor în sprijinul trupelor care încearcă să străpungă linia. În jur de 476 tancuri au fost folosite, de ambele părţi s-au pierdut aproximativ 45.000 de oameni. Rezultatul final al luptei a fost un impas operaţional.

9. Cea de-a doua bătălie de la El Alamein, 23 octombrie – 11 noiembrie 1942

„Nu este sfârşitul, nu este nici măcar începutul sfârşitului, dar este cel mai probabil sfârşitul începutului”. Wiston Churchill

A doua bătălie de la El Alamein a marcat punctul de cotitură în cadrul Campaniei din Deşertul Vestic din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. După prima bătălie de la El Alamein, care a oprit înaintarea spre est a trupelor Axei, generalul locotenent Bernard Montgomery a preluat comanda Armatei a 8-a britanică de la generalul Claude Auchinleck în august 1942.

Cu peste 1.000 de tancuri ale Aliaţilor împotriva a 574 aliniate de partea Axei, bătălia s-a soldat cu victoria celor dintâi. Astfel s-a pus capăt tuturor proiectelor Axei pentru cucerirea Egiptului, controlul Canalului Suez şi, mai departe, pentru controlul câmpurilor petroliere din Orientul Mijlociu. Înfrângerea de la El Alamein a marcat sfârşitul expansiunii Axei în Africa.

8. Bătălia de la Raseiniai, 23-27 iunie 1941

Marea bătălie de Raseiniai din al Doilea Război Mondial, a însemnat practic o distrugere completă a unităţilor mecanizate ale U.R.S.S. pe frontul de nord-vest. Numărul tancurilor sovietice a fost de 749 tancuri, comparativ cu 245 de tancuri germane. Tancurile sovietice care erau superioare din punct de vedere tehnic faţă de cele ale omologilor germani, au fost manevrate sistematic şi scoase din luptă. Germanii s-au ajutat, este adevărat, într-o mică parte de forţa lor aeriană, Luftwaffe, care a îngreunat lucrurile pentru comandamentul sovietic. O bătălie majoră din cadrul Operaţiunii Barbarossa, bătălia de Raseiniai a lăsat armata germană într-o stare de încredere supremă în forţele proprii şi, fără îndoială, a dovedit încă o dată importanţa tancului în război.

7. Bătălia din Valea Lacrimilor, 6-9 octombrie 1973

Războiul de Yom Kippur (6 octombrie – 26 octombrie 1973) este războiul în care au luptat Israelul şi o coaliţie arabă condusă de Egipt şi Siria. Războiul a izbucnit de ziua de Yom Kippur (Ziua Ispăşirii, cea mai importantă zi de post evreiască), printr-un atac surpriză conjugat egipteano-sirian, forţele atacatoare traversând liniile de încetare a focului din Peninsula Sinai şi respectiv, de pe platoul Golan, teritorii cucerite de Israel în Războiul de Şase Zile (1967). Tancurile au fost în centrul atacului. Numărul de tancuri siriene a fost estimat la aproximativ 1.260 în timp ce israelienii aveau la comandă un număr de aproximativ 100 de tancuri. Israelienii au avut diverse motive pentru a justifica un astfel de dezavantaj masiv în ceea ce priveşte numărul tancurilor pe câmpul de luptă: superioritatea forţei aeriene şi ameninţarea cu folosirea armelor nucleare.

6. Bătălia de la Brody, 23-30 iunie 1941

Bătălia de la Brody a fost numită „cea mai mare bătălie de tancuri din al Doilea Război Mondial până la bătălia de la Kursk care avea să aibă loc doi ani mai târziu”. A opus 800 de tancuri de partea Axei, faţă de 2.500 de tancuri sovietice. Victoria Germaniei a fost parţial câştigată datorită forţei aeriene Luftwaffe, care zburând peste câmpurile de război poloneze, a distrus până la 201 de tancuri sovietice. Cu toate acestea, lupta dintre tancuri a fost extrem de acerbă, forţele germane au constatat că noile tancuri sovietice T-34 erau practic impenetrabile la puterea de foc, datorită blindajului mai gros şi oblic.

5. Bătălia de la Hannut, 12-14 mai 1940

La Bătălia de la Hannut au participat circa 1.500 de vehicule blindate. Francezii au scos din luptă 160 de tancuri germane şi au pierdut 91 de Hotckiss H-35 şi 30 Somua S-35, distruse sau capturate. După ce francezii s-au retras, în mod voluntar, de pe câmpul de luptă, germanii au recuperat şi reparat o parte din blindate, astfel încât pierderile irecuperabile s-au ridicat la doar 49 de tancuri. Întrucât generalul René Jacques Adolphe Prioux şi-a îndeplinit misiunea de a încetini înaintarea blindatelor germane, pentru francezi, bătălia a constituit o victorie tactică. În schimb, cu toate că Erich Hoepner şi-a îndeplinit principalul obiectiv, acela de a îndepărta Armata 1-a franceză de Sedan, nu a reuşit s-o şi distrugă. Aceasta, scăpată din încercuire, va acorda un sprijin vital armatei britanice la Dunkerque, două săptămâni mai târziu.

4. Operaţiunea Goodwood, 18-20 iulie 1944

Operaţiunea Goodwood a fost un atac britanic asupra forţelor germane în apropiere de nordul oraşului francez Caen. Este cunoscută ca cea mai mare bătălie de tancuri la care armata britanică a participat. Peste 1.100 de tancuri britanice au luat parte, unele surse oferind un număr de 1.300 de tancuri. În lupta împotriva a 377 de tancuri germane, britanicii au avut ca obiectiv câştigarea controlului oraşului Caen, din care puteau elibera apoi restul ţării ocupate. Nu totul a decurs conform planului pentru britanici, cu toate acestea au înaintat 11 km la est de oraş. Forţa de atac britanică a confirmat temerile germanilor că aceştia reprezintă adversarul cel mai de temut din partea estică a frontului de război.

3. Bătălia de la 73 Esting, 26-27 februarie 1991

O victorie decisivă pentru armatele americană şi britanică în Operaţiunea „Furtună în Deşert” din Irak, bătălia de la 73 Easting se referă la conflictul care a avut loc pe linia nord-sud de coordonate pe harta militară. Într-un spectacol cu adevărat devastator de putere al Coaliţiei, forţele irakiene au fost copleşite şi depăşite. Cea mai mare parte a luptei a implicat S.U.A. prin al doilea regiment de blindate, care a atacat şi distrus brigada 18 de mecanizate şi brigada 37 de blindate irakiene. În timpul bătăliei, una dintre cele mai studiate din istoria moderă, irakienii au pierdut peste 160 de tancuri în faţa forţelor americane şi britanice.

2. Bătălia de la Chawinda, 17-22 septembrie 1965

Bătălia de Chawinda a fost parte a războiului indo-pakistanez din 1965. A fost cunoscută drept una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istorie după Bătălia de la Kursk din al Doilea Război Mondial. Forţele au fost destul de uniform potrivite, armata indiană dispunând de 225 tancuri în timp ce armata Pakistanului dispunea de 282 unităţi (inclusiv întăriri). Scopul atacului armatei indiene a fost de a prelua controlul căii ferate Sialkot-Pasrur, astfel întrerupeau posibiliteatea Pakistanului de a se aproviziona. Lucrurile nu au funcţionat cum şi-au dorit indieni deoarece, pakistanezii au primit întăriri din Kashmir, lucru care a dus la îmbunătăţirea situaţiei lor. La sfârşitul ostilităţilor, India a ocupat aproximativ 200 de kilometri pătraţi din teritoriul pakistanez.

1. Bătălia de la Prokhorovka (parte din Bătălia de la Kursk) 12 iulie 1943

Bătălia de la Prokhorovka (12 iulie 1943) s-a dat pe Frontul de Est în al Doilea Război Mondial ca parte a bătăliei de la Kursk din Uniunea Sovietică (circa 435 km sud de Moscova). În principal, Armata a 4-a Panzer a Wehrmachtului s-a ciocnit cu Armata a 5-a Gardă Tancuri din cadrul Armatei Roşii. A fost una dintre cele mai mari bătălii de tancuri din istoria militară.

Bătălia a adus faţă în faţă aproximativ 456 de tancuri germane contra a 800-850 de tancuri sovietice. În timp ce sursele sovietice susţin că germanii ar fi avut între 500–700 de tancuri, sursele germane nu sunt complete în ce priveşte numărul tancurilor la 12 iulie.

Forţele germane implicate proveneau în principal din trei divizii Waffen-SS, care toate suferiseră pierderi în zilele precedente. Divizia 1 Leibstandarte SS Adolf Hitler, Divizia 2 SS Das Reich şi divizia 3 SS Totenkopf demaraseră ofensiva cu 456 de tancuri şi 137 de tunuri de asalt, între care 35 tancuri Tiger I. Este posibil ca şi o altă brigadă să fi fost implicată în lupte, şi anume Brigada 10 Panzer, înfiinţată la 23 iunie 1943 care avea 45 de tancuri Tiger, care se poate să se fi alăturat Diviziei 2 SS Panzer Das Reich, ceea ce ar fi ridicat numărul tancurilor Tiger la 70. Numărul total de tancuri şi baterii de asalt disponibile la 11 iulie era de circa 400, inclusiv 70 Tiger.

De partea cealaltă, principala formaţiune implicată a fost Armata a 5-a Gardă Tancuri. Numărul total de tancuri ale armatei se ridica la circa 800–850 de tancuri, dar majoritatea lor erau tancuri uşoare T-70. Armata a 5-a Gardă Tancuri avea circa 409 T-34, 188 T-70, 31 de tancuri Churchill, 48 tunuri autopropulsate de tipul SU-122 şi SU-76, precum şi un număr mic de tancuri grele KV-1.

Deşi pierderile celor două părţi nu pot fi stabilite cu exactitate, rezultatul strategic este mai clar. Nici Armata a 5-a Gardă Tancuri şi nici Corpul II SS Panzer nu şi-au îndeplinit în acea zi misiunea. De Stan Mircea Flavius – Historia

ARTICOLUL ESTE DISPONIBIL AICI:

http://newsinfo1000.wordpress.com/2013/08/14/atentie-la-historia-roinca-un-site-anti-romania/

Despre ororile naziştilor, japonezilor, ungurilor, italienilor şi celorlalte armate care au luptat alături de Axă in WWII, s-au scris mii dacă nu zeci de mii de pagini. Tot globul pământesc s-a îngrozit şi a fost oripilat de nume ca Hitler, Mussolini, Hirohito, Goebbels, Himmler, Mengele, etc. Memoria colectivă este bântuită în continuare de: holocaust, Auschwitz-Birkenau, Dachau, Manciuria, Nanjing, şi multe alte nume ale terorii, măcelului şi exterminării. Nimeni şi nimic nu le poate justifica ! Toate aceste monstruozităţi au fost adevărate şi aparţin “învinşilor”.

Ce facem, în schimb, cu acelaşi tip de manifestări: masacre, crime oribile, lagăre de concentrare, venite din tabăra “învingătorilor” ? Cu ce sunt ele mai prejos, mai inocente, mai puţin condamnabile ? De ce violatorul sovietic este mai bun decît cel japonez ? Sunt masacrele naziştilor mai oribile decât cele ale englezilor ? Lagărele de concentrare păzite de americani au fost mai “umane” faţă de cele naziste sau japoneze ? Nu cred…

De ce “învingătorilor” li se uită, sau se încearcă a fi justificate, aceleaşi fapte îngrozitoare, oribile, în care specia umană este batjocorită în cel mai josnic mod ? Doar pentru că “învingătorii scriu istoria” ? Această sintagmă nu este corectă în primul rând pentru respectul faţă de adevăr. Trăind în lumea amăgitoare a minciunii, nu putem deveni mai buni. Femeia germană violată şi cu sânii tăiaţi de baioneta soldatului rus, copiii japonezi arşi în incendiile americane, bătrânii morţi sub clădirile prăbuşite, prizonierii maltrataţi în lagărele aliate, nu diferă cu absolut nimic faţă de ororile celeilalte tabere.

Adevărul trebuie cunoscut în totalitate, chiar daca de multe ori poate fi incomod !

Sursa: http://istoriaincomoda.wordpress.com/2012/10/01/ororile-aliatilor-introducere/

Se încearcă tot mai mult ca identitatea naţională a românilor să fie ştearsă, mascată, ascunsă, ca parte din amplul process de globalizare pe care băieţii “deştepti” l-au demarat de ceva vreme.

Raportandu-ne strict la ţara noastră, avem exemplu concret de cum funcţionează propaganda, de cum se aplică strategiile ce au ca rol menţinerea poporului într-o stare de necunoaştere, de anihilare a oricărui sentiment sau manifestare naţionale.

Toate au ca scop final crearea contextului în care românii nu vor mai fi stăpâni în ţara lor, în care toate resursele pământului vor fi exploatate de alţii şi în care cei venetici de neam şi ţară vor putea să se aşeze pe terenurile cumpărate stupid de ieftin de la românii sărăciţi inteţionat în ani şi ani de zile.

Căci un popor fără identitate este asemeni unui orfan pentru care uşile orfelinatului se deschid la 18 ani, iar el este pur şi simplu aruncat în vâltoarea vieţii fără părinţi care să-i ghideze paşii, fără un sistem de valori construit, singur şi expus.

Aşadar criza identitară este cea mai gravă situaţie în care se poate afla un popor. “Tăierea” rădăcinilor de către cei ce ne scriu istoria, promovarea intensă prin canalele media a elementelor subculturale, lipsa de susţinere a culturii, a inventatorilor, a olimpicilor, a scriitorilor şi artiştilor, toate la un loc contribuie la distrugerea României şi românismului în genere.

Şi totuşi, oricât ar încerca “EI”, noi încă existăm. Şi nu doar vieţuim, ci suntem mlădiţe ale unui trecut incredibil, suntem copii ai unui pământ plămădit cu oasele, sângele şi sudoarea a sute de generaţii de strămoşi, ce coboară în vechime până în vremuri imemoriale. Căci despre noi nu se poat spune c-am fi venit de undeva…noi suntem D’ACIA!

Noi avem un bunic sau o bunică în fiecare Vasile, Ion, Gheorghe, Ana, Safta sau Mărioara din orice sat al României.

Iar tu, român de-al meu, călător pe alte meleaguri, spune-le celor ce te vor întreba cine eşti şi de unde vii, că palmele înaintaşilor tăi au creat ceramica de Cucuteni, cea mai veche formă de artă elaborată a Europei, că mâinile lor au fost primele de pe acest continent care au folosit coarnele plugului şi care au cultivat solul.

Spune-le ca agricultura la noi, creşterea animalelor, meşteşugurile şi tot ce înseamnă sedentarism şi rădăcini în pământul natal au început în mileniul VII î.Hr., în timp ce în restul Europei era beznă, abia 1.500-2.000 de ani mai târziu aceste practici fiind atestate în vestul considerat azi a fi „zona civilizată”

Mai spune-le străinilor că Bucureştiul românilor nu are măreţia şi grandoarea arhitecturală a Parisului, Romei, Madridului sau Londrei pentru că noi ne-am construit oraşele cu propriile mâini şi resurse, nu prin munca sclavilor şi cu bunurile jefuite de imperiile coloniale antice şi medievale.

Spune-i spaniolului, de pildă, că palatele madrilène sunt constuite cu plata de robie şi sânge a incaşilor şi cu aurul furat de la aceştia. Iar englezului să-i spui că al lor Richard Inimă de Leu a fost doar un aventurier în căutare de glorie personală, care şi-a falimentat ţara pentru a-şi susţine campaniile dezastruoase din Orient, comparativ cu al nostru Ştefan, care, prin acţiunile sale, a fost un “Athleta Christi” întru apărarea întregii creştinătăţi…

Tot străinilor, când te vor privi arogant, spune-le că îşi datorează bunăstarea şi gradul de confort şi civilizaţie nouă, care secole de-a rândul am stat pavăză în calea otomanilor, tătarilor, în faţa întregului puhoi asiatic ce s-a revărsat după jaf şi crimă în această parte de lume.

Tu, române, nu ai de ce să ţii capul plecat în faţa nimănui, niciodată, pentru că tu pe pământul tău ai stat, nu pe al altora, tu l-ai muncit şi făcut să rodească, tu ai stat cu o mână pe plug şi alta pe sabie şi nu ai râvnit niciodată la bunul altuia.

Cum să fi creat tu cultura Vestului, când toată istoria ta a trebuit să lupţi împotriva jefuitorilor şi să munceşti pentru a pune un boţ de mămăligă şi o bucată de brânză pe masă, la copii?

Şi totuşi, chiar şi în atare condiţii, pământul nostru a dat un Creangă şi un Eminescu, pui de ţărani români, dar care pot sta la loc de cinste în panteonul culturii universale, alături de un Lord Byron sau un Shakespeare.

Nu ai avut de ce să o faci, pentru că 9.000 de ani de sedentarism pe pământul tău au făcut ca, între tine şi el, vene solide, din sânge, pământ şi apă, s-au creat. Nu ai avut de ce să o faci pentru că munţii, câmpiile, râurile, dealurile, marea, toate câte sunt ale tale şi-au oferi tot ce avai nevoie.

Ridică-ţi ochii şi priveşte-l pe străin în ochi, căci eşti din neam vechi, eşti copil de oameni buni, frumoşi, harnici, credincioşi, curaţi, ospitalieri, cinstiţi, răbdători, dar şi viteji, aprigi şi neînfricaţi atunci când Ţara o cere. Lumea să ştie românul nu înseamnă şatră, nu înseamnă manea…

Ştiu că acum eşti trădat de tot ce înseamnă politicieni, dezamăgit de tot ce înseamnă liderii tăi, furat, minţit, sărăcit pe zi ce trece tot mai tare, obligat să munceşti pentru străini, departe de tot ce îţi este drag ţie, dar va veni o vreme, frate român al meu şi soră româncă a mea, când buciumul de schimbare, cel ce va chema pe toţi copiii României, va suna din nou.

Va veni o vreme când nu va mai trebui să fi umilit în ţara ta de minoritari sau să plăteşti credite pe 30 de ani pentru o garsonieră, în timp ce alţii îţi împodobesc cu zeci de turnuleţe palatele ostentative, construite pe furt.

Va veni o vreme când nu te vei mai simţi ca având mai puţine drepturi, în mod paradoxal, decât cei ce sunt străini de acest pământ şi va veni o vreme când aurul, apele, pădurile, holdele şi însăşi soarele de pe cerul României vor fi iarăşi ale tale.

Să auzim de bine, române! Şi nu uita că pe lumea asta nu ne avem decât unii pe alţii, toti ai noştri, cei ce suntem fraţi! De Valentin Roman

Tracii erau un popor al cărui nivel de civilizaţie, forţă şi cultură s-a bucurat de multă consideraţie în antichitate. Despre daco-geţi sau daci, poporul trac din zona Carpaţilor şi a Dunării, Vasile Pârvan ne spune că : “ofereau grecilor şi romanilor o consistenţă spirituală superioară şi foarte caracteristică, pe care literatura antică a însemnat-o cu mirare şi admiraţie, făcând din ei aproape un popor fabulos prin vitejia, înţelepciunea şi spiritul lui de dreptate”.

Studiul spiritualităţii unui popor antic nu este uşor de realizat, datorită opiniilor contradictorii ale istoricilor şi de asemenea datorită absenţei unor dovezi directe şi clare. În ceea ce-i priveşte pe daci, mărturiile istorice ne oferă totuşi nişte puncte de plecare foarte clare care atestă specificitatea spirituală a acestora în cadrul culturilor antice europene, şi chiar înrudirea spiritualităţii dacice mai degrabă cu tradiţiile orientale.

Dacii, ne spun mai mulţi istorici, credeau în nemurire, erau convinşi că sunt nemuritori. De aici, deduc marii cronicari ai antichităţii, decurgea eroismul lor legendar care le-a adus faima de a fi “cei mai viteji şi mai drepţi dintre traci”. Oricum, lipsa fricii de moarte atestă un nivel spiritual elevat, întrucât teama de moarte este considerată în toate tradiţiile spirituale autentice unul dintre cele mai dificile obstacole pe calea spirituală.

Regalitatea la daco-geţi era considerată de autorii antici ca având un caracter sacru. Cu toate că nici Burebista, nici Decebal nu şi-au asumat prerogative de ordin religios, totuşi se credea, după cum nota Criton, medicul împăratului Traian, că Marele Preot îi transmitea regelui anumite puteri supranaturale. În tradiţia orientală, în special indiană şi chineză (taoistă) se insistă asupra faptului că toţi conducătorii naţiunilor trebuie să fie în primul rând mari înţelepţi sau sfinţi, iar textul fundamental al tradiţiei taoiste (Tao Te King, Cartea cărării şi a virtuţii), conţine multe îndrumări spirituale destinate conducătorilor neamurilor. În plus, existau anumite iniţieri spirituale şi mistere destinate doar acestora.

“Zeul Suprem al dacilor este fără nume, fără calificare”, ne spune Strabon, şi recunoaştem aici credinţa vedică în existenţa unui Dumnezeu – Suprem Absolut – fără nume, atribute, sau formă, fără echivalent în tradiţiile europene antice, Dumnezeu Tatăl din creştinism.

Medicul grec Dioscoride (sec I e.n.) ne-a transmis o listă de 42 de plante medicinale folosite de daci. În concepţia medicală a dacilor, trupul trebuie tratat ca un ansamblu, împreună cu psihicul, chiar Platon relatând faptul că învăţăturile lui Zalmoxis spuneau că trupul trebuie tratat împreună cu sufletul. Remarcăm aici viziunea asemănătoare cu a medicinii tradiţionale indiene, sistemul Ayurveda, şi chiar cu cea a sistemului yoga.

Dacii erau vegetarieni, lucru remarcabil în antichitatea europeană, viziunea istorică simplistă fiind aceea că omul primitiv era un vânător.

Religia dacilor era iniţiatică şi misterică, caracterizată de actul iniţiatic al retragerii temporare în ceea ce semnifica “cealaltă lume”, adică o locuinţă subterană sau grotă. Herodot confirmă faptul că dacii aveau asociaţii spirituale secrete formate din iniţiaţi.

Toate aceste elemente sunt atestate de documente istorice antice. În plus, viziunea unor faimoşi istorici sau filozofi precum Anton Dumitriu, Nicolae Densuşianu, Vasile Lovinescu, Mircea Eliade şi Nicolae Miulescu dau o nouă dimensiune spiritualităţii dacice. Trebuie însă să clarificăm faptul că în această viziune iniţiatică, filonul spiritual al tradiţiei dacice este mult mai vechi decât mărturiile istorice citate anterior, acestea fiind doar “rămăşiţele” acestuia.

Este cunoscut faptul că deja în vremea lui Burebista s-a interzis cultura viţei de vie (din iniţiativa preotului iniţiat Deceneu), iar sacrificiul uman practicat de daci în vremea lui Herodot atestă de asemenea decăderea acestei spiritualităţi, pentru că nici o tradiţie spirituală autentică nu admite sub nici o formă sacrificiul uman, şi nici măcar animal.

Sintetizând informaţiile diferiţilor autori, ne putem reprezenta o imagine a spiritualităţii dacice, în perioada sa de glorie: un cult preponderent solar, generând o extraordinară forţă interioară (confirmată de lipsa fricii de moarte). Iniţiaţii daci aveau fără îndoială o stare foarte profundă de comuniune cu natura şi chiar detaşare de aspectele materiale, trăiau în grupuri spirituale (cel mai probabil, separat – bărbaţii şi femeile).

Se mai spune despre ei că stăpâneau dedublarea astrală şi aveau stări profunde de transă extatică, iar iniţierile propriu-zise erau însoţite sau condiţionate de teste iniţiatice extrem de dificile…

Silviu N. Dragomir, în lucrarea « Controverse », evidenţiază un aspect tulburător legat de pierderea, în decursul timpului, a numeroase documente istorice care ar fi fost foarte preţioase pentru restabilirea adevărului istoric în ceea ce-i priveşte pe strămoşii noştri, dacii. De exemplu, despre limba dacilor nu ne-au parvenit din istorie nici un fel de date certe, toate lucrările de referinţă fiind pierdute una câte una, într-un mod cu totul straniu.

Astfel, Dacia, jurnalul împăratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut cu totul ilogic; Getica, scrisă de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeaşă soartă; Istoria geţilor, a prelatului-filozof Dios Chrysostomos, numit şi Ioan Gură de Aur, s-a pierdut şi ea într-un mod total nejustificat pentru o lucrare scrisă de un filozof de o asemenea talie; Getica, o sinteză realizată de nepotul acestuia din urmă, cunoscut sub numele de Dios Cassius Coceianus, a dispărut în mod similar fără nici o urmă, iar din impresionanta lucrare Istoria Romanilor, scrisă în 24 de volume de alexandrinul Appianus, un istoric grec care a relatat în mod special cuceririle romane, s-a pierdut numai cartea a XIII-a, exact cea care se referea la geto-daci.

Şi există încă multe alte exemple de memorii, istorii etc., printre care merită să menţionăm şi poeziile lui Ovidiu scrise în limba geţilor în cursul exilului său în Dacia, la rândul lor singurele versuri dispărute din întreaga sa operă rămasă aproape intactă.

Dovezile arheologice nu au fost nici ele cruţate: Munţii Orăştie, păstrători de cultură şi civilizaţie geto-dacă, au fost sistematic prădaţi şi jefuiţi de tezaurele lor istorice, începând desigur cu distrugerea realizată de romani. În Evul Mediu, Regii Ungariei şi Austriei, Matei Corvin şi Carol al VI-lea, au organizat pe Mureş şi pe Dunăre, purtând plutit spre Budapesta şi Viena, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzării.

În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetuza o foarte frumoasă, interesantă, dar şi extrem de reprezentativă piesă arheologică: Victoria dacică înconjurată de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, rămas nedescifrat.

Această relicvă, atât de preţioasă pentru neamul nostru, a dispărut fără nici o urmă. Întrebat în epocă, arheologul maghiar E. Ballum ar fi declarat că el ştie unde se află acest mozaic, dar „nu poate divulga adevărul din motive politice”.

Pe la 1840, de-a valma cu statui sfărâmate, piesele arheologice erau folosite fără nici un scrupul la construirea şoselelor, a podurilor şi a terasamentelor de cale ferată. Toate acestea l-au făcut pe Gheorhe Bariţiu ca, în 1882 – la un congres din Sibiu, în plin public – să izbucnească în plâns la mărturisirea celor două mari nereuşite ale sale: salvarea Sarmizegetusei şi deschiderea unei universităţi româneşti în Ardeal.

Pe Insula Şerpilor (pe care fostul preşedinte al României, Emil Constantinescu, a „dăruit-o” complet nejustificat Ucrainei) se mai găseau încă, în secolul XIX, ruinele unui imens templu antic, despre care N. Densuşianu ne spune că era închinat lui Apollo. În secolul XIX, acest templu a fost practic „demontat” şi transporatat la Moscova, unde a dispărut cu desăvârşire.

Piatza.NET

Omorârea cu pietre (lapidarea), prin strivire, prin eviscerare şi sfâşiere în patru, prin ardere pe rug, spânzurare şi răstignire, iată pedepsele îndelung testate şi extrem de violente concepute de om pentru a pune capăt vieţii semenilor săi.

În prezent, pedeapsa cu moartea este rezervată infracţiunilor grave, precum crima cu premeditare, trădarea, spionajul sau violul. Iar când pedeapsa chiar este pusă în aplicare – cam una din 30 de condamnări capitale în Statele Unite -, metodele de execuţie folosite în statele occidentale sunt: prin împuşcare de către un pluton de execuţie, prin spânzurare, gazare, electrocutare pe scaunul electric şi injecţie letală – toate acestea fiind metode relativ rapide.

În Antichitate şi în Evul Mediu, moartea era pedeapsa aplicată pentru mult mai multe infracţiuni, unele chiar triviale prin prisma standardelor moderne. În India puteai fi condamnat la moarte pentru împrăştiere de zvonuri mincinoase, pentru uciderea unei vaci sau pentru furtul unui elefant imperial.

În Egipt, în perioada de vârf a idolatriei pisicilor, rănirea unei pisici se pedepsea cu moartea. Iudeii au impus pedepasa cu moartea pentru înjurături. Babilonienii, pentru vânzarea de bere stricată. Asirienii, pentru frizerii ce tundeau prost, de vreme ce coafurile stilate erau însemne ale rangului.

Vreme de multe secole, Biserica creştină a ars ereticii de vii, păstrând definiţia ereziei suficient de flexibilă pentru a-i include pe inamici, pe prieteni sau pe oricine avea o idee cu adevărat creatoare. Mai târziu, în America colonizată, femeile vârstnice excentrice erau înecate din cauza privirii “demente”, posedării unei pisici negre sau dacă se presupunea că ar avea o mătura mai uşoară ca aerul. Tinerele aveau aceeaşi soartă ca urmare a comportamentului sexual indiscret.

Cea mai veche condamnare la moarte păstrată până în prezent este conţinută în papirusurile de la Amherst, o serie de liste ale proceselor oficiale din Egipt, datând din jurul anului 1500 î. Hr. Infractorul era un adolescent, infracţiunea sa era înregistrată simplu drept “magie”, iar felul morţii era lăsat la latitudinea sa (prin otrăvire sau înjunghiere), călăul fiind chiar el. Cadavrul său urma să fie cedat familiei pentru a fi înmormântat.

Această sentinţă era destul de sofisticată prin comparatie cu prima pedeapsă capitală înregistrată în Europa: în Anglia secolului al V-lea î.Hr., condamnaţii la moarte erau aruncaţi într-o mlaştină; o poziţie fără scăpare, ce elimina cheltuielile de înmormântare.

La Roma, în aceeaşi perioadă, un cetăţean putea fi executat pentru multe infracţiuni grave, dar şi pentru aspecte mai triviale, după cum se explica în cele Douăsprezece table de legi: pentru “publicarea de pamflete”, pentru intonarea unor “cântece insultătoare” la adresa unor înalţi funcţionari, pentru “înşelarea unui client de către patron” şi pentru “tulburarea liniştii din cetate în timpul nopţii” – toate acestea fiind, în prezent, distracţii obişnuite.

Încă din cele mai vechi timpuri, uciderea cu cruzime, în public, a unui infractor, a fost considerată un mod de intimidare a posibililor răufăcători. O moarte în chinuri era modalitatea supremă de a induce teroare în rândul oamenilor pentru care lupta zilnică pentru supravieţuire era aprigă. “La executarea criminalilor”, scria oratorul roman Quintilian, în secolul I, “se vor alege locurile cele mai publice, unde va veni cel mai mare număr de spectatori, astfel ca ei să fie cuprinşi de cea mai puternică teamă de pedeapsă”. În aceeaşi perioadă, Seneca, filosoful şi omul de stat roman, argumenta că “efectul produs de pedepse va fi cu atât mai mare asupra reformării altora, cu cât ele sunt mai publice”.

Din nefericire, istoria a dovedit în mod repetat faptul că execuţiile publice nu au dus niciodată la scăderea incidenţei infracţionale. În Anglia, spânzurătorile deveniseră locul de desfăşurare al bâlciurilor, al beţiilor şi al distracţiei familiale săptămânale – în timp ce hoţii de buzunare lucrau printre spectatori.

Spre deosebire de situaţia actuală, în antichitate, pedeapsa trebuia să fie pe măsura crimei, adesea într-o filiaţie bizară. În Babilonia, dacă o casă prost construită se prăbuşea şi ucidea proprietarul, arhitectul era executat. Dacă acea casă se prăbuşea ucigându-l pe fiul proprietarului, cel executat era fiul arhitectului. În schimb, dacă mureau soţia sau fiicele proprietarului, arhitectul era doar amendat!

În India antică, un bărbat care avaria un baraj, provocând o scurgere gravă, era înecat lângă locul avariei. Furtul unei săbii era pedepsit cu moartea cu ajutorul armei furate. Unui condamnat de rang înalt, i se permitea adesea să aleagă modul în care va sfârşi, fie alegându-şi călăul (ca în cazul lui Anne Boleyn, care a trimis la Calais după călăul care mânuia securea cel mai iute), fie bând otravă în prezenţa familiei şi a prietenilor săi (cum a făcut Socrate).

Vreme de peste o mie de ani, spânzurarea a fost considerată o metodă înjositoare de a plăti pentru greşeli. Pe de altă parte, decapitarea era modul cel mai onorabil în care un infractor putea ispăşi. În mod deloc surprizător, spânzurarea a fost cea mai răspândită metodă de execuţie de-a lungul istoriei: numai în timpul domniei lui Henric al VIII-lea al Angliei (1509-1547) au fost organizate peste 65 000 de spânzurări, toate fiind reprezentaţii publice şi umiliri personale.

Charles Panati, Cartea sfârşiturilor, Ed. Orizonturi, Bucureşti, 2005, pag 110-112

Piatza.NET

Centrul pentru Cultură, Istorie și Educaţie, în calitatea de membru al Platformei Civice “Acţiunea 2012″, în parteneriat cu Asociaţia Europeană de Studii Geopolitice şi Strategice „Gheorghe I. Brătianu”, desfășoară în perioada 8 iulie – 11 iulie 2013, la Bran, programul de perfecţionare pentru profesori din Republica Moldova „Istoria de lângă noi”.

Peste 30 de profesori din cele mai prestigioase instituții de învățământ preuniversitare din Republica Moldova vor participa, timp de 4 zile, la cursuri susținute de importanți profesori, istorici și analiști din România. Prof. Univ. Radu Baltasiu, ex. Prim-ministrul Republicii Moldova Mircea Druc, conferențiar col. Ion Petrescu precum și Lulea Marius, Eugen Popescu și Mihai Nicolae co-președinți “Acțiunea 2012″, vor ține acestora prelegeri cu privire la importanța geopolitică a spațiului românesc în contextul european și Euro-Atlantic, spațiu care cuprinde ambele state românești într-o perspectivă unitară.

Obiectivele proiectului sunt de a oferi un cadru favorabil de conlucrare a profesorilor din Republica Moldova în vederea promovării istoriei și a valorilor naţionale, de interacţionare cu omologii din România şi de stabilire a unor activităţi ulterioare comune a cadrelor didactice în spaţiul românesc, indiferent de frontiere.

„Educația a reprezentat principala armă a românismului în Basarabia iar profesorii de acolo sunt adevărații eroi care au luptat cu tancurile rusești din Transnistria. Acest proiect este un semn de respect față de elita intelectuală basarabeană iar cursurile au rolul de a le prezenta contextul geopolitic cu perspectivele sale reale și iminente de unire a celor două state românești”, a declarat co-președintele “Acțiunea 2012″, Lulea Marius.

De activităţile Programului Educaţional “Istoria de lângă noi” vor beneficia direct 60 de cadre didactice din Republica Moldova. Dintre aceștia, 30 de profesori sunt angajaţi ai instituţiilor şcolare din Chişinău şi 30 din raioanele Republicii Moldova.

Programul va continua și în luna august cu o sesiune cu peste 30 de participanți. Evenimentul se va desfășura în stațiunea Bran din Braşov, iar cei interesați de realizarea unui articol sau reportaj ne pot contacta: România – 076 704 6935 / Republica Moldova – 068 276 558. Biroul de presa al Centrului pentru Cultură, Istorie şi Educaţie

FrontPress.ro