“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

istorie

  • Petre Țuțea: “Istoria statului român modern este istoria vrajbei dintre ursitoarele lui- banul occidental şi naţionalismul român!”

    Petre-Tutea

    “Banul occidental şi-a descoperit aici la gurile Dunării interese mari şi precise: interese politice : să împiedece înaintarea Rusiei către Constantinopole; interese comerciale: să cumpere produse agrare eftine şi să vândă produse industriale scumpe, câştigând dela particulari numai diferenţa de preţ, iar dela stat (furnituri) ceva în plus; interese economice: să exploateze direct – prin personal superior străin şi slugi indigene – imensele bogăţii ale solului şi subsolului acestei ţări; interese financiare : sa incaseze dobânzile pipărate cuvenite, împrumuturilor făcute atât statului român cât şi economiei româneşti private, care aveau nevoe de-un prim ajutor ca s’o ia din loc (instalări, (inventar, aparat) – odată pentru România Mică, altădată pentru România Mare – cât şi de-o serie de ajutoare impuse de evenimente grave pentru destinul ţării, războiul din 1877 (Independenţa), compania din 1913 (o demonstraţie de forţă necesară) războiul din 1916 (Întregirea).

    Naţionaliştii români din secolul 19 nu sunt altceva decât prima încercare a poporului român maturizat de a ieşi în lumina istoriei. În ei vorbea şi lucra energia şi tenacitatea unui neam al căruia act de naştere e columna lui Troian, despre a căruia copilărie prodigioasă – o mie de ani – nu ştim nimic şi a căruia vajnică adolescenţă ne-o povestesc cronicarii.

    Utilizând cu măestrie interesele banului occidental în părţile noastre, dar mai cu seamă asigurându-i câştiguri coloniale şi safisfăcându-i dorinţe privind însăşi forma de stat, regimul politic şi acordarea calităţii de Român – lucruri inacceptabile pentru un stat cu adevărat suveran – şi chemând în fruntea ţării o dinastie în stare să ne reprezinte prin strălucitele ei legături în diplomaţia europeană (noi fiind la vremea aceia prea neam prost ca să ne reprezentăm singuri) şi să ne organizeze în interior datorită incomparabilei pregătiri dobândită în sânul unei familii regale specializată în construcţii şi diriguiri statale, naţionaliştii români din secolul 19 au întemeiat şi au pus pe drum statul român actual, care e în zilele noastre obiectul de aprigă dispută al ursitoarelor lui: al cui e?

    Un tânăr inginer român şomează în cafeneaua târgului natal cu diploma dela Charlottenburg în buzunar, întâlneşte un Ovreiu, fost coleg de liceu, tot inginer, dar nu şomer, căruia îi povesteşte din vorbă în vorbă durerea lui, ca să audă imediat exclamaţiile Ovreiului scandalizat de atâta lipsă de informaţie asupra bursei internaţionale a muncii: “De ce nu te duci, dragă, în Palestina? Acolo e de lucru acum! Un căpitan de artilerie cumpără nişte nutreţ pentru cai şi îl încarcă pe jurgoane. Rămânându-i un rest – cam o căruţă ţărănească – vrea să angajeze un sătean, să i-l ducă: “Nu merg, Domnule Căpitan, zău, nu merg, că… mi-am făcut suma”.

    Într’un stat, care politiceşte e vasal şi-şi varsă sângele la comanda altora, care etnic e o cloacă internaţională şi economiceşte o colonie, care îşi trimite – prin decalaj, concesii, dobânzi – peste graniţe prinosul brazdei şi prisosul muncii, ar fi o nebunie să munceşti mai mult decât strictul necesar. Statul român actual nu apără bogăţiile ţârii şi nu garantează munca naţiunii. Nu, pentru că nu e sfatul naţional al Românilor ci, statul sucursală la gurile Dunării al burgheziei apusene. Creat cu ajutorul ei, pentru interesul ei, sub sugestiile ei imperative şi după modelul furnizat de ea – statul acesta nu ne apără pe noi de străini, ci pe străini de noi: siguranţa transporturilor, creditelor, plasamentelor, funcţionarilor lor. Ca’n colonii. De aceia nu e tragere de inimă în ţara românească. De ce să ari, să gândeşti, să alergi – în plus? Pentru cine ? Pentru ce ? Lumina va fi tot opaiţ, drumul tot cărare, casa tot bordeiu. Pentru că cu banii câştigaţi la noi, finanţa internaţională clădeşte oile la Amsterdam sau Stockholm, iar noi rămânem tot cum am fost, săraci şi ursuzi, narcotizându-ne amarul unei vieţi naţionale intrate în fundac cu doine melancolice şi chiolhanuri abrutizante. Aici e sursa adevărată a indolentei romaneşti: în exploatare. Să nu ne înşele palatele bucureştene: sunt contuarele străinilor. Să nu ne înşele vilele din noile cartiere ale capitalei: sunt ale vechililor. Să nu ne înşele o reţea telefonică, o linie ferată, o şosea nouă: nu le fac pentru noi şi unde ne trebue nouă, ci pentru ei şi i unde le trebue lor. Să nu ne înşele forfota comercială, economică, financiară, politică: nu noi ne sbatem, ei – ca să ne sugă mai bine. Naţiunea română stă deoparte: deoparte de viaţa economică, în care nu poate decât să fie spoliată, deoparte de statul liberalo-democrat, care înlesneşte spolierea. Naţiunea e în rezistenţă pasivă. Deaceia se vorbeşte în România numai cu jumătate de gură şi nici-o treabă nu e întreagă. Deaceia ţara asta mare şi bogată face impresia unei case de vădană: nici pustie şi nici vie. Deaceia suntem ţara lui “a-da, bine-bine, lasă-lasă”.

    Una dintre ursitoare – naţionalismul român – a fost înşelată: în loc de sfat propriu s’a trezit cu tejghea străină. Acest contuar al burgheziei apusene şi-al vechililor ei trebue dărâmat fără zăbavă şi în locul, pe care l-a uzurpat cu silnicie şi minciună, trebue să se înalţe adevăratul stat al Românilor, un stat naţional în care să se poată munci cu dragoste şi elan, un stat al Românilor în România Mare. Ştim că munca aceasta nu va fi uşoară şi nici lipsită de primejdii. Pentru că unii dintre români au intrat slugi la tejgheaua străinilor. Aceşti nemernici paznici politici ai contuarului trebuesc demascaţi şi naţiunea deslănţuită. Aceasta e dubla datorie a acestui manifest al revoluţiei naţionale. Ştim că ne aşteaptă o existenţă precară şi poate pe mulţi dintre noi o moarte violentă. Ştim că intrăm în toiul unei lupte, care va scutura ţara ca o vijelie, dar pentru cei care au un crez nu există nici târguiala, nici rezervă. Vom îndura toate mizeriile şi ne vom bate în toate luptele, dar nu vom ceda.”

    Autori: Sorin Pavel, Petre Ţuţea, Ioan Crăciunel, Gheorghe Tite, Nicolae Tatu, Petre Ercuţă

  • VIDEO: Inamicii eterni ai omenirii

  • Asasinarea Luciei Grecu

    lucia-grecu
    Lucia Grecu s-a nascut la 3 Februarie 1912 in Bucuresti. Licentiata in fizico-chimice, intrase in Miscare de timpuriu. Impreuna cu Nicoleta Nicolescu si Olimpia Zeana, comandantele Cetatuilor de Fete legionare, dela inceputul prigoanei si pana in ziua arestarii 29 Ianuarie 1939, muncise intens si neobosit pentru Legiune, tinand comunicatia cu cei ascunsi. Crezandu-se ca este in legatura cu Horia Sima si Victor Dragomirescu, sunt pusi pe urmele ei peste doua sute de agenti ai Sigurantei carliste. Prinsa in cele din urma si predata Prefecturii Politiei Capitalei, este supusa celor mai neinchipuite si chinuitoare torturi ca sa marturiseasca. A murit eroic, fara a scoate un cuvant, la numai doua zile dupa ce implinise 27 de ani in lanturile din beciurile si birourile de ancheta ale Prefecturii Bucuresti, o aniversare in chinuri, intre viata si moarte, si, in stare muribunda de pe urma torturilor, fusese pravalita pe fereastra, simulandu-i-se  sinuciderea…

     

     …O tragedie care il zguduia si acum pe Radu, rãmanandu-i de-a lungul anilor intipãrita in memorie, ca o imagine vie, se intamplase la inceputul anului 1939, in plinã prigoanã carlistã, pe vremea cand intalnirile cu fratii lui de cruce aveau loc in mare secret in pãdurea Bãneasa de langã Bucuresti.

     

       Isi amintea bine data: era aproape de patru si jumãtate, in dupã amiaza zilei de Duminicã, 5 Februarie. Tocmai restabilise legatura cu Comandamentul Legionar din prigoanã si aflase cã Lucia Grecu1) din “Cetãtuile de Fete” fusese arestatã de Sigurantã. Era nedumerit pentru cã doar cu o sãptãmanã inainte, o intalnise si-i predase informatiile pe care le avea privind reorganizarea subteranã, in clandestinitate, a cuiburilor si frãtiilor de cruce. A fost o intalnire scurtã, numai 5 minute, in tramvaiul 7. Trei statii, apoi ea a coborit la Mantuleasa, fãcandu-se nevãzutã pe strada cu acelasi nume. Mãsurile de precautie erau extreme. Nu observase nimic suspect. Lucia cunostea bine orasul si stia sã se debaraseze de eventualii urmaritori, agenti ai Sigurantei. Era o fire precautã si sursa cea mai importantã de informatii a Comandamentului din prigoanã in legãturile cu lumea legionarã rãmasã prin minune incã liberã. Centrul legionar Bucuresti trebuia reactivat in tainã si numai aceste legaturi secrete depindeau de reusitã, in mijlocul miilor de agenti porniti la vanãtoare de legionari sau, numai de suspecti  legionari!

     

    Incepuse sa se insereze si fulgii mari de zãpadã se asterneau cu repeziciune pe caldaram. Tocmai trecuse de imensa cladire a Postei capitalei din Calea Victoriei, si se oprise la colt, la chioscul de reviste si ziare sa cumpere “Gandirea”. Nu era intuneric inca, dar luminile orasului fusesera aprinse de-acum si totul in jur pãrea cuprins de-o feerie aparte, spectacularã. Platise 20 de lei pe revistã, indreptandu-se apoi in sus, cãtre marele magazin “Laffayette”, aflat la intersectia cu mereu aglomerata stradã Lipscani. Zãbovise cateva clipe cu privirea in vitrinele frumos aranjate ale imensului magazin,  hotãrindu-se sã-si continuie calea spre cladirea Cercului Militar unde era asteptat. Chiar in fata Prefecturii Politiei Capitalei, clãdire lipitã de marele magazin de care abia trecuse, auzi dintr’o data larmã si tipete. Undeva, la etajul patru al cladirii cenusii, zgomote de geam spart, zbierete tot mai puternice si deodata, inainte de a-si da seama de ceea ce se petrece, un corp se prãbusi  cu vitezã pe una din ferestre. Cativa alergarã in fugã spre locul unde se prãbusise nenorocita victimã, iar multimea de pe trotuarele Caii Victoriei incepu sã se adune si ea in grabã cãtre acelasi loc. Cateva femei scot tipete de groazã la vederea cadavrului. Impactul fusese fatal. Corpul cãzut, acum inert, rãspandise in jur, pe albul imaculat al zãpezii stropi de sange si lumea de fatã, ca un semnal mistic, isi fãcu deodatã cruce. Spiritele incep sã se agite cu repeziciune si multimea adunatã incepe sã urle ca turbatã spre clãdirea de unde chipuri in uniformã privesc ostentativ la gloata adunatã, neintelegand nici ele ceea ce se petrece:

     

       -Asasinilor!… Criminalilor!…

     

    Un spectacol oribil la care ea, multimea, asistase involuntar si care o revoltase peste mãsurã. N’a stiut si nici simtit cand deodatã, pe sus parcã, se trezise in fata  corpului plin de sange. Se trase un pas inapoi, tresãrind la vederea cadavrului… Credea cã viseazã, cã totul nu este decat un vis urit, nicidecum ceea ce avea acum in fata privirilor. O recunoscuse imediat: era ea, Lucia Grecu, cu ochii imobili, larg deschisi si senini, pironiti spre inaltul cerului, in imensitatea astralã, spre locul de popas etern pe tãramul christic unde plecase si Capitanul cu ceilalti si unde avea sã-i intalneascã… Cateva suvite de pãr ii brãzdau fata angelicã, iar din coltul gurii, stropi de sange se prãvãleau incã pe piept cu repeziciune…

     

    Suferise un soc: parcã nu mai vedea si nu mai auzea nimic acum, ingenunchiat in fata chipului de fecioarã. Doar el si ea… Se facuse pustiu in jur si privirile-i incetosate refuzau sã accepte… Mintea refuza sã primeascã faptul intamplat…

     

    Nu-si mai aducea aminte cat timp stãtuse acolo, tinand in palme figura ei luminoasã. Intr’un rãstimp, fluiere de signal si comenzi scurte se auzirã din toate partile. Se ridicase in genunchi privind-o pentru ultima  oarã, ca un adio trist… Ochii ei, nu stia de ce, parcã il implorau sã nu plece… O lacrima i se rostogolise pe obraz, ultimul ei act de viatã pe lumea aceasta…

     

    Lacrima aceasta il urmarise pretutindeni. Intr’un tarziu, albit de nea, undeva in noapte, pe strada Mantuleasa, se trezi. Rãtãcise pe strãzi fãrã sã stie si pasii l-au dus pe nesimtite acolo unde o vãzuse pe Lucia, la ultima lor intalnire…

     

    “Ca o lacrimã de sange a cãzut o stea,

     

    Drum de foc si biruintã, pentru Garda ta…”

     

    (fragment din lucrarea “Martirii ne vegheazã din ceruri” de Nicolae Nitã
  • De ce l-au făcut „nebun” Carol I şi Titu Maiorescu pe Mihai Eminescu!

    Inmormantarea-lui-Eminescu-de-Titu-Maiorescu

    În ultimii 20 de ani s-au scris cărţi şi publicat numeroase studii ştiinţifice prin care s-a dovedit că lui Mihai Eminescu i s-a pus diagnosticul de „nebun” în vara lui 1883 pentru că încurca planurile secrete de alianţă ale Regelui Carol I cu Austro-Ungaria şi Germania. Poetul Mihai Eminescu, ca redactor şef la Timpul, publicaţia conservatorilor români, milita deschis împotriva unei alianţe cu Viena şi pentru unirea Transilvaniei cu România. Poetul Naţional era implicat activ în conducerea Societăţii secrete „Carpaţii”, care se înarma pe ascuns şi acţiona pentru un război de eliberare în Ardeal. Planurile lui Mihai Eminescu îl deranjau pe Regele Carol I şi, mai ales, elita politică conservatoare şi liberală, precum şi curentul masonic pentru realizarea unei alianţe cu Germania şi Austro-Ungaria. „Mai potoliţi-l pe Eminescu!” Acesta este mesajul junimistului P. P. Carp care îl transmitea de la Viena mentorului Junimii, parlamentarul Titu Maiorescu. Comanda se va executa pe 23 iunie 1883. Eminescu avea doar 33 de ani. Carp se afla la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale unui acord secret cu Tripla Alianţă (Austro-Ungaria, Germania si Italia), care de altfel a si fost incheiat pe 18 (30) octombrie 1883.

    Reputatul eminescolog, profesorul Nicolae Georgescu, lamureste în ce context a avut loc internarea forţată a lui Eminescu. „Ce voia acest tratat?”, scrie el. „În primul rând, ca România să se orienteze politic spre Austro-Ungaria. Cu alte cuvinte, România nu mai putea să-şi revendice Ardealul. Acest tratat mută lupta ardelenilor în Ardeal. Bucureştiul era de zece ani dominat cultural de ardeleni, care ridicau puternic vocea pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile românilor care erau asupriţi. Or, tratatul le interzice brusc să protesteze în Bucureşti pentru eliberarea Ardealului. Eminescu trebuia eliminat din presă şi viaţa culturală a ţării prin înscenarea nebuniei. La instigarea cancelarului german Bismarck şi al baronului austriac Von Mayr, şeful serviciilor secrete vieneze, sediile Societăţii secrete „Carpaţii” sunt închise, iar liderii ei sunt arestaţi şi expulzaţi din ţară. Este închis ziarul L’Independance Roumaine şi directorul acestuia, Emil Galli, este expulzat din România. La fel şi Zamfir C. Arbore.

    Cu poetul Mihai Eminescu, a cărui geniu era recunoscut de opinia publică, situaţia eliminării acestuia din prim planul vieţii politico-culturale era mai dificil de realizat. Pur şi simplu i s-a înscenat „nebunia”. În dimineaţa zilei fatidice de 28 iunie 1883, soţia lui Slavici, gazda lui Eminescu, îi scrie lui T. Maiorescu (pseudo-protectorul) că acesta ar fi înnebunit. În aceeaşi zi, pe la ora 6.30, însoţit de ing. Simţion (un apropiat de-al său), Maiorescu se deplasează la ospiciul privat al doctorului Suţu (Soutzo) şi convin cu acesta ca Eminescu să fie internat aici, pentru o lună de zile, pentru a-l atrage în cursă, îi scrie un bilet, chemându-l să-i facă o vizită. Ajuns la Maiorescu, Eminescu este trimis, cu o birjă, acasă la ing. Simţion, sub pretextul transmiterii unui bilet. Aici este aşteptat de haidamacii doctorului Suţu, urcat într-o dubă şi dus la ospiciu. “Acolo, nu va mai fi gazetar, ci numai un biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era “ocrotit” într-o casă de sănătate.” (C.L. Cernăianu) Legendarea nebuniei poetului, în conformitate cu punctul al doilea din planul acţiunii de lichidare a sa, comportă, însă, mari defecţiuni şi nu subzistă la o analiză cât de cât pertinentă, deoarece Maiorescu iniţiază acţiunea de internare în ospiciu, fără a se convinge personal dacă poetul a înnebunit sau nu şi stabileşte o anumită perioadă a şederii sale în ospiciu. În conspiraţie intră şi un ziarist şantajist şi aventurier, posibil agent al poliţiei. În fatidica zi de 28 iunie Mihai Eminescu, presimţind că va fi arestat la sediul societăţii secrete pleacă la Capşa, un local de lux din Bucureşti. Aici i se întinde o cursă de către jurnalistul Grigore Ventura. La Capşa, conform declaraţiilor lui Ventura, Eminescu ar fi început să ţină un discurs „politico-socialo-national” înfierbântat, ar fi scos un pistol, ar fi ameninţat-o pe soţia patronului şi ar fi strigat „la toate aceste nu-i decât un leac. Să îl împuşc pe rege!”. Ventura, în loc să îl calmeze, îi ţine isonul, ca un agent provocator, şi îi propune să meargă împreuna la palatul Cotroceni. Ajunşi acolo află că Regele nu este în Bucureşti. Pe drumul de întoarcere, Ventura îl duce pe Eminescu la băile publice Mitraşevski, îl lasă într-una din camere şi apoi alertează Poliţia că un nebun s-a închis în baia publică. Îi cheamă la faţa locului pe alţi doi membri ai Societăţii Carpaţii, Siderescu şi Ocăşanu. Ciudat că cei doi au cu ei o cămaşă de forţă. Intră în baie, îl imobilizează pe Eminescu şi spre orele 19 îl duc la stabilimentul Suţu, unde avea deja rezervat un loc de dinainte. Din această dată începe „odiseea” nebuniei lui Mihai Eminescu. Dr. Şuţu îl internează pe Eminescu în lipsa unei cereri scrise de admitere, care să cuprindă datele personale şi domiciliile poetului şi ale petiţionarului. Acelaşi dr. Suţu acceptă internarea, fără un act medical subscris de doi medici, nu înştiinţează administraţia specială asupra internării, nu solicită constituirea unei comisii de medici care să-l examineze pe pacient şi nu întocmeşte buletinul medical. Un simplu bilet de mână, scris de dr. Suţu, la 5 iulie 1883, rămâne drept certificat medical, înscris sacru, de necontestat, deşi diagnosticul iniţial este schimbat de alţi medici, iar pacientul este tratat pentru altă boală decât cea declarată de dr. Şuţu. Pentru a nu putea fi eliberat din ospiciu, Maiorescu pleacă în străinătate chiar în ziua internării poetului, astfel că rudele şi prietenii nu-l pot vizita şi nu se pot interesa de soarta sa. După tratamente aflate în pază şi otrăvit cu injecţii cu mercur la Viena, Iaşi şi Odessa, Eminescu revine în ţară „calmat”. El îşi reia activitatea poetică şi e numit chiar pe post de bibliotecar la Iaşi. Vlahuţă îl vizitează şi-l consideră perfect sănătos şi în puterea creaţiei. În ciuda teoriilor lui Titu Maiorescu şi apoi a lui George Călinescu că poetul nu a mai scris după 1883, datorită „nebuniei” sale, este fals. Eminescu a continuat scrie poezie şi proză. Evită jurnalismul din motive demne de înţeles. Eminescu nu a fost nebun şi nici bolnav de sifilis aşa cum spun unii medici care l-au consultat. Moartea poetului survine în urma lovirii cu o piatră în cap pe 15 iunie 1889 din partea unui pacient nebun în azilul unde era internat. Reanalizarea recentă a autopsiei de catre doctorul Vladimir Belis, specialist în medicina legală, şi a doctorului Ovidu Vuia, neuropsihiatru, s-a dovedit ca bolile lui Eminescu nu erau decât simple fabulaţii, o modalitate de a acoperi necesitatea suprimarii acestuia.

    După un studiu care s-a intins pe parcursul câtorva ani, dr. Ovidiu Vuia scrie: “Concluziile mele, ca medic neuropsihiatru, cercetator stiintific, autor a peste 100 de lucrari în domeniul patologiei creierului, sunt cât se poate de clare. Eminescu nu a suferit de lues şi nu a avut demenţă paralitică”. Creierul sau, în greutate de 1490 de grame, “uitat” ulterior intenţionat la soare avea să fie dovada falsităţii diagnosticului de sifilis, întrucât această boala consumă materia cerebrală. În acea tristă zi de 15 iunie 1889, Titu Maiorescu avea să scrie în jurnal: “Pe la 6 ore a venit Stemill si Vitzu la mine sa-mi spuna ca astazi pe la 3 ore a murit Eminescu în institutul de alienaţi al d-rului Suţu, de o embolie”. „Nebunia” şi moartea lui Mihai Eminescu sunt creaţia unor interese politice majore ale statului român, care a încheiat în septembrie 1883 o alianţă secretă cu Austro-Ungaria şi Germania, prin care se prevedea eliminarea politicienilor şi scriitorilor români, care se opuneau proiectului de alianţă „contra naturii” a lui Carol I şi doreau un război pentru eliberarea românilor asupriţi din Ardeal. Mihai Eminescu a fost făcut „nebun” şi apoi ucis pentru că şi-a dorit unirea tuturor românilor într-un singur stat „de la Nistru până la Tisa”, fapt ce a deranjat marile puteri ale epocii şi protipendada politică de la Iaşi şi Bucureşti. Mihai Eminescu nu putea fi târât într-un proces public că a dorit să-l asasineze pe Rege sau să fie expulzat că dorea unirea cu Ardealul, pentru că altfel indigna opinia publică românească până la revoltă. Atunci, Regele, Titu Maiorescu – „asasinul moral” al poetului – şi Poliţia au înscenat „nebunia” lui Eminescu, incluzând în complot o serie de medici, ce făceau parte din organizaţii oculte sau discrete, subordonate intereselor de stat ale lui Carol I şi ale unor lideri liberali sau conservatori. – Articol de Ionut TENE

  • Evenimente istorice – 15 Iunie

    evenimente-istorice

    • În data de 15 iunie 1889, a încetat din viaţă Luceafărul poeziei româneşti, poetul Mihai Eminescu. Născut Mihail Eminovici, poetul este socotit cel mai important reprezentant al literaturii romantice din România.
    • 15 IUNIE 1848 – A avut loc, la Lugoj, cea de-a doua Adunare a românilor bănăţeni în cadrul Revoluţiei, care cereau recunoaşterea naţionalităţii române şi decideau constituirea unei armate româneşti şi numirea lui Eftimie Murgu drept căpitan al acesteia.
    • 1875 – S-a înfiinţat, la Bucureşti, Societatea de Geografie
    • 1929 – A încetat din viaţă matematicianul Traian Lalescu, savant cu reputate contribuţii în domeniile matematicii pure şi aplicate, unul dintre fondatorii teoriei ecuaţiilor integrale.
    • 1977 – La Paris, a fost inaugurat “atelierul lui Brâncuşi”, reconstituit pe esplanada Beaubourg, într-o construcţie separată de clădirea Muzeului de Arta Modernă
    • 1848: A fost sfințit drapelul național tricolor, adoptat prin decret la 14 iunie de către Guvernul revoluționar de la București; drapelul avea culorile albastru, galben, roșu și avea înscrisă deviza „Dreptate, Frăție”.
    • 1992: Au fost stabilite relații diplomatice între România și Republica Kârgâzstan.
    • 2007 – Vioara Stradivarius Elder, predată Ministerului Culturii şi Cultelor (MCC) de către familia Voicu, a fost clasată în categoria “tezaur” a patrimoniului cultural naţional, prin decizia Comisiei Naţionale a Muzeelor şi Colecţiilor
    • 1893: S-a născut Ion Marin Sadoveanu, prozator, poet, dramaturg, eseist român
    • 1848: Marea Adunare de pe Câmpia Filaretului, numită apoi Câmpia Libertății, în timpul careia s-a depus juramântul pe Constituție și s-a aprobat constituirea Guvernului provizoriu.
    • 1880: România și Statele Unite ale Americii au stabilit relații diplomatice, la nivel de agenție diplomatică, pentru ca două luni mai târziu acestea să fie ridicate la nivel de legație. Relațiile diplomatice au fost întrerupte la 12 decembrie 1941 și au fost reluate, la 7 februarie 1946, la nivel de legație. La 1 iunie 1964, relațiile diplomatice dintre cele două țări au fost ridicate la nivel de ambasadă.
    • 1935: În portul Constanța sosește vasul “Prințesa Maria” cu rămășițele pământești ale lui Dimitrie Cantemir și cu câteva arhive din Tezaurul României care a fost trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial. Arhivele au constat în registrele contabile ale unor bănci, state de servicii ale funcționarilor Ministerului Agriculturii, bancnote românești tipărite în 1917 la Moscova și nici un document istoric.
    • 1848: Unirea guvernelor constituite la Islaz și București și formarea Guvernului provizoriu al Revoluției de la 1848
    • Vasile Alecsandri a publicat, în revista brașoveană „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, poezia „Hora Ardealului”
    • 1574: Ioan Vodă cel Viteaz este înfrânt și apoi ucis de turci la Reușeni
    • 1215: Regele Ioan fara Tara semnează Magna Carta la Runnymede, in Anglia.
    • 1848: A doua Adunare populară de la Lugoj a românilor din Banat, a hotărât: înfiinţarea unei armate populare române în frunte cu Eftimie Murgu, introducerea limbii române, recunoaşterea naţionalităţii române etc.
    • 1848: Are loc Marea Adunare de pe Câmpia Filaretului din Bucuresti, numită apoi Câmpia Libertăţii, în timpul careia s-a depus juramântul pe Constituţie şi s-a aprobat constituirea Guvernului provizoriu.

     

     

  • Holocaustul rosu: 73 de ani de cand Stalin a dispus deportarea elitei romanesti din Basarabia

    hr1

    În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, de la orele 2.30, a început primului val de deportări din mai multe oraşe din Basarabia şi Bucovina de Nord, organizate de ocupantul sovietic.

    Acum 73 de ani a avut loc primul val de deportări din teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie, fiind ridicaţi de comunişiti din casele lor românii care formau elita societăţi acelor vremuri: intelectuali, învăţători, preoţi, angajaţi ai administraţiei româneşti de până în 1940, preoţi şi ţărani înstăriţi. Toţi au fost duşi în condiţii inumane, în vagoane de vite, în gulagurile sovietice, unde cei mai mulţi dintre ei au murit.

    În nopatea de 12 spre 13 iunie 1941 au fost ridicate nu mai puţin de 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

    Drumul spre punctele de destinaţie a durat circa două-trei săptămâni. În plină vară apa era raţionalizată iar ca mâncare se oferea peşte sărat. La fiecare oprire a trenului erau descărcate cadavre care erau îngropate la repezeală sau chiar lăsate să putrezească la margine de cale ferată.

    În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”.

    Un raport din octombrie 1941 arată că în Gulag, la acea dată, “din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. Sursa: FrontPress.ro

    hr2

    hr3

  • 132 de ani de la nasterea maresalului Ion Antonescu: EROU sau CRIMINAL?

    antonescu-maresal

    Acum 132 de ani, în 2 iunie 1882, se năştea la Piteşti într-o familie de militari Ion Antonescu, una dintre cele mai controversate figuri istorice din România secolului trecut, prim-ministru, mareşal şi conducător al ţării între anii 1940 şi 1944, în timpul celui de al Doilea Război Mondial.

    În martie 1907, în timpul marii răscoale ţărăneşti, tânărul sublocotenent Ion Antonescu a ordonat la Galați deschiderea focului împotriva unui grup de 200 ţărani aflați în drum spre negocierile care avrau loc în oraș. 12 dintre aceştia şi-au pierdut viaţa.

    Participă la luptele din Primul Război Mondial şi contribuie la eliberarea Budapestei din 1919 de sub domninaţia guvernului bolşevic.

    Apogeul carierei sale politice a fost impunerea abdicării regelui dictator Carol al II-lea, în septembrie 1940, fiind ajutat în acest demers de Mişcarea Legionară. Acesta organizează însă în ianuarie 1941, cu sprijin german, o lovitură de stat împotriva foştilor aliaţi şi preia puterea totală în România, deşi simbolic pe tron se afla Regele Mihai I.

    Ion Antonescu a condus ţara prin decrete-legi iar în iunie 1941 a decis intrarea României în al Doilea Război Mondial de partea puterilor Axei, pe baza promisiunilor cancelarului Adolf Hitler că teritoriile româneşti pierdute în 1940, ca urmare a Dictatului de la Viena şi a Pactului Ribbentrop-Molotov, vor fi retrocedate României.

    În vara anului 2011, preşedintele României, Traian Băsescu, a declarat public că dacă ar fi fost în locul mareșalului Antonescu, și el ar fi dat ordin ca Armata română să treacă Prutul în iunie 1941 şi să ia parte la luptele împotriva Uniunii Sovietice. În urma scandalului creat, Traian Băsescu venit cu precizări prin care fostului şef al statului i se impută Holocaustul.

    A fost demis de la conducerea statului în urma loviturii de stat de la 23 august 1944, organitzată de regele Mihai, partidele democratice şi comunişti.

    Este condamnat la moarte pentru crime de război de Tribunalul Poporului din Bucureşti şi executat, prin împuşcare, în 1 iunie 1946, în închisoarea Jilava. Ulterior a mai fost acuzat pentru participarea la Holocaust şi pentru organizarea deportării ţiganilor în Transnistria.

    În 2006, Televiziunea Română a realizat emisiunea “Mari români”, sub forma unei campanii publice de identificare a celor mai mari români din toate timpurile. Inspirându-se din versiunea britanică a emisiunii 100 Greatest Britons, TVR a întocmit topul 100 al celor mai mari români, pe baza votului exprimat de telespectatorii care au dorit să-și exprime preferințele prin internet, sms sau telefon. În data de 21 octombrie 2006 TVR a anunțat numele celui mai mare român ales de cei care au votat, și anume Ștefan cel Mare. Mareşalul Ion Antonescu s-a clasat pe locul 6. Sursa: FrontPress.ro

  • Cum a ajuns Romania sa aiba o imagine proasta

    anti-romania

    Începând cu evul mediu românii au fost priviţi dacă nu cu simpatie, atunci măcar de pe o poziţie neutră. La un moment s-a produs o ruptură şi imaginea românilor s-a degradat masiv, au apărut o mulţime de legende, mituri şi clişee (unele cu un sâmbure de adevăr) care ne vopsesc în culori sumbre. Prin 2000 şi ceva un studiu privind imaginea României a stabilit că aceasta este legată de următoarele cuvinte cheie: Ceauşescu, Dracula, câini vagabonzi, orfelinate. Între timp orfelinatele au fost înlocuite cu ţigani, restul a rămas neschimbat. Nu prea poţi face foarte multe cu o astfel de imagine.

    În evul mediu principalele teme de discuţie în scrierile occidentalilor despre români se refereau la originea latină şi religia ortodoxă (situaţie inexplicabilă!), luptele împotriva turcilor şi diversele alianţe regionale. În secolul al XVIII-lea occidentalii observau sărăcia atotcuprinzătoare generată de exploatarea fanariotă şi corupţia generalizată.

    În secolul al XIX-lea se cristalizează o imagine pozitivă a românilor: popor european de origine latină, exotic prin confesiunea ortodoxă, îmbrăcăminte şi obiceiuri, însă hotărât să se occidentalizeze, pornit pe reforme şi modernizare. După 1918 se produce prima ciobire masivă a imaginii românilor în lumea occidentală. Unirea cu Transilvania şi unirea cu Basarabia au declanşat o serie de campanii de presă anti-româneşti avându-şi originile la Budapesta şi Moscova. Imaginea României a început să sufere din ce în ce mai mult. Au existat şi accidente, precum cazul lui Leon Cotnăreanu, căsătorit cu văduva parfumierului francez Coty, care s-a implicat în afacerile familiei şi a stârnit furia fiilor milionarului francez care au declanşat o virulentă campanie de presă anti-românească în cotidianul Le Figaro (episod povestit cu mult umor de Constantin Argetoianu).

    Însă prima jumătate a secolului XX a adus alături de creşterea influenţei mass-media şi o industrializare şi structurare a campaniilor de imagine. România încă a mai avut prieteni la Paris şi Londra, însă Budapestei şi Moscovei i s-a alăturat Berlinul care a instrumentat mai multe campanii de presă anti-româneşti. După cel de-al Doilea Război Mondial România a intrat într-un con de umbră – din care a ieşit la mijlocul anilor ’60 când în urma ieşirilor anti-sovietice ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu a început să aibă parte de o imagine din ce în ce mai bună în presa occidentală. Ca de exemplu în clipul turistic britanic de mai jos.

    În a doua parte a anilor ’70 şi la începutul anilor ’80 s-au produs două fenomene conjugate. Ceauşescu a intrat în conflict cu occidentalii din motive economice, iar sovieticii au declanşat o operaţiune de imagine anti-românească la care au participat toţi „aliaţii” din blocul comunist (operaţiune descrisă pe larg de Larry Watts în cartea„Fereşte-mă Doamne de prieteni…”). Campaniile de presă anti-româneşti au continuat violent la începutul anilor ’90 şi s-au mai potolit oarecum după aderarea la NATO şi UE. Au fost reluate cu intensitate din ce în ce mai mare pe tema migraţiei economice şi cea a problemei ţiganilor. Ziarul Gândul a demontat câteva astfel de campanii – însă este un demers inutil, britanicii nu citesc ziarul Gândul, iar cauzele noilor campanii anti-româneşti le-am explicat aici.

    Nu m-am referit aici la campaniile de presă care aveau ca temă probleme reale, mă refer la intensitatea cu care au fost duse şi la sublinierea permanentă a aspectelor negative. Este o situaţie asemănătoare cu celebra replică sovietică „… da, dar voi omorâţi negri” la orice ar spune un american. Orice ar spune un român primeşte automat replici de genul: sunteţi corupţi, sunteţi ţigani, aveţi câini vagabonzi, l-aţi avut pe Ceauşescu etc. Dacă pricepeţi mecanismul vă puteţi distra şi voi cu occidentalii: când întâlniţi un german insistaţi cât mai mult asupra Holocaustului, dacă aveţi de-a faceţi cu un francez discutaţi pe larg chestiunea colaboraţionismului cu naziştii etc. Toţi au schelete în dulap.

    Revenind la imaginea României. Chestiunea nu prea are rezolvare. Intervenţiile punctuale ale unor ambasadori şi cumpărarea de articole publicitare sunt ineficiente. Partea cea mai tristă este că o mare parte dintre români au început să creadă în temele propagandei anti-româneşti şi au început şi ei să le promoveze. Îi spui unui om ani de-a rândul că e tâmpit şi până la urmă va începe s-o creadă şi să se comporte ca atare. De George Damian

  • Fabuloasa istorie straveche din Carpati

    fabuloasa istorie straveche

    Este spațiul României de astăzi Vatra Vechii Europe? Filmul documentar “Fabuloasa istorie străveche din Carpați” răspunde cu probe clare acestei întrebări!

    Realizat cu colaborarea a mai mult de zece specialiști, majoritatea arheologi și istorici, filmul aduce în prim plan descoperiri arheologice extraordinare, unice, care plasează spațiul României de astăzi în topul locurilor cu cel mai mare potențial arheologic din Europa și din lume.

    Pornind cu povestea din perioada ultimei glaciațiuni, documentarul prezintă dovezile unei locuiri și continuități umane care depășesc 60.000 de ani… Scenariul și regia: Daniel Roxin.

  • Imagini istorice din buncarul lui Hitler, unde si-a trait ultimele luni – FOTO GALERIE

    adolf1

    O serie de imagini din 1945 dezvaluie interiorul buncarului unde Adolf Hitler si-a petrecut ultimele luni din viata, alaturi de sotia sa, Eva Braun, pana in momentul sinuciderii lor.

    Fotografiile arata mormane de moloz, documente vechi si mobilier patat de sange din interiorul buncarului.

    Istoricii cred ca Hitler, in varsta de 56 de ani, s-a sinucis prin ingerarea de cianura si impuscare, iar Eva Braun, 33 de ani, prin ingerarea unei doze tot de cianura.

    Fortele aeriene sovietice si americane au aruncat sute de bombe in timpul celor aproximativ 350 de atacuri asupra Berlinului, intre anii 1940 si 1945, producand moartea a mii de civili.

    Reich-ul lui Hitler, care odinioara se intindea de la Calais si pana pe malul Volgai, in Rusia si de la Cercul Arctic si pana in nordul Africii, a fost redus la cateva camere dintr-un buncar, unde Hitler si consoarta sa si-au trait ultimele luni.

    Sursa: Nationalisti.ro

    buncar4 buncar3 buncar2 buncar1

  • 1 Mai Muncitoresc – istoria umilinţei unui popor

    1mai (1)

    Ziua Internaţională a Muncii îşi are originea în mişcările de proteste ale unor muncitori americani care militau pentru scurtarea zilei de muncă de la 12-14 ore la opt ore. În memoria românilor de astăzi ea este un simbol „împins“ între două amintiri: mitingurile lui Ceauşescu şi prima baie în mare. adevarul.ro vă propune o scurtă plimbare prin istoria recentă, când 1 Mai Muncitoresc era „obligatoriu“.

    Ziua Internaţională a Muncii îşi are originea în mişcările de protest ale unor muncitori americani care militau pentru scurtarea zilei de muncă de la 12-14 ore la 8 ore. În mai 1886, muncitorii din Chicago s-au unit într-o grevă care aduna 65.000 de oameni în Piaţa „Heymarket“. În urma represiunii poliţiei, au rezultat 11 morţi şi aproape 200 de răniţi. Evenimentul a devenit, în timp, o bornă şi o unealtă de a uni mişcările socialiste din toată lumea care militau pentru drepturile muncitorilor.

    A Doua Internaţională Socialistă a decis să cinstească memoria celor împuşcaţi în Piaţa „Haymarket“ prin organizarea, de 1 mai 1890, a celui mai mare protest împotriva exploatării prin muncă. Aşa a devenit 1 mai ceea ce este astăzi.

    În secolul XX, pe măsură ce ideologia comunistă a câştigat teren, ziua de 1 mai a fost asociată cu victoria muncitorilor asupra exploatatorilor. Şi mişcarea nazistă a încercat să revendice sărbătoarea de 1 mai, Adolf Hitler promiţând, într-unul din discursurile sale, construirea unui socialism naţional, în centrul căruia nu se mai aflau muncitorii, ci arianul considerat un prototip al celor ce muncesc. Ca o coincidenţă, moartea lui Hitler a fost anunţată chiar într-o zi de 1 mai, în anul 1945. 66 de ani mai târziu, un alt mare inamic al omenirii, Osama bin Laden, şi-a găsit sfârşitul. La 1 mai 2011, Barack Obama, preşedintele Statelor Unite ale Americii, a anunţat uciderea liderului Al-Qaeda.

    În România, ziua de 1 mai s-a sărbătorit prima dată în anul 1890. A fost numită „Ziua Solidarităţii Oamenilor Muncii“. Totuşi, sărbătoarea a devenit un eveniment de amploare abia după instaurarea regimului bolşevic, cu ajutorul Armatei Roşii. Fototeca online a comunismului românesc păstrează imagini memorabile de la comemorările zilei de 1 Mai în anii stalinismului atroce, când România era condusă de Gheorghe Gheorghiu-Dej, dar şi în epoca Ceauşescu.

    Defilările muncitorilor paralizau oraşele. Pancartele acestora dădeau de veste despre depăşirea graficelor de producţie. Oamenii muncii scriau pe afişe că „vor da peste plan“ în anul care vine. În acest timp, protipendada petrecea la palatul Snagov. Într-o serie de fotografii din 1965, vedem cum familia Ceauşescu organiza mese festive cu sute de invitaţi, care prefigurau, parcă, Revelioanele de la Romexpo.

    După 1990, sărbătoarea de 1 Mai a fost „aruncată la coşul de gunoi al istoriei“, laolaltă cu toate simbolurile care aminteau de jumătatea de secol sub comunism. 1 mai 1990 a însemnat o zi obişnuită de campanie în vederea alegerilor parlamentare şi prezidenţiale care urmau să aibă loc la 20 mai 1990. A fost, totodată, o nouă zi din fenomenul „Piaţa Universităţii“. România era prea ocupată cu politica pentru a-şi mai aduce aminte că 1 mai este, de fapt, Ziua Muncii. Cu timpul, românii şi-au amintit de tradiţiile interbelice şi au făcut ca 1 mai să redevină ziua celei dintâi băi în mare.

    Cum se distrau clujenii de 1 Mai

    Amintirile despre sărbătoarea de 1 Mai dinainte de 1989 se împletesc cu regrete după vremea „în care fiecare fabrică avea ansablu folcloric şi echipă de sport“, „în care cu 100 de lei mâncai şi beai de n-aveai treabă“ şi în care „toată lumea avea serviciu“. Tiberiu Dimeni, fost dansator în ansamblul folcloric al Combinatului de Utilaj Greu, a povestit cum se distrau clujenii pe vremea aceea.

    Cum sărbătoreau hunedorenii în vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej

    Arhivele combinatului din Hunedoara au păstrat o serie de fotografii rare din anii 1958 – 1960, în vremea în care liderul comunist Gheorghe Gheorghiu-Dej se afla la conducerea ţării. Imaginile prezintă modul în care se desfăşurau manifestaţiile dedicate „Zilei muncii” în centrul vechi al Hunedoarei. Arată faţa unei lumi uitate şi aproape imposibil de imaginat de tot mai mulţi dintre hunedorenii care nu au prins acele vremuri.

    Drobet Turnu Severin: zi liberă şi prilej de bucurie

    În perioada comunistă, şi în Drobeta-Turnu-Severin era sărbătorită oficial ziua de 1 Mai. Mulţi îşi amintesc de această sărbătoare care însemna zi liberă şi prilej de bucurie câmpenească. Angajaţii de la Şantierul Naval, de la Uzina de Vagoane, Combinatul de Prelucrare a Lemnului, Combinatul de Celuloză şi Hârtie ş.a. cu toţii participau la acest eveniment. Se defila, se strigau lozinci cu Ceauşescu şi PCR, nu era grup să nu aibă câte un tablou cu Elena şi Nicolae Ceauşescu, cu cât mai mari, cu atât mai bine. Muncitorii erau identificaţi după salopete, fiecare avea culoarea sa proprie.

    Bucureşti: nu avea voie să lipsească nimeni de la paradă

    În perioada comunistă, pentru toţi bucureştenii, 1 Mai însemna lozinci de preamărire aduse lui Nicolae Ceauşescu, pancarte uriaşe înălţate şi ore în şir de stat în soare. Nu intra în discuţie o posibilă abatere de la regulă sau absenţa cuiva, pentru că ameninţările şi sancţiunile erau pe măsură. Totul în numele poporului român şi al tovarăşului Nicolae Ceauşescu. Aşa se desfăşura 1 Mai muncitoresc înainte de decembrie 1989.

    “Nu avea rost să te plângi pentru că imediat erai considerat inamic al regimului”

    Regimurile comuniste încercau să instrumenteze politic o veche tradiţie a mişcării muncitoreşti internaţionale. Nici Călăraşiul nu făcut excepţie de la această regulă. Oamenii muncii erau mobilizaţi până la ultimul pentru a participa la sărbătoare dirijată de cadrele de la Partid. “ Nu aveai voie să lipseşti pentru că imediat erai trecut pe lista “neagră”. Nu exista nicio scuză, toată lumea trebuia să fie prezentă. Defilările se pregăteau cu multă vreme înainte, se făceau repetiţii plictisitoare şi, uneori, ajungeam, să nu ne mai putem ţine pe picioare din cauza căldurii. Nu avea rost să te plângi pentru că imediat erai considerat inamic al regimului”, povesteşte Aurelia Popa(62 de ani), pensionară.

    Sibiu: defilare cu care alegorice, mici la Dumbrava, prime pentru oamenii muncii

    Nostalgicii Epocii de Aur îşi amintesc şi acum de grandioasele defilări de 1 mai organizate la Sibiu în perioada comunistă. Carele alegorice ale intreprinderilor defilau prin faţa tribunei oficiale amplasate în faţa hotelului Bulevard, iar la finalul defilării toată lumea se îndrepta spre Dumbrava pentru o porţie de mici şi bere în mijlocul naturii.

    Arad: oamenii muncii nu lipseau de la defilări

    Ziua Internaţională a Muncii era sărbătorită înainte de 1989, atât de oamenii din judeţ, cât şi din municipiu. Nu exista angajat care să nu fie prezent pe străzi, la defilare în ziua de 1 Mai. Mai marii judeţului stăteau pe o scenă special amenajată şi priveau cum zecile de mii de oameni treceau prin faţa lor cântând şi scandând lozinci. Oamenii îşi amintesc că defilările erau pregătite în Arad cu câteva săptămâni înainte.

    Tulcea: tablouri cu marii conducători în mână

    Sărbătoarea comunistă scotea muncitorii în stradă, la defilare prin faţa şefilor regimului comunist. Cu tablouri ale membrilor Comitetului Central în baloane colorate sau cu câte un drapel mai mic sau mai mare în mână, muncitorii din Tulcea ieşeau la defilare în centrul municipiului, pe strada Isaccei. De pe o scenă situată la înălţime, muncitorii care aveau onoarea să defileze erau salutaţi de oamenii „importanţi“ ai oraşului: secretarii de partid, directori, şefi de instituţii.

    Focşani: sărbătoare cu mult fast, aşteptată de tot poporul

    În vremea regimului comunist, Ziua de 1 Mai era una aşteptată cu sufletul la gură de tot poporul, mai ales că era considerată o zi a sărbătorii marcată prin mult fast. Propagandistic, sărbătoarea era pregătită cu mult timp în presa locală, care prezenta pe largi coloane, în cinstea Zilei de 1 Mai, un „însufleţitor raport muncitoresc”. Paradele prin care era ovaţionat mult iubitul conducător, spectacolele artiştilor amatori şi ieşirile la iarbă verde cu familia erau principalele distracţii din acea perioadă.

    Braşov: copiii care îi dădeau flori lui Ceauşescu, duşi la analize pentru a nu-l îmbolnăvi

    Vizita lui Nicolae Ceauşescu din 1967 de la Braşov a fost o manifestare grandioasă. Muncitorii de la Steagu Roşu şi Tractorul au defilat cu tractoarele şi camioanele prin tot oraşul. Zeci de mii de oameni au fost instruiţi pentru ca vizita conducătorului să fie una de succes. Sunt braşoveni care şi acum îşi amintesc pregătirile de defilare. Oamenilor li s-a spus cum să se îmbrace, iar muncitorii au fost duşi la frizerie ca să arată bine la defilare. Copiii care îi dădeau flori lui Ceauşescu erau supuşi mai multor analize pentru a nu-l îmbolnăvi.

    Ploieşti: trezirea pe cântece revoluţionare, defilare, mici la Păuleşti şi Bucov

    În anii de glorie ai regimului, când restricţiile erau „îndulcite“ de alimentarele încă pline, ziua de 1 Mai era o sărbătoare grandioasă la Ploieşti. Trezirea se dădea la radio şi tv pe versurile celebrului „1 Mai muncitoresc“. Ziua de 1 Mai a cunoscut două perioade distincte la Ploieşti, în Epoca de Aur. Până în 1970, serbările erau grandioase, cu defilări pe bulevard şi parade la care participau mii de oameni. Mai târziu, în ultimii ani ai regimului, ploieştenii primeau doar două zile libere pe care o petreceau la pădure, cu mici şi bere. Fondul sonor, în ambele cazuri, era „1 Mai muncitoresc“, un cântec rulat obsesiv, întreaga zi, la radio.

    Timişoara: cum a fost primul ”1 Mai Muncitoresc”

    Primul “1 mai muncitoresc” din Banat s-a desfăşurat într-un loc preferat şi acum de timişoreni pentru ieşiri la iarbă verde. “La Timişoara, ziua oamenilor muncii de pretutindeni a fost sărbătorită pentru prima oară la 1 mai 1890, pe terenul de iarbă din faţa Muzeului Satului. Au fost discursuri, întreceri sportive, oamenii au venit la picnic cu familiile. Unii patroni au decis chiar să ofere bonusuri angajaţilor”, a spus istoricul Ioan Haţegan. Cu mult înainte de “preluarea” sărbătorii de către regimul comunist şi transformarea acesteia în vehicul de propagandă, oamenii muncii din Timişoara organizau evenimente şi ieşeau la picnic pentru a-şi sărbători ziua.

    Constanţa: 1 Mai, sărbătorit tovărăşeşte prin muncă

    Pancarte, lozinci însufleţitoare, bannere, steaguri tricolore, steaguri roşii PCR cu secera şi ciocanul, tablouri uriaşe cu Tovarăşul şi Tovarăşa – toate făceau parte din arsenalul de la defilarea la care trebuia să participe românii, „entuziaşti“, în fiecare oraş. Întâiul Mai muncitoresc era o sărbătoare populară pe care comuniştii o încorsetarseră în cadrul oficial. Pentru ziua oamenilor muncii, chiar oamenii muncii erau dislocaţi de la serviciu pentru a participa la pregătirea marelui eveniment.

    La acest articol au contribuit: Remus Florescu, Corina Macavei, Mădălina Mihalache, Ionel Stănilă, Ramona Găină, Claudia Untaru, Claudia Petraru, Ştefan Borcea, Simona Suciu, Dana Mihai, Vali Silaghi, Sinziana Ionescu, Daniel Guţă

  • Cum a ajuns Rommel la Găgeşti-Putna

    2666171

    Unităţile militare germane cuceresc Bucureştiul şi se îndreaptă către Moldova, convinse că vor obţine o victorie fără mari sacrificii. Este cunoscută remarca generalului Mackensen cum că într-o săptămână îşi va bea cafeaua la Iaşi. El nu ştia însă că va avea de înfruntat două mari piedici: zona Râmnicu Sărat şi linia Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz. Prima zonă era înţesată de trupele româneşti şi ruseşti, care se retrăgeau spre Mărăşeşti.

    Nemţilor li se pregătea o surpriză

    Pe 6 decembrie, trupele germane ocupă Ploieştiul, ocazie cu care întocmesc un plan privind începerea unei ofensive prin care să ajungă în spatele trupelor din sectorul Râmnicu Sărat – Focşani, cu scopul de a opri retragerea şi de a distruge toate unităţile care se aflau între Bucureşti şi Râmnicu Sărat. Întreaga acţiune intra sub comanda generalului Falkenheim, care miza pe un atac fulger. În acest sens, trupele germane vor trece Carpaţii cu direcţia Buzău.

    Ofiţerii germani nu luaseră în calcul faptul că Statul Major al armatei române prevăzuse o astfel de posibilitate. Tocmai de aici şi marea lor surpriză când, înaintând pe linia Dumitreşti-Cândeşti, au fost întâmpinaţi de un puternic atac de infanterie. Unităţile româneşti, conduse de generalul Prezan, erau deja plasate în punctele cheie. Luptele din decembrie 1916 au avut ca scop întârzierea înaintării inamicului, pentru a da posibilitatea grosului armatei române să ajungă în zona Mărăşeştiului. Militarii români de aici, adunaţi în grupul Râmnic, vor lupta în zilele de 12-18 decembrie 1916 sub comanda generalului Văitoianu.

    Era clar că dealurile vor juca un rol important în menţinerea frontului românesc. Dacă depăşeau aceste aliniamente, trupele germane ar fi ajuns în spatele armatei române în retragere. Schimbul de focuri a început în ziua de 12 decembrie, nemţii făcând eforturi uriaşe pentru a împinge inamicul spre Focşani şi Brăila. În cursul nopţii de 16/17 decembrie, nemţii s-au strecurat în spatele unităţilor româneşti, dar după prima confruntare, au fost nevoiţi să se retragă. Unităţile românilor rezistă până a doua zi. Raportul de forţe a fost însă net în favoarea germanilor: 12 batalioane contra 7 batalioane româneşti.

    Ruperea frontului

    Cu toate acestea, nemţii reuşesc să rupă frontul, determinând românii să se retragă spre Mărăşeşti.
    Pe 18 decembrie a plouat necontenit, cu găleata, iar înaintarea nemţilor a fost îngreunată din cauza înnămolirii drumurilor. În trupele inamice care luptau pe această direcţie se afla şi Corpul Alpin, de elită, al armatei germane.

    În ziua de 25 decembrie 1916, un viscol cu zăpadă teribilă a împiedicat orice activitate de luptă din partea combatanţilor. Cu tot timpul nefavorabil, Divizia 73 Infanterie Austriacă reuşeşte să ocupe prima poziţie puternică la Odobeşti. Astfel, Corpul Alpin – în care lupta şi tânărul locotenent Rommel – va reuşi să împingă către râul Putna, în zona Focşani – Boloteşti, unităţile româneşti, determinând retragerea acestora de pe Măgura Odobeşti.

    În seara aceleiaşi zile armata germană pătrunde în satele Boloteşti şi Găgeşti, atingând aliniamentul cursului Putnei. Despre luptele din această zonă, viitorul mareşal al Germaniei va publica, în anul 1937 o carte, intitulată „Infanteria atacă“, în care va descrie, prin prisma învingătorului, o serie întreagă de scene privind confruntarea cu românii, pentru ocuparea satului Găgeşti.

  • Adevărata moștenire a lui Napoleon

    497px-Bonaparte_premier_Consul_Gerard_Chantilly_0

    Suntem în toamna anului 1799. Napoleon se afla în Egipt când, aflând de înfrângerile suferite de Franța pe continent, decide să se întoarcă la Paris. Odată ajuns aici, este abordat de către Emmanuel Joseph Sieyès (unul dintre liderii Directoratului care conducea la momentul respectiv Franța), care îi solicită sprijinul pentru o viitoare lovitură de stat. Complotul îi va include și pe Lucien Bonaparte, Roger Ducos, Joseph Fouché și, bineînțeles, pe Talleyrand. Ceea ce Sieyès nu a bănuit a fost că Napoleon avea să se folosească de planul loviturii de stat pentru a obține el însuși puterea. Pe 9 noiembrie (sau 18 Brumar, după noul calendar revoluționar), Bonaparte întoarce lovitura de stat în favoarea sa și forțează demisia guvernului, după care își asigură alegerea ca Prim Consul. Lovitura de stat a fost ulterior legalizată prin înlocuirea Constituției anului III cu una nouă, care punea bazele noului tip de guvernământ, Consulatul, despre care istoricii consideră că reprezintă „anticamera” Imperiului.

    Să vedem mai întâi care a fost contextul în care Napoleon preia puterea. Suntem, deci, în 1799. În epocă, s-a acreditat ideea că Franța trecea printr-o criză profundă și că avea nevoie de un „salvator”. Însă din punct de vedere economic și militar, Franța nu era atât de slabă precum a susținut ulterior istoriografia. Prin legislația economică adoptată, Directoratul crease o anumită libertate economică benefică pentru revitalizarea Franței, iar din punct de vedere militar, în ciuda noii coaliții antifranceze, situația se redresase parțial. Exista, într-adevăr, o mare problemă, dar la nivel politic-instituțional: Directoratul nu funcționa, el având nevoide de armată pentru a se menține.

    Lovitura de stat din 18 Brumar

    La momentul 1799, cea mai puternică opoziție venea din partea regaliștilor, care erau dispuși să susțină coaliția antifranceză dacă aceasta sprijinea restaurația Bourbonilor pe tron. Chiar cu câteva luni înainte de lovitura de stat a lui Napoleon, în august-septembrie 1799, regaliștii au încercat să declanșeze o insurecție cu sprijin extern, care a eșuat însă din cauza lipsei de coordonare.

    559px-Bouchot_-_Le_general_Bonaparte_au_Conseil_des_Cinq-Cents_0

    Noua conducere franceză se naște, așadar, pe 19 noiembrie, sub forma unui Consulat condus de trei persoane, între care Napoleon era Prim Consul, având rolul unui primus inter pares. Schimbarea a fost tratată cu relativă indiferență în Franța, iar inamicii țării, cu precădere Marea Britanie, nu s-au arătat îngrijorați de ascensiunea lui Napoleon.

    Procesul legislativ, la cheremul lui Napoleon

    Prioritățile lui Napoleon erau reorganizarea și stabilizarea noului regim, motiv pentru care prima măsură pe care acesta o ia este să elaboreze o nouă Constituție. În primul rând, Napoleon a căutat să evite acordarea de prea multe atribuții legislativului, pe care îl slăbește prin divizarea în mai multe organisme: Tribunat, Corp Legislativ, Consiliu de Stat și Senat. Cât despre Executiv, sub forma Consulatului, acesta ia forma unei conduceri teoretic colegiale. Există, așadar, trei consuli: Napoleon, care, în calitate de Prim Consul, primește atribuții foarte extinse; Jean Jacques Régis de Cambacérès și Charles-François Lebrun, acesta din urmă fiind ales datorită legăturilor sale cu vechea aristocrație.

    Cum funcționa procesul legislativ? Inițiativele vin de la Primul Consul, deci din partea din executivului. Proiectele pe care acesta le sugerează (sau solicită în mod direct) sunt discutate în Consiliul de Stat (ai cărei membri sunt numiți), după care ele sunt transmise Tribunatului. Acesta le disctuă și, dacă le acceptă, le trimite Corpului legislativ, care votează intrarea în vigoare a noilor legi. Toate aceste camere nu au însă drept de amendament!

    Pentru Tribunat și Corpul Legislativ se organizează alegeri, însă procesul electoral e foarte complicat. Aparent, el se bazează pe votul universal masculin, dar de fapt era un vot bazat pe cens (pentru a fi membru în cele 2 camere trebuia plătit un impozit) și, mai mult decât atât, un vot indirect.

    3consuls_0

    Biserica refractară și tratativele cu Sfântul Scaun

    Odată rezolvată problema constituțională, Napoleon a trebuit să se ocupe de pacificarea Franței (existau regiuni cu diverse probleme) și de problema financiară.

    În privința pacificării, vorbim de neutralizarea pozițiilor puternice deținute de regaliști în Vestul Franței; de fenomenul brigandajului, care apare sub o formă acută în anuite zone în care autoritatea statului e precară; și, nu în ultimul rând, de pacificarea religioasă, care era absolut necesară pentru a redresa politica religioasă a Revoluției. Mai precis, este vorba de constituția civilă a clerului, din 1790, prin care clerul era transformat într-o categorie de funcționari, iar bunurile bisericești puteau fi confiscate și vândute. Din cauza acestei constituții, Biserica franceză s-a separat în două tabere: o minoritate care acceptă Constituția și o majoritate (întârită de Episcopat) care o refuză, transformându-se astfel în dușman al Franței revoluționare. Această majoritate, obligată să plece în exil, este cunoscută drept Biserica refractară.

    Napoleon încearcă să rezolve problema religioasă prin tratative cu Papa Pius al VII, tratative încheiate prin semnarea unui Concordat, în iulie 1801, prin care se reglementează funcționare Bisercii franceze, stabilind atribuțiile Bisericii, ale statului față de Biserică și ale Sf. Scaun față de Biserică. Un punct important al tratativelor a fost cel privind numirea Episcopului; în cele din urmă, se ajunge la un compromis, puterea politică primind această atribuție, în timp ce Papalității îi revine investitura canonică. Acest concordat a fost favorabil Bisericii franceze, ea obținând mai multe drepturi și privilegii. Un an mai târziu, în 1802, Napoleon adaugă Concordatului așa-zisele „articole organice”, recuzate de Papă, prin care ia naștere o legislație a cultelor, care întârește controlul statului asupra Bisericii.

    Mai multe impozite pentru stat

    Franța avea și importante probleme financiare, care datează încă din timpul Revoluției. Pentru a le rezolva, Napoleon îmbunătățește modalitatea de colectare a impozitelor impuse de Directorat. În 1804, este înființată instituția Perceptorului, reprezentant al statului care călătorește în localitățile franceze ș cere cetățenilor îndeplinirea obligațiilor fiscale. Apoi, se încearcă o centralizare a impozitelor, inclusiv a celui funciar, prin introducerea cadastrului pentru evaluarea precisă a proprietăților funciare. Sunt introduse și noi impozite, pentru a putea susține efortul de război, astfel că, în timp, situația fiscală a Franței se ameliorează.

    La scurtă vreme după venirea la putere a lui Napoleon, la începutului lui 1800, este înființată Banca Franței, însă nu ca inițiativă de stat, ci ca inițiativă particulară, sub forma unei societăți pe acțiuni. Statul francez sprijină Banca, deși nu este acționar majoritar, și îi controlează strict politica prin intermediului unui Regent numit de guvern. Trei ani mai târziu, se ia decizia unificării sistemului monetar. Apare astfel, în aprilie 1803, francul, moneda națională.

    În privința administrației, Napoleon decide să schimbe organizarea statului. Preia departamentele instituite în trecut, al căror scop fusese spargerea localismelor provinciilor istorice, și le adaugă arondismentele. Este înființată și funcția Prefectului, numit în fruntea departamentelor, care devine un simbol al statului centralizat. Noul sistem asigură o mai bună încadrare a societății și o mai bună aplicare unitară a reformelor.

    Poate cea mai cunoscută inițiativă modernizatoare a administrației napoleoniene din această perioadă a fost Codul Civil. Elaborat în patru ani și intrat în vigoare în 1804, sarcina acestui Cod Civil modern a fost de a reconstrui relațiile sociale într-o societate profund destructurată de anii Revoluției. Noul Cod Civil ia în considerare principiile revoluției, Libertatea și Egalitatea, și reorganizează legislația civilă prevăzând aproape toate situațiile posibile. De reținut însă că acest Cod conține totuși o mare inegalitate: există cetățeni care nu primesc drepturi, anume femeile.

    Școlile sunt trecute sub controlul exclusiv al statului

    O altă reformă foarte importantă a fost cea din învățământ. Acesta este reorganizat printr-o lege din mai 1802, care vizează toate gradele. Învățământul primar este pus în sarcina comunelor, acestea fiind obligate să înființeze școli primare. Învățământul secundar, care forma funcționarii de care statului Napoleon avea mare nevoie, se dezvoltă prin înființarea liceelor, iar învățământul superior capătă o nouă formă prin înființare Universității imperiale, un sistem prin care statul supraveghează învățământul în totalitatea lui (prin recrutarea cadrelor, elaborarea programelor școlare etc.).  Tot acum apar și universitățile standard, care trebuie să cuprindă cinci facultăți: litere, științe, drept, teologie și medicină. În plus, se înființează și o școală militară specială, cu sediul la Saint-Cyr, care va deveni un model pentru viitoarele școli politehnice.

    Unii istorici au argumentat că, odată cu acest nou guvernământ, al Consulatului, se încheie oficial perioada Franței Revoluționare, considerând că între aceasta și Franța lui Napoleon există o ruptură clară. Pe de o parte, Napoleon se considera pe sine drept un continuator al Revoluției, drept factorul stabilizator al acesteia, motiv pentru care el preia și duce mai departe proiectele revoluționare. Pe de altă parte, el pune bazele unui regim din ce în ce mai autoritar și care se va încheia prin revenirea la monarhie, sub forma imperiului.

    Aceasta a fost, așadar, politica internă a lui Napoleon, ignorată de obicei de discursul istoric popular în favoarea aventurilor sale militare. Aceasta este însă principala moștenire a lui Napoleon. Victoriile militare i-au adus lui Napoleon titlul de geniu militar, însă opera sa pe plan intern este cea care a influențat cu adevărat evoluția Franței și, ulterior, pe cea a Europei, prin răspândirea reformelor napoleoniene.

  • FOTO – Un avion german, perfect conservat pe fundul Marii Negre. Plecase in 1942 din Prahova si disparuse

    cizma

    O catarama cu insemne naziste, o curea, o sapca, o pereche de cizme sunt printre obiectele gasite la bordul unui avion de razboi german, descoperit in Marea Neagra, langa Odessa, de o echipa de scafandri, la aproape 70 de ani dupa ce a disparut in timpul zborului.

    Soarta avionului, cu un echipaj de 9 oameni, ramasese un mister inca de la disparitia acestuia in 1942. Aparatul statea la 23 de metri pe fundul marii, langa tarmul ucrainean, scrie Daily Mail.

    Scafandrii l-au descoperit in timp ce cautau de fapt un alt aparat. In loc sa gaseasca un avion JU 88, ei au gasit un JU 52, un tip de avion folosit ca transportor de trupe de aviatia germana in timpul razboiului.

    O multime de obiecte au fost recuperate, printre ele si cateva carti in culori. Echipa de scafandri a gasit si un termos pe care scria Wichert, dar si o catarama inscriptionata cu cuvantul Wich. Ulterior, s-a descoperit ca pe unul dintre membrii echipajului il chema Wichert. Tot in avion, scafandrii au gasit o curea de sabie pe care scria Kroh.

    avion-nazist-gasit-in-marea-neagra

    Folosind toate aceste obiecte, echipa de cercetatori a determinat faptul ca epava era un avion de transport cu 9 oameni la bord care fusese dat disparut la inceputul lui 1942, intr-o perioada in care Armata Rosie era in ofensiva pe frontul de est.

    Arhivele din acea vreme pomenesc faptul ca in avion se gasea un inginer de bord pe nume Johann Wichert. In avion, potrivit documentelor, se afla si Karl Kroch, un soldat care se intorcea pe frontul de est, dupa ce fusese in permisie.

    Printre pasageri era si locotenentul major Axel Freiherr von Jena, un veteran al razboiului civil din Spania. Documentele de zbor gasite in cockpit au aratat ca avionul plecase din Romania spre orasul Nikolaiev, din Ucraina.

    Pe 13 ianuarie 1942, avionul a aterizat pe un aeroport romanesc din Prahova si a luat mai multi pasageri. La intoarcerea spre Ucraina, conditiile de zbor au devenit dificile si pilotul, locotenentul Horst Ringel, a pierdut directia.

    Dupa ce a cerut permisiunea sa aterizeze la Spartakovvka, in Rusia, sau in Vigoda, Ucraina, avionul a disparut.

    Avionul scufundat, gasit in 2009, este intr-o stare aproape perfecta, motorul si aripile sunt intacte, cea ce sugereaza ca pilotul a reusit sa amerizeze avionul lin pe apa. Membrii echipajului au incercat probabil sa inoate spre tarm, dar soarta lor a ramas necunoscuta.

  • Dezvăluiri despre sfârşitul celui de-al Doilea Război Mondial: Cum au fost maltratate danezele care au avut relaţii cu nemţi

    ncw

    Femeile daneze care au avut relaţii cu soldaţii nemţi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial au fost pedepsite de către Rezistenţa daneză după încheierea războiului.

    După eliberarea de sub ocupaţia germană, membrii Rezistenţei daneze au urmărit femei bănuite că au avut relaţii cu nemţi în timpul războiului şi le-au pedepsit într-un mod brutal, relatează dailymail.co.uk.

    O femeie care a avut o relaţie cu un neamţ în timpul celui de-al Doilea Război Mondial a fost dezbrăcată cu forţa şi i s-au pictat pe corp mai multe zvastici.

    Ura faţă de nemţi şi faţă de cei care au colaborat cu ei a dus la brutalitatea faţă de femeile care au “căzut în păcat cu duşmanul”.

    De asemenea, bărbaţii care au colaborat cu nemţii au fost ridicaţi de poliţia daneză după eliberarea de sub ocupaţia germană, cu arma ţinută deasupra capului.

    După ce au scăpat de ocupaţia germană, danezii au sărbătorit în stradă, fiind arse steaguri cu zvastici.

    Danemarca şi-a păstrat la început guvernul, după ce acesta a fost de acord să colaboreze cu regimul nazist.

    În 1943, însă, Germania a preluat controlul în Danemarca, după ce au avut loc demonstraţii şi greve ale danezilor, care protestau faţă de brutalitatea soldaţilor germani. Nemţii au solicitat interzicerea adunărilor publice, însă guvernul danez a refuzat, aşa că a fost schimbat.

    Rezistenţa daneză a devenit foarte activă şi a reuşit să salveze numeroşi evrei danezi care ar fi ajuns în lagărele de concentrare. Numărul celor trimişi în lagăr a fost, astfel, de 600 în loc de 6.000. Ei au fost trimişi în Suedia, care a fost ţară neutră în cel de-al Doilea Război Mondial.

  • Cele mai mari 10 bombardiere din istorie, care au socat lumea cu atacurile lor – GALERIE VIDEO

    In istoria contemporana a lumii, razboaiele au fost castigate datorita suprematiei fortelor aeriene. Daca in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial, cel mai rapid si nimicitor bombardier a fost modelul B-29, in ultimele decenii avionul B-52 a devenit cel mai mare din istoria militara a lumii.

    Superioritatea aeriana a reprezentat una dintre pietrele de temelie ale fiecarui razboi major, purtat de la inventarea avionului, potrivit Cracked History.

    10. B-24 Liberator

    Cu cele 18.400 de exemplare, bombardierul B-24 ramane pana astazi cel mai prolific avion american produs vreodata. Modelul a fost mai rapid decat B-17 si capabil sa transporte mai multe bombe. El a fost operational pana in anul 1968.

    9. Gotha G.V-G.X

    Avionul german Gotha a fost cel dintai bombardier din timpul Primului Razboi Mondial, avand o autonomie de zbor de peste 800 de kilometri, el fiind capabil sa zboare la o altitudine de 6.400 de metri. El a fost folosit in special pentru atacurile de noapte, putand atinge viteze cuprinse intre 87 si 180 de kilometri pe ora.

    8. B-29 Superfortress

    Cel mai mare si mai rapid bombardier care a zburat in timpul celui de-Al Doilea Razboi Mondial a fost B-29, fiind primul bombardier strategic si nuclear.

    7. Junkers JU-87 Stuka

    Stuka a fost primul bombardier care a dispus de sisteme de pilotaj sofisticate, care i-au permis sa arunce bombele cu mai multa precizie decat alte avioane de acest fel. Au fost construite 6.500 de bombardiere Stuka de catre germani, ele producand teroare atunci cand au efectuat atacuri aeriene.

    6. Martin B-25 Mitchel

    B-25 a fost primul bombardier din clasa medie din cel de-Al Doilea Razboi Mondial, el ramanand in serviciu pana in anul 1979. B-25 dispunea de mitraliere de mare calibru, el fiind faimos in atacul denumit “Doolittle” contra Japoniei.

    5. Lockheed F-117 Noghthawk

    Este singurul bombardier de pe lista care are un singur pilot. F-117 a fost primul avion invizibil pe radarele inamice. El a condus cu succes atacurile din cele doua razboaie din Golf.

    4. Tupolev TU-59 Bear

    Avionul sovietic TU-59 a fost cel mai mare si cel mai raid bombardier turbopropulsor construit vreodata. El este echivalentul avionului american B-52.

    3. Avro Lancaster

    Desi avionul Avro Lancaster nu zbura la fel de repede precum B-17 sau B-24, el avea capacitatea de a transporta cele mai mari bombe din timpul razboiului. Lancaster a lansat bombe monstru, care au cantarit intre 4.195 si 10.000 de kilograme.

    2. Boeing B-17

    In anul 1938, cand a fost lansat, era cel mai mare si cel mai rapid bombardier. El era dotat cu o duzina de mitraliere de mare calibru. B-17 a insemnat unul dintre punctele forte in campania de bombardare a Germaniei, din timpul razboiului.

    1. Boeing B-52

    Primul zbor al bombardierului B-52 a fost in anul 1952, el fiind dotat cu 8 motoare. El a constituit principala arma de descurajare nucleara a Americii, din timpul Razboiului Rece. El a lansat mii de tone de bombe in Vietnam, Golful Persic si Afganistan. Acesta va ramane in serviciu pana in anul 2040.

  • Noi manuale de istorie la Moscova: “ARIENII din Carpati au fondat RUSIA”

    rusia

    Ascensiunea sentimentului naţionalist în Rusia este aproape de a face din doctrina tradiţionalistă-conservatoare o politică de stat. În acest sens, parlamentarii din Moscova au iniţiat o discuţie publică privind elaborarea de noi manuale de istorie, “care să arate trecutul glorios al ţării” şi care ar urma să educe copii în spirit patriotic.

    Deputatul Veaceslav Nikonov, preşedintele Comitetului pentru educaţiei din cadrul Dumei de stat a declarat că aceste manuale ar trebui să arate că “Patria noastră are un trecut măreţ“, scrie Adevărul. “Astfel o ramură din tribul arienilor a coborât din Munţii Carpaţi şi a populat pe cale paşnică Marea Câmpie Rusă, Siberia, cea mai rece parte a planetei, a ajuns la Oceanul Pacific, a fondat Fortul Ross (o fortăreaţă rusă la 80 kilometri de San Francisco), a absorbit seva celor mai importante civilizaţii din Bizanţ, Europa şi Asia, a învins cel mai rău duşman al omenirii – nazismul, a deschis drumul în spaţiu“, a declarat Nikonov.

    În acelaşi timp Irina Iarovaya, şefa Comitetului pentru securitate a declarat la rândul ei că nu doar manualele de istorie trebuie refăcute. Aceasta consideră că este nevoie de un nou sistem integrat în şcolile din Rusia, care să afirme patriotismul.  “Toţi copiii, de la Kaliningrad şi până la Kamciatka, trebuie să înveţe din aibă aceleaşi manuale, scrise de pe poziţii politice corecte“, a susţinut deputata.

    Noua politică este susţinută şi de Biserica Ortodoxă. Arhimandritul Tihon a ţinut să accentueze necesitatea “eroizării istoriei“, pentru că tinerii de azi pun pe prim-plan valori precum banii, casa, sănătatea, şi doar pe ultimul loc este dragostea pentru patrie. “Glorificarea istoriei ar fi tratamentul pentru aceasta“, a afirmat arhimandritul citat de Adevărul, care a propus crearea unui “Panteon al eroilor”.

    Pe de altă parte, istoricul Serghei Mironenko a îndemnat să nu se uite şi despre adevăr. “Atunci când părintele Tihon vorbeşte despre eroi, el ar trebui să nu uite şi despre antieroi. Istoria Rusiei nu este doar o istorie a victoriilor, ci şi a înfrângerilor, iar patriotismul se educă prin studierea istoriei familiei, a satului sau oraşului natal“, a afirmat acesta. Sursa: FrontPress.ro

  • Povestea spionilor ruși parașutați la Buzău și misteriosul agent secret care a sabotat operațiunile URSS

    parasutisti1

    Anul 1941. România intră în cel de al Doilea Război Mondial de partea Puterilor Axei, în scopul de a recupera măcar teritoriile răpite de URSS: Basarabia, Bucovina de Nord și Ținutul Herței. În acest timp,

    Moscova trimite pe teritoriul țării noastre spioni parașutați, îmbrăcați cu uniforme de soldați români și vorbitori de limbă română, cu scopul de a „produce acte de sabotaj” în spatele frontului. Printre punctele strategice vizate de parașutiști s-au aflat și câteva din Buzău: rafinării, unități militare, depozite de armament. Povestea spionilor ruși capturați la Buzău și secretul din spatele sabotării falșilor parașutiști este descrisă astăzi de istoricul Alexandru Gaiță de la Arhivele Statului Buzău.

    Spioni pregătiți  în cluburi sportive – unități paravan

    „Totul a început cu un eșec al românilor. Un prim desant al parașutiștilor sovietici a avut loc pe 27 iunie 1941, la ora 22.00, lângă comuna Poeni-Bârnova, lângă Iași. Venite de pe aeroportul de la Tiraspol, cele trei avioane sovietice vor lansa 45 de parașutiști. Trei dintre aceștia erau tineri, ­ori­ginari din Basarabia. Îmbrăcați în uniforme românești de aviație, rămase în urma rușinoasei retrageri din vara lui ‘40, având asupra lor armament individual și explozibil, agenții sovietici au penetrat barajele de control, instituite în zona de front, și abia mai târziu s-a aflat de prezența lor”, povestește istoricul Alexandru Gaiță.

    Față de acest efort de mare anvergură, Marele Cartier General a luat măsuri pentru a scoate din indiferență organe ale Ministerului de Interne și ale Armatei, mai ales că obiectivele vizate erau foarte importante pentru război. Eșecul a fost cu atât mai mare cu cât, serviciile de contrainformații raportaseră încă din anii ’33-’34 crearea a numeroase centre în Rusia, mascate sub forma unor cluburi sportive, unde se antrenau acești parașutiști-spioni. Unul dintre primii agenți parașutați care a fost prins ulterior a fost Ion ­Se­verin. El a fost capturat la 8 august 1942, dupăce deja colindase țara. În urma anchetei, a rezultat că odată cu el au mai fost parșutați Gh. Ecovenco, din Cetatea Albă, Nicolae Sereja, din Chișinău, Pavel Efimencă din Cetatea Albă, Manea Grafcenko, Finașa Grigorov, Ioan Scrânciuc, Ioan Zeleanicov, un comisar sovietic îmbrăcat civil – ce urma să coordoneze sabotajele – și „un evreu îmbrăcat în civil cu părul roșu ce cunoaște perfect limba românăși rusă, probabil din Regat”.

    parasutisti2

    Țintele spionilor: cartierul Broșteni, podul Buzăului, depozitele din Crâng și Rm. Sărat

    „Desanturile au continuat și lunile următoare, iar la Buzău primele acțiuni ale spionilor sovietici au loc în noaptea de 2/3 iulie 1941, când se vor raporta semnalări luminoase pentru avioanele sovie­tice la podul de peste râu și în cartierul Broșteni. Între 3 și 5 iulie, se semnalau alte para­șutări (…) În noaptea de 14 iulie, cu ocazia unei incursiuni aeriene sovietice, se va raporta lansarea a șapte rachete luminoase roșii spre depozitele de muniții din Crâng. Peste patru zile, vor fi lansați parașutiști lângă Salcia și Mărtinești, în Rm. Sărat, iar la 23 iulie, sovieticii aruncau la Buzău primele manifeste”, declară Alexandru Gaiță.

    Doi parașutiști arestați la unitatea din Cislău

    În ideea sabotării rafinăriilor de pe Valea Prahovei, dar și de la Buzău, care asigurau frontul, sovieticii vor trece la lansări de parașutiști în zone  mai îndepărtate către care urmau să se deplaseze cu alte mijloace. Prin ordinul nr. 38.082./41, IGJ anunță că parașutiștii lansați la Târgu-Mureș se îndreaptă spre Brașov și Ploiești, urmând să se treacă la interceptarea acestora.

    „La 19 august 1942, în zona Pătârlagele, au fost capturați doi agenți sovietici care, cu mare probabilitate, făceau parte din rândul celor parașutați la Tg.-Mureș, ei reușind să treacă granița nouă impusă prin Dictatul de la Viena. Sergentul Tudor Eustațiu și soldatul Nicolae Chiriac, de la Depozitul de Remontă Cislău, care coseau fânul la marginea pășunii Coșa, au intuit situația celor doi și i-au reținut, dupăcare i-au dus la Jandarmeria din Pătârlagele. Cei doi agenți – Pavlov Sleinski și David Sabarski – au declarat că sunt prizonieri de la Bălți. Locotenent colonelul C. Niculescu, comandantul Legiunii de Jandarmi Buzău, se va adresa în scris la 20 august, și telegrafic la 21 august, la Bălți, pentru a verifica legenda celor doi. Răspusul a fost pe măsura așteptărilor, cei doi „evada“ nu au fost vreodată prizonieri acolo. Prezența, celor doi în proximitatea Cislăului era de altă natură, știindu-se de depozitele de aici sau de cele de la Mărunțișu și Nehoiu. În conformitate cu ordinile primite, jandarmii buzoieni îi vor escorta la 23 august 1942 pe cei doi agenți la București, în Calea Plevnei, la Secția de Poliție Militară”, a mai declarat istoricul buzoian.

    parasutisti3

    Cârtița din tabăra rușilor: Tudor Vladimirescu

    Odată cu alte capturări ale parașutiștilor sovietici, armata română avea să afle că ei erau antrenați la Centrul de Îndrumare a Parașutiștilor de la Odessa, la Voznesensk, și la sovhozurile din Savcenko, Grigrievka și Marenka. Cea mai importantă captură a românilor avea să aibă loc în august 1941, manevră venită în baza unor informații pe căi încă nedivulgate. Atunci au fost capturați spioni în uniforme militare românești și îmbrăcați civil care aveau asupra lor acte autentice și cunoșteau bine limba română.

    „Aleksandr Solzhenitsyn pomenește într-unul dintre romanele sale despre un general sovietic încarcerat la Lubyan­ka, închisoarea KGB din mijlocul Moscovei. Acesta i-ar fi spus la nivelul biroului politic al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice că românii ar fi avut un agent pe nume de cod „Tudor Vladimirescu”. Se pare că această sursă a stat la baza arestării parașutiștilor sovietici de la începutul războiului, în 1941. Nu se știe nici astăzi care a fost acea sursăce a furnizat informații de o acuratețe deosebită. Nemții erau geloși pe această sursă. Asta ne-a permis să capturăm cam 90 la sută din cei care au fost parașutați. La un moment dat rușii au intrat în panică. școlile de spionaj se aflau pe teritoriul Ucrainei de astăzi și instruirea comandourilor se făcea la scara avionului.Asta pentru că s-a crezut că românii au spioni în școlile de spionaj”, povestește Alexandru Gaiță.

    Fieful liberal de la Buzău, distrus de sovietici

    Au fost cazuri când agenții sovietici care nu au fost prinși au reușit să supraviețuiască pe teritoriul țării noastre și un an de zile. Asta pentru că aveau finanțare și documente originale, adică erau documentele abandonate de noi pe front atunci când ne-am retras din Basarabia. Mai bine spus se foloseau de identități reale pe documente fictive. Când a aflat Jandarmeria, s-a dat consemn să aresteze persoanele care prezintă documente cu anumite serii.

    „Odată cu epuizarea basarabenilor dispuși să trădeze și să fie parașutați și odată cu înaintarea frontului, rușii au întrerupt zborurile cu spioni. Asta până în 1944 când pregăteau ocuparea țărilor înainte de operațiunile ­mi­litare prin intermediul partizanilor. Vizavi de acești reprezentanți sovietici la nivel de județe, la Buzău s-a întâmplat un lucru foarte interesant. De obicei, în fiecare județ era câte unul, maxim doi sovietici, dar la Buzău au fost 12. Colonelul Odișaria s-a ocupat de treaba asta. Motivul: Buzăul era perceput de organele de ocupație ca un fief liberal puternic, al dr. Angelescu, și exista riscul  recrutării de brațe înarmate împotriva Rusiei. De aceea s-a ales praful”, a mai declarat Alexandru Gaiță. – Sursa: Opinia Buzau

  • Manualul REVOLTĂTOR după care se predă istorie în Transilvania. JIGNEŞTE toţi românii

    copii2283373-mediafax-foto-mircea-rosca

    Manualul de istorie a secuilor, un manual alternativ distribuit copiilor secui din clasele a V-a şi a VI-a din Transilvania, conţine pasaje care susţin că românii le-au fost slugi şi că armata română a devastat şi a jefuit magazinele şi casele secuilor, în Primul Război Mondial, anunţă televiziunile de ştiri.

    Manualul, aprobat de Ministerul Educaţiei de la Bucureşti, mai scrie că românii au venit în Transilvania ca iobagi sau slugi ale secuilor, fiind obligaţi să îi servească pe aceştia şi rămânând în Transilvania fiindcă au considerat că au un cămin prosper.

    slugi

    În manual, mai scrie că, după 1916, românii au devenit duşmanii secuilor, iar Armata regală română „a năvălit” în Transilvania, devastând casele şi magazinele secuilor şi făcând sute de victime din rândul copiilor şi bătrânilor secui.

    În acelaşi manual alternativ, mai scrie că românii sunt de vină pentru criza izbucnită în secuime după septembrie 1940, când Transilvania de Nord a fost cedată Ungariei.

    Televiziunile de ştiri notează că Ministerul Educaţiei se disculpă, susţinând că respectiva carte nu este un manual propriu-zis, ci „un material didactic auxiliar, pentru cursul opţional de istorie a secuilor”.

  • Cum a pierdut Atena antică supremaţia lumii

    athenes_acropole

    Eşecul expediţiei din Sicilia a produs un grav dezechilibru în ceea ce priveşte raportul de forţe dintre cele două combatante. Atena este în inferioritate numerică atât pe apă cât şi pe uscat: pierderea a 3000 de hopliţi şi pierderea întregii flote.

    În acelaşi timp superioritatea financiară a Atenei începe să şubrezească, fapt consemnat de folosirea ultimei rezerve de 1000 de talanţi. Astfel va fi de ajuns ca Sparta să primească unele sponsorizări din partea persanilor, pentru a acapara şi superioritatea financiară. În fine, Atena începe să fie părăsită de către aliaţii ei, mai ales că aceasta nu-i ai poate stăpânii, relatează athenian-legacy.com

    Atena este astfel constrânsă să aplice o tactică defensivă: chiar dacă va câştiga nu va învinge Sparta, iar dacă pierde supremaţia navală, va fi obligată să capituleze.

    Revolta ioniană se explică prin trei factori:

    • atitudinea aliaţilor Atenei, care nu ezită sară ajutorul Spartei sau Imperiului Persan pentru a scăpa de hegemonia ateniană
    • atitudinea satrapilor Tisafernes (pentru Sardes) şi Farnabazos (pentru Daskyleion), care vor să elibereze Ionia
    • atitudinea lui Alkibiades (acesta se afla la Sparta) care-i instigă pe spartani să intervină în Ionia.

    Vara lui 412 î.e.n. Alkibiades pune stăpânire pe Chios de la care confiscă 20 de nave, după care se predă Miletul, Eritreea, Tenedosul şi Ephesosul, timp în care perşii rup pacea cu athenienii şi fac o alianţă cu spartanii.

    Atenienii termină de construit noua flotă şi îşi asigură o bază în Samos, de unde controlează Lesbosul, singura insulă ioniană rămasă sub stăpânirea lor.

    Totuşi, pe uscat Eubeea este cucerită, în timp ce Atena însăşi este dezbinată din cauza luptelor politice, în care ies învingători oligarhii. Aceştia prin intermediul Celor Patru Sute sunt pregătiţi să încheie pacea. Alkibiades are de gând să se întoarcă la Atena şi de aceea împiedică ruptura dintre flota din Samos (rămasă credincioasă democraţilor) şi Atena. Acesta preia conducerea flotei şi împiedică părăsirea Samosului.

    Între timp peloponesienii atacă Hellespontul, încercând să taie căile de aprovizionare ale Atenei. Totuşi aceştia sunt înfrânţi în trei bătălii succesive: Kynossema, Abydos şi Cyzic. Descumpănirea spartanilor este atât de mare încât aceştia propun o pace pe sistemul statu quo post bellum, cedând Deceleea în schimbul Pylosului. Cum un asemenea acord i-ar fi făcut pe athenieni să-şi piardă întreg imperiul, aceştia refuză.

    Recucerirea Hellespontului şi încheierea unei alianţe cu Ciprul conferă Athenei proviziile necesare pentru un lung asediu. Acestea îi aduc lui Alkibiades puteri depline în Atena. Dar dacă el a reuşit să înlesnească o alianţă a Spartei cu perşii, nu a reuşit să îmbunătăţească relaţiile athenienilor cu aceştia, cei care de altfel vor da lovitura de graţie Atenei. Oricum popularitatea lui Alkibiades la Atena a fost de scrută durată, acesta fiind destituit după înfrângerea de la Notion (407 î.e.n.).

    Noua politică a perşilor va da un avantaj spartanilor de care Lysandros va şti să se folosească: venirea lu putere a tânărului Cyrus, care primeşte comanda tuturor forţelor armate din V imperiului şi care îl simpatiza mult pe Lysandros. Din această cauză Cyrus va mări cotizaţia de 500 de talanţi, ceea ce le va permite spartanilor să-şi plătească mai bine mateloţii, dar şi sa ademenească pe unii din cetăţile aliate Atenei.

    În 406 î.e.n. Callicratidas, succesorul lui Lysandros reuşeşte să adune o flotă de 170 de nave, cu care îl învinge pe atenianul Conon, blocându-l la Mytilene. Acesta ar fi fost sfârşitul Atenei dacă aceasta n-ar fi făcut un efort extraordinar pentru a aduna încă o flotă de 110 nave. Conon va reuşi să învingă, la Arginusai, flota spartană, dezorientată de moartea lui Callicratidas. Dar deşi nu pierd decât 25 de nave, strategilor atenieni le este intentat un simulacru de proces şi sunt toţi omorâţi.

    în 405 î.e.n. Lysandros este din nou în fruntea flotei spartane, ca şi secretar al navarhului, şi reuşeşte să învingă flota de 180 de nave a atenienilor la Aigos-potamoi, unde capturează 160 de nave: din acest moment nu mai există flotă atheniană. Toţi atenienii de la Aigos-potamoi sunt omorâţi, în timp atenienii din restul cetăţilor ionice cucerite sunt trimişi înapoi la Atena, ceea ce face ca numărul gurilor de hrănit să crească.

    Cu toate încercările lor disperate de a le acorda samienilor cetăţenia sau de a întări zidurile, athenienii fiind blocaţi şi pe uscat şi pe mare, încep să sufere de foame. Totuşi spartani se văd mulţumiţi şi în 404 î.e.n. se încheie pacea. Atenienii acceptă mai ales pentru a nu-şi vedea cetatea ajunsă în starea de a fi rasă de pe faţa pământului (cum ar fi vrut corinthenii sau thebanii). Spartanii refuză măsurile extreme şi se mulţumesc cu unele hotărâri moderate: Athena îşi va distruge Zidurile Lungi şi fortificaţiile Pireului, îşi va preda flota şi va deveni clientelară Spartei. Este momentul în care se instaurează hegemonia spartană.

Back to top button