“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

garda de fier

  • Marele actor Dumitru Furdui: “Legionarii au fost cei mai buni români pe care i-a dat țara asta în secolul XX”

    furdui

    Despre Constantin Tănase s-a făcut și un film prin anii ’70. Alt prilej de a mistifica istoria și a contrazice grosolan orice urmă de adevăr. E drept că eroul filmului Actorul și sălbaticii al lui Manole Marcus nu se chema Constantin Tănase, ci “Costică Caratase”, vezi Doamne.

    Din acțiune trebuia să deduci cât de mult a avut de suferit acest actor, Caratase, jucat de Caragiu, de pe urma legionarilor și a stăpânilor lor, naziști germani.

    Nu e primul film în care legionarii sunt prezentați drept unelte ale naziștilor, ceea ce e fals din capul locului. Mișcarea Legionară a început în România în anii ’20, pe vremea când în Germania nu era nici vorbă de fascism, iar de Hitler nici nu se auzise.

    N-am de gând ca în rândurile de față să scuz politica pe care au dus-o și unii și alții, dar nici să fiu de acord cu falsul, cu minciuna și cu tot ce contravine istoriei. Legionarii au fost cei mai buni români pe care i-a dat țara asta în secolul XX.

    Nu numai că naziștii n-au încurajat Mișcarea Legionară, dar au făcut totul ca s-o ducă la pieire, ceea ce le-a și reușit. Cine își poate imagina că nemții puteau încuraja o mișcare naționalistă și creștină într-o țară pe care aveau de când s-o supună?

    *

    Fragment din “Teatrul în Comunism”, de Dumitru Furdui, disponibilă pentru comandă în format fizic de pe anti-librăria Pro și Contra

  • Mişcarea Legionară, suflet din sufletul neamului

    s604x0 legionari 1

    Doctrina legionară, expusă în forma ei cea mai concisă în “Cărticica Şefului de Cuib”, este prin cele şase legi şi cele două griji legionare, un cod etic şi moral de o infinită valoare.

    S-au putut interzice însemnul legionar “Gardul” sau “Garda” şi salutul legionar, salut care nu are nimic de-a face cu salutul nazist, pentru că a fost folosit de românii transilvăneni cu mult înainte, ca să arate veneticilor că românii sunt cel mai vechi neam care trăieşte dintotdeauna pe melagurile transilvane. O fotografie din anul 1909 cu un pui de român încins la brâu cu tricolorul, reprodusă într-un ziar din Arad, este dovada grăitoare a acestui adevăr.

    Dar bolşevicii şi trădătorii de ţară n-au nevoie de argumente, atunci când primesc ordine de la Ocultă ca să interzică o mişcare de care se teme cumplit, pentru că este singura din lume pe care n-a putut-o corupe şi nici cumpăra. Iar doctrina legionară n-o poate interzice nimeni.

    Iată mai jos legile şi grijile pe care trebuia să le respecte cu sfinţenie legionarul:

    Cele şase legi legionare

    1) Legea disciplinei: fii disciplinat legionar, cãci numai aşa vei învinge. Urmeazã-ti şeful şi la bine şi la greu.
    2) Legea muncii: munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Rãsplata muncii sã-ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea cã ai pus o cãrãmidã la înãlţarea Legiunii şi la înflorirea României.
    3) Legea tãcerii: vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cât trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu fãptuieşte; lasã pe alţii sã vorbeascã.
    4) Legea educatiei: trebuie sã devii altul. Un erou. In cuib fã-ţi toatã şcoala. Cunoaşte bine legiunea.
    5) Legea ajutorului: ajutã-ţi fratele cãzut în nenorocire. Nu-l lãsa.
    6) Legea onoarei: mergi numai pe cãile indicate de oanoare. Luptã, nu fii niciodatã mişel. Lasã pentru alţii cãile infamiei. Decât sã învingi printr-o infamie, mai bine sã cazi luptând pe drumul onoarei.

    Cele două griji:
    Prima grijã: PUNCTUALITATEA.
    Dacã şeful cuibului fixeazã şedinta la ora 9, apoi toţi trebuie sã-şi chibzuiascã treburile în aşa fel ca sã nu vinã nici prea devreme, nici prea târziu. Nimeni sã nu facã pe altul sã aştepte. Legionarul trebuie sã fie om de cuvânt. Când a spus o vorbã sã se ţinã întocmai de dânsa. Tara e plinã de aceia care spun multe vorbe, dar nu se ţin niciodatã de ele. Când promiţi ceva, gândeşte-te bine. Dacã tu crezi cã nu poţi, spune verde, cãci e mai frumos.

    A doua grijã: INIMA BUNÃ.
    Legionarul când vine la cuib trebuie sã fie cu inimã bunã. Sã nu porneascã cu gând de sfadã, de rãutate, cãci în cuib n-are voie sã se certe nimeni. Când legionarul va avea poftã de sfadã, sã se bage între duşmani.
    Lucrurile mari şi bune se fac cu inimã bunã, pentru cã unde e inimã bunã acolo e Dumnezeu, iar unde inima e rea, acolo s-a bãgat diavolul. De aceea unde este inima rea nici un lucru n-are spor. Toate merg pe dos. Despre omul care prãşeşte cu inimã rea se zice cã nici pãpuşoii nu-i cresc pe ogor.

    Deci, nu există nimic subversiv, criminal sau antistatal în aceste legi simple, cu valoare universală.

    Genialitatea lui Codreanu nu a constat în impunerea unor legi noi şi originale, ci a sintetizat cele mai înalte repere morale ale românului autentic, aşa cum este el de la natură, încă nepervertit de adversităţile istoriei. Cu alte cuvinte, doctrina legionară este cea mai pură şi mai curată expresie a sufletului românesc.

    Asta înseamnă că această doctrină nu aparţine exclusiv legiunii, ea trebuind să fie prezentă şi în alte lucrări ale unor reprezentanţi autentici ai literaturii române, cu drag de neam şi de ţară. Nu mă îndoiesc că această doctrină se regăseşte în operele lui Eminescu. Aici ar putea interveni cei care studiază de o viaţă opera eminesciană. Eu însă m-am oprit la o lucrare faimoasă, considerată o operă educativă şi morală, care se preda pe vremea mea la şcoală. Este vorba de “Învăţăturile lui Neagoe Basarab, către fiul său Teodosie”, scrisă înainte de 1521, anul morţii voievodului muntean, cel care a lăsat moştenire neamului şi capodopera arhitectonică de la Curtea de Argeş. În această lucrare, se regăsesc toate legile şi grijile legionare.

    Iată comparativ, legile din Cărticica lui Codreanu, (notate pe scurt CSC) şi „învăţăturile” corespondente din lucrarea lui Neagoe, (notate INB), puse faţă în faţă:

    Despre Legea Muncii:

    (CSC) Munceşte. Munceşte în fiecare zi. Munceşte cu drag. Răsplata muncii să-ţi fie nu câştigul, ci mulţumirea că ai pus o cărămidă la înălţarea Legiunii şi la înflorirea României.

    (INB) Lucrează cu mâinile tale, că şăderea făr` de lucru face moarte sufletului. Iar care se leneveşte cât de puţintel, acela se face lăcaş dracilor.

    Despre Legea Educaţiei:

    (CSC) Trebuie să devii altul. Un erou. În cuib fă-ţi toată şcoala. Cunoaşte bine legiunea.

    (INB) Când şăzi în chilia ta, de aceste trei lucruri te grijaşte: de rugă, de învăţătură şi de rucodelie (munca manuală). Dreptu aceia, şi eu mă nevoiu iarăşi cătră dragostea domniilor voastre, să vă aduc aminte şi să ne înnoim omul cel dinnăuntru. (Corespondenţă cu “Omul Nou” educat de Legiune).

    Despre Legea Tăcerii:

    (CSC) Vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cât trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu făptuieşte; lasă pe alţii să vorbească.

    (INB) Şi limba cea neînvăţată numai ce umblă tocând, că n-are bunătăţi dinlăuntru. Cela ce-şi păzeşte gura, acela-şi rădică mintea sus la Dumnezeu. Vorbele cele multe aţâţă mânie şi urgie. Că mai întâi de toate iaste tăcerea. Deci tăcerea face oprire, oprirea face umilinţă şi plângere, iar plângerea face frică şi frica face smerenie. Cuvântul iaste ca vântul. Dacă iase den gură, nici într-un chip nu-l mai poţi opri. Cel ce se laudă înaintea a mulţi, acela să arată că nu iaste frica lui Dumnezeu într-însul. Într-alt chip mai bun iaste somnul cu tăcere, decât priveghearea cu cuvinte deşarte. Iar pre slujitori şi pre oamenii cei de oaste îi învaţă aşa: când vor fi în oaste, iar ei să iasă la un câmpu curat şi să tacă toţi, şi să să roage lui Dumnezeu încitişor, iar cu toată inima. Şi când se vor ruga, să-şi rădice mâinile cătră ceriu ( corespondenţă cu salutul legionar).

    Despre Legea Onoarei:

    (CSC) Mergi numai pe căile indicate de onoare. Luptă, nu fi niciodată mişel. Lasă pentru alţii căile infamiei. Decât să învingi printr-o infamie, mai bine să cazi luptând pe drumul onoarei.

    (INB) Domnul carele va judeca pe dreptu, acela-i domn adevărat şi unsul lui Dumnezeu. Cu ce dreptate veţi judeca săracii într-această lume, cu aceea vor fi judecate şi faptele voastre. Să faci judecată dreaptă şi bogaţilor, şi săracilor. Să împărţim săracilor de-a pururea dreptatea.

    Despre Legea Disciplinei:

    (CSC) Fii disciplinat legionar, căci numai aşa vei învinge. Urmează-ţi şeful şi la bine şi la greu.

    (INB) Pune, Doamne preste noi dătător de lege. Iar tu, deacă eşti harnic, îţi rânduiaşte turma şi o întocmeşte bine, să nu unii să să îngraşă, iar alţii să moară de foame. Daţi-vă în lături de la mine toţi cei care faceţi fărdelege.

    Despre Legea Ajutorului:

    (CSC) Ajută-ţi fratele căzut în nenorocire. Nu-l lăsa.

    (INB) Iar voi, feţii mei, faceţi milostenie şi săracilor şi lipsiţilor, ca să aflaţi şi voi avuţia voastră în cer. Cade-să domnului să miluiască pe săraci, dar nici pe slugile sale să nu le uite. Fătul mieu, nu-ţi fie lene a face bine, nici cugeta să nu faci bine.

    Despre Grija Inimii Bune:

    (CSC) Legionarul când vine la cuib trebuie să fie cu inima bună. Să nu pornească cu gând de sfadă, de răutate, căci în cuib n-are voie să se certe nimeni. Când legionarul va avea poftă de sfadă, să se bage între duşmani.

    Lucrurile mari şi bune se fac cu inima bună, pentru că unde e inimă bună acolo e Dumnezeu, iar unde inima e rea, acolo s-a băgat diavolul. De aceea unde este inima rea nici un lucru n-are spor. Toate merg pe dos. Despre omul care păşeşte cu inimă rea se zice că nici păpuşoii nu-i cresc pe ogor.

    (INB) Bunătatea face curăţie, iara mânia cea iute face patime. Inima cea împietrită face mânie, iar oprirea face linişte. Şi cum mănâncă carii copacii şi gândacii îi fac fără de frunză, aşa şi pizma-i piarde sufletul călugărului. Nu avea vrajbă cu nimini, că de vei avea, deacii neprimită va fi ruga ta. Ai pace cu toţi, ca să fii îndrăzneţ în rugăciunile tale. Apoi pizmă să n-aibi în inima ta, iar altuia să nu faci rău pentru rău. Că iată că-ţi aduc aminte, fătul mieu, dă-ţi va da Dumnezeu şi te va dărui să stăpâneşti şi să domneşti tu ţara aceasta în urma mea, să te nevoeşti şi să te sileşti să fii tuturor blând şi bun. În loc de rău, tu să sileşti să faci tuturor bine. Omul mânios aţâţă vrajbă şi între cei împăcaţi pune mozavirie, şi dintr-aceasta să aţâţă pizma ca focul în trestie. De vei afla boul vrăjmaşului tău rătăcit sau fieştece dobitoc, tu îl întoarce şi-l du la stăpână-său; iar de vei vedea asinul vrăjmaşului tău căzut, tu să nu treci şi să-l laşi, ci să-i ajuţi.

    Despre băutură şi beţie:

    (CSC) Legionarul trebuie să fie cumpătat la toate. De exemplu: nu se poate concepe nici un şef şi nici un legionar beat. Legionarul poate petrece, dar nu se îmbată.

    (INB) Şi aceasta, fraţilor, încă socotiţi şi luaţi aminte: că tot omul carele bea şi mănâncâ preste măsură şi se amestecă în trebile lumii aceştiia, acela nu va veni în măsura lucurilor acestora. Iată că rog pre tot omul, care va să dea pocăinţă cătră Dumnezeu, să să ferască de băutura cea multă a vinului, că beţia multă cursă are. Că omul, dacă se îmbată, de are şi minte multă, el o piarde. De are mâini viteze, nici de un folos nu-i suntu. De i-ar fi picioarele repede, nimic nu-i sporescu şi de are şi limbă dulce şi vorbitoare frumos, nici cu aceea nu poate grăi. Încă şi-ată răutate izvoraşte şi iaste de la beţie, că omul beţiv întâi trupul şi-l bolnăveşte şi-şi sărăceşte casa şi-şi piarde mintea. Cel ce iubeşte băutura multă, va fi chemat ca un dobitoc. Căci băutura cea multă mari răutăţi face.

    Cu alte cuvinte, doctrina legionară este scrisă în codul nostru genetic şi de acolo nu poate fi ştearsă.

    A fost nevoie de un învăţător ca Zelea Codreanu, ca să iasă la iveală acest cod genetic în conştiinţa a un milion de români. Ce-au realizat ei, este, după spusa unui mare om, cea mai mare ispravă a poporului român din secolul XX.

    Dacă vom reuşi să readucem acest spirit în cât mai mulţi români, vom deveni atât de puternici încât nimic de pe lume nu ne va mai putea abate de la marea operă care ne stă în faţă, aceea de a face din România o ţară frumoasă ca soarele sfânt de pe cer, puternică şi iubitoare de Dumnezeu.

    via Incorect Politic

  • Cât de criminală a fost Mişcarea Legionară?

    triumf legionar

    Evreii, duşmani neîmpăcaţi ai legionarilor, au pretins mereu că Mişcarea Legionară este o Mişcare criminală, nazistă şi antisemită. Că toate trei afirmaţiile sunt minciuni sfruntate, nu este o noutate pentru cei care cunosc istoria Mişcării. Din păcate, ei sunt prea puţini.

    Astăzi ne propunem să stabilim cât mai obiectiv, cât de criminală a fost Mişcarea Legionară. Vom face o analiză matematică a acestui aspect încă nelămurit pe deplin din istoria Mişcării, dar şi a poporului român.

    Pe site-ul Businessday.ro a apărut la 25.08.2009 o statistică despre evoluţia criminalităţii în România între 1997 şi 2007. Iată un fragment din acest articol ce ne interesează în mod deosebit:

    “Numărul persoanelor condamnate pentru omor (în România) a fost de 756 în 2007, comparativ cu aproape 1500 în 1997.

    În primul rând, pentru simplitate, vom considera numărul celor condamnaţi pentru omor ca fiind egal cu cel al victimelor, deşi nu este corect să presupui că numărul criminalilor trebuie să coincidă exact cu cel al victimelor. În lipsa unei alte statistici, luăm aproximarea asta ca acceptabilă. Vom considera de asemenea toate evoluţiile în timp a evenimentelor ca liniare. Astfel, între 1997 şi 2007, adică în 10 ani, au fost ucise în medie, în România:

    (1500+756)/2= 1128 de persoane.

    Dacă vom considera pentru simplificare că România a avut 20 de milioane de locuitori în această perioadă, rezultă că într-un an la suta de mii de locuitori s-au produs 1128 de crime în total, divizat cu 10 ca sa aflăm numărul de crime pe an şi divizat încă o dată cu 20, ca să aflăm numărul de crime pe an raportaţi la suta de mii de locuitori, adică 10×20=200

    1128 / 200 = 5,6 crime comise în România pe an şi la suta de mii de locuitori în peroiada menţionată.

    Legiunea a pornit de la înfiinţare, din anul 1927 cu şase membri, ca în 1941, adică în 13 ani, să ajungă la un milion de membri. În această perioadă au fost comise de legionari (nu de Legiune!) următoarele atentate: asupra lui Duca, Stelescu, Armand Călinescu, Iorga*, Madgearu şi asupra celor 64 de criminali arestaţi la Jilava, adică 69 de persoane.

    (Pentru a lămuri operaţia matematică de mai jos, fac o comparaţie cu un autoturism care ajunge în zece secunde la viteza de 100 de km/ora. Viteza lui medie este (0 +100) divizat cu 2, deci este de 50 de km/ora. Tot asa, daca Legiunea porneşte cu 6 membri şi ajunge după 13 ani la 1 milion de membri, atunci pe perioada respectivă se pot socoti, în medie, 500.000 de membri.)

    (69/5) dă ca rezultat numărul de crime pe suta de mii de legionari din anul 1927 până în 1941, adică pe o perioadă de 13 ani. Rezultatul aritmetic este(69/5)/13 = 1,062, de crime, socotite pe an şi la suta de mii de legionari

    Deci Legiunea a avut în toată perioada ei o rată a criminalităţii de 5 ori mai mică decât criminalitatea medie din România anilor 2000. Fiindcă şi jidanilor li s-a părut prea puţin, au inventat Crimele de la Abator, dovedite ulterior ca minciuni de cea mai joasă speţă, la fel cum minciună s-a dovedit şi săpunul făcut de nemţi din evreii deţinuţi în lagăre.

    Să vedem însă care a fost situaţia până la uciderea lui Corneliu Zelea Codreanu, când în Legiune nu intra oricine şi când ochiul vigilent al Căpitanului veghea la aplicarea legilor legionare fără nici cea mai mică abatere! Între 1927 şi 1938 sau produs doar două crime: victimele au fost Duca şi Stelescu. Dacă considerăm statistic că în această perioadă de 11 ani în Legiune au fost înscrişi în medie doar două sute de mii de legionari, rata criminalităţii este de:

    (2/2) /11 ani = 0,09 crime pe an la suta de mii de legionari. Deci, de 60 de ori mai puţine crime, decât cele produse în România în anii 2000.

    Acest mic exerciţiu aritmetic ne dovedeşte fără putinţă de tăgadă mai multe lucruri:

    1) Că legionarii au fost departe de a putea fi consideraţi criminali.

    2) Că Doctrina Legionară este una creştină şi omenească.

    3) Că Legiunea a fost sub mâna lui Codreanu o organizaţie în care crima nu şi-a avut loc. Când ea a apărut totuşi, a fost doar un fenomen asumat, aflat la o rată a criminalităţii atât de redusă, încât ar fi pentru societatea românească actuală, dacă şi-ar propune, un obiectiv imposibil de atins.

    4) Murdăriile care se debitează pe seama Legiunii că ar fi fost o mişcare paramilitară criminală sunt doar manipulări josnice, nesusţinute de fapte.

    5) Că poporul român, supus unei agresiuni pe toate planurile, economic, cultural, patrimonial, social, politic, educaţional, moral, şi-a pierdut din vitalitate şi conştiinţă, ceea ce impune grabnice măsuri educative de reabilitare.

    6) Răspândirea disciplinei şi educaţiei legionare în mijlocul naţiunii ar conduce şi la scăderea ratei criminalităţii, pe lângă ridicarea nivelului de conştiinţă al cetăţenilorRezultă că este de datoria oricărui român conştient ca să cunoască şi să răspândească Doctrina Legionară, spre binele neamului. Este o datorie  a fiecăruia dintre  noi ca să  facem cunoscute doctrina şi acţiunile Mişcării Legionare, în lumina adevărului. Nu putem admite ca Mişcarea (şi implicit poporul român), să fie acuzat că ar fi organizaţie criminală, când jidanii ucid  în Gaza mii de civili, copii, femei şi copii, fără discernământ  şi cu intenţia de a rade de pe faţa pământului poporul palestinian.

    7) Apogeul Mişcării Legionare a fost atins în anul 1938, anul morţii Căpitanului. După el, Mişcarea a început să decadă, disciplina s-a redus, criteriile de admitere în Legiune s-au relaxat, ea a fost penetrată de spioni de toate felurile şi de agenţi comunişti, iar cei mai buni conducători ai ei (aproape 300 la număr) au fost executaţi fără  judecată de călăii lui Carol.

    8) Disciplina Legionară trebuie să fie una de fier.

    Trebuie să mai fac o menţiune. Multe din “crimele” legionare, au fost de fapt pedepsirea unor ticăloşi, care au avut pe conştiinţă uciderea onor oameni fără judecată, aşa cum au fost Gavrilă Marinescu, Popescu-Marinaru de la Constanţa, Armand Călinescu, plutonierul Sârbu, Maiorul Dinulescu, adică toţi cei 64 de criminali arestaţi şi deţinuţi la Jilava, pe când justiţia lui Antonescu nu se grăbea de loc să-i pedepsească pe criminali. Iar Stelescu a fost nu numai un trădător, ci a pus la cale şi uciderea Căpitanului, ceea ce i-a adus pedeapsa meritată. Aşa ar trebui să sfârşească toţi trădătorii.

    Există şi o bază juridică pentru pedepsirea ticăloşilor şi a trădătorilor, cuprinsă în declaraţia de independenţă a Statelor Unite, adoptată de Congres în data de 4 iulie 1776. Această declaraţie afirmă că: «Noi considerăm aceste adevăruri evidente, că toţi oamenii sunt egali, că ei sunt înzestrați de Creator cu anumite Drepturi inalienabile, că printre acestea sunt Viaţa, Libertatea şi căutarea Fericirii. Că, pentru a asigura aceste drepturi, guvernele sunt instituite printre oameni, puterile lor izvorând doar din consimţământul celor guvernaţi, Că atunci când orice Formă de Guvernare devine distructivă acestor scopuri, este dreptul poporului de a o modifica sau elimina, şi să instituie o nouă Guvernare, stabilindu-i fundaţia pe astfel de principii şi organizandu-i puterile în asemenea formă, încât să le pară lor că produce Siguranţă şi Fericire»

    *

    *Unele surse spun că Iorga a fost asasinat de un comando de agenți sovietici deghizați în legionari.

    via Incorect Politic

  • Ultimul Crăciun al Căpitanului

    Corneliu Zelea Codreanu

    Ne-am aşezat la masă. Căpitanul ne-a urat tradiţionalul „La muţi ani!”, a rostit „Tatăl Nostru” şi ,,Poftă bună” pentru bucatele binecuvîntate de preot după care s-a retras.

    Nu masa în sine m-a impresionat, ci felul în care se împleteau colindele cu cântecele legionare, toate într-o atmosferă de măreţie din care se torcea firul emoţiilor noi, necunoscute. Nu voia bună, nu belşugul mesei, ci starea de frăţie şi de entuziasm care ne unea în dragoste, în credinţă, în elan. Făclia aprinsă de Căpitan ardea cu stralucire în inimile atâtor tineri, făclie ce niciodată nu aş fi crezut că poate fi stinsă

    Grupuri de tineri se îndreptau spre Casa Verde cu pachete pentru pomul de Crăciun. S-a tras un fel de cortină din cearceafuri ce despărţea sala de locul bradului.

    Era o atmosferă de sărbatoare în care emoţia noastră creştea cu trecerea orelor ce ne apropiau de miezul nopţii.

    La căderea serii au început pâlcuri- pâlcuri să vină colindătorii. Librăria, sufrageria, sala de intrare, într-un cuvînt tot parterul erau luminate ca ziua. La fel şi etajele şi curtea. Bogăţia de lumină cu care era aşteptată Naşterea Domnului depăşea puterea mea de închipuire. Nu mai văzusem aşa ceva! Şi nici atâţi colindători.

    Cei peste 100 de sosiţi din conducerea Legiunii au urcat la primul etaj. La parter nu mai era loc.

    Colindele au pornit iureş; nu de glasuri firave de copii de 5-6 ani ci de grupuri masive de tineri între 15 şi 30 de ani. Vocile celor 50-60 de colindători, într-o armonie desăvîrşită umpleau totul. Era ceva ce degaja o forţă şi o credinţă impresionantă.

    Melodia colindelor se auzea departe, cu toată larma oraşului. Atunci m-au înfiorat aparte „O ce veste minunată” şi ,,Linu-i lin”. Colindele plouau cu sfinţenie şi mireasmă de zăpadă proaspătă peste toţi cei care ascultam cu sufletul la gură, vrăjiţi şi copleşiţi de prea plinul bucuriei Crăciunului. Acel minunat „Domn, Domn să-nălţăm!” se înălţa formidabil punctat de vocile de bariton ce făceau să se cutremure geamurile de te aşteptai, din clipă în clipă, să apară cetele de îngeri care să te poarte spre peştera Betleemului lângă păstori şi magi. Aşa noapte de Crăciun nu mai trăisem! S-au aprins luminile şi beculeţele din uriaşul brad sub care se îngrămădeau pachetele cu daruri.

    Aproape de miezul nopţii, printre noi a coborît un grup mare dintre invitaţii familiei Codreanu, majoritatea din elita Mişcării, în frunte cu Căpitanul. Senin, voios, îmbrăcat cu un pulover alb pe gat, a trecut prin faţa noastră şi ne-a învăluit cu privirea unui părinte în zi de sărbătoare. Eram aşezaţi în semicerc, 40 de copii miraţi, curioşi, timizi. Eram primii copii ai Legiunii.

    Nicoleta, D-na Moţa şi D-na Codreanu ne-au dat fiecăruia pachetul cu daruri. Erau de toate; haine, cărţi, dulciuri. Legiunea era ajutată de diverşi simpatizanţi, mulţi cu stare, şi împărţea şi celor nevoiaşi din atelier cadouri pentru ca bucuria Naşterii Domnului să fie simţită de cât mai mulţi.

    A fost cel din urmă Crăciun petrecut la Casa Verde, imaginea îmi este vie în minte şi acum la peste 80 de ani, de parcă ar fi fost ieri. Măreţ, frumos ca nici unul de pană atunci şi ca nici unul de după aceea.

    Primul şi ultimul Crăciun cu Căpitanul, cel care nu a făcut altceva decât să nu se lase înşelat de amăgire.

    Nimic, ce-i drept, nu oboseşte mai mult ca efortul spre luciditate, spre viziunea implacabilă. El s-a situat la polul opus nimicniciei. El a abuzat de imperativul ,,a vedea” atât în sine cât şi în jurul său; a pătruns nu numai în fondul unor idei ci şi în al celor mai neaşteptate experienţe sau impresii. Nu şi-a supus el fiecare act unui examen ce cuprindea voinţă, cunoaştere şi suferinţă?

    Pasiunea Căpitanului pentru conştientizare, de pătrundere pustiitoare în zonele cele mai adânci ale fiinţei sale s-a concretizat în tot ce ne-a transmis chiar cu caracter ultimativ.

    Aşa s-a născut şi s-a format eroul, martirul, El, cel devorat de dreptate, de adevăr, de dragoste.

    Ion Coja

  • Nicolae Rosca, secretar al Senatului Miscarii Legionare – Amintiri din intuneric

    nicolae rosca

    “De ce ne-am oprit aici?“, ne întrebam. Nimeni nu ştia. Din indiscreţia gardianului şef al dubei aflasem că eram traşi pe o linie moartă a staţiei Chitila. De câteva ore păstram acea neînţeleasă imobilitate. În ajun, de dimineaţă, legaţi de picioare câte doi într-un lanţ, traversam Aiudul pentru a ne îmbarca în acel neîncăpător vagon. Eram îngrămădiţi în el 42 de legionari. Toată averea noastră, o raniţă cu boarfe. Mâncarea pentru drum ni se proporţionase în penitenciarul Aiud şi era compusă din 2 kg de cartofi fierţi şi ½ kg de ceapă crudă. Aceste bunătăţi trebuia să ne înşele foamea până la Suceava, noua reşedinţă gratuită ce ne-o punea la dispoziţie guvernul ţării noastre. Iar acuma, după aproape 30 de ore de drum, ne aflam staţionaţi pe o linie moartă din apropierea Bucureştiului. Cartofii şi ceapa dispăruseră demult, căci ce însemnau 2 kg de cartofi fierţi pentru foamea noastră permanentă? În stomacurile noastre umflate ca un cimpoi se zbenguiau simptomele dureroase ale excelentelor bucate ce le mâncasem cu o zi mai înainte. Ceapă şi cartofi fierţi. Tot ceea ce poate fi mai dezastruos pentru nişte organisme slăbite şi lihnite de foame. Aşa că voiajul nostru se transformase repede într-un chin, pe care încetineala cu care se mişca duba aceea îl înrăutăţea mereu. Crampele şi zvârcolirile măruntaielor noastre se proiectau pe feţele livide ale tuturor. Un anumit colţ al dubei -pe care-l botezasem “primăvara eternă”- era solicitat cu stăruinţă, cu inevitabila deranjare a prietenului de care erai legat şi deci trebuia să te urmeze, cu inevitabila încurcătură de lanţuri cu alte perechi pe care -cum graba era întotdeauna mare- trebuia să le tragi după tine la locul cu pricina. Numai după aceea ne puteam gândi la descurcarea acelor blestemate unelte de puşcărie, operaţie deloc uşoară, ţinând seama de spaţiul restrâns al compartimentului nostru, de numărul mare de persoane ce-l ocupau şi mai ales de faptul că singurele capete libere ale lanţurilor cu care eram legaţi, eram noi. Operaţia terminată, ciclul se repeta cu o regularitate enervantă.

    Pentru cei ce n-au cunoscut voiajul cu duba pe căile ferate vom încerca schiţarea acelei puşcării ambulante. A se imagina un vagon puţin mai lung decât unul de marfă şi mult mai scurt decât unul de călători, despărţit transversal în trei compartimente. Compartimentul din mijloc, comunicat cu exteriorul printr-o uşă în permanenţă deschisă, era destinat şefului dubei şi ajutorului său. Celelalte două apartamente adiacente acestuia, comunicate prin câte o uşă în permanenţă încuiată cu cel al păzitorilor, erau domeniile exclusive ale deţinuţilor. Fiecare era dotat cu trei rânduri de bănci, cu câte o fereastră îngrătuită de aşa formă încât permitea numai o aerisire relativă şi tot o relativă orientare în timp, zi sau noapte, şi cu scaunul din colţul “primăverii eterne”. În fiecare din aceste încăperi rezervate deţinuţilor încăpeau între 15-20 de persoane şi dacă erau înghesuite intrau până la 25-30 de indivizi. De data aceasta însă eram înghesuiţi acolo 42 de oameni. Celălalt compartiment era neocupat. Am atras atenţia şefului gardian asupra acestei anomalii. După spusele lui însă, reieşea că trebuie să mai îmbarce pe traseu nişte femei, tot deţinute, pentru a fi transportate la o închisoare din Bucovina . Fiind vorba de sexul slab am acceptat fără proteste incomodităţile în care voiajam. Dar, fapt curios, până la Suceava nu a apărut nici o femeie. Aşa că în compartimentul nostru voiajam claie peste grămadă, în timp ce celălalt era complet liber. Curiozităţi administrative, ar gândi cititorii noştri naivi. Ordine stricte de a ne îngreuia sub toate aspectele viaţa, şi aşa destul de grea, de a ne umili sub povara unor arbitrarităţi insolente, gândim noi, şi suntem siguri de o bună interpretare.

    Dar cine eram noi? O ceată de oameni slăbiţi de necazuri, cu sufletele înnegurate de nedreptăţi. Fiecare avea mulţi ani de condamnări în spinare, căci justiţia română, şi în special cea militară, care ne judeca, era foarte darnică sub acest aspect. Motivele? Dar ce importanţă mai aveau motivele pe atunci? Unul sau altul se găseau. Cu logică sau fără ea. Importantul, esenţialul era condamnarea. Era singurul criteriu juridic, căci prigoana se dezlănţuise din nou crunt, într-o dementă zvârcolire de ură. Pe piaţă apăruse o stupidă cărţulie oficială, intitulată perfid “Pe marginea răpastiei”. Pentru a se justifica apariţia acestei cărţi se comdamnau cu miile tinerii români de ambele sexe şi din toate categoriile sociale. Încă odată politica internă română se repeta cu aceeaşi bestialitate caracteristică numai ei.

    Şi totuşi purtam o vină. Pe aceasta nu voia însă să o recunoască deschis administraţia noastră, ci dădea bătălia pe alte căi lăturalnice, întortochiate şi subtile. Era o vină permanentă în viaţa noastră. O purtam cu noi de mulţi ani prin toate circumstanţele bune sau rele (mai mult rele decât bune). Era vina de a fi legionari, de a fi rămas leali crezului nostru. Restul ce se spune erau acuzaţii stupide, fără sens şi complet în afară de adevăr : nazişti, roşii, criminali, rebeli, hoţi de castraveţi muraţi şi alte epitete, unele mai năstruşnice decât altele. Erau nişte acuzaţii ridicole şi cinice cu care oficialităţile noastre încercau să-şi justifice actele brutale. Ne omorâseră cu miile ca într-un bâlci nebun de sânge şi cu o brutalitate neîntrecută, poate, nici de actualii cutropitori ai ţării, însă criminalii eram tot noi. Două accidente tragice, regretabile, în viaţa noastră îi transformaseră pe ei, pe călăii tineretului român, în feroci acuzatori. Rebeliunea o provocaseră tot ei, căci juridiceşte Statul de atunci, cel puţin de fapt, dacă nu era de drept -nu se ajunsese încă la elecţiuni libere şi asta nu din cauza noastră- era Statul Naţional Legionar. Ne acuzau pe noi de rebeliune. Revenea deci, absurd, că noi ne răsculasem contra noastră înşine… Hoţi de castraveţi muraţi? Ei care jefuiseră România întreagă ca o bandă organizată de răufăcători, ne acuzau pe noi de hoţii. Şi cum nu se putea lega de finanţele publice mânuite de noi, căci acolo era controlabilă afirmaţia, inventară istoria ridicolă a castraveţilor muraţi şi alte asemănătoare. I-a crezut cineva? Cei de bună credinţă desigur că nu. Iar pentru cei de rea credinţă de ce mai erau necesare acele sărmane justificări? Voiau să creeze confuzii în massa simplă? Acesta şi numai acesta era motivul principal.

    Îmi aduc aminte de începutul războiului cu Ruşii. Primii care au fost arestaţi cu gloata şi băgaţi în lagăre de concentrare au fost legionarii. Acei pe care nici justiţia, cu toată arbitrareitatea ei, nu-i putuse condamna, erau băgaţi acuma în lagăre, insinuându-se perfid un mijloc de precauţie. De ce? Pentru a nu trece la inamic ? Pentru a nu provoca acte de trădare în favoarea bolşevicilor? Ce sinistră farsă ! Câtă murdărie, cât cinism diabolic în aceste suflete perverse, care erau conducătorii ţării noastre ! Războiul cu Rusia comunistă era în realitate războiul nostru. Îl începusem cu 20 de ani mai înainte, când Căpitanul, împreună cu o ceată de nebuni idealişti a ridicat steagul acestui război. A fost el, cel care a stăvălit drumul infiltraţiei comuniste la noi în ţară într-un moment când oficialitatea noastră, din laşitate sau tembelism, îi deschidea porţile României. Şi tot noi ne găseam printre ultimii nebuni ce, pe malurile Oderului şi în inima Germaniei, ne-am împotrivit până în ultimul moment, fără speranţe, invaziei noilor barbari. Cei ce în 1941 ne băgaseră în lagăre pentru a nu colabora cu comuniştii deschiseseră încă odată, şi definitiv acum, drumul spre inima ţării a hoardelor asiatice, consumând marea trădare pe care-o urmăreau de ani de zile.

    Dar tot noi eram socotiţi de aceste cercuri meschine trădătorii de ţară. Mulţi dintre noi au purtat şi dincolo de moarte, înfiptă în piepturile lor reci, această infamă acuzaţie. Când politica românească era anti-germană, noi eram acuzaţi de nazism. Când această politică, în desele ei virajuri, era anti-rusă, ne transformam automat, ca împinşi de un resort năzdrăvan, în comunişti. Şi în felul acesta eram în permanentă stare de trădare faţă de ţară, faţă de politica înţeleaptă a marilor noştri demnitari. Este curios, în adevăr, a urmări cum am fost noi stigmatizaţi de publicistica română, atât cea oficială cât şi cea oficioasă. Înainte de război, pe vremea politicii beneşiene a lui Titulescu, eram catalogaţi ca feroci nazişti. În timpul războiului, când tot castelul politicii pro-aliate a căzut la pământ, aşa cum anunţase Corneliu Codreanu şi România s-a aliniat politicii germane pentru a se apăra de ruşii hrăpăreţi, am devenit comunişti periculoşi. După război, şi numai pentru că marele învingător a fost comunismul, am revenit atât în ţară cât şi în exil, la starea de nazism. Coincidenţa face însă ca în lovitura de Stat de la 21 ianuarie 1941, ceea ce se numeşte rebeliunea legionară, nazismul german să ajute banda cealaltă, banda lor, iar puţinii legionari ce au fugit în Germania pentru a scăpa de persecuţia lui Antonescu, au fost băgaţi în lagăre acolo. Curios, nu? Dar decenţa nu a fost niciodată partea tare a politicii noastre contemporane.

    Acesta a fost marele delict al Legiunii ! Delictul de iubire de ţară. Delictul de a fi intuit, cu intuiţia marilor profeţi, pericolul ce ameninţa fiinţa neamului nostru. Delictul de a fi încercat nebuneşte, cu forţe plăpânde încă, să împiedecăm destrămarea României. Nu am putut-o realiza. Coaliţia urii ce-a urlat în jurul nostru, a fost mai puternică. Istoria însă ne-a dat dreptate. Şi din nenorocire cu cât se scurge timpul cu atîta ne-o întăreşte şi mai mult. Suntem şi astăzi primii care să plângem proporţiile colosale ale acestei dreptăţi pe care am avut-o în interpretarea evenimentelor politice ce se desfăşurau în jurul nostru

    E prea târziu însă pentru deschideri de procese. Ele se vor deschide odată în ţară de către cei minţiţi şi înşelaţi. Istoria nu se scrie decât cu adevăruri. Adevărata istorie.

    Din această cauză călătoream noi cu duba spre temniţa din Suceava, frânţi de oboseală, cu membrele înţepenite de nemişcare şi flămânzi morţi. Răzbiţi de somn dormeam în picioare rezemaţi de un perete sau de alt camarad, ce rezista până la amorţirea completă somnul de câteva minute al prietenului său. Timpul ni se făcea tot mai greu şi acea blestemată dubă încremenise acolo, pe o linie moartă a staţiei Chitila.

    Numai spre seară s-a pus din nou în mişcare, agăţată de un tren oarecare şi a luat drumul spre pământurile Moldovei. Nu se vedea pe unde treceam, însă bănuiam importanţa gărilor prin zgomotul lor caracteristic. Ascultam cu nostalgie, într-o religioasă tăcere, forfoteala veselă a călătorilor, strigătele vânzătorilor ambulanţi, sau câte un râs cristalin de fată. Dincolo de vagonul nostru viaţa îşi urma cursul ei normal. Ce puţin ne despărţea de ea şi de departe eram totuşi de ea ! Şi noi eram setoşi de viaţă, căci din cupa ei nu apucasem încă să sorbim. Unora de-abia le mijea mustaţa -ce crime grozave puteau săvârşi aceşti copii pentru a justifica locul ce-l ocupau în duba aceea ? Alţii erau în toată puterea vârstei şi erau destui şi din aceia pe tâmplele cărora se zărea drumul parcurs până atunci. Fiecare în parte închidea în el un univers întreg de iluzii, de aspiraţii, de responsabilităţi sufocate toate fără milă de pereţii neîncăpătorului nostru vagon.

    După plecarea din acele staţii păstram mult timp o duioasă tăcere. Fiecare, retras în el, pleca într-un lung voiaj, liber acum, spre lumea amintirilor lui: spre casa şi părinţii lui, sărmani bătrâni cu sufletele împăinjenite de teamă şi lacrimile dorului în ochi; spre fata bălaie de care se despărţise, parcă era ieri, la colţul de lângă grădina publică; spre soţiile şi copiii rămaşi singuri în căsuţa din târgul cu tei pe stradă. Ce-or fi făcând ei? Cum vor fi trăind? Desigur că suferă, cu gândurile spre cei dragi pe care destinul i-a smuls crud, purtându-i prin lumi de idealuri neîmplinite.

    Încet, încet, se revenea la realitatea tristă a vagonului nostru. Părea că şi durerile ne mai slăbiseră, doar foamea îşi arăta colţii din ce în ce cu mai multă furie. Dar aceasta era prietena noastră, fidela noastră prietenă, ce nu ne mai părăsise din ziua când am fost arestaţi . . . Începeau să se închege frânturi de discuţii. Curând tema principală a fost închisoarea de la Suceava şi directorul ei, Mănaru. Un nujme cunoscut în istoria suferinţelor tineretului român. Acest om se distinsese în prigoana trecută, faimoasa prigoană a lui Carol şi acoliţii lui, prin cruzimea cu care trata deţinuţii politici. Pe vremea aceea era directorul închisorii din Chişinău. Celor ce au trecut pe acolo le rămăsese adânc gravată în carne bestialitatea acestui om. Schingiuirile la care au fost supuşi legionarii acolo erau de-a dreptul înspăimântătoare. Rafinamentul diabolic cu care-şi pregătea Mănaru marile lui inchiziţii definea perfect tristul personaj. Îmi povestise un prieten de suferinţe multe scene de acolo, ce păreau ireale prin brutalitatea lor. Aşa de exemplu, unui legionar legat de mâini şi de picioare, i se introduce var nestins în cizme şi apoi apă. Când s-a trezit din leşin şi s-a descălţat, rămăseseră lipite de încălţăminte fâşii de piele. Şi câte alte cruzimi asemănătoare ! În timpul guvernării legionare fusese arestat împreună cu alţi câţiva din marii noştri torţionari. Dus la Prefectura Poliţiei din Bucureşti, individul acesta are o atitudine dezgustătoare. Târându-se în genunchi în faţa fiecăruia, plângea, cerând iertare. Vina nu era a lui, ci a lui Gavrilă Marinescu care dădea aceste ordine. Scârbiţi de atâta laşitate, camarazii noştri, printre care şi câţiva ce trecuseră prin abatorul de la Chişinău, îl pune să spele duşumelele Prefecturii, şi-l eliberează. Acuma, odată cu începerea noii prigoane a lui Antonescu, Mănaru revine la forma-i obişnuită. Iertarea ne-o plătea acuma cu vârf şi îndesat. Suceava, cu Mănaru în fruntea ei, se transformase într-un loc unde suferinţele legionarilor ajunseseră la paroxism.

    Desigur că ordinele erau severe în toate închisorile din România unde se aflau legionarii. Provocările, umilinţele, maltratările erau comune în toate. Ceea ce se urmărea era distrugerea noastră sub orice formă : morală şi fizică. Petrescu, faimosul colonel de justiţie Petrescu, ajuns astăzi general şi procuror în toate procesele din ţară, inclusiv al lui Antonescu, era marele dirijor, ca Director General al Închisorilor, al acestei sinistre orchestre. (De câte ori nu l-am auzit eu însumi pe acest personaj, în discursurile pe care ni le ţinea când venea în inspecţii pe la diferitele închisori pe unde mă aflam, acuzându-ne de comunism !) . Ei numeau aceasta reeducare. Prima fază era constrângerea pentru a ne desolidariza de conducerea Mişcării. A doua, distrugerea pur şi simplu. Nu au realizat nici una nici alta. Încă odată puterea noastră de rezistenţă le-a dejucat planurile. Spuneam mai sus că obiectivul final era distrugerea noastră, pentru că cei puţini -eu am cunoscut numai 15-20, dar şi aceştia legionari dubioşi- care au încercat această primă fază a desolidarizării, cu speranţa că vor fi puşi curând în libertate, aşa cum se promitea, nu au realizat nimica. Ba din contra, li s-a înrăutăţit situaţia. Au fost separaţi numaidecât de grupul legionar integru şi amestecaţi cu deţinuţii de drept comun, duceau viaţa mizeră a acestora. Contactul cu noi le fusese interzis, de teamă că-i vom atrage înapoi. Cu sufletele prăbuşite, fără bucuria unor mari chemări, aceşti prieteni nu mai ştiau de ce fac viaţă de închisoare. Mai târziu, mulţi dintre ei au plecat pe front, într-o formulă ingenioasă de reeducare ce se numea acum batalioanele de la Sărata, ei însă, acei sărmani camarazi ce se desprinseseră de tulpină, au rămas mai departe în închisoare. Opera guvernului se terminase.

    Nu, viaţa legionarilor în închisorile din România nu a fost deloc uşoară. Suceava însă le întrecea pe toate. Suceava era un caz special. Un caz patologic. Cazul Mănaru.

    Iar noi alergam acum prin noaptea friguroasă de Martie spre domeniile acestei stârpituri umane.

    De-abia a treia zi seara, de la îmbarcarea noastră la Aiud, ajungem la Suceava. Voiajul s-a terminat. Pe feţele fiecăruia se citea epuizarea totală. Singura iluzie ce-o mai purtam în noi era un pat în care să ne întindem oasele chinuite.

    Vagonul celular a fost tras pe o linie moartă şi în lumina unor puternice reflectoare s-a început debarcarea deţinuţilor. Într-un careu format împrejurul vagonului aşteptau gardienii cu armele încărcate. Cine oare s-ar fi gândit la fugă în momentele acelea ? Sau mai bine spus, chiar dacă s-ar fi gândit, cine ar fi putut-o realiza în condiţiile de extenuare totală în care ne aflam. Operaţia debarcării nu era uşoară nici ea. Tras pe linie moartă, distanţa între singura treaptă a dubei şi pământ era destul de mare. Înlănţuiţi câte doi cum eram şi trebuind să coborâm numai câte unul -nepermiţând uşa celularului ieşirea decât sub forma aceasta- debarcarea nostră devenea o adevărată problemă. Prima treaptă se cobora bine. Când însă să se sară pe pământ de pe aceasta, inevitabil, cel ce te urma înlănţuit cu tine şi sleit de puteri, se prăbuşea, spre veselia gardienilor. Ţin minte că un camarad şi-a spart capul acolo, într-o piatră colţuroasă de pe marginea liniei ferate. Cei ce coborau în continuare, văzând greutăţile şi pentru a evita căderile, coborau cu mai multă prudenţă. Se vede însă că pe gardieni îi distra nespus necazurile şi oboseala noastră, căci primei perechi care încearcă să întrebuinţeze metoda unor mişcări mai lente şi armonizate pentru a permite camaradului înlănţuit să se mişte mai uşor, i se strigă de jos :

    “Coboară bă mai repede, ce, vrei să stăm aici toată noaptea?”

    “Dumneata nu vezi că nu se poate altfel?” , încercă să se justifice cel interpelat.

    “Cine te-a învăţat, bă, să răspunzi unui “Domn gardian”? Se ezecută (sic) ce spune el şi nu se discută. Las că te-nvăţ eu disciplina !”

    Ne-am uitat la cel ce vorbea. Un om de talie potrivită, îndesat. Cizme lustruite bine şi nasturi lucitori pe piept. O atitudine marţială ce-ar fi invidiat-o chiar şi un general de armate. Individul avea trăsături comune, mai mult suave decât dure. Ochi albaştri, limpezi, aproape candizi. Un om în altă circumstanţă ar fi părut normal, chiar un om bun. Ce enormă diferenţă între înfăţişarea exterioară şi caracterul său brutal ! Omuleţul acela ne-a turburat viaţa timp de 9 luni în penitenciarul Suceava. Era Primul-gardian al Sucevei.

    Am cutreierat multe închisori din ţară şi am cunoscut mulţi gardieni. Specimene de toate soiurile, de toate caracterele ca şi în viaţa normală. Am întâlnit şi oameni admirabili, oameni care înţelegeau nedreptatea ce ni se făcea, care încercau să îndulcească puţin, prin purtarea lor umană, viaţa şi aşa destul de grea a deţinuţilor. Unii chiar te ajutau cum puteau şi pe ascuns, fie cu o ţigară vârâtă prin vizeta uşii, fie cu o ştire îmbucurătoare sau cu o vorbă bună în momente de deprimare, fie numai cu o privire caldă de om, expresie a unui suflet în care, în ciuda meseriei ingrate pe care-o aveau, nu se ucisese încă omenia românului.

    Am întâlnit deasemeni şi specimene abrutizate, oameni din care, dacă a existat cândva, zburase orice sentiment uman, orice nuanţă de compasiune în faţa suferinţelor altora. Aceşti oameni erau plaga închisorilor. Aveau ordine drastice şi le executau întocmai, după măsura sufletului lor mic, sau chiar le exagerau pentru a place superiorilor lor.

    Voşniuc, căci acesta era numele primului-gardian, îi întrecea pe toţi. Voşniuc era canalia personificată. O bestie cu chip de om, pe care suferinţa altora îl amuza. Împreună cu Mănaru formau o pereche ideală pentru a crea şi a scormoni în suferinţele oamenilor. Mănaru îi dăduse mână liberă în tratarea deţinuţilor legionari şi Voşniuc se întrecea pe el în fiecare zi, spre plăcerea superiorului.

    Fusese şi el la Chişinău. Biet gardian pe vremea aceea, a făcut serios şcoala lui Mănaru, care descoperindu-i “calităţile”, îl ia pe lângă el. Va trece apoi cu Mănaru prin toate închisorile unde era destinat acesta ca director, îi face referate bune şi, câteva luni înainte de sosirea noastră în Suceava, obţine avansarea lui la postul de prim-gardian. Suceava avea de acum alt stăpân. Mănaru putea fi liniştit. Opera lui, chinuirea deţinuţilor legionari, va fi continuată cu vigoare.

    Prin închisoare Voşniuc umbla ca un cocoş. Gardienii îl temeau, ştiindu-l omul de încredere al directorului. Se întreceau care mai de care în a ne face viaţa imposibilă, pentru a place acestui individ. Cei ce schiţau o atitudine mai umană în contactul cu noi, legionarii, erau destinaţi la posturi de importanţă secundară. Pentru celular numise numai oameni duri ca şefi de secţie. Aşa, de exemplu, în secţia în care se găsea celula mea, străjuia Pintiuc. O namilă de om, cu o frunte de două degete şi falca inferioară ieşită în afară. Cu ochii turburi, mereu încruntat, avea un aspect sinistru. O singură dată l-am văzut râzând, când un camarad, pentru a se distra, îi spusese că, e un bărbat bine, care desigur place femeilor. Când se decreta operaţia “cazinca” -pe care cititorii o vor cunoaşte în curând- era acest gardian împreună cu Martiniuc, şeful de secţie de la etajul I, însărcinaţi cu executarea, căci o executau cu toată forţa şi răutatea lor.

    Toţi aceştia se învârteau ca nişte titirezi în jurul lui Voşniuc. De multe ori ne amuzam -era singura distracţie de acolo- privindu-l pe prim între gardienii lui. Părea un Stat Major în regulă, pătruns de marea responsabilitate ce aveau. Se jucau aşa de frumos de-a oamenii mari, că ne provocau veselia.

    Cu aceşti oameni trebuia să convieţuim şi nu era deloc uşor. Voşniuc îi încuraja în actele lor arbitrare. El însuşi îşi petrecea toată ziua pe culoarele celularului instigându-i în a ne provoca. Prin vorbe, prin gesturi, prin prostia lor de multe ori. Chiar Voşniuc întrebuinţa sistemul, căci orice reacţiune din partea noastră îi dădea motivul pentru a suprima corespondenţa, puţinele pachete ce se puteau primi, vizitele, plimbarea regulamentară, etc.

    Acesta era omul. Dar nu sufeream numai noi de pe urma sufletului închircit al acestui individ. Mai sufereau şi familiile noastre, când, foarte rar, puteau să ne viziteze. Nu ştiu ce prostii le spunea acest om, însă după feţele preocupate pe care le aveau, după sfaturile îngrijorate ce încercau să ne dea, deducem că Voşniuc vorbise cu ei. Voşniuc le insinuase anumite pericole iminente ce planau peste viaţa noastră dacă suntem refractari “reeducării” lor, etc, etc. Omul se amuza probabil, scormonind în suferinţele acelor fiinţe ce nu aveau altă vină decât acela de a fi familiile noastre. Şi cu toate încercările noastre, după aceea, de a-i linişti, de a le explica maşinaţiunile administraţiei, plecau de acolo cu teama strecurată în suflet. Lungile perioade de nepermitere a corespondenţei, restituirea pachetelor, etc. adânceau suferinţa familiilor noastre.

    Voi povesti, cu riscul de a mă întinde prea mult (dar din Suceava se pot povesti atâtea) un fapt concret petrecut acolo pentru a scoate mai bine în evidenţă figura acestei elev al lui Mănaru.

    Unui camarad îi muri pe vremea când se găsea la Suceava, tatăl. O telegramă de acasă încerca să-i anunţe tristul eveniment. Voşniuc însă nu i-o dă, căci prietenul nostru era pedepsit cu incomunicarea, lucru foarte curent la închisoareadin Suceava. Mama lui neprimind nici un răspuns, pleacă să vadă ce s-a întâmplat. Prevăzătoare, trece prin Bucureşti, solicită şi obţine cu chiu cu vai autorizaţie de vizită şi soseşte la Suceava să-şi vadă băiatul. Voşniuc o pune şi pe ea la curent cu starea de permanentă neascultare a deţinutului respectiv şi gravele pericole prin care trece viaţa lui dacă nu se face “băiat bun”. Biata femeie plângea în tăcere. O nouă teamă se strecura în ea. Groaza morţii care-o încercase de curând o năpădeşte din nou. Voşniuc impasibil, (şi dacă vedeai faţa aceea aproape inocentă nu puteai bănui perfidia personajului) îşi semăna veninul său. Îl rodea această vizită. Autorizaţia era în regulă. El însă îşi avea socotelile lui cu deţinutul în chestie. Acuma îi va arăta el cine este primul-gardian Voşniuc. Şi prepară diabolic următoarea farsă. Administraţia închisorii şi închisoarea propru-zisă se aflau în aceeaşi clădire. Se pătrundea din una în alta printr-un culoar obstrucţionat de o uşă grea de lemn. Voşniuc o lăsase pe doamna respectivă în spatele acestei uşi şi cheamă pe camaradul nostru în faţa ei, unde aştepta Voşniuc. Toată convorbirea dintre ei a fost ascultată perfect de mama lui deţinutului.

    Cu un zâmbet de auto-satisfacţie Primul întreabă:

    “Ei, ai de gând să te faci om de treabă?”

    Cum ştia că slăbiciunea lui Voşniuc era să facă discursuri proaste, prietenul nostru nu-i răspunse.

    “Ce, nu vrei să-mi răspunzi ? Te crezi deştept?”

    “Uite ce, domnule Prim, muzica asta o cunoşteam de multă vreme. Dacă numai pentru asta m-ai chemat, pierzi vremea degeaba.”

    “Vezi ? Nu te schimbi. Eu îţi vreau numai binele. Îmi pare rău de tine, că tu nu eşti ca alţii. (Trucul acesta îl întrebuiţa cu fiecare). Şti că am ordine drastice pentru voi. V-am spus de atâtea ori că de nu vă băgaţi minţile în cap va fi rău de voi. De tine-mi pare rău. Ştiu că mă urâţi, dar eu execut ordinile care-mi vin. Nu vă daţi seama ce vă aşteaptă. Nu vă este milă de familiile voastre cel puţin? Cu o singură iscălitură poţi fi pus în libertate. Ştii, eu îţi voi pune un referat bun pe cerere. (Era vorba de formularul de desolidarizare de conducerea legionară ce se găsea tipărit şi răspândit prin toate închisorile din ţară).

    “E tot ceeace voiai să-mi spui? Pot să plec?”

    “Stai puţin, (acuma începea marele joc), dacă ţi-aş spune că ai o vizită? Hm, ce zici? Dacă ţi-aş spune că ţi-a venit mama la vorbitor, tot aşa mi-ai rşspunde? Eu pot să-ţi dau această vizită sau nu. Uite, dacă-mi promiţi că te vei face om de treabă…”

    “De ce umbli cu fleacuri, dle Prim? Ce dracu, doar ne cunoaştem, răspunse camaradul nostru care întrezări un simplu şantaj în toată discuţia gardianului, păi nu mama, Dumnezeu din cer să vină şi d-ta nu vei putea face armonică din mine. Nu vezi că e prostie goală ceeace încerci d-ta?”

    “Ce bă, mă faci pe mine prost? Eu sunt primul-gardian aici. Eu pot să-ţi uşurez viaţa, dar şi să te distrug, etc.etc.

    “Uite ce e, (camaradul nostru începu să se enerveze) d-ta poţi face multe acum şi poţi să spui şi mai multe decât poţi face. Dar viaţa nu se va opri aici în porcăria voastră de închisoare. Mâine voi putea face şi eu câte ceva şi te asigur că nu e fanfaronadă goală ca a dumitale.”

    În momentul acela, lovitură de teatru, poarta se deschide împinsă de un gardian ce intra şi un moment, prietenul îşi zări mama îndoliată, lividă şi cu faţa scăldată în lacrimi.

    “Ce bă? Mă ameninţi tu pe mine? Îţi voi face proces. Te voi condamna. Aici îţi vor putrezi oasele! Duceţi-l de aici! La celulă! Te-nvăţ eu minte! Asasinilor! Bandiţilor!…” urla primul-gardian, în timp ce camaradul încadrat de două namile, încovoiat de îndoială şi cu sufletul ca o rană deschisă se îndrepta năuc spre celula lui. “Mama în doliu? Doamne, ce s-a întâmplat afară? Cine a murit? Sora lui? Nu se poate. Era tânără, mai mică decît el. Nu, nu poate fi ea! Tatăl? Nu poate fi nici el. În nici un caz nu poate fi el, căci cu cine rămîne familia? Şi totuşi cineva din familie a murit, dar cine? Doamne, de ce nu ne aperi de loviturile pe la spate?… Nu-şi dădu seama că era în celulă decât în momentul când poarta s-a închis cu zgomot în spatele lui.

    Voşniuc avea acum motiv pentru anularea vizitei: ameninţarea superiorului, art. X din codul penal al închisorilor.

    Mama camaradului nostru a plecat distrusă din Suceava. Venise din altă margine a ţării pentru a-şi vedea singurul fiu. Venise să-şi plângă pe umărul lui văduvia timpurie. Înfruntase incomodităţile unui voiaj lung cu trenul în timp de război şi se întorcea mai tristă, mai îndurerată, mai chinuită încă de cum venise. La Bucureşti s-a plâns la Direcţia Generală a Penitenciarelor care-i dăduse autorizaţia. Lui Voşniuc însă nu i s-a întâmplat nimic. Guvernul avea nevoie de astfel de oameni. Trebuia să jucăm pe sârmă ca nişte maimuţe, aşa cum voiau ei. După mult timp, când Mănaru a plecat de la Direcţia închisorii Suceava şi s-a reluat corespondenţa permisă cu casa a putut afla prietenul nostru adevărata cauză a doliului mamei sale. Mult timp se zvârcolise singur în celula lui cu întrebarea dureroasă înfiptă în creier, “Cine a murit?” Era tatăl său.

    Acesta era profilul moral al acestui individ. Văzându-l acolo, în faţa vagonului, ţanţoş ca un berbec, nu bănuiam de ce poate fi capabil acest specimen uman.

    Debarcarea din vagonul-dubă terminată, luăm drumul închisorii. Forţele noastre erau slabe, aşa că imprimau mersului nostru un ritm mai lent, spre enervarea gardienilor noştri. Tot drumul nu am ascultat decât ameninţările lui Voşniuc. Şi într-adevăr şi le-a pus în practică apoi. Şi cum le-a mai pus !

    Eram în Suceava. Capitala lui Ştefan cel Mare, cuib de măreţie a istoriei româneşti. O străbăteam acum în noaptea friguroasă, cu zgomotul monoton al lanţurilor ce le târam greoi pe străzile desfundate. Visasem reînvierea spiritului Sucevei eterne peste toată ţara, iar acuma ne întorceam învinşi, legaţi de picioare ca borfaşii de rând şi mânaţi din spate de armele încărcate ale fraţilor noştri.

    Închisoarea aşezată la marginea oraşului avea o faimă neagră în lumea deţinuţilor. Cei de drept comun o botezaseră de mult “mormântul fără cruce”. Ca toate temniţele, edificii ce nu excelează prin frumuseţea lor, închisoarea Sucevei se ridica tristă şi solitară în mijlocul unei curţi împrejmuite cu ziduri înalte de piatră. Clădită ca o cutie cu forme rigide şi fără nici-o preocupare estetică, temniţa din Suceava avea un aspect posomorât şi deprimant. Numai văzând-o din afară şi te înspăimânta. Zidurile înegrite de vremuri şi roase de stihii erau străpunse din loc în loc de ferestrele îngrătuite cu drugi de fier, ca nişte ochi lugubrii ce proiectau în afară tristeţea vieţii ce se scurgea în interiorul ei. O apariţie dramatică, fără sens real parcă, acolo pe dealurile senine ale Sucevei. Între zidurile acelea apăsătoare, o lume aparte, o lume desprinsă de lume, lâncezea încet ; nişte fiinţe stranii, cu obraji ofiliţi, cu mersuri tărăgănate, ieşite din timp, cu slabe pâlpâiri de viaţă în ochii întunecaţi erau locuitorii acestui “mormânt fără cruce”.

    Interiorul închisorii era deasemeni deprimant. Culoarele întortochiate, înguste şi întunecoase, fumurii, căci varul nu trecea prin închisoarea Suceava, erau complet izolate unul de altul. Lespezi grele de piatră, înngrite în fiecare zi cu păcură – singurul desinfectant ce-l aveam acolo – trezeau sub paşii noştri ecouri sinistre, sparte de pereţii groşi. Câteva uşi de fier semnalau încăperile deţinuţilor. În contrast cu alte închisori unde etajele erau despărţite prin plase de sârmă, dând astfel culoarului o oarecare atmosferă de viaţă, de familiaritate chiar, platforme grele de piatră şi ele –totul era piatră masivă în Suceava- despărţeau şi separau etajele acesteia. În forma aceasta izolarea era totală, iar singurătatea lua dimensiuni dureroase. Fiecare culoar era o unitate separată, forma o închisoare aparte. Nu exista practic posibilitate de contact între ele, nu se puteau transmite ştiri de la una la alta şi de multe ori erau supuse la regimuri diferite, depinzând de buna sau reaua dispoziţie a gardienilor şefi de secţie.

    În subsolul mucegăit şerpuiau alte culoare. Acolo era instalată bucătăria şi magazia de alimente în care, spuneau deţinuţii de drept comun care se ocupau cu bucătăria, abundau şobolanii. Iar într-un colţ şi complet separată zăcea faimoasa “Cazincă”.

    Aceasta era un fel de cuşcă în perete, mai scundă decât înălţimea unui om iar lăţimea şi adâncimea nu întreceau pe aceea a unei persoane. Ousa de fier îngustă o separa de culoar. Era locul de inchiziţie al închisorii sucevene. Cred că foarte puţini legionari n-au cunoscut trista “Cazincă”. Unii au trecut de nenumărate ori prin ea căci Voşniuc o utiliza cu regularitate. Motive găsea el destule, căci provocările deliberate ale acestei bestii cu chip de om te făceau să-ţi pierzi controlul nervilor şi scandalul era gata. Cazinca îşi înghiţea apoi prada. Cu corpul îndoit în formă dureroasă, cu genunchii înfipţi în uşă şi cu spinarea aşezată de zidul acestei cuşti, orice mişcare era imposibilă. În puţine ore amorţirea era totală. Iar seara, după închiderea regulamentară a celularului, urma invariabil sesiunea de bătaie, când, deţinutul complet amorţit nu mai riposta în nici un fel. Nici forţă să strige nu mai avea. Prin uşa deschisă a Cazincei curgeau pumni grei în pântecele şi pieptul celui pedepsit. De cap nu se atingeau niciodată ca să nu lase urme. Pintiuc şi Martiniuc erau maeştrii executanţi. Pedepsitul, când nu leşina, putea doar să înjure slab şi să scuipe aceste bestii. Îşi ştergeau liniştiţi saliva de pe feţă şi continuau mai departe operaţia. Apoi se încuia din nou cuşca şi până seara următoare se aşternea liniştea cea mai adâncă.

    Raţia de mâncare în astfel de cazuri era redusă la o bucată de pâine sau mămăligă şi o cană cu apă. Aşa se petrecea în Cazinca o zi, două sau chiar trei, depinzând de toanele executanţilor, de existenţa, la rând, a altor cazuri sau de rezistenţa deţinutului. Procesul de încarcerare în Cazincă era ingenios şi el. Se scotea respectivul pedepsit din celula lui sub un pretext oarecare. Fie o formalitate ce trebuia să o facă la cancelarie, fie anunţarea unei vizite, fie pretextul unei schimbări de celulă, etc. În forma aceasta camarazii lui nu aflau ce se petrecea în subsolul întunecos decât după ce actul de cruzime se consuma, fiind povestitorul cel în cauză. Îmi amintesc de un caz, dintre multele cazuri petrecute la Suceava. Unui camarad, macedonen, tare ca un taur, i se anunţă mutarea în altă închisoare. Omul răsuflă uşurat. S-a terminat pentru el coşmarul Sucevei. Îşi adună la repezeală puţinele-i bagaje şi-şi ia rămas bun de la camarazi, cărora le-a putut anunţa evenimentul fericit. Cu câteva zile mai înainte avusese un conflict cu primul-gardian, pe care a lipsit puţin ca să nu-l trăznească în cap cu pumnul lui greu. În loc de transportare la altă închisoare însă, ajunge la Cazinca. Trei zile şi trei nopţi consecutive a fost chinuit barbar în acea cuşcă. A fost perioada cea mai lungă pe care a putut-o suporta cineva la Cazimca. Scos de acolo în stare de aproape inconştienşă, a fost închis o săptămână într-o celulă izolată pentru a se repune pe picioare. Când a apărut din nou în lumea noastră, numai atunci am aflat adevărul. Şi îl invidiam că scăpase de Suceava lui Mănaru şi Voşniuc !! În zilele următoare însă, primul-gardian îl evita în mod prudent.

    Cazinca a avut influenţe nefaste pentru mulţi din camarazii noştri. Acolo între acei tragici pereţi mulţi dintre noi şi-au lăsat fâşii din sănătatea lor.

    Urcând atunci în noapte drumul închisorii ignoram aceste detalii ale Sucevei pe care le vom descoperi cu timpul, din plin.

    Coloana noastră pătrunde, în sfârşit, pe poarta grea ce s-a deschis cu lenevie. Eram deja înăuntru. Eram pensionarii închisorii Suceava. Aliniaţi pe un culoar obscur, luminat numai de nişte opaiţuri fumegânde ce desenau pe pereţi nişte stranii umbre jucătoare, aşteptam extenuaţi începerea formalităţilor de încarcerare. Ni s-au scos lanţurile. Ce uşurare ! Majoritatea aveam glezna roasă până la sânge de veriga ce-o târâiam de trei zile după noi. Dar bucuria a fost de scurtă durată, căci pretextând ora târzie -era mult după miezul nopţii- percheziţia regulamentară nu se putea face. “Domnii gardieni” erau obosiţi. A trebuit să ne dezbrăcăm, rămânând numai în cămaşă şi indispensabili, ni s-au ţintuit din nou fiarele la picioare -nu ştiu de ce, căci eram între zidurile închisorii- şi am fost conduşi, aşa dezbrăcaţi, într-o cameră comună. În forma aceasta Voşniuc îşi punea în practică ameninţările de pe drum. Nici unul dintre noi nu mai putea reacţiona. Eram prea obosiţi pentru a schiţa cel mai mic gest de protest. Camera unde am fost aşezaţi avea un prici mare de-a lungul unui perete întreg, făcut din scânduri şi acoperit cu nişte rogojini. Drept învelitoare numai acoperişul, căci eram la ultimul etaj. Am pus rogojinile pe jos pe lespede şi ne-am aşezat fiecare cum am putut : în pat pe scândurile goale iar jos pe rogojinile îngheţate de răceala pietrei. Pe noi aveam doar cămaşa şi indispensabilii. Frigul era groaznic. Prin numărul nostru căutam să-i atenuăm furia, strângându-ne unii în alţii. Nu puteam vorbi, căci strângeam fălcile pentru a împiedeca dansul nebun al dinţilor. Drept mâncare ni s-a adus la prânz un terci de mălai. Nu ne puteau oferi altceva deoarece, sosind târziu, nu eram băgaţi în porţie până în ziua următoare. Din bunăvoinţa domnului director însă -aşa ne-a spus Voşniuc- ni se preparase special acest suculent prânz.

    Terciul nu era bun, avea miros de mucegai, dar reprezenta ceva cald în stomacurile noastre. De percheziţia lucrurilor şi definitivarea stării noastre în penitenciar, nici vorbă însă. Nu avea ordin . . .. nu aveau timp . . . Aşa ni se răspundea invariabil la întrebările noastre. Trei zile a durat starea aceasta. Dezbrăcaţi, legaţi de picioare şi claie peste grămadă în camera aceea, făcea aceasta parte din opera de reeducare ce se încerca cu noi. Iar când, în sfârşit, ni s-a făcut percheziţia am rămas cu aproape nimic din aşa de puţinele noastre lucruri. O cămaşă în dungi reprezenta Garda de Fier. Un pulover de culoare verzuie sau chiar albastră reprezenta verdele legionar şi era confiscat. O haină mototolită în careuri purta pe ea semnul fatidic pentru ei, iar batistele a căror dungi marginale se încrucişau la colţuri erau corpuri interzise. Majoritatea dintre noi purtam deja hainele vărgate ale deţinuţilor. L-am întrebat pe primul-gardian -căci el conducea operaţia şi făcea recunoaşterea corpurilor delicte ale boarfelor noastre- cum se explică că nu se confiscau şi aceste haine, deoarece purtau dungi mult mai pronunţate decât sărmanele noastre cămăşi?

    “Să nu mă-nveţi tu pă mine regulamentul închisorii”, fu răspunsul său.

    În sfârşit ni s-au scos definitiv şi fiarele, ne-au făcut fişele de încarcerare cu amprentele digitale ale fiecăruia şi am fost repartizaţi pe diferite culoare. Unii au fost băgaţi în camere comune -aveau condamnări uşoare- iar alţii în celule individuale.

    Celula noastră era tristă. La fel ca toate celulele din lume. Dar aceasta părea şi mai tristă încă. Patru paşi în lung, un pas şi jumătate în lat erau dimensiunile ei. Lespezile de piatră de pe jos pe care în fiecare dimineaţă trebuia să le ungem cu păcură -aşa era regulamentul- desprindeau un miros greu, ameţitor. Pereţii fumurii erau plini de inscripţii săpate în ei de toate generaţiile de deţinuţi care au trecut pe aici. Multe inimi străpunse de suliţe, multe inscripţii plângăreţe şi multe pornografii deasemenea erau zgâriate pe aceşti pereţi. O uşă de fier, încuiată cu o cheie cât toate zilele ce atârna la brâul gardianului de secţie, o unea cu culoarul. Opusă uşii şi destul de sus pentru a nu avea acces la ea, străpungea zidul gros o fereastră cu zăbrele ruginite. Geamurile mate de murdărie fuseseră cândva vopsite cu alb. De-a lungul unui perete zăcea, obosit de bătrâneţe, un pat de fier ce cândva fusese vopsit. Salteaua de paie ce de mult se transformase în pleavă, făcea nişte curioase protuberanţe destul de incomode când te întindeai pe ea. Mai exista şi o pătură aspră mai mică decât cele obişnuite, aşa că dacă încercai să-ţi acoperi pieptul se dezgoleau picioarele şi invers. Singura formă acceptabilă de a te păzi contra frigului era să-ţi aduci genunchii la gură, căci numai aşa pătura penitenciarului realiza integral acoperirea corpului. În colţul de lângă uşă domnea hârdăul atât de temut de pudicitatea noilor condamnaţi. Şi nimic mai mult, căci în celulă nu aveai dreptul să ţii nimica. Vesela noastră particulară rămăsese la magazie împreună cu celelalte obiecte confiscate. Se repartizau, atât la prânz cât şi seara, cele trebuincioase : o strachină de pământ şi o lingură de lemn, amândouă proprietatea închisorii. După întrebuinţarea lor se scoteau afară, se adunau de către ordonanţa de drept comun şi tot el le spăla. Apoi le repartiza din nou pe culoare lângă uşa fiecăruia, aşteptând întrebuinţarea următoare. Acest sistem absurd, pe care nu-l mai întâlnisem la alte închisori pe unde am colindat, constituia un adevărat calvar pentru noi. Niciodată nu ştiai cine a mâncat înainte din strachina respectivă, mai ales că erau acolo şi destui deţinuţi de drept comun -indivizi de toate categoriile- . Scârba cu care ne mâncam porţiile de ciorbă era permanentă. Noroc că mâncarea nefiind deloc grasă, spălatul strachinilor era uşurat. Mai greu era cu lingurile de lemn, care purtau obraznic de evident urmele întrebuinţărilor anterioare. Soluţionasem însă repede şi problema aceasta. Pur şi simplu, nu le întrebuinţam. Ne sorbeam ciorba noastră direct din strachină ca pe un ceai, de care, de altfel, nu se diferea decât prin mirosul ei dezgustător.

    Cărţi, hârtie sau creion nu se pomeneau acolo. Ţin minte că după câteva zile de la încarcerarea noastră, i-am cerut gardianului Biblia ce-mi fusese oprită la magazie cu lucrurile confiscate. S-a uitat la mine cu curiozitate, cum te uiţi la o fiinţă stranie, din altă lume. Părea speriat de îndrăzneala mea. Carte în celulă ? Asta nu se mai pomenise în Suceava. (Mult mai târziu, după plecarea lui Mănaru, mi-am putut recăpăta Biblia).

    Aşa că ziua întreagă ne-o petreceam între aceşti strâmţi pereţi fără a putea face nimica care să ne sustragă atmosferei apăsătoare ce domnea înăuntru. Singurătatea căpăta astfel aspecte dureroase în celula Sucevei. Eram sculaţi cu regularitate la 4 şi jumătate – 5 dimineaţa pentru a ne lua porţia de terci nesărat, care constituia micul nostru dejun cotidian. Se întindea lung după aceea aşteptarea mesei de prânz. Opt ore de aşteptare, cu stomacurile goale, cu gândurile goale, cu sensul existenţei noastre acolo mai gol încă de orice conţinut. Opt ore întregi plimbându-ne cu ochii pe pereţii înnegriţi şi goi, cu aceeaşi pată de cer posomorâtă ce se prelingea în celulă prin ochiul ferestrei deschise. Aceste opt ore erau tot atâtea eternităţi. Ce greu trecea timpul la închisoarea din Suceava ! Părea că se distreză nebunatic, trecând prin culoarele şi celulele noastre în ritmul unui melc somnoros. Singurele puncte de reper în jurul cărora ni se învârtea toată viaţa erau numai prânzul, plimbarea de o oră după masă (când nu era suprimată de capricioşii administraţiei închisorii) şi cina. Între ele se întindea chinuitor nimicul. Aşteptarea. O lungă şi dureroasă aşteptare, fără conţinut, fără o ceva determinant. Nu puteam gusta din voluptatea ei, căci în Suceava ea nu avea obiect, nu se concretiza în nimic. Un nimic chinuitor, înăbuşitor. Fiecare fibră a cărnii, fiecare firişor plăpând al nervilor noştri se dispersau, se scufundau în acest nimic haotic. Ne strivea, ne pierdeam în el. Noi înşine deveneam un nimic în care numai foamea noastră, numai durerile reumatismelor noastre, sau scărpinările noastre erau expresii tangibile de viaţă. Şi aceasta ceas după ceas, zi după zi, luni întregi.

    Totuşi încercam să nu ne lăsăm copleşiţi, să dăm bătălia acestei atmosfere distrugătoare. Ore întregi ne refăceam viaţa din crâmpeie de amintiri. Luam câte o problemă şi încercam dezvoltarea ei logică, într-o imaginară convorbire cu noi înşine. În fiecare zi ne impuneam această disciplină mintală, ca un ultim remediu ce ne stătea la îndemână pentru a nu ne prăbuşi. Iar când nu ne puteam gândi, ne rugam. Ne rugam de multe ori pe zi. De câte ori simţeam slăbindu-ne forţele, de câte ori simţeam gândurile încâlcindu-ni-se grotesc unele în altele, ne rugam. Rugăciunea ne făcea un mare bine. Se linişteau zbuciumările sufletului, ni se limpezeau iarăşi gândurile noastre. Iar când nu ne mai puteam nici măcar ruga, căci erau zile când nervii noştri slăbiţi şi excitaţi nu ne mai permiteau nici cea mai mică concentrare, ne plimbam prin celulă în sus şi-n jos, numărând paşii cu glas tare pentru a omorî ecoul lor trezit de lespezile de piatră, ecou ce ne irita şi mai mult nervii. Patru paşi în sus, patru paşi în jos. De câte ori nu am ajuns cu numărătoarea lor la 10 şi 15.000 de paşi, făcuţi acolo în spaţiul de trei metri ai celulei mele. Când totul se învârtea în jurul nostru, cădeam pe paturi şi dacă adormeam ameţiţi câteva minute ni se părea o mare realizare.

    De asemeni ne făcea un mare bine ora de plimbare regulamentră, când nu ni se anula din diferite considerente. Mişcându-ne în cerc, la doi metri distanţă unul de altul, ne umpleam plămânii de aerul curat al dealurilor sucevene, înşelam vigilenţa gardianului păzitor şi mai prin semne, mai prin şoapte abia perceptibile, schimbam impresii între noi, ne strecuram noutăţi aflate, ne încurajam reciproc. Întâlnirile noasrtre, chiar aşa, tacite, ne provocau o relaxare generală a nervilor, o pace internă plăcută. Nu mai erai singur. Alături de tine alte fiinţe de care te lega aceleaşi idealuri, cu aceleaşi gânduri şi aceleaşi dăruiri sufereau aceleaşi lovituri infame pentru credinţa lor. Suferinţa noastră căpăta proporţii, se sublima, se proiecta în sus ca un grandios monument clădit zi de zi din trudele tuturor. Nu mai eram singuri. Eram un tot, un tot organic pe care nu-l va putea distruge acea coaliţie a urii care zbiera frenetic şi hămesită în jurul nostru. Jocul pasiunilor lor mărunte nu se va putea realiza. Ei ne loveau infam, cu laşitate disperată, noi priveam rugul martirilor noştri, puneam temelie cu suferinţele proprii şi ne rugam lui Dumnezeu. Eram mai tari decât ei. Întotdeauna am fost mai tari decât ei. Niciodată nu am simţit cu intensitatea cu care am simţit-o în Suceava, comunitatea de gânduri, de năzuinţe şi de destin a noastră, a tuturor legionarilor. Ne întorceam în celulele noastre liniştiţi. Acolo reluam lupta cu golul ce ne înconjura şi voia să ne distrugă. Rezistam. Trebuia să rezistăm. Aveam suficientă tensiune internă pentru a putea rezista.

    Mănaru şi ai lui îşi dădeau seama de marele efect ce-l avea asupra noastră plimbarea regulamentară. De aceea încerca să o limiteze cât mai mult. Toate motivele erau speculate în acest sens. Îmi aduc aminte de un camarad căruia i se ţintui fereastra în cuie şi i s-a anulat total plimbarea. Motivul ? Cum de nu ! Fiind înjurat în mod murdar de un gardian i-a aruncat acestuia blidul cu ciorbă ce tocmai îl primise în cap. După sesiunea regulamentară de la Cazinca a fost aruncat în celula lui. 40 de zile a trăit acest om singur, între cei patru pereţi goi, fără să-şi poată aerisi camera, fără să-şi poată scutura pătura, fără să poată vedea pe nimeni, decât figura sinistră a călăului său. A rezistat însă disperat încercărilor de anihilare. Când, după plecarea lui Mănaru, a fost scos afară, păşea printre noi tăcut, cu privirile pierdute. Nimeni nu a fost capabil să-l facă să vorbească în primele zile. Încet, încet îşi reveni însă şi ne povestea ce groaznice senzaţii de destrămare a fiinţei lui a simţit în tot acest timp.

    În ceea ce priveşte alimentaţia, era şi ea specială, căci Mănaru imprimase amprenta specificului său în toate aspectele vieţii deţinuţilor din Suceava. Terciul de mălai, în care mălaiul se manifesta doar prin culoarea gălbuie ce-o dădea acelei ape călduţe şi prin gustul de mucegai ce nu-l părăsea niciodată, constituia masa de dimineaţă. Ciorba de toate zilele era cea de sfeclă. Ciorbă de sfeclă la prânz, ciorbă de sfeclă, seara. Gustul ei nu excita deloc apetitul. Îmi amintesc de primele zile ale mele în Suveava când, cu toată foamea mea, cu toată grozava mea foame, mi-a fost imposibil să gust cel puţin faimoasa ciorbă de sfeclă. Mă limitam la boţul de mămăligă cenuşie şi cleioasă ce-ţi lăsa toată ziua un gust amărui în gură. Şi majoritatea camarazilor făceau ca mine. A trebuit însă să-mi înfrâng scârba, căci nevoia unui aliment se făcea tot mai mult necesară. Sorbind pentru prima oară acea zeamă roşiatică am simţit o sudoare rece năpădindu-mi tot corpul. Această sudoare mi-a revenit regulat, de câte ori muiam buzele în ciorba de sfeclă din Suceava. De multe ori însă, fie că nu se găseau sfecle pe piaţă, fie că preţul lor nu se acomoda cu sărmana noastră alocaţie de deţinut politic, sfecla se înlocuia cu borhot. În apropierea Sucevei se afla o mare fabrică de zahăr aşa că subministrarea acestui reziduu era asigurat permanent şi, probabil, la un preţ interesant pentru administraţie. Se fierbea borhotul puţin în apă, se adăuga puţină verdeaţă pe deasupra şi ciorba noastră era gata. În astfel de ocazii porcii tuturor gardienilor făceau banchet. De multe ori ciorba noastră se prepera nesărată, luând un gust şi mai îngrozitor. Alte ori se prepara cu raţia întreită de sare, transformând nenorocita de ciorbă într-o saramură ce ne ardea buzele. Cum aceste accidente se întâmplau destul de des, intenţionalitatea era vădită. De două ori pe săptămână ni se schimba meniul : joia şi duminica. Joia se obişnuia o ciorbă de fasole sau cartofi, iar duminica de arpacaş cu carne. În ce priveşte ciorba de joi, niciodată nu eram siguri de compoziţia ei. Ne distram de multe ori, încercând în timpul plimbării să descoperim compoziţia ciorbei noastre. Unii spuneau că a fost fasole, alţii susţineau că era de cartofi şi rare ori se ajungea la unitate de criterii. Faptul este uşor de explicat. Mâncările se preparau cu raţii mult inferioare celor regulamentare -şi în asta Mănaru nu prea făcea caz de regulament- iar bucătarii, deţinuţi de drept comun, la împărţirea ciorbei în hârdaiele respective, ne scoteau nouă, deţinuţilor politici, zeama de deasupra iar restul îl trimiteau prietenilor lor. N-o făceau din rea credinţă. Îi rodea şi pe ei aceeaşi teribilă foame, foamea din Suceava. Iar ciorba de duminică era un dezastru. Singura zi din săptămână când în programul alimentaţiei noastre ar fi trebuit să intre proteinele provenite din carne. De câte ori însă, eu personal cel puţin, am văzut ceva asemănător a carne prin farfuria mea, era aceasta sau o bucată de bojoc, sau de burtă, mai tare decât talpa, sau un osicior de care atârnau încă disperate câteva firişoare zdrenţăroase de carne.

    Numai de două ori pe săptămână ni se dădea pâine. O pâinişoară cât un pumn de pitic. Dispărea cu o rapiditate de nălucă şi era singurul moment când simţeam o relativă satisfacere a apetitului nostru sălbatic. Restul zilelor ne mulţumeam cu mămăliga. Nu ştiu din ce era făcută însă avea o culoare tuciurie şi mult timp după terminarea mesei noastre o simţeam încă în stomacuri ca pe un bulgăre ce rezista digestiei.

    Mâncam aşezaţi pe pat, cu mămăliga pe un genunchi şi strachina cu zeamă pe altul. Mâncam repede, ca într-o corvoadă obligatorie şi neplăcută de care vrei să scapi cât mai curând.

    La toate acestea se mai adăugau şi mizeriile inerente unei închisori din România. În special ne descompunea lipsa totală de igienă. Gângănii nedorite, supărătoare, scârboase îşi făcuseră adevărate cuiburi pe corpurile noastre, iar numărul lor înspăimântător era în creştere progresivă. Din orice parte a corpului, la orice oră din zi sau din noapte puteam scoate de pe noi specimene dezgustătoare şi bine crescute. Erau, împreună cu ploşniţele, singurele fiinţe care trăiau bine în închisoarea din Suceava. Le omoram mereu, dar nu le puteam răzbi. Toate măsurile pe care le lua administraţia închisorii era tundera părului, ungerea lui cu gaz şi găurirea pielii cu anti-tifice. Baie nu am făcut decât de două ori în tot timpul perioadei Mănaru, iar insecticidele erau lucruri necunoscute în Suceava.

    Aşa s-a scurs viaţa noastră în acea închisoare până când, într-o zi, am fost adunaţi toţi în curtea închisorii, unde Mănaru voia să ne vorbească. Ce mai voia oare omul acesta să ne mai spună ? Ne mai ţinuse câteva discursuri şi-i cunoşteam sloganele enervante. De data asta însă era ceva special. Era discursul de despărţire. Mănaru pleca din Suceava pentru a învenina viaţa altora în alte închisori. Încercând să justifice viaţa grea împusă nouă prin ordinele primite de la Centru, aveam impresia că acest individ crud insinua un alibiu pentru o eventuală zi de mâine. Ne uitam cu scârbă la el. O scârbă imensă ca în faţa unei tărătoare pe care o simţi atingându-ţi pielea. Stăteam acolo, în faţa lui, ca nişte schelete pe care atârnau grotesc hainele vărgate de puşcărie. Un front întreg de schelete din care numai ochii emanau sclipri de viaţă, iar el, această brută care ne adusese în această situaţie, impasibil şi laş, încerca să se justifice, să se scuze cu formula ordinelor primite. Când la sfârşitul discursului a încercat să-şi ia rămas bun, o tăcere profundă a fost răspunsul frontului nostru.

    Cel ce a venit după Mănaru la direcţia închisorii era complet opusul celui ce a plecat. Şi-a dat seama numaidecât de situaţia noastră şi prima măsură pe care a luat-o a fost să ne lase toată ziua în curte, în aer curat, în bătaia soarelui. Ne găseam cu toţii într-o stare de anemie pronunţată. Îmbunătăţi numaidecât mâncarea şi a ordonat o asistenţă medicală serioasă. A permis corespondenţa cu familiile şi au început să sosească pachete cu alimente. Încet, încet am intrat într-un fel de convalescenţă. Câţiva au fost trimişi repede la penitenciarul-spital din Braşov. În plămânii lor, experienţa Mănaru a lăsat urme dezastruoase.

    Acest om, pentru care recunoştinţa noastră va fi permanentă, nu a rămas mult la direcţia penitenciarului din Suceava. Câteva luni mai târziu a fost transferat la altă închisoare numai de deţinuţi de drept comun. Colonelul Petrescu aflase de bunăvoinţa directorului faţă de suferinţele şi necesităţile noastre. Se zvonea că Voşniuc făcuse nenumărate denunţuri.

    Dar eu nu mai eram la Suceava, căci într-o zi , înlănţuit din nou, împreună cu alţi camarazi străbăteam din nou Suceava, transferaţi la alte temniţe din ţară, spre alte experienţe pe care guvernul român le făcea cu noi, legionarii.

    Aici sfârşeşte povestea Sucevei, acel “mormânt fără cruce”. Multor cititori li se va părea neverosimilă. Mie chiar, cu toate că trăită, mi se pare astăzi neverosimilă, mi se pare un coşmar. Şi totuşi e o frântură numai dintr-o mare realitate. Realitatea suferinţelor legionarilor în temniţele româneşti unde erau aruncaţi de administraţia ţării pentru a nu-i turbura guvernarea cu imperativele româneşti pe care le propunea Mişcarea Legionară. Pentru mulţi dintre noi, pe lângă timpul pierdut acolo când puteam fi mai folositori neamului nostru ce se afla în război, a mai însemnat şi lăsarea de fâşii din sănătatea noastră pe culoarele înegrite ale acelei sinistre închisori.

    Barcelona, Spania, Iulie 1957

  • Tiberius Domozină-Romanați: – Sunt aproape de a publica cea mai completă lucrare ce tratează relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară

    image 2023 08 07 010735024

    Domnule Domozină, cine sunteți dumneavoastră și cu ce vă ocupați, în general?

    Sunt fiu de țărani din Romanați. Părinții mei s-au născut în comunele Cezieni (mama) și Ianca (tatăl), dar eu sunt născut în Caracal. Pe linie paternă sunt nepot al iubitului comentator sportiv din Ianca, Sebastian Domozină. Având ca pasiune studiul istoriei, am „săpat” și în istoria familiei mele și am fost mândru să descopăr că la temelia României moderne au stat și oasele strămoșilor mei ce au căzut la Plevna, la Odessa, la Iași și au luptat la Oituz, la Mărășești, apoi pe frontul de est și de vest ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu doar atât, dar numele Domozină este curat de orice compromisuri în fața comunismului, fiind prezent în temnițele roșii.

    Este o moștenire morală care obligă și pe care încerc să o port pe umeri, fără a o altera. Legat de profesia mea, sunt un sociolog ce iubește istoria, mai ales perioada secolului trecut, în care țara noastră a oferit lumii cea mai puternică opoziție la expansiunea comunismului în Europa și cele mai multe jertfe. Pentru asta mi-am dedicat timpul studiului arhivelor naționale și CNSAS (unde sunt cercetător acreditat) și al memorialisticii anticomuniste.

    A fost necesar ca toată această muncă de cercetare să o împletesc apoi cu activitatea de scriitor în cadrul Ligii Scriitorilor din România. O privesc ca pe o datorie de onoare, prin prisma moștenirii despre care vă vorbeam mai devreme.

    Credeți că, în vremurile internaționaliste pe care le trăim,  cuvintele patriot, naționalism, neam și țară ar trebui interzise, pe motive de discriminare, extremism, încălcare a drepturilor unor minorități etc.?

    În primul rând aș vrea să fac o diferență clară între naționalism și patriotism. Petre Țuțea spunea că naționalismul este o stare de grație, ce nu poate fii influențată din exterior. Ceva ca un dar cu care te naști. În schimb patriotismul îl definește ca pe o datorie cetățenească. Orice imigrant ce primește cetățenia unei țări va deveni un patriot sub drapelul respectiv. Așadar, două stări complet diferite, chiar  antagonice aș putea spune, patriotismul transformându-se, pentru farisei, într-o dezertare de la naționalism și o armă a globalismului distrugător al identităților naționale.

    Naționalismul este legat de neam, iar patriotismul de țară, ca să folosesc cei patru termeni prezenți în întrebarea dumneavoastră. Naționaliștii nu pot fi atașați decât națiunii creatoare a statului respectiv. Patrioții însă, pot iubi o țară, fără a le păsa de națiunea ce a creat-o. Am jonglat puțin cu aceste concepte, pentru a vă răspunde mai ușor la întrebare. Și răspunsul este că naționalismul este deja înlocuit cu patriotismul, pe măsură ce fondul etnic și cultural al națiunilor se diluează, prin fenomenul imigrației masive și al războiului cultural, pe care neomarxiștii l-au declarat națiunilor creștine europene. Nicio ființă nu acceptă moartea fără a încerca să se apere, iar națiunile, ca ființe vii, colective, nu fac nici ele excepție. Nu cred că mormântul globalist ce li se pregătește va fi primit fără luptă, iar asta se observă deja în rezultatul votului europenilor.

    Ca scriitor pe temele tulburi ale istoriei noastre, cum catalogați agresiunea, invazia și cruzimea Rusiei lui Putin față de Ucraina?

    Din perspectiva naționalistului creștin român, a cărui familie și societate au fost lovite și însângerate de expansionismul rusesc, în ultimul secol, nu pot fi decât șocat, indignat și solidar cu cei atacați. Rusia nu a arătat milă niciodată victimelor sale. Este o caracteristică a psihicului rusesc, format în hăul stepei asiatice. Denazificarea Ucrainei, îmi sună ca denazificarea României după 23 august 1944. Și atunci a început o „vânătoare de vrăjitoare”, în care orice opozant al sovieticilor era internat în lagăr sau executat pentru „denazificare. Să ne imaginăm ce ar fi urmat în Ucraina dacă invazia inițială rusească reușea și țara era ocupată. Era aceeași rețetă veche de un secol: gropi comune, deportări, lagăre, desființarea Statului Ucrainean. Cred că știu asta prea bine și ucrainenii și de aici rezistența fanatică pe care o opun rușilor, ce amintește despre vitejia finlandezilor în fața sovieticilor în Războiul de Iarnă din 1939.

    Pe de altă parte, ca istoric ce privește evenimentele cu un mare ochi critic, îmi este clar că acest conflict este dorit, susținut și chiar provocat de SUA, prin pătrunderea în zona hegemonică tampon rusească. Ucraina este un stat născut dintr-un URSS ce a murit la naștere. Ea deține teritorii cu populații străine, ce au aparținut în trecutul recent tuturor națiunilor ce o înconjoară. Mai mult, Ucraina este un stat profund corupt și antidemocratic ce săvârșește un genocid cultural asupra minorităților naționale. Peste o sută de școli românești au fost închise acolo, în ultimii 20 de ani, iar acum limba română este interzisă cu totul în învățământ. Eu nu pot uita cum la granița Ucrainei trona un afiș pe care scria în limba română: „Interzis accesul cu bunuri culturale. Era vorba evident despre cărți în limba română. Am coordonat campanii de donare de cărți comunităților de români de peste granițe, trimițând peste 10 mii de volume, și vă pot spune că cea mai puternică cenzură a limbii române am întâlnit-o în Ucraina și în Serbia.

    Nu pot uita de asemenea că nu am putut părăsi Ucraina până nu am plătit mită vameșului, deși nu încălcasem nicio lege. Acolo era o regulă: numerele de România înseamnă bani. Luând în calcul cele expuse mai sus, putem trage concluzia că Ucraina a avut ursitoare rele, iar destinul său rămâne un mare semn de întrebare.

    În perioada interbelică, pe vremea Gândirismului lui Crainic, Dimitrie Gusti, Vasile Voiculescu, Blaga, Ion Pillat, Pan. M. Vizirescu și alții, naționalismul românesc era reprezentat de cărturari, nu de indivizi fără ocupație, lumpen proletari ori adepți ai stalinismului și ocupației rusești. Cum se face că intelectualitatea română de azi cântă „Internaționala Socialist”, cu sediul la Casa Albă?

    Naționalismul, prin natura sa, nu poate fi decât un curent elitist. Să nu uităm că părintele naționalismului românesc este Mihai Eminescu. Reprezentanții naționalismului își cunosc și înțeleg istoria și menirea individuală și colectivă, națională. Și pentru destinul național stau gata să lupte și să se sacrifice. Să luăm, spre exemplu, cea mai naționalistă generație a noastră, cea interbelică. A însumat atâtea minți geniale, încât îmi este greu să sper că vom mai dobândi ceva similar, într-un interval atât de scurt, până la sfârșitul istoriei. Și cum au sfârșit acei tineri extraordinari? Cu câteva excepții ce s-au expatriat, au fost mitraliați, în șanțul drumului sau la zid, în temnițele lui Carol al II-lea, au murit, cu miile, pe frontul de est, trimiși de generalul Antonescu, cu ordin special secret de asasinare, sau au putrezit, în închisorile comuniste. Nu a existat în istoria României o generație mai frumoasă, zdrobită cu atâta ură de tiranii zilei.

    Am citit de curând unul dintre interviurile luate slătineanului Pan Vizirescu și acesta face, la un moment dat, o observație extraordinară. Spune el că Ion Moța, liderul legionar ce a murit în Spania, luptând împotriva trupelor comuniste, în războiul civil, era superior ca intelect lui Emil Cioran. Și are dreptate. Dar nu numai în privința lui Moța. Au fost zeci de lideri interbelici ai studențimii românești ce îi depășeau, în intelect și potențial, pe Cioran sau Eliade. Și toți, dar toți au sfârșit asasinați de Carol al II-lea sau Ion Antonescu. Cine a pierdut atunci? Mișcarea Legionară? Aiurea. A pierdut România, Europa și întreg mapamondul. Aceia erau oamenii ce puteau opri comunizarea României și expansiunea roșie către Occident. Puteau așeza cultura națională pe coordonate geografice și istorice globale și universale. Să revenim puțin la Ionel Moța, fiul protopopului ce a ctitorit catedrala din Orăștie. Moța a murit, în Spania, la 13 ianuarie 1937, în fața Madridului ocupat de comuniști. Lângă el, a mai murit un avocat bucureștean, o inteligență remarcabilă, căruia Iuliu Maniu îi oferise, în trecut, postul de ambasador, la Roma. Îl chema Vasile Marin. Interesant este altceva, și anume cum au murit. Aceste detalii s-au aflat, mult mai târziu, când liderii comuniști și-au publicat memoriile. Astfel, aflăm că, în tranșeele din fața lor, se afla Valter Neulander, ce comanda o brigadă internațională comunistă.

    El a auzit vorbe românești în tranșeele naționaliste și a dat artileriei comuniste coordonatele exacte. În bombardamentul ce a urmat, au murit Moța și Marin, un obuz căzând lângă ei în tranșeu. Dar cine era acest Neulander, ce avea alergie la cuvinte românești? Ei bine, era nimeni altul decât tatăl lui Petre Roman. Ba, mai mult decât atât, și tunurile care au tras, se pare, că erau românești, căci Nicolae Titulescu ca ministru de externe al României, renunțase la un lot de armament franțuzesc pe care țara noastră îl plătise Franței și dispusese să fie trimise brigăzii lui Neulander o sută de tunuri și o escadrilă de aviație. A fost unul dintre motivele destituirii sale ulterioare. Și ajungem la întrebarea dumneavoastră. Iată cine sunt mentorii „elitelor intelectuale” de azi ce cântă Internaționala. Pentru că intelectualii postdecembriști au trădat cauza națională și s-au făcut gloabe la căruța partidelor neomarxiste și antinaționale, pentru funcții politice și alte recompense. Spre deosebire de intelectualii interbelici, ce au preferat moartea în masă, refuzând să slujească dictatori susținuți de puteri străine.

    Închei, amintindu-mi de marele Constantin Gane, autorul lucrării „Trecute vieți de doamne și domnițe”, care fusese ambasador al României, la Atena, în guvernul legionar, pentru a-și proteja frații aromâni din Grecia. După lovitura de stat dată de generalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler, în ianuarie 1941, a refuzat să îi servească regimul de dictatură militară. Mai mult decât atât, după venirea comuniștilor, a luat arma în mână și s-a alăturat unui grup de rezistență armată din munți, deși avea 62 de ani. A stat, apoi, ascuns alături de Lucian Blaga, încercând să părăsească țara și a fost arestat, când a încercat să își salveze biblioteca. A murit la Aiud. Toate acestea, în timp ce Sadoveanu cânta ode Partidului Comunist.

    Înțeleg că vă pregătiți pentru o lucrare de doctorat. Pe ce domeniu și ce temă?

    Doctoratul nu putea aborda decât domeniul istoriei. Tema aleasă este una foarte puțin cunoscută de către public – grupurile de rezistență armată anticomunistă din Oltenia. Lucrarea pe care o pregătesc va desființa un mit al istoriei naționale, și anume rezistența doar „din munți”. În Oltenia, nu sunt munți decât în partea de nord. În general, în cele 5 județe, sau 6, dacă includem și Romanațiul istoric, sunt cunoscute doar 4 grupuri de rezistență armată. Este o istorie ocultată, căci, numai în județul Romanați, am identificat, în arhive, 5 grupuri necunoscute până acum.

    Acestea nu au luptat în munți, ci în câmpie, în păduri, în viile de la Dunăre, unde Securitatea a tras cu artileria și pe ulițele satelor. În județul Olt, au fost și două răscoale țărănești anticomuniste, cu zeci de victime și sute de arestați, ce au înfundat temnițele roșii. Liderii acestor grupuri au fost executați și aruncați, în gropi comune, ce au rămas necunoscute, până astăzi. Este o istorie ce obligă, memoria fiind ultima formă de justiție.

    Ce-ați mai scris și ce veți publica în viitorul apropiat sau îndepărtat? 

    Sunt aproape de a publica cea mai completă lucrare ce tratează relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Cauzele acestui conflict ce a  dinamitat baza politică a României, chiar la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt mistificate, până în ziua de astăzi, când pseudoistorici încă vorbesc despre o „rebeliune”. În spatele dictaturii antonesciene se ascund monstruozități ce întrec imaginația oamenilor normali. Mânat de paranoia pierderii puterii politice, Conducătorul statului a condus o campanie de asasinare sistematică, pe front, a tineretului universitar și a elitei intelectuale formată din elevii Frățiilor de Cruce.

    Cinci mii de elevi și 15 mii de universitari au fost exterminați pe front, cu ordin special secret de asasinare, prin misiuni periculoase sau împușcare, pe la spate. Au căzut victime foști demnitari, miniștrii, ambasadori, profesori, ofițeri, artiști. Nici fiul filozofului Nae Ionescu nu a fost cruțat.   Dintre artiști a fost ucis, în Kuban, Haig Acterian. În Basarabia, este ucis pictorul Alexandru Basarab, specializat în gravură și membru al Cenaclului „Luchian”.

    Antonescu l-a trimis să demineze frontul, cu mâinile goale. Poetul Radu Gyr a scăpat de la moarte doar pentru că soldatul român, ce trebuia să îl împuște pe la spate l-a recunoscut și a refuzat să tragă. Numai până în anul 1942, poetul caracalean Virgil Carianopol identificase 20 de tineri scriitori exterminați pe front, ce ar fi putut deveni stâlpi de nădejde ai literaturii noastre. În închisorile din țară, tot din ordinul generalului dictator, tinerii naționaliști erau sterilizați chirurgical, pentru a nu mai procrea.

    Tot Antoneștii au introdus, în codul penal, infracțiunea de „ajutor legionar”, ce a fost preluată apoi de comuniști. Cu alte cuvinte, dacă donai o sumă de bani sau mâncare pentru cei din închisori, erai, la rândul tău, arestat. Comuniștii au mers până acolo încât au considerat „ajutor legionar”și îngrijirea mormintelor celor morți de către membrii familiei, ce erau condamnați la zeci de ani de închisoare politică din acest motiv. Da, aceste lucruri au fost reale, s-au întâmplat, deși par rupte din cărți de ficțiune. Iată ce război colosal  s-a dus împotriva naționalismului românesc în ultimul secol. De asemenea, pregătesc, în viitorul apropiat, o lucrare despre partizanii anticomuniști ai României în ansamblu. Țara noastră a avut prima, cea mai amplă și îndelungată rezistență anticomunistă armată din Europa, cu peste 1200 de grupuri destructurate de către Securitate și peste 100 de răscoale țărănești. Sunt chestiuni ce trebuiesc cunoscute de tineri și generațiile viitoare și, după cum afirmam mai sus, o consider o datorie și o moștenire primită, ce trebuie trecută intactă urmașilor.

    Ce înseamnă ROMÂNISM”?

    Românismul este mijlocul prin care  slujim idealul național. Românismul este dreptul nostru istoric, originea și limba noastră, România Mare, unionismul, fiecare slujbă în limba română ținută în bisericile din comunitățile istorice românești pe care statele vecine vor să ni le închidă. Românism înseamnă să vorbești românește de sute de ani în familie, în Balcani, chiar dacă nu cunoști scrisul, căci școlile românești au fost închise.

    Românismul, în ultimă instanță, este dorul de România. Dar românismul înseamnă sacrificiu, nu doar o simplă afirmație. Solidaritate cu tragedia națională până la identificarea cu ea. Pe cine nu doare starea României nu poate cunoaște românismul!

    A consemnat Dumitru Sîrghie

    Tiberius Domozină-Romanați: – Sunt aproape de a publica cea mai completă lucrare ce tratează relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară.

    sursa: Linia1.ro

  • Părintele Arsenie Papacioc: “România va avea un mare rol în istoria pământului ăstuia”

    papacioc

    „La 15 august 1914, de sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului, doamna Stanca aducea pe Iume, la o vârstă înaintată, la 47 de ani, pe cel de-al șaptelea ei fiu, pe care, inspirați, părinții l-au numit Anghel. De-a lungul vieții, mulți aveau să îl numească înger, referindu-se nu atât la etimologia numelui, cât la curăția viețil lui, care consfințea numele.

    Dintru început s-a vădit a fi sub ocrotirea Maicii Domnului, intrând în lume chiar de ziua praznicului sfintei ei adormiri. În și prin toată viața lui a cinstit-o deosebit pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și a îndrumat și pe alții spre mijlocirea ei sfântă. De multe ori, amintea o istorioară în care o fată se ruga Maicil Domnului așa: „Maica Domnului, arată-te a-mi fi Mamă”, iar Maica Domnului i-a răspuns: „Arată-te a-mi fi fiică!”. Pentru că Părintele s-a dovedit a-i fi un fiu bun de-a lungul vieții, și Maica Domnului s-a arătat o Mamă iubitoare.[…]

    La nașterea micului Anghel a avut loc un fenomen rar, ce a tulburat toată regiunea: o eclipsă de soare. Tatăl nu era acasă la nașterea fiului, din cauza serviciului ce îl ținea, de multe ori departe de casă. De aceea, atunci când a ajuns să-și vadă fiul de câteva zile, a exclamat cu bucurie: „A dispărut soarele și a apărut fiul meu!”. ”

    (Sorin Alpetri, “Între timp și veșnicie. Viața Părintelui Arsenie Papacioc” – Ed a II-a rev. și adăugită, Editura Accent Print, Suceava, 2015, pp.16-17. Sursa: Mărturisitorii)

    Țara Românească va avea un mare rol în istoria pământului ăstuia

    Părintele Arsenie Papacioc:

    – Basarabia e și-un tampon între noi și ruși, care ne mai ferește. Rușii – un popor fără fund. Și ungurii sunt foarte primejdioși. Câinoși. Eu am fost primar al Zărneștiului. Dom’le, toate fabricile erau conduse numai de unguri. Și s-a întâmplat de s-a făcut o mișcare în favoarea lor, în Ardeal. Au îndrăzneală de stăpân. Un popor foarte primejdios. Și acum, ei, care sunt intruși, vor să pună mâna pe Ardeal.
    – E obsesia lor.
    – Da. Mulți mă întreabă ce părere am despre Țară. Țara Românească, vă rog să mă iertați, spun cu îndrăzneală, simt că va avea un mare rol în istoria pământului ăstuia. Pentru că nu este pe o poziție de avangardă, ci de avanpost. Noi n-am luat niciun metru de pământ de la străini, și uite, din toate părțile trag de noi. Ce mă-sa caută-n Ardeal?! Să se ducă de unde-au venit!

    Cipurile reprezintă o mare primejdie!

    – Părinte, cum ne îndemnați să luptăm împotriva însemnării acesteia cu cipuri?
    – Ehei, asta-i o mare primejdie, dragă! Nu credeam să înceapă așa de curând. Fără discuție, nu trebuie acceptat cu niciun chip! …Mă întreabă oamenii: „Ce facem?”, eu le spun: „Dom’le, eu nu accept. Atâta pot să vă spun!”. Vor să ne bage cipul în piele, în cărțile noastre de identitate. O mare primejdie!

    Niciun soldat nu s-a îmbrăcat în haine soldățești să fie înfrânt

    Însă, dragii mei, eu am fost militar. Și un maior, Arthur Popescu, mă ținea pe lângă el. Comanda un batalion. Era ofițer superior. Făceam strategii militare. După ce-a murit, am raportat generalului că am preluat comanda batalionului. În armată n-ai cum să stagnezi. Nu trebuie să știe inamicul lipsurile tale. Și, dacă se poate, să știi și ce gândește el. A rămas uimit generalul. Mai mult decât atât! Am cerut o intervenție pe dreapta, cum era poziția. Eram pe poziții militare, nu pe vârful crestei. Acolo te reperează, știți? Și, până la urmă, s-a terminat, m-a chemat și m-a îmbrățișat generalul. Mi-a zis: Dacă te fac general, primești? Zic: primesc, dar nu mă faceți.
    Eram un militar care gândeam. I-am spus: domnule general, niciun soldat nu s-a îmbrăcat în haine soldățești să fie înfrânt. Nu există înfrângere. Dar trebuie să știi întâi să mori.
    Eu nu sunt pentru nevoință, sunt pentru stare de prezență continuă. Să înviezi în fiecare zi. Că viața înseamnă moarte continuă. Toată măreția învierii n-ar fi fost așa de grozavă dacă n-ar fi fost crucea mai întâi. Și de-asta spun: orice jertfă e foarte bine primită și te adaugă, îți dă contur. Ești om!
    Te rogi ca un om, și nu ca un închipuit om. Sfântul Grigorie de Nysa a spus că Dumnezeu este copleșitor și de neînțeles. Dumnezeu are încă taine nedescoperite nici de îngeri, nici de om.

    Hristos ne-a dat să înțelegem că trebuie să știm să murim

    Omul este stăpânul creației. Este singura verigă posibilă între Dumnezeu și creație. Omul! Și satana luptă din răsputeri să ne pună în situația să nu recunoaștem că suntem de o însemnare cu Dumnezeu. Poate să zică el orice, suntem creație, chip și asemănare, și sigur că nu-i convine. Dar e necesar și dracul. Ce ne facem fără el? Ajută foarte mult în lupta noastră, în angajamentul vieții noastre ca luptători. Că nu văd un om să nu lupte. N-are chip dumnezeiesc în el atunci! Iisus Hristos, Dumnezeu fiind, a luptat. A luptat ca un ostaș, pur și simplu, ca cel mai neînsemnat om, ca cea mai neînsemnată ființă. A luptat. Că dacă nu lupta, nu murea! Și tocmai asta ne-a dat să înțelegem. Să știi să mori!
    În mic, în mare, dacă nu știi să jertfești, ești un profitor. Un trândav. Și nu poți să ridici niciun fel de steag. Nu trebuie renunțat la jertfă. Dracul luptă împotriva noastră, dar nu-și dă seama că luptă cu rezultate pozitive pentru noi.
    Stare de prezență continuă recomand, nu nevoință. Posturile Bisericii, bineînțeles, nu le putem ignora. Și nici n-aveam voie să ne atingem de ele. Decât să le executăm.
    – Ca un soldat.
    – Și nici n-aveam voie să ne atingem de ele. Decât să le executăm.
    Am stat și cu Părintele Cleopa prin păduri. Ei, din familie, înclinau spre nevoință. El avea un frate, Vasile, care era la oi. Cel mai în vârstă dintre ei. Și Cleopa era cel mai mic în vârstă. Tatăl lor a fost un trăitor. Dar venea cu sistemul ăsta acasă. A moștenit nevoința. Și avea un frate, monahul Gherasim, care dormea într-un coșciug, cu paie de ovăz și cu cruce, ca la cimitir, la cap.
    Părintele Cleopa era pentru nevoință. Eu sunt pentru prezență continuă.

    Să ne simțim cotul unul la altul

    Marea greșeală strategică este că nu facem unitate durabilă între noi în momentul istoric pe care îl trăim. Ne arătăm pozele unul la altul. În sfârșit, avem avantajul ca să ne pomenim în rugăciune, ăsta e un mare lucru. Dar nu putem caracteriza un călugăr sau un creștin după amănunte. E foarte complex. E foarte complicat un om simplu, zice Dostoievski. Așa să ne ajute Dumnezeu, mă bucur că ne cunoaștem, și sper să nu fie numai atât.
    – Ne-ați făcut un cadou minunat.
    – Să ne simțim cotul unul la altul.

    E nevoie de luptători de front, nu de teorii

    – Vă mulțumim mult! Și să ne ajute Dumnezeu si cu cipurile astea, să ne împotrivim…
    – Împotriva lor, ăsta e răspunsul. Sunt deja propovăduite. V-ați gândit ce-i cu numărul 666? Dracul se consideră creatorul lumii. Ce îndrăzneală, vă dați seama! 666 adunate ca simple unități, însemnează 18. 18 cete, 9 sus și 9 jos. Satana crede că el e Dumnezeu. Scuipat, bătut, amărât, El e Dumnezeu și gata. Și e propovăduit, spune Sfântul Ioan Evanghelistul, spune Apocalipsa, sunt semne de Apocalipsă. Noi nu credeam, noi care ne gândeam la Apocalipsă cu vreme de groază, să înceapă să ne ia în primire și pe noi. Nu pot să concep, să accept 666. Cum e asta? Le dăm cu crucea-n cap!
    E nevoie de luptători de front, nu de teorii.
    – Păi, Sfinția Voastră sunteți luptător de primă linie. De-aia am venit aici.
    – Ați venit că a vrut Dumnezeu să ne cunoaștem. Nu-i nici o noutate! Noutatea a adus-o Hristos!
    Pentru că dacă ar fi vorba, în spital eu mă consideram pregătit de moarte, că e o vârstă, sunt 95 de ani! Și nu mă găseam. Că Dumnezeu nu ne judecă după poruncile lui Moise, ne judecă după talanții pe care-i avem fiecare. După câte ți s-a descoperit! Să nu crezi că e o glumă! Morții nu trebuie să-i faci o cafea! Nu-i glumă!
    Am plâns în spital! Mă tem mai mult de iubirea lui Dumnezeu decât de pedeapsa lui.

    Și Iuda ar fi putut fi iertat, dacă se pocăia!

    Noi nu putem face o greșeală pe care a făcut-o Sfântul Apostol Petru, să te lepezi de Hristos. S-a lepădat, dar s-a căit. Și a fost iertat! Și Iuda ar fi putut fi iertat, dacă se pocăia!
    Părintele Teofil m-a vizitat și m-a întrebat dacă mă mântuiesc. Și zic: nu mă mântuiesc. Cum? a sărit în sus. Păi, Părinte, îmi fixez eu tronurile până în împărăția cerească? Dumnezeu dă harurile astea, dar la smeriți…
    Avem datoria să ne pomenim între noi. Să ne băgăm în traistă merinde!
    – Și noi vrem să facem o lucrare documentată despre consecințele utilizării cipurilor, despre ce se întâmplă cu supravegherea asupra oamenilor. O lucrare științifică, care arată ce consecințe poate avea asupra oamenilor supravegherea continuă, neîncetată, și controlul total din partea statului. După părerea noastra, este foarte rău.
    – Parcă și titlurile, și e destul. Dar dacă o mai și susțineți! Frumos! M-ar bucura foarte mult! Fraților, nu stați pe loc! Asta înseamnă muncă și rămâne! Uite, rămân scrise! Rămâne scris ce-a spus cutare părinte despre vremurile ce le trăim. Cât se poate, nu stați pe loc. Avem datoria să ne pomenim între noi. Să ne băgăm în traistă merinde! Câte ceva ca să reziste! Rămâne un lucru, dragii mei. Dacă nu e duhul lui Dumnezeu, nu e nimic!
    – Sunt unii care vor să facă o lege pentru homosexuali, să le permită căsătoria în România, și încercăm să blocăm în Parlament inițiativele acestea.
    – Sunt lucruri de care ți-e și scârbă. Jignește pe Hristos, care a dat cinste planetei noastre prin întrupare. Nu vă cer nimic decât să stați în picioare.
    – O să stăm drepți, cât putem.
    – Putem. Marea greșeală e că nu vrei, nu că nu poți. Strigă la Hristos! Te așteaptă! Iar Maica Domnului e foarte supărată pe cei care nu-i cer nimic. Să știți să muriți, să știți să înviați în fiecare zi! Ultimul meu cuvânt.

  • 12 ani de la moartea Părintelui Arsenie Papacioc

    anticonceptionalele frauda

    Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului Techirghiol, se afla o statiune renumita pentru puterea sa de a lecui. Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii indepartatei Rome sau osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian s-a decis sa ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii Domnului sa isi vada de bolile trupului. Intaistatatorul ortodoxiei romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un smerit monah, care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma tamaduirile trupesti de la Techirghiol in tamaduiri spirituale si sufletesti.

    „Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”

    Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate uita privirea limpede, ochii albastri, in care parca cerul se intalneste cu marea, si nici trupul scund, subtire si straveziu ca un paharel de clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se evapora in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un praznel. Ceva delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este punctata de un chicot vesel, iar tacerile de un suras. Barba alba, lunga si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai bine varsta supremei intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune, de cate ori il vad, ca cine nu are „o frantura de batranete la tinerete nu va avea nici un crampei de tinerete la batranete”.

    „Arsenie de la Mare”, cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai mare portretist al duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit printre muritori. Plamadit in focul suferintei, din aliajul alb si pur al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la batranete mladios ca o pana si darz ca otelul. Pe parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare concrescut in ea. Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o chemare de ruga si una spre smerenie, va gasi cu cale, intotdeauna, sa iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin vremuri, dar, mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu. „Sunt atat de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat, de navala asta din inima mea, nu mai pot vorbi… Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!”. Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa preia in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri si patimi, pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea dintru inaltimi. De aceea s-au strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si Cuvant, transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru trup, intr-o citadela nevazuta a Duhului.

    Pruncul din raiul ciobanilor

    Parintele Arsenie Papacioc a venit pe lume in campia Baraganului, un loc slefuit mereu de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul ciobanilor, care coborau muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa a facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat, salasluit prin partile noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva mii de oi. Cand a sosit cu ele, un boiernas de pe langa Slobozia l-ar fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card. „Cate ai mata?”, l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc. „Pai sa tot fie vreo 70!”, i-ar fi raspuns boierul. „Apai, eu numa’ cani am 70!”, i-a taiat-o scurt si mandru armanul nostru.

    Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, cel ce va deveni parintele Arsenie a primit la botez numele Anghel, un nume ingeresc ce parca prevestea chemarea cinului caruia isi va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de Hristos dintru inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care traia, prin delicatete si dragoste. Odata a fost batut salbatic de baietii din alt sat cu cateva crengi de salcam pline de spini, care i-au insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit sa ii spuna tatalui sau despre asta. „El avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Dar mi-am zis: „Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd”.”

    Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata. N-a propovaduit-o doar, ci a risipit-o cu generozitate peste toti oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut printr-o incercare cumplita – fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l ierte, in loc sa ridice mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar atat – „Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu nici un chip! Chiar eu o sa iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de tine”. Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca „razbunarea nu rezolva nimic. Trebuie sa ne iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a inzestrat cu o sfanta sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic de dragoste intre oameni”. Dar ca sa lucrezi in sufletul tau o astfel de porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de daruire, ci si de o vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se stravada in ea infinitul dumnezeirii.

    Dor de Hristos

    Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara „mandra ca soarele de pe cer”. A crezut mereu in „reinvierea neamului romanesc”. Poate ca idealul acesta national l-a determinat sa se inscrie in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii Antonescu chiar sef de plasa si primar la Zarnesti. Erau vremuri tulburi, in care multe suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a vietii, mai intai prin doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul 1946, cand s-a intors in satul natal.

    Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de realitatea temnitei, bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din anii de inchisoare povesteste ca, atunci cand ceilalti plecau la munca, pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era bolnav. Se ghemuia intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei. Camarazii intrau uneori, dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut. Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui Dumnezeu, desi nu era cleric. Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de Dumnezeu se alina intr-un singur fel: prin monahism.

    Povestind despre momentul cand a luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet. De altfel, parintele zambeste mereu, are un soi de bucurie launtrica, de parca lumea e plina doar de bine si de frumos. Dar cand vorbeste de calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza. „Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se vine cu dor mare. O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni impreuna cu el, rabdand orice pentru a ajunge sa ii iubesti pe toti”.

    In tinda raiului

    In cazul nepotului de cioban dobrogean, „nebunia pentru Hristos” a inceput la manastirea Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind numit in scurt timp profesor la scoala ce functiona in incinta. Erau anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam, pregatind desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care parintele Arsenie a anuntat-o copiilor a fost „Despre Iisus Hristos”. Dar Securitatea din Ramnicu Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp in care a trecut prin manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui Ilie Cleopa, care era staret.

    Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea petrecuta in pustiul din apropierea manastirii Sihastria, alaturi de prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa. Discretia sa l-a oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si contemplare. Cu greu poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti pe care le are un sihastru. Ca sa rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.

    Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte. Parintele Arsenie i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe care l-a vazut mereu ca pe un erou al credintei, „care a invatat lumea sa stie sa moara”. „Odata eram cu parintele Cleopa in pustiu, intinsi pe jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe indreptandu-se spre el. Eu am sarit: „Parinte, e un sarpe! Vine spre matale!”. „Lasa-l mai”, a spus parintele Cleopa, „sa se incalzeasca si el””.

    Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul spune ca sihastrul poate ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat inima sa sa fie plina de mila fata de intreaga zidire. Sufletul sau ii iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata. Aceasta a fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea parintelui. „Mila e toata Scriptura” va repeta el la batranete. Se va folosi de ea in anii ce vor urma, pentru ca Hristos ii pregatise din nou in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste…

    Muntele si soricelul

    „M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand ieseam de la slujba. Trei camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri. Eu le-am spus: „S-a scremut muntele si a iesit un soricel!””.

    Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata prin arestarea staretului – parintele Cleopa, si a egumenului – parintele Arsenie Papacioc. In ultima clipa, parintele Cleopa a scapat, refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de zile. Pentru fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana acum, experienta carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire monahala, timpul petrecut in sihastrie, totul urma sa fie asezat la picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei pentru intregul neam romanesc. Parintele Arsenie era constient de toate acestea – „Pustia si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi foarte mult, daca esti dibaci. Un neam traieste prin cei care tasnesc spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti pe cruce, fara sa cedeze”. Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim din Bucuresti de monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de intelectuali bucuresteni. Li s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar cu propriile patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca, lucrand rugaciunea lui Iisus sub calauzirea parintelui rus Ioan Kulighin. Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus fratilor sai de nevointa de la Slatina: „Am fost legionar, dar acum sunt calugar, dincolo de orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru scanteia de Adevar ce o port in mine”.

    Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni de zile, in anchete teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa franga sufletul detinutului. Nopti de nesomn, alternate de batai si de confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera. Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la Securitate arata ca nu a spus nimic despre nimeni, dar ca a fost incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor. Ani dupa aceea, avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in cuptoare incinse, iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici ai acestui neam. Toate marile figuri ale ortodoxiei din secolul XX au trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si multi altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa soarele credintei sa lumineze tenebrele. „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!”. Aceasta „alchimie” teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin trupurile chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata ura, tot pacatul aruncat in lume de fiara comunista. „Mi-a fost foarte greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat de mult m-am folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste schelete. Ne scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in viata mea oameni piele si os, cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celula care, din atatea chinuri, ajunsese sa nu isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile de mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i”.

    Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a unit deplin cu Hristos. Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea interioara, iubirea deplina, compasiunea pura, rugaciunea cea mai adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau garbovit de ani si metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o lacrima ii inroureaza de fiecare data. „Ma bagau des la „racitor” – o celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era, intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit… Doreau sa ma distruga, dar se vede ca inima mea a fost mai rezistenta… Acolo s-a intamplat sa imi arate Domnul mangaieri extraordinare, care sunt foarte greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au facut minuni in inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a intamplat nici o minune…”.

    „Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”

    Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii ar fi buni, nu pentru ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea, ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt nemarginite, atotputernice. Asa s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai buni dintre romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri ruinate, dar aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a stiut cand au fost inchisi, nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar, treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera la inchisoare, ci tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai aripi. Parintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei care ne-au ajutat sa constientizam ca suntem liberi si ca ocupatia principala a omului, profesia lui de baza, este zborul spre Dumnezeu.

    Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a pribegit prin cateva parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a asezat la Techirghiol. In manastirea micuta, cat un sipet cu moaste, parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a inceput sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima. A fost un duhovnic neintrecut al maicutelor din intreaga tara. Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a intuit potentialul enorm pe care femeile il au in Biserica. „Au fost neglijate, devalorizate de mentalitatea omeneasca, iar asta e o greseala enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu totul superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere extraordinara de a iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile sunt pline de femei, nu de barbati!”.

    Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura zi, poti ajunge la masura sfinteniei, pentru ca „in materie de mantuire nu exista timp, exista vesnicie. Orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune”. „In fond, dracul nu are putere, el e un tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica, capul se ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”.

    Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade. Finalul acestor lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de bucurie in fata deznadejdii. Anul 1989 a fost pentru parintele o revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o continuare a eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din rasputeri. De aceea, i-a spus revoltei din decembrie „o revolutie plina de har. Pentru ca tinerii nu au luptat cu nici o arma, nici cu coasa, nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se vada credinta in Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor extraordinara, pana la moarte!”.

    Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor. Incandescenta sa, o anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe care o insufla, l-au facut mai cautat de adolescenti, decat de batrani. Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le veghea zborul – „Stiti ca un sambure e mai mare decat un munte? Pentru ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand samanta se poate face mai mare decat el”.

    Parintele Arsenie Papacioc a murit si a inviat pana acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de mult cu inima in imparatia cerurilor, cufundat in oceanul de lumina si iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor al suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe drumul greu al vietii. De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu mai poate muri. Moartea l-a cautat de prea multe ori, intelegand in cele din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei a ramas numai viata. Viata pe vesnicie.

    (Cristian Curte – Formula AS, numărul 958, anul 2011)

    Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc

    Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de „elemente” considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniştea deşertului pentru a-şi plânge păcatele şi a-l afla pe Dumnezeu. Erau toţi aceştia sinceri în căutarea lor sau era un mijloc de a-şi ascunde trecutul prea puţin onorabil sub masca religiei? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereţii?

    Răspunsul creştin la aceste întrebări este bine ştiut, dar, pentru duşmanii religiei lui Hristos, era departe de a fi convingător. În perioada când România a fost sub dominaţia regimului comunist, puterea politică şi organele de represiune au avut obsesia că opţiunea unor reprezentaţi ai vechii ordini sociale de a se retrage la mănăstire, pentru a-şi închina viaţa Domnului, nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acţiunilor duşmănoase sub haina religiei.

    De „atenţia” deosebită a Securităţii au „beneficiat” în primul rând foştii membri şi simpatizanţi ai Mişcării Legionare, priviţi drept cel mai mare pericol pentru „noua ordine” comunistă.

    Membrii ai Legiunii au jucat un rol deosebit de important în acţiunile de rezistenţă anticomunistă, dar ei au colaborat, cel mai adesea, cu membri şi simpatizanţi ai altor partide politice, cu toţii uniţi prin aceeaşi ură împotriva duşmanului bolşevic. Însă, „pericolul legionar” a devenit o marotă, un mit cu dimensiuni monstruoase, care, paradoxal, a fost şi un motiv de teamă permanentă pentru organele de represiune comuniste, dar şi un mijloc de realizare a unui control mai strict asupra societăţii. Faima bunei organizări a legionarilor, solidaritatea existentă între ei, „fanatismul” neînţeles de mulţi a făcut să existe îngrijorarea că este posibilă oricând iniţierea unei mişcări bine coordonate de rezistenţă. În acelaşi timp, Securitatea a profitat de eticheta de organizaţie fascisto-teroristă aplicată Legiunii, pentru a face din calitatea de fost legionar cea mai mare dintre crimele posibile. Odată aplicată această etichetă cuiva, până la închisoare nu mai era cale lungă. Era de ajuns ca într-un grup să existe o persoană cu antecedente legionare pentru ca asupra tuturor să se extindă bănuiala de simpatie faţă de ideile gardiste. Adesea, la comandă politică ori în lipsă de altceva, ofiţerii de Securitate inventau conspiraţii legionare, ca să mai strângă un număr de oameni pentru închisori sau lagăre sau pentru a-şi justifica rostul.

    În timp, legionarismul a devenit ceva monstruos care pe unii îi fascina tocmai pentru această faimă neagră. Majoritatea oamenilor vedeau în el un pericol difuz, dar extrem de persistent. Acest monstru mitic, creat de serviciile comuniste de represiune şi-a vădit eficienţa şi după „revoluţia” din decembrie 1989, când au existat câteva acţiuni bine orchestrate de atragerea atenţiei asupra „pericolului legionar” care, chipurile, ar fi pus în pericol noua putere, proaspăt instaurată.

    Lovirea năpraznică a monahismului ortodox

    Când scriem istoria de după 1945 a Legiunii, trebuie să avem grijă să nu suprapunem istoria organizaţiei peste cea a diverselor destine individuale ale unor foşti membri ai acesteia, care sunt extrem diferite. Unii şi-au păstrat crezul până la capăt, alţii au trecut, pentru a se salva, în tabăra comuniştilor învingători, iar alţii, constatând eşecul căii politice, au ales să se retragă în cele spirituale. Numărul legionarilor intraţi în mănăstiri a fost destul de important, majoritatea acestora fiind persoane de mare calitate morală şi intelectuală, care s-au angajat total în viaţa obştilor monahale. Evident că ei păstrau sentimente anticomuniste, dar în primul rând erau slujitori ai Domnului. Ei erau duşmani ai puterii comuniste pentru că, asemenea multor alţi preoţi şi monahi, refuzau să adopte ateismul bolşevic şi păstrau cu încăpăţânare flacăra credinţei. Forţa spirituală a mănăstirilor a fost un motiv major de îngrijorare pentru organele de Securitate, care au căutat mijloacele pentru a limita, pe cât posibil această influenţă. Dar influenţa religioasă nu constituia un temei legal pentru ca mănăstirile să fie închise. Atunci a fost inventată o vastă conspiraţie a legionarilor din mănăstiri, menită să readucă Garda de Fier la putere în România. Ea a constituit temeiul pentru celebrul decret 410 din 1958. Au fost mai multe dosare prin care Securitatea a justificat această aserţiune şi amintim în acest sens problema Vladimireşti, cazul mănăstirii Viforâta şi lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”.

    Acest din urmă caz a însemnat o cumplită lovitură dată elitei monahale a ortodoxiei române, aflată sub protecţia nemijlocită a patriarhului Justinian. Pretextul arestărilor operate era că Alexandru Teodorescu (devenit ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor), împreună cu alţi prieteni, sub masca întâlnirilor de meditaţie ale „Rugului Aprins”, făceau de fapt educaţie legionară unor tineri. Faptul era complet fals, deoarece aceste întâlniri aveau un caracter pur religios şi, în plus, mulţi din cei arestaţi avuseseră prea puţin de-a face cu gruparea fondată de Sandu Tudor. Dar, faptul că ei se cunoşteau şi se întâlniseră la un moment dat a fost de ajuns pentru Securitate ca să-i aresteze. Iar în sprijinul ideii de conspiraţie legionară nu aveau alt argument în afară de cel al trecutului legionar al unora dintre membrii lotului. Unul dintre aceştia era părintele Arsenie Papacioc, de la mănăstirea Slatina.

    Pentru cei care concep creştinismul în mod edulcorat şi cuminte s-ar putea să le pară o impietate ce voi prezenta mai departe. Ei văd în preot sau monah o statuie de ceară, un amorţit, nu un om de carne şi sânge, care are şi el păcatele lui, dar care, prin asceză, reuşeşte să-şi domine patimile şi să se apropie de Dumnezeu. Nu insist mai mult asupra acestui subiect, ci trimit pe cel curios la însemnările cuviosului Siluan Athonitul pentru ca, în cele ce urmează, să prezint pe scurt câteva aspecte din viaţa marelui duhovnic al României care este părintele Arsenie Papacioc.

    Anghel Papacioc s-a născut pe 13 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii, atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica „Casa Verde” – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput,Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.

    După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

    Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.

    În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.

    Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca „frate”. Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul „frate” lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

    În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme.

    În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că, pentru părinte, este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu „Rugul Aprins”, cu alţi reprezentanţi ai Bisericii.

    Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Acest lucru părintele Papacioc i l-a spus şi lui Constantin Dumitru, fost legionar, eliberat din închisoare în 1956, când acesta şi-a exprimat dorinţa să se călugărească. Acelaşi lucru l-a spus adesea foştilor legionari veniţi să-i ceară un sfat şi Daniil Sandu Tudor, care nu a fost nici membru, nici simpatizant al Legiunii. Pentru un creştin, aceste idei sunt perfect coerente şi credibile. Grila obtuză a Securităţii a transformat cu totul ideea în teoria camuflării legionarilor sub masca monahală, deoarece, ascunşi în mănăstiri, ei pot mai bine să acţioneze pentru răsturnarea regimului comunist. Oameni precum Arsenie Papacioc sau Daniil Sandu Tudor au rezistat tăvălugului comunist, dar la un nivel spiritual superior, pe care securiştii nu puteau sau nu voiau să-l înţeleagă.

    Părintele Papacioc a stat dârz în faţa anchetatorilor dar alţii, supuşi unor presiuni infernale, nu au mai rezistat, mărturisind marile „crime” făcute, anume că, la o întâlnire privată s-a comentat, pornindu-se de la conferinţa de la Geneva, „în mod duşmănos” regimul comunist şi s-a vorbit despre necesitatea unei mai mari libertăţi de exprimare, iar, în unele ocazii, s-a făcut educaţie anticomunistă unor tineri.

    Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului „Teodorescu Alexandru” părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, „eliberat” este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.

    Aici opresc „viaţa cea după trup” a părintelui Papacioc. Mai importantă însă, dar şi mai greu de scris, este viaţa lui cea îngerească, din care, oricine se apropie de el, simte că se împărtăşeşte.

    (George Enache – Revista Rost, numărul 28 din iunie 2005)

    Curajul mărturisirii

    Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc:

    Am fost la Aiud şi am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S-ar dori să se facă acolo şi o mănăstire. Părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori şi tot încearcă să găsească formula prin care să se facă în sfârşit o biserică. Pentru cei care poate nu din rea credinţă, ci din ignoranţă, nu ştiu ce a fost la Aiud l-am rugat pe părintele Arsenie Papacioc să ne spună câte ceva din propria experienţă. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor…

    – Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie i se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Deci eram la marginea lucrurilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit. Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că dacă te prindea, te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele”. Adică să procedem cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp. Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată şi acolo. Dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu.

    Despre om

    Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că a sufla şi a răsufla e tot de la Dumnezeu. Şi atunci a avut marea prudenţă Domnul Hristos să ne spună că „nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde şi pe ce poziţie te aşezi. Având în vedere şi numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Dacă te rătăceşti, dacă eşti neatent sau eşti ateu – Doamne fereşte! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu…. Pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e supărat că suntem nepăsători. Ne amânăm existenţa, mergem pe inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Marea greşeală care e în lume care e? Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa fiinţă. Nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Şi a răspuns Sf. Grigorie: „Este copleşitor şi de neînţeles”. Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri şi necunoscute nici de lume. Pentru că e după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. E singura fiinţă creată după chip şi asemănare. Este singura verigă posibilă între om şi creaţie. Omului i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Şi Satan luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne scoată din cap că suntem asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi aşa suntem creaţi, după chip şi asemănare. Şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată. Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci avem mare siguranţă, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că tu trăieşti şi cine eşti.
    N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând cont de marile valori: veşnicia… Ce e cu mine? Eu, ţinând cont de puşcărie şi pustie, nu m-am folosit mai mult decât la căpătâi de morţi. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie! Trăistişoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală! Sau e goală, la oameni. Mare greşeală această stare de necunoştinţă proprie!

    Omul, dumnezeu după har

    Instinctul acesta de a trăi îl are şi porcul, îl are şi orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut Dumnezeu după har. Vă daţi seama: Dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu. A venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus tocmai din nou cunoştinţa că suntem din nou Dumnezeu după har şi că nu există moartea. Pentru că ne zice: „Şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Or moartea nu înseamnă o terminare, ci înseamnă un alt început fericit sau nefericit. Că de ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? E o contradicţie, şi omul hotărăşte, în vidul acesta al lucrurilor, nu într-o stare de prezenţă continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori nu te foloseşti, ori îl foloseşti, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos aşa cum e. Că lipsa asta de prezenţă lângă fratele tău e lipsă de dragoste, şi e în contradicţie cu Creatorul. Actul de prezenţă.

    Nu sunt pentru nevoinţă, ca duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu. Exist! Şi ne punem întrebarea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce-s cu aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti! Nu o putem amâna nici o fărâmiţă de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată.

    Te judeci singur, repede. Suntem o fiinţă valoroasă, mai mult decât oricare altă fiinţă. Dracii au fost îngeri buni. Şi am spus aşa: dacă ar fi întruchipat iar posibilităţile pierdute, ar răsturna pământul cu degetul mic! Dacă tu, pierdut fiind, gândeşti aşa, de ce să nu gândesc aşa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Şi se spune despre îngerul păzitor într-un loc aşa: că e cu neputinţă să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Şi îngerul acesta nu e singur, în ceea ce priveşte paza. Cuvântul păzitor nu i l-am dat noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzeşte sufletul acesta, până la moartea lui”. El e în relaţie cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Şi totuşi ei sunt fără identitatea asta mare, Dumnezei sunteţi. Sunt o creaţie cu mari posibilităţi, cu mare frumuseţe, care scapă minţii noastre mărginite. Pentru că zice şi Sfântul Apostol Pavel că nu îi e dat omului să cunoască, pentru că el a fost răpit până la al treilea cer.

    Aşa că fiinţa omenească e Dumnezeu după har. Acel zis homo homini lupus, „omul lup pentru om” a căzut, la venirea Mântuitorului. Acum e invers: omul e Dumnezeu pentru om. Şi uite pe cine băgăm noi în iad şi nu ne astâmpărăm. De ce îi zici drace, drace şi nu îi spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că i-ar pune o râvnă mare de tot în constatarea asta, de către fiecare ins care ar vrea să fie câtuşi de cât treaz. Că el luptă din răsputeri să ne cucerească şi să ne adune la el. Însă se împiedică de puterea Crucii, de puterea lui Dumnezeu. Crucea e Tatăl, toată înălţimea, Fiul, toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lăţimea. Sfânta Cruce are o semnificaţie extraordinară! De aceea şi catolicii au schimbat semnul crucii, făcută altfel cu degetele, cu altă aşezare, de la stânga la dreapta. E o mare greşeală! Nu suntem aici pentru că ne-ar conveni nouă să să fim aşa, ca la un papă… Suntem aşa de la Duhul Sfânt şi tot de Duhul Sfânt suntem judecaţi.

    Sfinţii închisorilor

    – Dat fiind faptul că, de exemplu, acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temniţe şi care sunt consideraţi sfinţi de popor – şi acum mă refer, de exemplu, la Valeriu Gafencu –, să ne spuneţi ceva despre Valeriu Gafencu. L-aţi cunoscut?

    – Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, nu aş avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleţ! Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toţi trăiam acelaşi moment, aceeaşi stare, aceleaşi nădejdi şi aceleaşi mari bucurii ascunse, care nu pot fi înţelese raţional de lume. Eram una cu toţi. Gândeam la fel. Îi cunoşteam familia din poveştile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruşi. Nu era vorba de inteligenţă, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Şi, vă spun încă o dată, au fost multe momente pentru noi toţi, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenţei! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifere, unde fără discuţie, nu mai puteai să trăieşti. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile şi n-am murit. M-au băgat şapte zile şi n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu. Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente pentru noi toţi, unde puteai să mori şi dacă nu mureai ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru existenţa unei fiinţe Dumnezeu după har. Marea, enorm de mare greşeală a lumii este nepăsarea!

    – Ce au au avut cu dumneavoastră comuniştii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari?

    – Întrebarea matale e de şcoală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii! Erau exponenţii răului. „Nu crede în Dumnezeu” şi „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldaţi cu baionetele la puşcă, scos din zarcă şi, când ieşeai aşa din zarcă, ştiai că nu te mai întorci. Şi sigur că erai pregătit, nu aveai nici o ieşire decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” şi gata. Şi m-au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deţinuţii, cum eram şi noi, nu erau proşti. Ne dădeam seama cum suflă şi cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuţie, apar înţelegeri nebănuite, prin care poţi pătrunde în zona respectivă. Şi m-a întrebat cum există Dumnezeu? Eu eram deţinut, încadrat. Cum făceam o mişcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste… Nu puteai face nici o mişcare pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberaţii nebune, drăceşti! Şi i-am spus: „Domnule colonel… Eu am avut întâlniri cu copiii de şcoală primară. Şi toţi m-au întrebat ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înţelegem într-o formă mută fiinţa din faţa noastră, sentimentul de poezie, de versuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înţelegeţi aceasta, dar nu-i vina mea.” Şi mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar dumneavoastră, care e motivul că nu credeţi?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntaţi. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeţi că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioşi, sunt ruşi, prin natura lor! Şi nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, şi acum aţi biruit. De ce nu credeţi? Dacă ăsta e motivul…” S-a încurcat. Îşi dădea seama că nu are răspuns. Şi m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Şi v-aş invita la aceeaşi poziţie.” „Luaţi-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toţi! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înţelegeţi într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud.

    Decizia Sfântului Sinod

    – Sfântul Sinod refuză orice apropiere faţă de jertfa celor din închisori…

    – Nu te repezi… Nu vă legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuiesc urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu puteam face asta fără amprenta Bisericii. Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul, cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii, şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunţe autoritatea Bisericii, aşa cum e, că nu e degeaba acolo. Şi i-am spus unui mitropolit: „Eu aş desfiinţa Sinodul! Pentru că noi nu avem nevoie de poziţia lui Corneanu. Noi nu avem Sinod, Înalt Prea Sfinţite – i-am spus.” Nu mai tergiversăm o măsură pe care trebuie să o luăm. Dar nu asta contează. Pentru că nu Sinodul e punctul de orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înşine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine eşti? Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoaroasă e poziţia asta, că nu cel care loveşte biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toţi, în situaţii din acestea, de ce Hristos nu i-a nimicit pe toţi. L-au jupuit, L-au umilit şi El i-a răbdat! Dar toată frumuseţea Învierii Mântuitorului… Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creaţia cu El! Toată frumuseţea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întîi. Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blestemă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântuitoare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaşteţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează, repet, decât maniera în care mori. Gafencu şi toţi ceilalţi au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînţeleşi, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat rai, încât nici nu mai conta suferinţa, pe care o vedeai ca un plasture liniştitor. Vedeai rezultatele de după suferinţă. Nu e uşor să prevezi nişte lucruri. Dar numai dacă eşti în foc îţi dai seama de intensitatea lui. Aveam şi contraziceri acolo, însă aveam toţi acelaşi ideal tainic, care ne lega…

    (Interviu realizat de Rafael Udrişte)

    Din învăţăturile părintelui Arsenie Papacioc

    „M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul ăsta aş putea să vă văd şi inimile. Faptul că vă aflaţi aici dă de înţeles că vă preocupă problema mântuirii, dar mai raţional. Aş vrea să discutăm despre ceva care să vă pună în mişcare. Nu teorie, tipic, tipic, şi la inimă, nimic. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, fără cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mică abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni.

    Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Nu vă întreb dacă aţi auzit de iad. Aţi auzit, dar nu-l cunoaşteţi! Apucaţi-vă de acum de a cunoaşte mai întâi Raiul. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoasteţi inimile, posibilităţile.”

    Dumnezeu ne-a creat numai pentru El

    Dragii mei, fiinţa omenească este cu totul superioară întregii creaţii. Umanitatea e superioară îngerilor. Dumnezeu a creat îngerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru că sunt curaţi. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca să fim împreună cu El în vecii vecilor, iar pentru aşa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat înger păzitor, pe care l-aţi uitat! Dar n-aţi simţit pe dracul pe spinare ca să vedeţi cât de important e îngerul păzitor impotriva lui. Se spune că este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină. Îngerul ăsta are o misiune grozav de importantă. Toate gândurile şi cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de înger la Dumnezeu.

    Nu există păcat mic

    La o conferinţă, primeam bilete. Şi-mi zice unul că el are un păcat mic. Dar eu cunosc un păcat şi mai mic decât al lui. Adam n-a făcut altceva, decât a muşcat dintr-un măr. N-a fost împotriva lui Dumnezeu, nu s-a îndoit de existenţa puterii divine, dar n-a ascultat. Şi a răsturnat cerul şi pământul. Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească. Şi ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei. Noi, nişte fiinţe în dimensiunea în care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate în noi şi unde încetează animalitatea începe omul. Până când, vă întrebaţi, dăm voie animalului ăstuia din noi să lucreze?

    Moartea nu vine să-i faci o cafea

    În viaţa mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai traiască o zi. Ziceţi că-i puţin… dar să vedeţi, când se opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipă. Justiţia divină e încadrată de marea iubire divină, şi ne iartă cu o suspinare. Asta m-a făcut să spun că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Şi un mare trăitor a zis că aceasta clipă e mai mult decat coşul cu lacrimi.

    Dumnezeu vrea o inimă sinceră, şi nu mii de rugăciuni. Vrea inima noastră. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decat timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu – ne ţine o viaţă întreagă! Dacă am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus – ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.

    Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăşti

    A iubi vrăjmaşii e o poruncă, nu un sfat! Eu, care stau de vorbă cu multă lume, am simţit că-mi spun – părinte, până aici! Fac orice, 1.000 de metanii pe zi, dar să nu-mi spui să-mi iubesc duşmanii. Vedeţi ghearele drăceşti care stăpânesc pe fiecare? Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăsti, şi nu mai eşti în baltă, ci pe treaptă. Să facem puţină cântăreală negustorească… Focul iadului e o realitate, nu o sperietoare adusă de duhovnici sau părinţi în educaţia religioasă. Iadul e o mare realitate! Şi daca nu ierţi, mergi în focul de veci. Focul de acolo e de mii de ori mai tare decât focul de aici, şi-i fără lumină. Nu te vezi cu cineva! Şi nu stai acolo un timp, ci o veşnicie! Daţi-vă seama, îngrozitor! Pentru că nu numai suferinţa fizică te macină, ci şi faptul ca eşti rupt de iubirea lui Dumnezeu pe veşnicie. Te îngrozeste veşnicia asta, măi fraţilor! Te plictisesc de multe ori chiar nişte bunătăţi, că te saturi de ele.

    40 de ani erau un timp şi nu o vesnicie

    Unui oarecare ins i s-au descoperit suferinţele din iad. Până la glezne era unul în foc şi ţipa groaznic. Şi l-a întrebat ăsta – de ce ţipi aşa? Pentru că veşnic sunt în focul ăsta! Şi a mers de a dat de altul care era în foc până la gât; dar ăsta se bucura din când în când. Şi a spus: cu mult mai mult sunt în foc decât alţii, dar mă bucur când se mai face câte unul din neamul meu preot, şi peste 40 de ani mă scoate de aici. Vedeţi, psihologic, 40 de ani erau un timp şi nu o veşnicie. Era fericit pentru că avea o nădejde.

    Fratilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Cand vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmăreşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”

    Nu fă cruce cântând ca la mandolină!

    Atunci când facem crucea ne plecăm Sfintei Treimi. Când ridici mâna la frunte, toata înălţimea, Tatăl, apoi, toată adâncimea, Fiul şi duci la umeri, toată lăţimea, Sfântul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar dacă o faci aşa, ca şi cum ai cânta la mandolină, atunci nu ştiu care draci vor mai fugi, mai mult îi încurajezi.

    (Monica Dumitrescu – Ziarul Lumina)

    sursa: buciumul.ro

  • Cumpără cartea – Horia Sima. Circulări și documente din exil. 1949-1993. Autor: Sorin Olariu

    361083579 989372355527008 8839035022571410280 n

    Circulari, numiri de grade legionare, Frontul Roman al Libertății…, comunicate .

    Incepe cu mesajul către regele Mihai in 1949 si se termina cu ultima scrisoare a lui Horia Sima din 17.05 referitoare la continuitatea Miscarii Legionare in tara .

    Cartea costa 50 lei plus taxe postale 15 lei prin posta ramburs sau intr-un cont .

    Tel. contact si pe WhatsApp: 0742329958
    Olariu Sorin

    359545545 1004246307398604 710260037163229316 n

    361144007 827625668984192 3334590637311799288 n

    361074463 645654423907522 9089847135521944992 n

    361148648 1434262497148081 6376771083453298085 n

    361100146 796259448951613 634415813694090354 n

    361111619 1434116770743411 60082556910944493 n

    361140678 1326269948326586 4952373105786284836 n

    361135789 148022118308650 6707493048342994110 n

    361138468 802739717926642 5958885662351766326 n

  • Ziarul Cuvântul Legionar

    Dacii 6 jpg

    Ziarul Cuvântul Legionar – Arhivă Completă

    Prezentăm o arhivă completă a ziarului Cuvântul Legionar, care din 2015 a încetat să funcționeze, din cauza legii antilegionare.

    Arhivarul care ne furnizează ziarul are o grămadă de alte cărți, reviste și documente despre Mișcarea Legionară. Vă îndemn să descărcați aceste documente, anticipând faptul că un nou val de cenzură va lovi Internetul relateaza cei de la Incorect Politic.

    Link: https://archive.org/search?query=Cuvantul+Legionar

  • Martiriul Elenei Bagdad: – Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?

    elena bagdad legionara1

    La 22 septembrie 1939 Elena Bagdad, grav bolnavă în sanatoriul TBC Bârnova, suferindă de opt luni, fu smulsă din patul de suferinţă şi dusă pe şoseaua Bârnova – Iaşi şi executată. Ajunsă în acel loc, îngenunche şi ridică o rugăciune către Dumnezeu. I se dădu ordin să se întoarcă cu spatele.

    – De ce? întrebă ea.

    – Ca să vă executăm.

    Atunci toată se revoltă.

    – Cum credeţi că unei legionare îi este frică de moarte? Să mă împuşcaţi din faţă, drept în inimă. Trageţi şi să nu vă tremure mâna.

    Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloanţe nu o doborâră.

    – Ce Dumnezeu, nu sunteţi în stare să trageţi? Vreţi să vă arăt eu cum se trage?

    Plutonierul S., o brută care îi făcuse multe necazuri, luă arma şi o ucide cu trei gloanţe, stingând în pieptul ei strigătul: „Trăiască Legiunea şi Căpitanul!”.

    Ucisă mişeleşte, fu lăsată să moară pe şosea. Un pădurar o găseşte odihnindu-şi capul pe un braţ. La vederea fecioarei adormită în Domnul, se închină şi fugi. Fu îngropată noaptea, ghemuită, mai mult în picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. În timpul nopţii câinii scurmară ţărâna. Dimineaţa ţăranii puseră pământ deasupra, ca să-i acopere creştetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta Domnişoară prigonită”

    (Aristide Lefa – mărturie publicată în ziarul Buna Vestire din 6 septembrie 1940)

    Elena Bagdad – o figură luminoasă

    O figură luminoasă din lupta noastră este şi Lenuțica Bagdad. Venea de pe meleaguri craiovene, ca şi camarada Nicoleta, cu care era prietenă. Fiică de colonel, dintr-o familie veche românească, purtând parcă pecetea nobleței cu care a fost investită, s-a dăruit cu tot elanul Mişcării pe care a iubit-o, secundând-o pe camarada Nicoleta. Era o fată voinică şi frumoasă, cu părul adunat in două coculețe la urechi. Cu figura ce exprima sănătate şi bucurie, cu surâsul ei permanent care-i lumina chipul făcându-l şi mai frumos.

    Aşa a apucat evenimentele tragice care au urmat după moartea Căpitanului. Ea lucra cu camarada Nicoleta in funcția de curieră principală. În toamna aceea rece şi umedă, durerea pierderii Căpitanului şi a băieților i-a agravat procesul de răceală. S-ar fi cerut internată într-un sanatoriu dar, cu o dârzenie neîntălnită, s-a încăpățânat să rămână pe post până la sfârșit.

    A fost arestată şi dusă în lagărul de femei Sadaclia din Basarabia. Acolo, după un timp, a început să verse sânge. Alarmată, nu pentru ea ci pentru fetele cu care stătea, a cerut comandantului lagărului să o izoleze, pentru a nu le îmbolnăvi şi pe celelalte, apoi a rugat fetele ca în ziua în care erau oarecum liberi să se adune într-o cameră vecină cu a ei, astfel încât să poată asculta tot ce discutau ele, ca să participe în felul acesta la viața lagărului. Boala ei se agrava mereu; conducerea lagărului a cerut să fie internată într-un sanatoriu. Aşa a fost luată din lagăr şi dusă în sanatoriul de la Pârnova, lângă Iaşi. Cu două săptămâni înainte de executarea ei, aflându-se în acest sanatoriu, a primit vizita mamei ei. A găsit-o cu cărticica de rugăciuni pe noptieră şi lumânarea pentru moarte. I-a spus mamei: „nu regret că mor, ceea ce regret este că voi muri pe un pat de spital, în loc să mor in luptă”.

    Dar bunul Dumnezeu i-a ascultat dorința. După executarea lui Armand Călinescu, au fost asasinați sute de legionari, pe străzi, în lagăre şi închisori. Noi ne aflam la Sadaclia, aşteptam ordinul, pregătite de moarte. Ordinul însă s-a oprit la Lenuțica Bagdad. A fost luată din sanatoriu într-o căruță cu câțiva jandarmi şi dusă pe înserat la marginea unei păduri. Acolo ea a cerut să i se îngăduie să-şi aprindă lumânarea şi să se roage. A mulțumit lui Dumnezeu că i-a îndeplinit dorința de a muri pentru Mişcare. După aceea s-a sculat şi le-a cerut să tragă în ea. Ostaşii, după mărturisirile celor ce au făcut execuția, nu mai aveau curajul să o omoare şi trăgeau la întâmplare. Atunci ofițerul a luat arma din mâinile unui ostaş şi a tras. Apoi au înghemuit-o în căruță şi s-au oprit la marginea unui sat, unde se afla un cimitir. Era deja seară. În marginea cimitirului, pe locul unde se adună gunoaiele, au făcut o mică groapă şi au aşezat-o acolo în poziție şezândă.

    Din întâmplare, o femeie de la marginea satului venise în cimitir să adune iarbă pentru animale, a văzut că jandarmii îngroapă ceva. De frică însă a stat ascunsă. Dimineața s-a dus să vadă locul. Deja câinii începuseră să râcâie locul. Cu sapa a cărat pământ, cât a putut, peste locul aceea şi l-a bătucit. Aşa am găsit-o în anul 1940, când au deshumat-o şi am dus-o la Predeal în cimitirul din spatele capelei.

    Cu ocazia acestei deshumări, mama (care tot timpul a stat la capul ei), mi-a şoptit: „Niciodată Lenuțica nu a fost mai frumoasă ca acum!”

    (Sofia Cristescu Dinescu – Lacrima prigoanei, pag. 19-21)

    via Fericiți cei Prigoniți

  • 252 de oameni UCIȘI de Jandarmerie!

    21 sept 1 750x430 1

    Dimineața zilei de 22 septembrie 1939 nu a fost una ca oricare alta. În zori, pe străzile orașelor din toate județele României se aflau câte două, trei sau patru cadavre expuse. În jurul lor, grupuri mari de cetățeni oripilați se adunau discutând și indignându-se. Victimele fuseseră arestate de Jandarmerie în timpul nopții și executate sumar.

    Între cei asasinați, o mare parte erau intelectuali, unii dintre ei minți strălucite ale României acelor ani. Regimul nu s-a sfiit să ucidă chiar și preoți. De exemplu, din cei patru legionari executați în județul Constanța, trei erau clerici. Chiar și un membru al familiei Cantacuzino s-a aflat printre victime: Alexandru era descendent direct al domnitorului Șerban Cantacuzino.
    Conform ordinelor primite de la Guvern, trupurile acestora au fost expuse, în locuri publice, cu interdicția înhumării timp de trei zile.

    În noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939 au fost asasinaţi fără judecată, în lagăre şi pe tot cuprinsul ţării, din ordinul regelui Carol al II-lea, 252 de legionari.

    Despre acest episod, istoricii preferă să nu vorbească, fie din teamă, fie urmare a unor angajamente politice. Iar multora dezbaterea acestui eveniment le displace profund.

    Dar să vedem care este povestea acestui eveniment care a murdărit iremediabil istoria noastră recentă și obrazul omeniei românești.

     

    Pretextul masacrului

    S-ar putea spune că pretextul acestui masacru, care a distrus cea mai mare parte a elitei Mişcării Legionare, a fost împuşcarea premierului Armand Călinescu, în 21 septembrie 1939, la Bucureşti, de către o echipă legionară. Legionarii care au comis acest asasinat și-au justificat actul prin responsabilitatea lui Călinescu în asasinarea fără judecată a lui Corneliu Codreanu, fondatorul şi liderul Legiunii Arhanghelul Mihail, precum şi altor zeci de lideri legionari. Evident, din ordinul lui Carol al II-lea. Însă circumstanțele sub care s-a petrecut asasinatul contrazic această teză.

    Armand Călinescu fusese membru al Partidului Național Țărănesc, fiind ales deputat în parlament între 1926 și 1937. Atitudinea sa obsesivă față de legionari a produs căderea guvernului Vaida-Voievod, din care făcea parte, în 1933, şi i-a atras resentimentele unor oameni precum Iuliu Maniu. A revenit în guvernul condus de Octavian Goga, în funcția de Ministru de Interne, iar ulterior a susţinut pe Carol II în demersurile sale de anulare a Constituţiei democratice din 1923 şi de instaurare a primei dictaturi din istoria modernă a României. În 1938, Armand Călinescu a coordonat arestarea lui Corneliu Zelea Codreanu, condamnarea acestuia la 10 ani de muncă silnică. Tot el a pus în executare ordinul lui Carol II de asasinare a lui Codreanu şi a altori fruntaşi legionari. Drept răsplată, a fost numit prim-ministru, după moartea antecesorului său, Patriarhul Miron Cristea.

    Când statul de drept este suspendat

    S-ar putea invoca ideea că asasinatul și atentatul terorist nu sunt metode admise într-un stat. Întru totul adevărat. Cu precizarea că axioma e valabilă într-un stat care respectă  normele elementare ale dreptului. Nu vrem sub nici o formă să justificăm o crimă. Dar nu putem contesta o realitate sociologică: aceea că, atunci când însuși statul, cel care are obligația de a veghea la respectarea legii și a apăra integritatea și viața cetățenilor săi, devine autor al fărădelegilor și crimelor, ordinea de drept este suspendată, iar cetățenii pot ajunge la reacții sau forme de apărare la fel de ilegale.

    Până la data atentatului, conducerea statului coordonase, cum spuneam, exterminarea a zeci de fruntași legionari, unele dintre asasinate fiind comise în condiții bestiale. E de ajuns să amintim primitiva sugrumare a lui Codreanu ori arderea de vie la Crematoriul Cenușa – după schingiuiri și abuzuri sexuale – a șefei organizației femeilor legionare, Nicoleta Nicolescu. Într-un asftel de context, riposte violente asemenea celei din 21 septembrie 1939 ar trebui analizate sub circumstanțele politice date.

    În acest context au apărut inițiative răzlețe a unor grupuri de legionari care își propuseseră o ripostă pe măsură dată autorității, rectae lui Carol al II-lea și funestului său executant, Armand Călinescu. Una dintre aceste echipe formate ad-hoc a fost cea alcătuită din nouă persoane, grupate în jurul avocatului ploieștean Miti Dumitrescu. Se pare că, la baza adeziunii sale la Mișcarea Legionară ar fi stat indignarea produsă în fața abuzului judiciar prin care Codreanu fusese condamnat în 1938, și ulterior ucis. Comandoul prahovean a acționat după îndelungi antrenamente, multe dintre ele desfășurate în Munții Bucegi.

    Atentatul

    Armand Călinescu a fost ucis în jurul prânzului zilei de 21 septembrie 1939, într-o ambuscadă organizată în zona Podului Elefterie, fiind împușcat după ce automobilul său fusese blocat de un atelaj și lovit din spate de mașina atentatorilor.

    După împușcarea lui Călinescu, “Răzbunătorii” – cum aveau să fie supranumiţi de legionari – au pătruns în clădirea Radiodifuziunii din str. General Berthelot, intrând în direct şi anunţând întregii țări “pedepsirea tiranului”, după care s-au predat Poliţiei, asumându-și întreaga responsabilitate pentru atentat. În felul acesta, ei considerau că vor evita abaterea represaliilor asupra legionarilor captivi în lagăre sau risipiți în toată țara, care de altfel nici nu avuseseră cunoștință de planul lor. Nu se îndoiau câtuși de puțin că vo fi uciși. Și au plătit imediat, fiind torturați, împușcați și expuși desfigurați în Piața Sf Elefterie timp de trei zile.

    Doar că raționamentul lor, altminteri corect din punct de vedere etic și juridic, nu a avut valoare într-o țară în care nimic nu se mai afla pe un făgaș normal.

    Represiunea

    În orele care au urmat, regele-dictator Carol al II-lea a numit ca prim-ministru pe generalul Gheorghe Argeşeanu, primul ordin adresat acestuia fiind dezlănţuirea unor represalii sângeroase și disproporționate în întreaga ţară.

    Din documentele oficiale, reiese că au fost asasinați, numai în noaptea de 21-22 Septembrie 1939, la București – 10 legionari, la spitalul Militar Brașov – 7 legionari, în lagărul de la Miercurea Ciuc – 44 legionari, în lagărul Râmnicu Sărat – 13 legionari, în lagărul de la Vaslui – 31 legionari, iar în restul ţării – 147 legionari, câte 2, 3 sau 4 în fiecare judeţ. Un total de 252 legionari, numai într-o singură noapte.

    De remarcat că, până la acel moment, în Germania lui Hitler avusese loc, în noiembrie 1938, „Noaptea de Cristal”, în care căzuseră victime circa 400 de evrei, dar aceasta în decursul a mai multor zile şi nopţi. Aşadar, performanţa lui Carol al II-lea de a ucide 252 de oameni într-o singură noapte îl depăşea – cel puţin la acel moment – chiar şi pe Hitler…

    Pelerinaje macabre. Și o profeție biblicã

    Cruce pe locul execuției a trei legionari, lângă Buhuși.

    “Iar când vor isprăvi cu mărturia lor, fiara care se ridică din adânc va face război cu ei, şi-i va birui şi-i va omorî. Şi trupurile lor vor zăcea pe uliţele cetăţii celei mari, care se cheamă, duhovniceşte, Sodoma şi Egipt, unde a fost răstignit şi Domnul lor. Şi din popoare, din seminţii, din limbi şi din neamuri vor privi la trupurile lor trei zile şi jumătate şi nu vor îngădui ca ele să fie puse în mormânt.” (Apocalipsa 11 : 7-9)

    Nu știm dacă cei care au ordonat masacrele au conștientizat sau nu similitudinea cu această profeție biblică a deciziei de a expune public, trei zile, trupurile celor executați, sub interdicția înhumării lor, organizând adevărate pelerinaje macabre la locurile respective.

    Oricum, pentru mijlocul secolului XX măsura a fost una pe cât de barbară, pe atât de oripilantă, amintind de negurile Istoriei și nefăcând decât să stârnească adânci resentimente în rândul populației. Inclusiv a celor care nu aveau nici o simpatie pentru legionari…

    Ca și cum executarea sumară a peste 250 de oameni nu era suficientă, masacrul întins pe tot cuprinsul țării a fost urmat de expunerea, timp de trei zile, a cadavrelor pe străzile și în piețele orașelor. Și pentru ca oroarea să fie deplină, autoritățile locale au fost puse să organizeze pelerinaje, profesorii trebuind să aducă ducă elevii, încolonați, pentru a privi trupurile mutilate, aflate în plină alterare. „Așa vor păți trădătorii de țară!” – scria pe pancarte ce străjuiau morții. Totul, pentru a strecura o frică atavică în sufletul oricui ar mai fi năzuit la înlăturarea lui Carol al II-lea…

    Probabil că, auzind cele petrecute, atât Hitler, cât și Stalin, vor fi fost invidioși, văzând de ce este capabil dictatorul României.

    În ciuda exterminării elitei sale, toate aceste măsuri generau mai degrabă simpatia publică față de Garda de Fier. Ca și în primele secole ale Creștinismului, martiriul adepților unei cauze mistice genera noi și noi adepți din rândurile celor până ieri indiferenți.

    Instituțiile, complice la masacru

    Sigur, România nu mai era o democrație, ci o dictatură. Un grup infracțional având în frunte pe însuși monarhul țării, capturase statul în februarie 1938, atunci când Carol al II-lea suprimase Constituția democratică fondată de tatăl său. Nu trebuie deci să ne așteptăm ca instituții fundamentale ale statului să fi reacționat față de acest abuz inimaginabil. Și totuși, credem că nimic nu scuză nici pe reprezentanții autorităților statului și nici pe intelectualii de frunte ori pe înașții ierarhi ai Bisericii Ortodoxe Române, care atunci au tăcut în fața abominabilelor crime, asta dacă nu chiar le-au elogiat.

    Instituția care a pus în aplicare ordinul lui Carol, via premierul Argeșeanu, a fost și de această dată Jandarmeria. În toată istoria modernă a României, Jandarmeria fusese instrumentul tuturor treburilor murdare ale guvernelor, comițând un îndelung șir de abuzuri și crime. De altfel, și asasinarea lui Codreanu fusese executată în 1938 tot de personalul Jandarmeriei.
    Nu a reacționat nici de această dată Justiția, deși unii din cei asasinați ispășeau pedepse cu închisoarea, și acelea primite abuziv. Conform tuturor normelor de drept, acești condamnați se aflau în custodia statului român, care era responsabil de intergitatea lor fizică și morală.

    Biserica Ortodoxă Română s-a acoperit și de această dată de rușine. De parcă nu fusese suficient că răsposatul Patriarh Miron Cristea acceptase să gireze abuzurile și crimele dictaturii lui Carol al II-lea, primind funcția de prim-ministru și legitimând asasinarea lui Codreanu, succesorul său, Patriarhul Nicodim Munteanu, avea să afurisească pe atentatori – la un loc cu toți membrii Gărzii de Fier – și să tămâieze cu osanale grețoase pe Carol, imediat după represiune.

    Nici politicienii – deja aliniați în Frontul Renașterii Naționale – la remorca dictaturii, nu au protestat. Mai mult, după cum obișnuia, „Marele” Iorga nu a pierdut prilejul să ducă abjecția la paroxism. “A fost filmată expunerea leșurilor legionare pe caldarâmul Cotrocenilor după omorârea lui Armand Călinescu. Pelicula îi arată pe Iorga și pe Argetoianu veniți la spectacol. Cu vârful ghetei Iorga împinge un cadavru…”, își amintea Nicolae Steinhardt, mai târziu, în “Jurnalul fericirii”.

    Mărturii terifiante, în jurnalele unor contemporani

    Iată câteva fragmente memorialistice, care pot oferi o imagine a ecourilor terifiante avute în rândul contemporanilor de acele asasinate colective, nemaiîntâlnite în România modernă. Important este faptul că unii din acei ce le-au relatat nu simpatizau defel Legiunea…

    În jurnalul său, nepublicat şi păstrat în Biblioteca Academiei Române, academicianul g-ral Radu R. Rosetti, consemna chiar în ziua de 22 septembrie 1939: „ Uciderea, fără judecată, a asasinilor lui Călinescu a produs rea impresie, iar lăsarea corpurilor lor pe stradă revoltă lumea și transformă ceea ce se dorea a fi o pildă de pedeapsă, într-un adevarat pelerinaj. Radio-Londra comunică seara ca s-ar mai fi executat în plus în taberele de concentrare înca 76 de gardiști (e caracteristic cum aflăm știrile din țară prin Londra).”

    La 23 septembrie 1939, Radu R. Rosetti notează: „Dimineața, la 8.15 radio Londra anunță că după date oficiale, numărul gardiștilor executați acum la noi pentru a răzbuna uciderea lui Armand Calinescu este de 292. Nu se poate decât repeta ce s-a spus cu prilejul împușcării ducelui de Enghien: „c’est pire qu’un crime, c’est une faute”. ”

    Iar în 24 septembrie, continuă: „Radu mi-a spus că Radio-Londra a spus în astă-seară (ora 19.30) că numărul celor din Garda de Fier executați până azi se urcă la 353. Ioana spune că la Tecuci s-au executat 21, dintre care un învățător din Mîndrești; trupul unuia din cei executați a fost spânzurat ca „exemplu” în piața din Tecuci.”

    Iată cum evocă Constantin Argetoianu, în însemnările sale zilnice, mărturisirea generalului Gabriel Marinescu – unul dintre principalii coordonatori ai desfăşurării pogromului:
    „Au avut îndrăzneala (spune g-ralul Marinescu – n.n.) să spună că trebuia să plec fiindcă o destindere era necesară și eram eu, omul omorurilor din septembrie. Eu? Eu n-am făcut decât să execut ordinul regelui. Am primit ordin să curăț până seara și pe asasinii lui Călinescu și pe cei de la Râmnicu Sărat și câte trei de județ. Am cerut răgaz, să mai pot lua oamenilor câte o declarație, să se mai poată alege printre cei vinovați. S-a refuzat. Au fost prefecți care n-au avut culpabili de desemnat, căci toți cei bănuiți mai serios fuseseră concentrați și trimiși prin alte garnizoane, și au împușcat inocenți! Vă citez cazul de la Brașov, pe care l-am cunoscut… Domnule ministru, s-au omorât oameni degeaba, numai din cauza hienei de Urdăreanu care înnebunea pe Rege, de frică pentru pielea lui…

    care tot o să pleznească! De câte ori nu le-am spus, să stăm de vorbă cu oamenii, căci îi putem întoarce… N-au vrut; eu am ascultat de poruncă! M-au învinuit că tolerez în poliție oameni care s-au îmbogățit. Domnule ministru, cu oameni care nu se îmbogățesc voiau ei să ucid fără sentință?? (…)”

    O altă mărturie – de astă dată a celui ce avea să fie ministru de externe în guvernarea legionară din 1940, prințul Mihail R. Sturdza – dezvăluie încă un aspect oribil. Unii dintre executanţii masacrului au folosit momentul pentru a obţine beneficii materiale de la familiile unora dintre cei aflaţi pe listele emise de guvern pentru împuşcare, prin „tranzacţionarea” sorţii prizonierilor:

    „Odată arestată, soția mea a primit vizita de rutină, permisă rudelor legionarilor mai înstăriți, vizită autorizată de consorțiul Marinescu-Moruzov, care făcuse recent avere din jefuirea legionarilor asasinați ca și a refugiaților polonezi, la granița Bucovinei. I s-a fixat suma de 3.000.000. de lei ca preț al vieții fiului nostru, dându-i în același timp informația că Alexandru Cantacuzino n-ar fi fost împușcat în Închisoarea din Râmnic, dacă mama lui ar fi consimțit să plătească o sumă identică.”

    Reabilitaţi şi reînhumaţi creştineşte

    În 1940, când Miscarea Legionară a venit la guvernare, în baza unui algoritm, alături de generalul Antonescu, ziua de 22 Septembrie a fost proclamată „Ziua Eroilor si Martirilor Legiunii”. Cei peste 80 de fruntași legionari asasinati în lagărele de concentrare de la Vaslui, Miercurea Ciuc si Râmnicu Sãrat, precum și unii din cei asasinați în județe, au fost dezgropaţi din cimitirele lagărelor si înhumaţi creștineste în cimitirul Mãnãstirii Predeal, în cadrul câtorva solemnități oficiale.

    Dintre conducătorii Mișcării Legionare care se odihnesc în cimitirul de la Predeal, amintim pe Gheorghe Clime, Alexandru Cantacuzino, Nicolae Totu, Alexandru Christian-Tell, Gheorghe Furdui , Bãnica Dobre, Mihail Polihroniade, Paul Craja, Gheorghe Istrate, Ion Banea, Iordache Nicoarã, Ion Belgea, Victor Gârniceanu, ca și cenusa celor incinerați de autorități la crematoriul Cenușa din Capitală: Vasile Christescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, grupul Nadoleanu si grupul Miti Dumitrescu.

    După instaurarea comunismului, cimitirul legionar de la Predeal a fost profanat de noile autorităţi de ocupaţie, troiţele fiind distruse, crucile înlăturate și arse.
    Timp de jumătate de veac, sub pajiștea verde, necropola legionară de la Predeal a fost îngropată în uitare.

    În 1998, veteranii legionari grupaţi în Partidul „Pentru Patrie” (Totul pentru Ţară), având ca formulă civică Fundaţia Buna Vestire, cu sprijinul legionarilor din occident, au ridicat un monument impunător pe locul cimitirului legionar de la Predeal. Deși trecuseră ani de zile de la căderea comunismului, construirea monumentului a întâmpinat mari opreliști din partea autorităților laice și bisericești. Doar intervenția tacită a Mitropolitului Antonie Plămădeală, înduplecat de foștii săi camarazi de temniță, a făcut posibilă, în final, construirea sa , dar cu amânarea inscripționării pe obelisc a vreunui mesaj sau a numelor celor 252 de victime nevinovate.

    Articol de Florin Dobrescu

  • Ionel Moța și Vasile Marin, comandanții legionari uciși la Majadahonda de Valter Roman, tatăl lui Petre Roman

    tumblr ni4oteRzij1tfghijo1 1280

    Războiul Civil Spaniol, ar putea răspunde cunoscătorii. Da, așa este, toti trei au luptat în acest război, dar în tabere diferite. Primul, Valter Roman, ca voluntar în Brigăzile Internaționale Comuniste, maior și comandant al unui batalion de artilerie, ceilați doi, Moța și Marin, ca voluntari în „Tercio Extranjeros”, Legiunea Străină Spaniolă, căzuți în luptă de partea forțelor franchiste. Ceea ce, însă, nu se prea știe este faptul că cei doi au fost uciși în baza unui ordin dat chiar de Valter Roman.

    La puțină vreme după ce s-au înrolat în trupele franchiste și au intrat efectiv &icirc

    O sabie pentru colonel!

    Cu un an înainte, la 24 noiembrie 1936, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino- Grănicerul, avocatul Ionel Moța, inginerul Gheorghe Clime, preotul Ion Dumitrescu-Borşa, avocatul Neculai Totu, economistul Bănică Dobre, avocatul Vasile Marin și prințul Alexandru Cantacuzino plecau în Spania. Misiunea lor era ca, în numele Legiunii Arhanghelului Mihail, să-i ofere în semn de omagiu colonelului Jose Moscardo Ituarte, eroul de la Alcazar, o spadă de onoare.

    Acolo, întreg grupul, mai puțin generalul, avea să se alăture trupelor generalului Francisco Franco, împotriva celor republicane, în ceea ce s-a numit Războiul Civil Spaniol.

    Memoria Prințului…

    “Pe la ora trei, ocupăm nişte tranşee înaintate. Bombardamentul reîncepe. Ionel Moţa ne strigă: «Dacă sîntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimenea. Murim toţi împreună!». Sînt ultimele cuvinte. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt. O detunătură doborîtoare mă forţează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa spre pămînt. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: «Ionel şi Marin sînt morţi!». Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atîrnă de lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfîrtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor.”

    Așa a trăit și văzut scena morții legionarilor Ionel Moţa și Vasile Marin camaradul lor, prinţul Alexandru Cantacuzino, astfel a descris-o în cartea sa, „Pentru Christos – Amintiri de pe frontul din Spania”, apărută în 1937. Explozii de obuze, schije, și cei doi, Moța și Marin cad! Clar, camaradul lor, autorul rândurilor de mai sus, cel alături de care au căzut, nu are nicio idee despre autorii focului ucigător.

    …și cea a Preotului

    Aceeași scena, cea a răpunerii în luptă a celor doi comandanți legionari, a fost descrisă de încă un martor, preotul Ion Dumitrescu-Borșa în volumul „Cal troian intra muros – Memorii legionare” apărută în 2014.

    „Un obuz a făcut explozie lângă noi și ne-am pomenit acoperiți de pământ. Ne-am ridicat îngroziți. Alecu(nm. prinţul Alexandru Cantacuzino), văzând că mitraliera noastră a încetat, s-a dus să o pună în funcțiune. Când să se întoarcă, Alecu a dat de Moța și Marin întinși într-un lac de sânge. I-a pipăit și a strigat la noi: ”Părinte, Moța și Marin sunt morți!”. Am simțit cămi îngheață sângele în vine.”

    Și de această dată, în memoriile preotului Ion Dumitrescu-Borșa, ca și în cazul celor ale prinţului Alexandru Cantacuzino, nimic despre identitatea celor care au deschis focul împotriva luptătorilor Legiunii Străine Spaniole.

    Prozatorul-confesor

    Deslușirea acestui episod de maximă importanță pentru istoria Mișcării Legionare vine, însă, nu de la un martor ocular, ci de la prietenul lui Valter Roman, prozatorul Titus Popovici. Prozatorul așterne în scris, în romanul său memorialistic, „Disciplina Dezordinii”, apărut în anul 1998, împrejurările în care comandanții Moța și Marin și-au găsit sfârșitul, așa cum le-a aflat de la Valter Roman direct: omorâți în urma unui ordin dat de însuși maiorul Valter Roman. Să vedem ce spune Titus Popovici în memoriile sale despre ceea ce i-a relatat Valter Roman, în timp ce acesta lucra la cartea sa, „Sub cerul Spaniei-Cavalerii speranței”, apărută în 1972:

    „Ne-au parvenit informații că la Majadahonda au apărut în tranșee cei șapte legionari. Generalul Walter (Carol Swiercsevky, ofițer al armatei sovietice, de origine poloneză) a aprobat ca această problemă să se rezolve între români. Am detașat din divizionul de artilerie Tudor Vladimirescu bateria comandată de Nicolae Cristea și l-am trimis la observație înaintată pe Nicu Pop. S-a târât prin ceață până la câțiva metri de Legiunile Străine, unde a auzit vorbire românească. A comunicat coordonatele și, în momentul de îngânare a zorilor, bateria lui Nicolae Cristea a deschis focul…”

    Mai clar decât atât, nici că se poate! Români au omorât români, iar asta în numele unor idei care s-au dovedit deopotrivă criminale: comunismul și fascismul.

    Apel la Luigi Longo

    În afară de această observație amară, cred că este interesant de văzut cum a reflectat la rândul lui, acest episod, chiar Valter Roman, în cartea sa, „Sub cerul Spaniei-Cavalerii speranței”. Deși, în lucrare, dedică un întreg subcapitol prezenței legionare pe frontul Războiului Civil din Spania, Valter Roman nu numai că nu găsește resursa de bărbăție de a povesti ceva, câtuși de puțin, despre rolul său în moartea celor doi, dar nici măcar de a așterne pe hârtie cu propriile sale cuvinte ceva legat de sfârșitul lor. Pentru că nu putea să ocolească, însă, total subiectul, Roman apelează la o tristă „șmecherie”, citează ceea ce a spus comunistul italian Luigi Longo despre episodul pe care, pur și simplu, nu-l putea ocoli:

    „Aici, la Majadahonda – scrie Luigi Longo – s-au întîlnit față în față voluntarii antifasciști români cu grupul de mercenari fasciști, trimiși de agentura fascistă «Garda de Fier», și unde și-au găsit sfîrșitul lor fără de glorie cei doi fasciști români Moța și Marin.”

    Atât! Nimic despre rolul său!

    Furios, la locul crimei

    În restul subcapitolului, Valter Roman, parcă dorind să scape de o negură de pe conștiință, lovește cu furie aerul și înfierează cu mânie bolșevică nu se știe ce:

    „Este cunoscut că mișcarea legionară a trimis în sprijinul mercenarilor franchiști șapte așa-ziși voluntari. Alăturîndu-se forțelor fascismului internațional care înăbușea nu numai lupta pentru libertate în Spania, dar amenințau și libertatea și independența României, integritatea teritorială a patriei, mișcarea legionară a pășit, în continuare, pe drumul trădării intereselor naționale ale poporului român. Cine se aseamănă se adună – spune un vechi proverb românesc. Adăpați la ideologia huliganismului și a crimei, fasciștii români nu putea fi decît alături de franchiști și de fasciștii germani și italieni, de care îi lega ura comună împotriva progresului omenirii.”

    Nu sunt Sigmund Freud, deci, nu sunt în măsură să explic finele mecanisme sufletești care l-au făcut pe Valter Roman să trateze acest episod al existenței sale într-un mod atât de jalnic, lipsit de orice urmă de onoare și bărbăție.

    În loc de epilog, o posibilă explicație

    O explicație blândă, dar interesantă, în această privință ne-o oferă tot Titus Popovici în memoriile sale:

    „Valter Roman n-a vrut să consemneze acest episod în cartea lui, Cavalerii Speranței și, când l-am întrebat de ce, a ocolit răspunsul. Cred că la mijloc era solidaritatea târzie și subconștientă ce se naște între adversari care au luptat pentru idealurile lor cu arma în mână, poate și tristețe că aceste idealuri au fost definitiv maculate și de o parte și de alta.”

    walter roman colaj

    Biografia unui comunist stalinist

    Valter Roman (Ernest Neulander), 7 octombrie 1913 – 11 noiembrie 1983, a fost un militant și politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaționale comuniste din Razboiul Civil din Spania, tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman. De profesie inginer, a fost atras în mișcarea comunistă în 1931, de Nicolae Goldberger, care l-a trimis imediat după recrutare în URSS. După înfrângerea din Spania, în 1939, Valter Roman a revenit în URSS, unde a fost șeful secției române a postului Radio Moscova.

    După 23 august 1944, s-a întors în România, cu gradul de locotenentcolonel al Diviziei de dezertori Horia, Cloșca și Crisan și avansat la gradul de general-maior. Pâna când a murit, a ocupat funcții în eșalonul al doilea al puterii de partid și de stat, ultima fiind aceea de director al Editurii Politice.

    A fost implicat în combinația K.G.B. care a dus la arestarea guvernului maghiar, la judecarea și condamnarea la moarte a prietenului său, premierul Imre Nagy, după înăbușirea Revolutiei Ungare din 1956 de către sovietici.

    Înmormântarea mucenicilor Ionel Moța și Vasile Marin

    In fata Gãrii de Nord si in spatele ei erau mii de cãmãsi verzi. Comandantul legionar Victor Vojen, insãrcinat cu organizarea ceremoniei, ne dãdu ordin sã facem cordoane dealungul peronului. Asteptam încordati sosirea trenului. Megafoanele anuntau: „trenul mortuar a plecat din Chitila”.
    Dupã putin timp apare locomotiva trenului având în fata douã litere mari M. M., fãcute din ramuri de brad, iar felinarele aprinse. Asa de încet a intrat trenul în garã cã nu se auzea niciun sgomot. Cei doi mecanici cari il conduceau erau imbrãcati in haine de sãrbãtoare si nu-si mai puteau stãpâni lacrimile.
    „Gardã, pentru onor înainte”, se auzi o comandã si se luã pozitia comandatã.
    In timpul cât se coborau sicriile, am primit o altã dispozitie: sã legãm frânghiile la carul mortuar ce stationa în fata gãrii. O sutã douãzeci de legionari au primit misiunea sa tragã carul mortur al lui Mota si Marin. Am parcurs Calea Grivitei, Clemenceau, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta pânã la Biserica Sfântu Ilie Gorgani. Pe tot parcursul, trotuarele gemeau de lume. Toti se descopereau si salutau cu mâna întinsã, salutul nostru legionar.  Am vãzut soldati si ofiteri descoperiti, salutând. Pe fetele tuturor se putea citi durerea.
    La o cotiturã mi-am întors capul si am vãzut înapoia sicrielor pe tatãl Capitanului ducând de mânã pe cei doi copilasi ai lui Mota, Mihai si Gabriela.
    Pentru mentinerea ordinei n’a fost nevoie de niciun politist. Doua cordoane de camarazi înaintau paralel cu noi, pe lângã trotuar, iar alte douã cordoane deschideau drumul, inlãturând obstacolele, pe eventualii curiosi.

    Mm5

    Ajunsi la Biserica Sf. Ilie Gorgani, Cãpitanul mi-a dat ordin sã ridic tricolorul de pe sicriele lui Mota si Marin si sã-l duc in Biserica.
    Când cele douã sicrie au fost transportate la „Casa Verde”, am fãcut parte din grupul care mergea paralel cu Cãpitanul, lângã care se mai aflau, reprezentantii diplomatici ai Spaniei, Italiei, Japoniei si Germaniei, Generalul Cantacuzino Granicerul, precum si echipa din Spania, in uniforma militarã a soldatilor din Tercio.
    Cortegiul a strãbãtut strãzile Schitu Mãgureanu, Stirbei Voda, Calea Grivitei pânã la Bucurestii Noi. Pe tot parcursul lumea plângea si saluta cu mâna ridicatã. Doua cruci de lemn, una a lui Mota, alta a lui Marin, purtate de doi camarazi, deschideau drumul. Venea apoi impresionanta cruce vie, formatã din studenti cari cântau:

    Cruce Mota Marin

    „Sunt ruguri si flãcãri, E Spania’n scrum Gloantele cad în altar
    In negrele santuri cu sânge si fum Plouã cu schije si jar.” Mota, Arhanghel si Munte Marin ca o flacãrã mare…

    Numai acest cântec ar fi fost de ajuns ca sã arate lumii întregi rostul jertfei lui Mota si Marin.
    In coloana nesfârsitã, am remarcat pe studentii germani in uniformele lor, cu steagul plecat in semn de doliu, pe muncitorii mineri depe Valea Jiului. Toti aveau felinarele aprinse, asa cum le au in timpul lucrului in mãruntaiele pãmântului, de unde scot bogãtii pe cari hienele Tarii Romanesti le devoreazã.

    Buciumele Motilor sunau a jale.
    Prin lapovitã si frig, ud pânã la piele, am ajuns la „Casa Verde”, unde s’a terminat ceremonia si tot pe jos m’m întors acasã.
    Dumnezeu mi-a mai hãrãzit zile ca sã pot povesti celor ce vor veni cã am fost si eu prezent la înmormantarea celor doi mucenici ai neamului, Ion Mota si Vasile Marin.
    Au trecut multi ani de-atunci si, Doamne, multe s’au mai întâmplat: miseleasca ucidere a Cãpitanului, împreunã cu Nicadorii si Decemvirii, masacrarca legionarilor din lagãre si inchisori sub Regele Carol, prigoana Generalului Antonescu, urgia comunista, cu tot arsenalul de bestialitati pentru a infrânge dârzenia româneascã a Legionarilor. Inchisi în tarã, pribegi prin tari streine, fugãriti pe oriunde am putut sã ne aciuãm. Oare suntern noi un alt popor ales? Cat va mai dãinui aceastã prigoanã?
    Noi, ce pribegim prin tarile libere, nu trebuie sa desnãdãjduim si nu trebuie sã lãsãm arma din mâini, nici o clipã.
    Va veni ziua când Dumnezeu îsi va intoarce fata si cãtre noi si atunci ne vom bucura cu totii de libertatea pe care am platit-o cu atatea umilinte, chinuri si morminte.

    Nicolae TEBAN

    Din vol. „Ion Mota si Vasile Marin”, Ed. Carpatii, Madrid, 1963

  • Comemorarea Capitanului Corneliu Zelea Codreanu – Tâncăbești 2021 (VIDEO)

    5553

    Corneliu Zelea Codreanu a fost comemorat sâmbătă 27 noiembrie, în locul unde a fost asasinat în urmă cu 83 de ani, printr-o ceremonie religioasă.

    Inițiativa a aparținut unor urmași de luptători anticomuniști. La ceremonie a participat un public în cea mai mare parte tânără, inclusiv elevi și studenți. Au fost prezenți reprezentanți ai unor organizații civice precum Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, Asociația Noua Dreaptă, Garda Neamului, Grupul Piața Universității 2012, Gruparea NOI, Cruciada Românismului, dar și o delegație a Partidului Naționalist Francez (continuator legitim al francismului prin interbelic), avocatul Pierre Marie Bonneau și Francois Fourier. Un sobor de preoți au oficiat slujba de pomenire a celor 14 asasinați în acel loc.

    Au luat cuvântul Florin Dobrescu și Alexandru Costache din partea Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, Pierre Marie Bonneau din partea PNF, Costache Nechita-șeful Noii Drepte București, Alexandrina Popovici din partea Grupului Piața Universității 2021, Adrian Jianu din partea Garda Neamului/ND, viceprimar în Amărăști Dolj.

    Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, alături de alți 13 fruntași legionari, la ordinul regelui Carol al II-lea. Ei au fost uciși în dubele care îi transportă din închisoarea Râmnicul Sărat la Jilava, în dreptul Pădurii Tâncăbești, ștrangulați cu frânghii, trupurile fiind apoi transportate la Închisoarea Jilava, unde au fost împușcate în spate și îngropate într-o groapă comună, în care s-a turnat acid sulfuric, după care au fost acoperiți cu beton. În noiembrie 1940 au fost deshumați și înmormântați cu onoruri la mausoleul de la Casa Verde, în București Noi. În 1948, comuniștii au sustras într-o noapte sicriele, ascunzându-le în locuri rămase necunoscute până azi, în timp ce adepții Mișcării Legionare au fost aruncate în închisori până în 1964. După 1989, mai exact în noiembrie 1993, supraviețuitorii mișcării, împreună cu tineri simpatizanți ai, reuniți sub egida Fundației Buna Vestire și Partidului Totul pentru Țară (Pentru Patrie), au marcat locul așasinării de la Tâncăbești cu o cruce, inaugurând tradiția comemorărilor din preajma zilei de 30 noiembrie, care se desfășoară fără întrerupere până azi.

    Începând din 2005, promovarea doctrinei și simbolurilor legionare a fost interzisă prin Legea 217/2015, ca urmare a presiunii anumitor cercuri evreiești, grupate în jurul Institutului Elie Wiesel, dar și de peste hotare, împotriva memoriei lui Corneliu Zelea Codreanu a declarandu-se un adevărat război, în condițiile în care mulți tineri devin interesați sau chiar fascinați de personalitate și doctrina acestuia. În ultimii ani, la instigările unor grupuri vădit antiromânești, organizatorii comemorărilor de la Tâncăbești au făcut obiectul unor anchete penale care însă au fost închise de autoritățile judiciare, care au absolvit de orice culpă penală pe inițiatori.

    Buciumul.ro

  • CINE ESTE ȘOBOCHIȚUL SERVICIILOR ȘI CUM SE FOLOSEȘTE IMPOSTORUL DE MOARTEA ALTORA PENTRU A PROMOVA VACCINAREA

    suru 53317900

    Uzurpatorul Șerban Suru s-a folosit de moartea scriitorului Răzvan Codrescu pentru a susține campania guvernamentală de vaccinare cu serul experimental

    Auto-intitulatul șef al Mișcării Legionare, presupus agent operativ al Serviciului Român de Informații, uzurpatorul Șerban Suru s-a folosit de moartea scriitorului Răzvan Codrescu pentru a susține campania guvernamentală de vaccinare cu serul experimental

    Nu-mi place să scriu de rău despre alți naționaliști și de regulă nu dau foarte mare atenție zvonurilor despre unul sau altul, cititorii vechi pot confirma că pe Incorect Politic, înafara câtorva critici ocazionale, făcute în bună credință, nu s-a lovit în dreapta, nu s-au făcut exposé-uri despre “falși naționaliști” sau presupuși agenți SRI. Această politică redacțională se încheie astăzi din cauza lui Șerban Suru, care a mers prea departe.

    Din presupus naționalist legionar a ajuns să susțină campania guvernamentală de vaccinare, ca o lichea, servind aceleași interese care urmăresc genocidul Românilor prin dictatura sanitaro-politico-mediatică.

    Iată dovada:

    fa23f41d 44c7 4b28 ac13 aab17cff5753 369x800 1

    3a1b3f4f 6bdb 4ef2 98bd 1ed05af19e8f 369x800 1

    4c94700b 6994 4f31 9b03 dd4d3c5a7498 369x800 1

    serban comentarii

    Au fost multe semne de-a lungul timpului, refuzul lui Suru de a colabora cu alte organizații naționaliste dacă el nu era recunoscut ca șeful lor, zvonurile neverificabile pe care le-a scris despre mareșalul Antonescu, cultul exagerat al personalității și până la urmă ce rezultate au fost? Ce roade a dat? În 27 de ani de când Suru pretinde că a făcut primul cuib legionar de după decembrie 1989 , câți tineri a recrutat și câți naționaliști a educat? Ce impact au avut activitățile sale? Înafară de câteva comemorări, niște poze colorizate, intervenții împotriva legii 217/2015 și poezii de-ale lui Radu Gyr înregistrate și urcate pe YouTube, ce a făcut organizația lui Șerban Suru? Probabil cel mai bun lucru pe care Suru l-a făcut a fost administrarea bibliotecii legionare de pe strada Iacob Negruzzi, nr.1, et. 1, sect. 1 , dar în 27 de ani trebuia mai mult. Nu ar fi asta o problemă atât de mare încât să fiu nevoit să scriu aceste rânduri, dar aderarea lui Șerban la propaganda vaccinală reprezintă o palmă dată poporului român și o blasfemie la adresa tuturor creștinilor care recunosc în vaccin semnul fiarei, fără de care nu vom mai putea vinde sau cumpăra. Gestul său nu este doar o batjocură la adresa libertății, ci reprezintă o auto-excludere din lumea naționalistă. A trece în barca colonelului Gheorghiță, a președintelui Iohannis și a lui Câțu înseamnă pur și simplu trădare.

    În acest moment cei care încă sunt membri în organizația lui Suru au o alegere serioasă de făcut, fie să asculte de auto-intutulatul șef al Mișcării Legionare, să mențină cultul personalității lui Suru și să se vaccineze după sfatul său, pierzându-și integritatea corporală și sufletul…sau să renunțe la cultul bizar în care au intrat și să continue să servească alături de alte organizații cauza naționalistă.

    impostor

    În tot răul din jurul nostru găsim și un bine – starea de demență globală și campania de vaccinare acționează ca un filtru pe baza căruia ne dăm seama cine e adevărat și cine e vândut. Șerban Suru a dovedit că este vândut sau prost. Ar fi o insultă să-l consider prost, așa că presupun că e vândut și trag un semnal de alarmă tuturor naționaliștilor asupra gestului făcut de Șerban Suru în favoarea vaccinării.

    Poate că zvonurile erau adevărate și Șerban Suru era omul SRI dintotdeauna? Asta nu putem ști, dar felul cum s-a folosit de moartea lui Codrescu să convingă lumea să se vaccineze demonstrează că îi lipsește cu desăvârșire integritatea și conștiința.

    Să îți fie rușine, Șerban Suru. – Sursa: Incorect Politic

  • Nicoleta Nicolescu – asasinată la 10 iulie 1939. Cum a fost asasinată comandanta Cetățuilor de Fete Legionare

    captura video 6263

    Arestată împreună cu multe alte camarade din Cetățui în 1938, fusese schingiuită în beciurile Prefecturii Poliției Capitalei luni de-a rândul, în chipul cel mai crud. Roata morții se învârtea sârguincios; vești tragice soseau din țara întreagă despre cei cuminecați în credința lor pe drumul cu Arhangheli.

    Și, într-una din zilele lunii iulie, vestea uciderii Nicoletei și cruzimile la care a fost supusă în ultimele clipe de viață ale ei, străbătu ca fulgerul suflarea românească. Până și brutele asasine s-au cutremurat de zelul de neînvins al credinței Nicoletei. Într-o celulă de la subsolul Prefecturii, cu oasele zdrelite, cu pieptul tăiat măcelărește ca să i se ia viața grabnic, eroina îi înfruntase aprig pe temnicerii și schingiuitorii ei, refuzând să moară repede, așa cum sperau ei.

    “Nu moare mă! Nu moare!..Nu vrea să moară!”
    Puțin mai încolo, în cuptorul nr.1, rezervat permanent victimelor legionare, focul o cuprinse, în gemete apocaliptice de durere. Refuza să moară, parcă în ciuda călăilor..
    Dintr-o dată, nu se mai auzea nimic. Se făcu liniște, o liniște mormântală și apăsătoare..

    FETELE CETATUIE

    Sursa: Martiri și mărturisitori români din secolul XX, Fabian Seiche

  • Dr. Aristide Lefa – Prigoana satanica impotriva Miscarii Legionare

    capitanul1
    Corneliu Zelea Codreanu – Capitanul Miscarii Legionare

    …Sã încercãm a prezenta o micã parte din crimele si fãrãdelegile sãvârsite sau patronate de incarceratii de la Jilava, in mod pe cât posibil cronologic.

    – La 27 noiembrie 1933, la Constanta, este ucis studentul Virgil Teodorescu, când un politist îl împuscã pe la spate, in timp ce lipea afise electorale. Politistul este trimis într-o altã regiune spre a i se pierde urma.

    – La 28 noiembrie 1933, este împuscat legionarul Nitã Constantin, de meserie sofer pentru cã a aruncat o pâine unor studenti baricadati în cãminul Râpa Galbenã din Iasi unde protestau sub aceastã formã, contra ilegalitãtilor sãvârsite de autoritãti, sub guvernul I.G. Duca. Nu s-a luat nici o mãsurã.

    – La 9 decembrie 1933, este ucis in bãtãi, de cãtre jandarmi, în judetul Vlasca, tãranul Nicolae Bãlãianu, pentru cã fãcea propagandã legionarã. Ucigasii, ca de obicei, n-au avut nimic de suferit.

    – La 10 decembrie 1933, conform unui jurnal al Consiliului de Ministri, I.G. Duca dizolvã Miscarea Legionarã si, in urma acestui act neconstitutional, sunt arestati in toatã tara, 12.000 de legionari. De mentionat cã Duca îsi luase obligatia, la Paris, ca, în schimbul numirii sale ca prim ministru, sã dizolve Garda de Fier, sã aresteze cât mai multi legionari si sã primeascã in tarã peste o sutã de mii de evrei, refugiati în mare parte din Germania, unde venise Hitler la putere. De atunci, fortele oculte de la Paris dirijau politica României.

    – La 29 decembrie 1933 Victor Iamandi, în calitate de subsecretar de stat la interne, ordonã noi arestãri, incât numãrul celor închisi ajunge la 18.000.

    – Tot la 31 decembrie 1933 este ridicat in toiul noptii, de la domiciliu, economistul Sterie Ciumetti, casierul Miscãrii Legionare si secretar al lui Corneliu Codreanu. Comisarul Ion Panova, dupã ce îl schingiuieste bestial pentru a spune unde se aflã Corneliu Codreanu, fãrã a obtine nimic, îl asasineazã in pãdurea Andronache si îl aruncã in lacul Fundeni, sub gheatã, unde este descoperit dupã 2-3 sãptãmãni.

    Bilantul acestei prigoane, dezlãntuitã la ordinul lui Victor Iamandi pe atunci ministrul de Justitie: 18.000 arestati, 300 îmbolnãviti si 16 morti.

    – in toamna anului 1935, Vasile Vlad din Sibiu, înceteazã din viatã în urma bãtãilor suferite. Fãptasi: politisti si jandarmi.

    – La 10 iulie 1936, Gheorghe Gligor, student, originar din Bucovina, este ucis de comunisti la Cernãuti.

    – in lunile noiembrie – decembrie 1937, în timpul prigoanei asupra Miscãrii Legionare, cu ocazia alegerilor, au fost ucisi de cãtre autoritãti (ministrul de Interne – R. Franasovici) urmãtorii legionari:

    – Ion Tãrcolea, în comuna Sãveni – Ialomita;

    – Mihai Turcanu, student din Siret – Bucovina;

    – Nicolae Turcanu, muncitor, împuscat la Rãdãuti – Bucovina;

    – Dumitru Soroceanu din Suluta – Hotin;

    – Constantin Brumaru – tãran din Dobrogea.

    – in ziua de 6 februarie 1938 este împuscat studentul Florin Popescu de plutonierul de jandarmi Paraschiv Coman.

    – in satul Mãineasa este împuscat de jandarmi Mijea Dumitru.

    – in comuna Lãzãreni – Bihor sunt atacati de jandarmi cu baionetele si împuscati la ordinul lui Armand Cãlinescu, ministrul de Interne, mai multi legionari, iar Lãzãreanu moare la spital si Hendrea Vasile este grav rãnit.

    – La 8 februarie 1938 este ucis la Ploiesti legionarul Varjac.

    În urma acestor violente si asasinate, sãvãrsite de organele de stat la ordinul guvernului, Corneliu Codreanu decide retragerea Miscãrii Legionare din propaganda electoralã.

    La 11 februarie 1938, d-l Emilian , avocat si prefect de Neamt, dã în vileag faptul cã juristul Istrate Micescu, ministru de Justitie in guvernul Goga, i-a cerut sã-l suprime pe Corneliu Codreanu, promitându-i anumite avantaje. De asemenea, generalul Schitm îi destãnuie lui Corneliu Codreanu cã Armand Cãlinescu a pus la cale asasinarea lui. În toatã aceastã perioadã nu s-a înregistrat nici o violentã legionarã.

    La 12 februarie 1938, regele Carol al II-le instituie o dictaturã regalã, dizolvã partidele politice si, numeste prim ministru pe patriahul Miron Cristea. La Interne rãmâne Armand Cãlinescu, iar la Justitie Victor Iamandi.

    La 21 februarie 1938, pentru a evita convulsii interne, Corneliu Codreanu dizolvã partidul „Totul pentru Tarã”. El explicã acest gest printr-o circularã, in care, printre altele spune:

    „Suntem aruncati dintr-un raport de drept într-un raport de fortã. Pe acesta însã noi nu-l primim. Noi am înteles sã actionãm in cadru legii, manifestându-ne credintele noastre…

    Nu voim sã întrebuintãm violenta”…

    Dupã autodizolvarea partidului „Totul pentru Tarã” si încetarea activitãtii legionare, comertul legionar functiona legal, fiind înregistrat pe numele unor persoane particulare.

    Corneliu Codreanu anuntase lichidarea comertului, dar pentru recuperarea cel putin partialã a banilor investiti, o bunã parte împrumutati, erau necesare aproximativ 2-3 luni. În luna martie 1938, Nicolae lorga, cu o vehementa iesitã din comun, a cerut prin presã lichidarea imediatã a restaurantelor si magazinelor legionare. A sugerat chiar lichidarea Miscãrii Legionare prin suprimarea conducãtorului ei.

    Camarila regalã si cei ce se puseserã in slujba ei, erau hotãrîti sã distrugã Miscarea, pionul principal fiind Armand Cãlinescu. Au socotit cã distrugând sefii vor reusi sã distrugã aceastã miscare, ce se bucura de o mare popularitate. Dupã inscenarea unor mari procese fãrã nici o acoperire legala, Corneliu Codreanu si fruntasii Legiunii au fost întemnitati. Conform planului, in noaptea de 29 – 30 noiembrie 1938, sunt asasinati prin strangulare Corneliu Codreanu si 13 camarazi ai sãi, cu toate cã fiind condamnati; puterea era obligatã sa le asigure securitatea si viata. Miselescul gest a umplut de revoltã opinia publicã româneascã.

    Dar abuzurile si fãrãdelegile nu s-au oprit aici. Arestarea, schingiuirea si asasinarea legionarilor continuã.

    – Gheorghe Cuma din Ploiesti, închis la Brasov sub acuzarea de propagandã legionarã, este dus la Siguranta din Bucuresti, unde este torturat si asasinat, dupã care este ars in crematoriu.

    – in toamna 1938, legionarii Nicolae Moraru si Gheorghe Ulãrasu sunt schingiuiti in mod barbar si ucisi in beciurile Politiei Bucuresti.

    – La 3 decembrie 1938, Nicolae Fãgãdaru, Bica Anania si Petre Andrei , condamnati ca apartinând Miscãrii Legionare, sunt scosi din închisoarea Cluj si împuscati la marginea unui drum de Brigada Mobilã a Sigurantei Bucuresti, din care fãceau parte, printre altii, Gheorghe Comsa si Nicolae Lescenco.

    – La 23 ianuarie 1939, Titi Constantinescu din Hârsova – Constanta, student medicinist, este ucis de comisarul Bujor împreunã cu comisarul Streja, ambii fãcând parte din Siguranta din Bucurestl.

    – Locotenentul chimist Dr. Dumitrescu Nicolae, împreunã cu ajutorul sãu inginer Coculescu, dupã ce au suferit groaznice schingiuiri, sunt asasinati in beciurile Prefecturil Politiei Capitalei si apoi arsi in crematoriu, la 26 ianuarie 1939.

    – Tot la 26 ianuarie 1939, prof. univ.Vasile Cristescu este împuscat de cãtre agentul de politie Constantin Boulet in casa unde îsi gãsise refugiul si ars la crematoriu in aceeasi zi.

    – La 29 ianuarie 1939, studenta Lucia Grecu este torturatã de comisarul Otto Reiner pentru a denunta comandamentul legionar de prigoanã, cu care lucrase. Neputând obtine nimic de la ea, acesta o violeazã, o chinuieste in mod barbar, o ucide, dupã care o aruncã de la etajul IV al Prefecturii de Politie, pentru a simula o sinucidere.

    – in ziua de 16 ianuarie 1939, ing. Dumitru Crihanã din Galati, este arestat la Timisoara si schingiuit pânã a murit.

    – La 13 februarie 1939, Petre Fleschin, student, Aurel Hodrea profesor, Petre Stãnescu student, Ion Popa muncitor si Dumitru Borzea ofiter, sunt bãnuiti cã ar fi aruncat o grenadã într-un teatru din Timisoara, unde juca o trupã de evrei. Dupã o versiune ar fi fost rãnite 2 persoane , dar nu s-a deschis nici o anchetã pentru clarificarea cazului. Sunt asasinati la Huedin.

    – Grutã Victor elev, Borzea Zenovie ofiter, bãnuiti cã ar fi aruncat o grenadã asupra unei sinagogi din Alba-lulia, unde s-au produs stricãciuni neînsemnate, sunt asasinati împreunã cu ceilalti la Huedin.

    – Tot in 1939 mai sunt asasinati: Enache Nadoleanu medic, Dragos Popovici student, Martin Vucu medicinist, Nicolae Gherman student teolog, Ioan Lovin medic, Octavian Bãlan, Stefan Frank student din Tg. Ocna, Ion Mihalache si diaconul Isichie Antohi din Tg. Ocna si Ion Rãdulescu tot din Tg. Ocna.

    – La 10 iunie 1939, Nicoleta Nicolescu, sefa femeilor legionare, este anchetatã si schingiuitã bestial in beciurile Prefecturii Politiei de comisarul Pavel Patriciu, care in final o ucide. Este arsã in crematoriu, la 10 iulie 1939.

    – in vara anului 1939, Nicolae Câmpianu, este împuscat de jandarmi în comuna Sâncrai-Turda, Maria Dogaru tarancã legionarã este maltratatã si apoi ucisã de politia din Comisrul Bãnãtean.

    Dupã cum se dovedeste, prin faptele criminale sãvârsite pe tot cuprinsul tãrii asupra legionarilor, Armand Cãlinescu era hotãrât sa-si continue actiunea de distrugere a Miscãrii Legionare. Pentru aceste motive se hotãrâste eliminarea pionului principal, socotindu-se cã prin acest act, crimele si fãrãdelegile se vor opri. Dar n-a fost sã fie asa! Dupã împuscarea lui la 21 septembrie 1939 de cãtre echipa lui Miti Dumitrescu, formatã din 9 legionari, echipã ce s-a predat cu intentia de a fi singurii care sã suporte consecintele faptelor, represaliile întrec orice închipuire. Un cumplit genocid se dezlãntuie pe tot cuprinsul tarii. Legionari cunoscuti ca mai proeminenti in cadrul Miscãrii, au fost vânati de organele de politie si jandarmerie si asasinati câte 3 – 4 in fiecare judet, precum si in lagãrele si închisorile pline cu legionari arestati si închisi fãrã nici o condamnare. Astfel, într-o singurâ zi au fost ucisi 256 de legionari.

    – in primul rind sunt schingiuiti bestial si asasinati cei 9 legionari din echipa lui Miti Dumitrescu. Au fost expusi in LOCUL unde l-au executat pe Cãlinescu, cu pancarte pe care scria: ,Asa vor fi pedepsiti trãdãtorii de tarã.” Aceeasi inscriptie va fi afisatã pe tot cuprinsul tãrii la cãpãtâiul celor asasinati. Nicolae Steinhardt, in ,Jurnalul Fericirii” scrie „Pelicula îl aratã pe Nicolae Iorga care, venit la spectacol, intoarce cu piciorul unul din cadavre”.

    – în lagãrul de la Râmnicul Sãrat au fost ucise 13 cãpetenii legionare:

    Gheorghe Clime – inginer

    Paul Craja – medic

    Alecu Cantacuzino – avocat

    Nicolae Totu – avocat

    Alexandru Cristian Tell – avocat

    Gheorghe Furdui – doctor in teologie

    Bãnicã Dobre – licentiat

    Mihail Polihroniade -avocat

    Sima Simulescu – profesor

    Gheorghe Apostolescu – comerciant

    Gheorghe Istrate – licentiat

    Ion Banea – medic si avocat

    Aurel Serafim – inginer

    Legionarul Gheorghe Topa descrie astfel îngrozitoarea scenã:

    – ,Prin geamul meu se vedea curtea inchisorii cu peretii pe care se profilau umbrele lor, insiruite in noapte. Cãlãul îsi verificã din nou pistolul mitralierã, diabolic mânuit de asasin. Sfintii Neamului intr-o supremã încordare, înaltã ultima rugãciune Domnului, cerând binecuvântarea Sa. Furdui apeleazã la ucigasi sã indeplineascã operatiunea odioasã fara a-i supune la chinuri. Cu fruntile sus, cu ochii pierduti in nemarginitele inãltimi ale boltei înstelate, gândind poate la destinul tragical lui Horia, Tudor, Cãpitanul, oameni sortiti mortii asteaptã senini trecerea de la viatã la moarte! Linistea mormântalã a noptii este sfâsiatã de urletul sinistru al gloantelor oprite in zidul de oameni din fatã. Brazii s-au prãbusit in sânge la pãmânt. Doar unul mai striga: trage, trage, cã n-am murit!”

    Sã scrii despre ce-am simtit în acele momente: o prãbusire în neant! Oameni, religie, credintã? Absurditãti. Hârtia refuzã a primi mai mult. Sufletul neputincios al muritorului, tot la izvorul vietii, in lisus Hristos îsi regãseste echilibrul. in acelasi Hristos, Fiul lui Dumnezeu, in care ing. Clime si dr. Banea credeau nemãrginit – si pentru dreptatea cãruia si-au dat viata. Prin moarte, învierea ! Treisprezece Titani si-au dat viata rãpusi in închisoarea Rm. Sãrat. Sângele lor strigã peste ani: Dreptate! Dreptate? Dreptate!”

    – in spitalul militar Brasov au fost asasinate 7 cãpetenii legionare:

    Traian Cotigã – avocat; Eugen lonicã – inginer; Emil Siancu – ofiter; Grigore Pihu – licentiat; luliu Susman `functionar; Ion Herghelegiu – avocat; Gheorghe Proca – functionar.

    De modul cum au stiut sã moarã cei de la Brasov, voi reproduce in continuare cele mentionate in ziarul BUNA VESTIRE din 22 septembrie 1940, sub semnãtura doctorului Serban Milcoveanu si a inginerului Tache Funda, martori oculari, bolnavi si ei, internati in acelasi spital, la data sãvârsirii odiosudui mãcel. Articolul poartã titlul: „NOAPTEA MÃCELULUI IN SPITALUL MILITAR DIN BRASOV”:

    „Extragem aici tabloul culminant al despartirii, care caracterizeazã atitudinea in fata mortii a camarazilor nostri…

    In patul din dreapta dormitorului, sta întins ing. Eugen Ionicã.

    Pumnii îi erau înclestati, gândurile îl absorbeau; m-am dus la el, i-am întins mâna si i-am strâns-o cald in ale mele. N-am avut puterea decât sa-i soptesc: Domnule inginer, domnule inginer… Si-a deschis ochii lui mari si m-a privit blând, ca un inger care absolvã un frate. Mi-a spus:

    – „Serbane, Serbane, sã nu crezi cã mi-e fricã de moarte. Nu, sã nu crezi asta! Dar este asa de greu sã te desparti de ai tãi!” Mi-a strâns mâna într-a lui. Am simtit cã tulburasem un suflet care se împãca cu Dumnezeu, un suflet ce se rupea de pãmânt si-si pregãtea intrarea in cer… La plecare, Eugen Ionicã ne-a îmbrãtisat pe fiecare in parte. Ne-a strâns in brate si, sãrutându-ne pe rând ne-a spus:

    – „Dragul meu dacã vreodatã te-am jignit cu ceva, te rog sã mã ierti!?”…

    – „Domnule inginer, domnule inginer, cum puteti vorbi asa ceva!?”…

    A iesit pe usa de unde a fost luat între baionete de jandarmi…

    Din camera de alãturi, vine sa-si ia rãmas bun de la noi cãpitanul Siancu.

    A apãrut masiv, cu privirile fulgerând in spatele ochelarilor. Falca îi era înclestatã. Apropriindu-se de noi, nea strigat:

    – „Ticãlosii ãstia ne împuscã pe toti, dar nu-i nimic!”

    Ne-a îmbrãtisat pe rând pe toti. Am auzit ca un suierat, printre dinti:

    – „Asasinii ! Asasinii !”

    A iesit cu pasul lui apãsat de stãpân.

    Stoica atitudine a comandantului Traian Cotigã

    Traian Cotigã se repede la cãpitanul de jandarmi si-Il prinde de piept:

    – „Spune dumneata, d-le cãpitan, ce este?”

    Sub presiunea întrebãrii, cãpitanul sovãie, îsi duce batista la ochi si fuge afarã.

    -„Am înteles”… Apoi, adresându-se colonelului:

    – „Ei bine, d-le colonel, dacã trebuie sã ne împuscati, sa mergem la moarte! D-le colonel, legionarului nu-i este fricã de moarte, legionarul sfideazã moartea. Eu sunt comandant legionar si am îmbrãcat cãmasa mortii din momentul când am intrat in Legiune. Vã dau cuvântul meu de legionar cã nu voi incerca nici un gest de evadare. Vã cer in schimb o favoare: sã fiu împuscat primul, din fatã, si nelegat, cãci vreau sã arãt cum moare un comandant legionar. D-le colonel duceti-vã si comunicati regelui, cu care am stat de vorbã într-o audientã de cinci ore ca nu are gloante pentru dusmani, are gloante si împuscã pe cei mai buni ostasi ai tãrii, pe legionari”…

    Apoi cãtre soldati:

    – „Iar tu, frate jandarm, sã mã lovesti drept in frunte. Sã stii cã nu-mi este fricã de moarte însã sã nu uiti cã împusti un frate de-al tãu, un frate care ar fi putut lupta alãturi de tine împotriva dusmanului. Sã nu uiti niciodatã cã esti sluga miseilor care duc tara la pieire!”

    La despãrtire, întorcându-se cãtre noi, în pozitia legionarã pentru onor:

    -„Camarazi, Trãiascã Legiunea si Cãpitanul! Duceti flacãra sfântã a Legiunii înainte spre biruintã. Este singura mângãiere ce o puteti aduce peste mormintele noastre proaspete. Trãiascã Legiunea si Cãpitanul!”

    Apoi, în pas apãsat de defilare, cu capul înainte, se îndreaptã spre usã înconjurat de jandarmi. Bolnav de un an de zile, Grigore Pihu zãcea in camera de alaturi. M-am dus sã-l îmbrãtisez pentru ultima oarã.

    – „Mori mãi frate Funda, sau nu?” Fu întrebarea pusã de Pihu când am intrat pe usã.

    – „Nu sunt pe listã” i-am rãspuns…

    – „N-ai avut parte de o moarte frumoasã!”

    Colonelul stãtea in pragul usii.

    – „Îti multumesc, d-le colonel, pentru moartea frumoasã pe care mi-ai adus-o”.

    Micsorat, sub povara fãrãdelegii pe care o sãvârsea, colonelul rãspunse:

    – „Ce sã fac, d-le Pihu, eu m-am purtat frumos cu dumneata, dar trebuie sã execut ordinele care mi se dau.”

    – „Lasã, d-le colonel, acum, in fata mortii, sã stii cã te iert, chiar dacã ai gresit. Moartea pe care mi-a hãrãzit-o Cel de Sus prin d-ta este moartea cea mai frumoasã. Dumnezeu mi-a dat suprema fericire, din moment ce m-a fãcut sã trãiesc alãturi de Cãpitan si el sã mã cunoascã si sã mã iubeascã. O viatã de continui binefaceri dumnezeiesti nu putea sã ia sfârsit decât printr-o moarte legionarã. Este cel mai bun dar!”

    In acest timp eu îl ajutam sã se îmbrace, întrucât puterile îi erau sleite de o lungã suferintã. Dupã ce s-a îmbrãcat a turnat untdelemn in candela ce ardea mereu in camera lui si îngenunchind si-a fãcut ultima rugãciune. S-a ridicat si, îmbrãtisãndu-ma pe mine, a îmbrãtisat pe toti legionarii aromâni.

    – „Sã mergeti pe drumul Cãpitanului pânã la unul si sã cãutati sã secati in voi tot rãul!”, a fost ultimul lui sfat cãtre dragii camarazi.

    Apoi a luat o cruce in brate si a pornit spre usã, ducându-si greu trupul istovit de boalã.

    – „Ce-i asta, d-le Pihu?” a întrebat colonelul.

    – „Asa merge legionarul, cu crucea în brate!” Apoi ca pentru sine sopteste:

    – „Mergem in Rai. Ne cheamã Cãpitanul la el!”…

    George Proca era neschimbat. De mult se împãcase cu gândul mortii. Dupã ce, retras într-un colt, si-a fãcut rugãciunea, fãrã vorbe, fãrã zbucium si-a îndreptat pasii cãtre usã…

    Ca intodeauna, Iuliu Susman tãcea. În el era o furtunã stãpânitã. Pe deasupra ei pãrea cã un gând venea sa-i lumineze despãrtirea. Stia cã dupã el va veni un copil care îi va continua in aceeasi credintã.

    – „Las dupã mine un Susmãnel !”

    Ne-a strâns mâna voiniceste si s-a dus.

    Ion Herghelegiu pãrea coplesit de grija sotiei si a celor cinci copii pe care îi lãsa dupã el fãrã nici un sprijin. Imbrãtisându-ne cu nesfârsitã dragoste, ne-a soptit la despãrtire: „Trãiascã Legiunea si Cãpitanul !”

    Despre tragicul sfârsit a lui Ion Herghelegiu, ing. Tache Funda consemneazã: „suferea de o afectiune a aparatului locomotor, care îi provoca mari dureri. In curtea spitalului militar, unde ne era rezervat un spatiu pentru plimbare, Ion Herghelegiu nu putea ajunge decât transportat de ostasii din pazã sau de cei dintre noi. Acolo îsi petrecea timpul stand pe o bancã. Cei sapte, escortati de o puternicã pazã alcãtuitã din subofiteri de jandarmi, au fost transportati într-o pãdure din apropierea orasului Râsnov. Acolo, dupã ce au fost mitraliati, fiecare dintre ei a mai primit si un glont de gratie, tras in cap, mai putin avocatul Herghelegiu, pe care stiindu-l cu picioarele aproape anchilozate, deci in imposibilitatea de a evada, l-au lãsat probabil sã moarã lent, ca moartea sa-i fie – mai „plãcutã”. Operatia se petrecuse noaptea.

    A doua zi, asasinii s-au dus la fata locului pentru ridicarea cadavrelor, care urmau sã fie expuse la rãscruce de drumuri pentru ca românii sã poatã vedea care este soarta „trãdãtorilor de tarã” si mai ales copii de scoalã, în constiintele cãrora acest spectaco! trebuia sã constituie un avertisment, ca nu cumva sã fie tentati sã se încadreze in Frãtiile de Cruce.

    Surprizã mare! Ion Herghelegiu evadase!

    Alarmã! La posturile de radio s-a comunicat cã din Spitalul Militar din Brasov a evadat Ion Herghelegiu, unul din „principalii complici” la asasinarea lui Armand Cãlinescu. Salonul nostru a fost invadat de câtiva ofiteri sî subofiteri de jandarmi care s-au dus drept la patul lui Herghelegiu.

    Cãutau eventual adresa la care s-ar fi putut refugia temutul evadat.

    A fost zarvã mare in toatã tara. In sfârsit, a doua zi a fost dat comunicatu! linistitor. Fugarul fusese prins. Ion Herghelegîu, fiind numai rãnit, s-a putut târî, poate 100 – 150 de metri, învingându-si durerile, s-a cocotat într-un pom stufos unde, in cele din urmã a fost descoperit.

    S-a aflat mai târziu cã bietul Herghelegiu i-ar fi implorat sã nu-l ucidã, întrucât are cinci copii mici de crescut ! Oamenii puterii insã, nedorind sã lase grija pentru cei cinci copii pe seama unui pãrinte „complice la crimã”, l-au vânat din pom ca pe o pasare si au cules „trofeul” care se prabusise din pom.

    În lagãrul de la MIERCUREA CIUC au fost asasinati 44 de legionari:

    1. Constantin Bene (student)
    2. Ovidiu Biris (avocat)
    3. Titus Borzea (student)
    4. Vasile Buhai (functionar)
    5. Marius Cioflec (student)
    6. Stefan Comjic (student)
    7. Cosmin C-tin Coman (student)
    8. Ghitã Constantin (student)
    9. Dumitru Constantinescu (medic)
    10. Vasile Corbeanu (student)
    11. Liviu Dobrin (student)
    12. Afilon Dorca (student)
    13. Dumitru Ducaru (subinginer)
    14. Ion Enescu (functionar)
    15. Vasile Felecan (muncitor)
    16. Vasile Filipov (student)
    17. Florin Gârcineanu (ofiter)
    18. Iosif Grama (student)
    19. Nicoarã Iprdache (asist. univ.)
    20. Ion Macoveschi (student)
    21. Augustin Micu (inginer)
    22. Ilie Mincã (ofiter)
    23. Ion Miter (student)
    24. Virgil Noaghea (student)
    25. Aurel Nutiu (student)
    26. Gheorghe Pavelescu (avocat)
    27. Tibedu Popa (student)
    28. Marîn Popescu (student)
    29. Anton B. Popescu (student)
    30. Nicolae Prodea (muncitor)
    31. Virgil Rãdulescu (ziarist)
    32. Constantin Raicu (licentiat)
    33. Eugen Stamate (student)
    34. Constantin.Stegãrescu (student)
    35. Nicolae Strugaru (avocat)
    36. Vasile Susai (licentiat)
    37. Gheorghe Teodorescu (sculptor)
    38. Gheorghe Tiponut (elev)
    39. Coriolan Todan (student)
    40. Corneliu Ungureanu (licentiat)
    41. Ion Ursu (student)
    42. Galus Gh. I. Vasiliu (ofiter)
    43. Adam Vilmos (muncitor)
    44. Petre Zache (functionar)

    Cei 44 camarazî au fost cititi de pe o listã de cãtre un ofiter. Li s-a spus ca trebuie sã plece in alt lagãr. In fata portii de sârmã ghimpatã s-a format coloana. Legati unul de altul de mâini cu funii, au pornit. Inainte de iesirea din lagãr camaradul Iordache Nicoarâ, cel mai iubit de toti pentru necuprinsa dragoste si bunãtate ce se revãrsa in jurul lui, spuse Tatãl nostru. Între tufãriile din apropierea lagãrului îi astepta mitraliera. Aici începu sã spunã o altã rugãciune, mitraliera insã n-a lãsat-o sã se sfârseascã.

    Iatã ce scrie ziarul Universul de luni 23 septembrie 1940 sub titlul:

    PUTEREA CREDINTEI

    „Ultima noapte la Miercurea Ciucului.

    Citãm din descrierea legionarului Irimia Socariciu: Li se spusese celor detinuti cã o parte vor fi trimisi in lagãrul de la Vaslui. Ei bãnuiau ce înseamnã acest transport la miezul noptii. In curte Iordache Nicoarã comandã: in genunchi si, in tãcerea noastrã si a noptii, camaradul Todan a început sã spunã Tatal nostru. De peste sârme, glasul maiorului sfârtecã tãcerea: „sã nu mai facem pe copiii cã nu se va întâmpla nimic .” Apoi a început sã strige lista. Treceau bãietii câte unul dincolo, unde era imediat legat. Au fost apoi cetluiti doi câte doi, iar o funie groasã a înconjurat toatã coloana de mars. Primii doi si ultimii doi camarazi au fost împiedicati. În tãcere urmaream mâna destinului. Ne asteptam si noi rândul când sublocotenentul din garda se apropie si strigã sa intrãm inãuntru si sã ne culcãm cã are el grija sã ne trezeascã. L-am ascultat. Am intrat in lagãr apoi, de la fereastrã ne-am urmat cu ochii camarazii.

    Coloana se pusese in mars, înconjurati de jandarmi. Un mers încet, greoi, sinistru. Îti fãcea impresia cã se tãrãste o reptila. Si o beznã de mormânt. Douã felinare rosii se luptau macabru cu perdeaua noptii. Si convoiul înainta, înainta. Încet, încet ca si când moartea nu se grãbea sã-i primeascã. Apoi deodatã, la vreo 200 de metri de lagãr, pe soseaua spre oras, lângã o pãdurice, la o cotiturã, i-a primit rãpãiala plinã a mitralierelor. Sub focul omorâtor primul rând s-a prãbusit. Cu el, dar neatins, si bãdita Nicoarã. S-a înãltat atunci dintre camarazii ucisi sau in agonie si strigãtul lui a cutremurat adâncurile viitorului: „Trãiascã Legiunea si Cãpitanul.” Mai mult n-a mai avut glas sã spuie. Cu un glont in inimã Iordache Nicoarã pãrãseste lumea aceasta pentru o alta mai bunã. Si focul cotropitor al mitralierelor cosea trupurile tinere din care se înãltau dramatic strigate: „Trageti, trageti canalii”. A durat mãceiul aproape o jumãtate de orã. Strigãtele si vaietele se amestecau cu rãbufnetul detunãturilor. In jurul lagãrului sentinelele dementizate descãrcau si ele, foc dupã foc, care incotro vedea. Apoi s-a 1ãsat linistea. Linistea mortii si a întunericului. In lagãr toti îngenunchiasem. Ne rugam, rugam. Apoi asa ne-am târît spre camera de rugãciuni unde pãrintele Glicherie ne-a slujit ultima slujbã, slujba pentru cei ce muriserã, slujba pentru cei ce aveau sã moarã.”

    In lagãrul de la Vaslui au fost împuscati 33 de legionari.

    1. Ion Antoniu Pâsu (avocat)
    2. Ion Belgea (avocat)
    3. Constantin Boboc (studeni)
    4. Virgil Borzea (ofiter)
    5. Spiru Bujgoli (student)
    6. Ion Busuioc (student)
    7. Mihai Calapãr (Student)
    8. Valenu Cârdu (poet)
    9. Traian Clime( – )
    10. Nicolae Comãnescu (student)
    11. Josim Danielescu (student)
    12. Radu Ion Dobre (s.t.b. – ist)
    13. Constantin Ocrin (student)
    14. Victor Gârcineanu (avocat)
    15. Mircea Goga (student)
    16. Nicolae Maricari (ofiter)
    17. Chiriac Caratasu (student)
    18. Alexavdru Moraru (student)
    19. Mircea Motoc (student)
    20. Gheorghe Nicolicescu (inginer)
    21. Spiru Popescu (student)
    22. Vasile Popescu (student)
    23. Gogu Recman (student)
    24. Petre Rosianu (inginer)
    25. Iordache Spânu (student)
    26. Teodor Stahu (avocat)
    27. Stave Sola (student)
    28. Pollsperhon Supilã (student)
    29. Mlrcea Teohari (student)
    30. Boris Stucan (student)
    31. Teodor Tudose (avocat)
    32. Gheorghe Volocaru (functionar)
    33. Radu Zus (student)

    Sublocotenentul de jandarmi Cinghitã Traian, care mânuia mitraliera, incepe sã-i rostogoleascã unii peste altii, fiind legati de mâini toti cu aceeasi funie, in timp ce fanfara reg.25 infanterie cântã un mars pentru a masca rãpãitul mitralierelor si gemetelor celor asasinati. Lui Teodor Tudose gloantele îi taie mãiniie. Simtindu-se dezlegat de legãtura comunã, mai are puterea sã fugã. Din urmã il ajung cãlãii, il impuscã din nou apoi îl aruncã peste celelalte cadavre. Dascãli primeau ordin sã aducã pe rând scolile pentru ca elevii sã priveascã acest spectacol macabru.

    Autorul acestor rânduri era elev in clasa a sasea la liceul din localitate. În dimineata zilei de 22 septembrie, când s-a auzit de cele întâmplate la lagãr, ca la o comandã, intreg liceul a alergat sã se convingã de odioasele crime. În ziua respectivã nici nu s-au mai tinut cursuri. Spectacolul era mai mult decât înspãimântãtor. Însirati unul dupã altul de-a lungul soselei din fata lagãrului, descoperiti la locul pe unde pãtrunse gloantele, cadavrele tinere aveau la cãpãtâi inscriptia: „Asa vor fi pedepsiti trãdãtorii de tarã”. Atunci am început sã-mi pun anumite întrebãri la care am gãsit rãspuns trãind in spiritul aceleiasi credinte pentru care se jertfiserã cei care zãceau morti la marginea drumului. Viata mea intra pe un nou fãgas.

    DE VIU ÎN CREMATORIU

    Ziarul BUNA VESTIRE din 23 septembrie 1940, dã urmãtoarele amãnunte in articolul cu titlul de mai sus, cu privire la moartea de martir a lui Victor Dragomirescu, cel cãruia fatalitatea „i-a frânt aripile avionului când se pregãtea sã pãrãseascã tara”, in care se instaurase crima:

    „Victor Dragomirescu era închis la Vãcãresti. Spre searã, directorul închisorii primeste ordin de la Prefecturã sã-l tinã la dispozitie pe Victor Dragomirescu. Peste putin timp, într-o masinã deschisã, sosesc câtiva agenti condusi de comisarul Al. Davidescu. Victor Dragomirescu este ridicat, iar masina porneste spre oras. La jumãtatea drumului, conformându-se unui ordin, comisarul Davidescu îl strânge de gât pe acela care astãzi ar fi fost scopul cãlãtoriei funebre. Dupã ce cãlãul l-a omorãt pe Victor Dragomirescu, masina si-a continuat drumul spre crematoriu; aici cuptorul era încins, pregãtit. Deci fuseserã mai multi premeditori, complici. Trupul celui ucis atât de miseleste este asezat in cosciugul de azbest pentru a fi aruncat in cuptor. Dar in clipa când se deschide usa Gheenei, Victor Dragomirescu, revenit la viatã, deschide ochii. Ura, care înclestase degetele comisarului Davidescu pe gâtul martirului nu reusise sã-i omoare si sufletul legionar. Dar ura este nesfârsitã în sufletul canaliei. În timp ce Victor Dragomirescu îsi revenea la viatã, comisarul impinge in cuptor cu piciorul sicriul in care era un om viu. Nelãmurirea din ochii lui Victor se stinge apoi in svãrcolirea crâncenã a flãcãrilor. A fost ars de viu întocmai ca un martir de altãdata al crestinâtãtii. (Comisarul Davidescu face parte dintre „victimele” împuscate la Jilava).

    UN COPIL DE DOUÃ ORI MARTIR: FLOREA GÃMAN DIN SLATINA

    Extras din ziarul BUNA VESTIRE din 25 septembrie 1940.

    ,,Am luat parte la parastasul de un an al lui FLOREA GAMAN, elev de liceu, in vârstã de 16 ani si jumãtate, asasinat in noaptea de 21 – 22 septembrie 1939 in orasul Slatina. Mi-am amintit scena asasinãrii lui. În dupã amiaza zilei de 21 septembrie 1939, un agent de politie îl ridicã de acasã, din mijlocul familiei. Nimeni nu se alarmeazã. Cine ar putea socoti drept vinovat un copil. Elev de liceu si fiul unei familii respectatã in oras. Este dus in beciul chesturii de politie, unde curând sunt adusi aproape 10 legionari gãsiti tot asa la intãmplare. Spre searã vin ordine de la Bucuresti sã fie asasinati, unul din oras si doi din judet (perfect col. Brosteanu, seful Siguranjei Gãlbenus). Cei arestati stãteau tãcuti si îngrijorati laolaltã. Usa se deschide si seful politiei (Marinescu n.n.) alege cu privirea victima ce trebuie sã cadã. Ce groaznice momente trebuie sã fi trãit acestia stiind cã alegerea atârnã de impresia subiectivã a unei priviri! Soarta si rãutatea omeneascã a ales pe Florea Gãman. Era un copil chipes, voinic, cu fata luminoasã si atâta viata trãia in el! Îngrijora pe cei ce-si apãrau prin crimã propriile pãcate. A fost luat, mai curând smuls, din mijlocul camarazilor sãi si dus de seful gardienilor in pãdurea Straharet, de la marginea orasului. Ajurtsi aici i s-a spus sã caute un alt legionar într-un tufis. Florea Gãman a cerut sã fie împuscat imediat si sã nu mai fie chinuit. Gura gardianului s-a umplut de acel binecunoscut rânjet profesional. Nu dupã mult a fost omorât cu câteva gloante de revolver. La câteva ore dupã plecarea gardienilor, Florea Gãman s-a trezit la viatã. Dumnezeu nu voia sã primeascã un suflet de copil. Nevinovãtia lui îi cerea sa mai traiasca. Cu sângele tâsnind pe gurã si pe unde îi mai intrase gloantele, s-a târãt pânã la marginea orasului. Aici s-au adunat oameni multi in jurul lui, mai multe femei miloase l-au luat si l-au dus la spital. Aici medicii au vrut sã-i opreascã hemoragia, însã politia aflând, au venit si l-au luat ca sã-Il expunã publicului in curtea spitalului. Astfel a murit copilandrul Florea Gãman.

    Familia a venit sa îi ia trupul fãrã viatã. Cu multa greutate au putut sã-Il ia. Politia n-a mai avut ce sã facã: familia era numeroasã si lucrurile se petreceau la spital. A doua zi, Florea Gãman a fost inmormântat in cimitirul orasului. Preotul a adus binecuvântarea lui Dumnezeu. Lacrimile unui tata, a unei mame si a unei surori, in veci nemângâiati, au udat sicriul care l-a acoperit.

    Noaptea ce a venit dupã înmormântare, strigoii au iesit la vânãtoare de suflete. Omorîserã trupul, dar sufletul încã trãia. Politistii care l-au ucis in ajun nu puteau dormi, chinuiti de gândul ca acolo, in mormânt, îi priveste un nevinovat. Si in miez de noapte au venit la cimitir. Au dezgropat mortul. Lau suit într-o trãsurã, s-au dus la malul Oltului si l-au aruncat, cu un bolovan legat de gât, in apã. Au gândit cã, in fundul râului, nu va mai sta mult si, de aceastã datã, familia si oameni nu vor mai sti nimic. Dar dupa câteva zile, râul a scos la mal trupul. Câtiva tãrani l-au recunoscut. S-au dus la d-l Gãman – tatãl si i-au spus. Acesta a venit si si-a gãsit copilul umflat de apã si mâncat de pesti.

    Aceastã cumplitã soartã si groaznicã crimã a fost posibilã (fãrã ca ucigasii sã dea socotealã pentru fapta lor n.n.). Si astfel Florea Gãman, de douã ori martir, a fost înmormântat incã o datã”.

     

    CUM A FOST ASASINATÃ COMANDANTA LEGIONARÃ ELENA BAGDAD

     

    Extras din ziarul BUNA VESTIRE din 6 septembrie 1940. „Zorile acelui plin de crimã 22 septembrie, inrosite deja de sângele martirilor legionari asasinati peste noapte, venirã. Elena Bagdad, grav bolnavã in sanatoriul t.b.c. Bârnova, suferindã de opt luni, fu smulsã din patul de suferintã si dusã pe soseaua Bãrnova – Iasi. Rece in fata mortii, cu privirea pierdutã in zãri, pãsi dreaptã curiera Cãpitanului. Ajunsã la locul executiei, îngenunchie si ridicã o rugãciune cãtre bolta pe care se stingeau ultimele stele. I se de-te ordin sã se întoarcã cu spatele.

    – De ce? întrebã Elena Bagdad.

    – Ca sã vã executãm.

    Atunci toatã mândria ei de legionarã se revoltã.

    – Cum credeti cã unei legionare îi este fricã de moarte? Sã mã împuscati din fatã, drept in inimã. Trageti si sã nu vã tremure mâna.

    Dar mâna jandarmului a tremurat. Cinci gloante nu o doboarã.

    – Ce Dumnezeu, nu sunteti in stare sã trageti? Vreti sã vã arãt eu cum se trage?

    Plutonierul S., o brutã care îi fãcuse multe necazuri, luã arma si o ucide cu trei gloante, stingând in pieptul ei strigãtul: „Trãiascã Legiunea si Cãpitanul!”

    Elena Bagdad, ucisã miseleste, fu lãsatã sã moarã pe sosea. Un pãdurar o gãseste odihnindu-si capul pe un brat.

    La vederea fecioarei adormitã întru Domnul, se închinã si fugi. Fu îngropatã noaptea, ghemuitã, mai mult in picioare, la locul zis „Lotul Dumbrava”. In timpul noptii câinii scurmarã tãrâna. Dimineata tãranii puserã pãmânt deasupra, ca sa-i acopere crestetul capului. Bolnavii de la sanatoriu au numit-o „Sfânta Domnisoarã prigonitã.”

    Iatã numai o parte din crimele sãvârsite de „înaltii demnitari de Stat, guvernamentali, judecãtoresti, administrativi, militari”, dupã care plânge d-l Neagoe.

    Procesul de sfidare a legilor si a unui stat de drept, a mers progresiv, începând din anul 1933 si culminând cu anul 1939, când s-au sãvârsit cele mai abominabile fãrãdelegi, un cumplit si inimaginabil genocid. Cu timpul, si Justitia a suferit acelasi proces de degradare, punându-se in slujba ceior ce aduceau tara spre prãpastia ce a culminat in anui 1940, când am pierdut o treime din trupul tãrii, datoritã politicii gresite dusã de cei ce aveau in mânã destinele neamului.

    In aprilie 1934, când s-a judecat procesul celor ce îl impuscaserã pe I. Gh. Duca si când guvernantii au încercat sã încrimineze întreaga Miscare Legionarã, Justitia i-a condamnat doar pe cei trei vinovati de crimã, absolvind conducerea Miscãrîi de orice responsabilitate. Iatã ce scrie D. Banea in amintirile sale ca martor ocular la acest proces. Citez:

    „…Revenind la proces, nu mai citez oamenii politici si sefii de particle, fosti prim ministri, de exemplu: Maresalul Al. Averescu, Iuliu Maniu, Al. Vaida Voevod etc. , etc., cãrora, dupã depunerea jurãmântului, presedintele completului le punea întrebarea: „Cum vedeti dizolvarea Gãrzli de Fier?”, iar rãspunsul era:

    – „Nelegalã si abuzivã hotârârea”…

    La sedinta de dupã masã se întãmplã un incident penibil. Soseste Armand Cã1inescu, omul care l-a tradat pe Maniu numai ca sã-Il slugãreascã pe rege si sã împuste pe legionari. ,,La prima întâlnire cu Rex, a spus cã el este pentru exterminarea prin orice mijloace a Miscãrii Legionare!”

    În fata celor 6 generali din completul de judecatã si a unei sãli arhipline de avocati si lume, iatã ce a declarat:

    – „De când eram la Ministerul de Interne (fusese subsecretar de stat n.n.) mereu aveam incidente cu aceastã Miscare.

    Iatã ce scrie in Cãrticica sefului de cuib la paragraful 64, (si citeste cãci avea cãrticica in buzunar): – vom introduce pedeapsa cu moartea contra tuturor fraudatorilor banului public… (si închide cãrticica).

    Cãpitanul, care era in banca întâi, se ridicã in picioare (un brad pe lângã mãrãcinele de Armand Cãlinescu), si zice:

    – Citeste mai departe, d-le Cãlinescu, citeste „toate pedepsirile se vor face pe cale legalã”. Aceastã frazã a uitat dumnealui s-o citeascã!

    Atunci generalul Comãnescu, cu o voce mai mult decât imperativã, îl apostrofeazã pe Cãlinescu:

    – Ce gãsesti d-ta rãu in programul acestei Miscãri? cã vor sã fie pedepsiti acei care furã tara sãracã?

    Cãlinescu a vrut sã spunã ceva, dar generalul îl întrerupe:

    – Nu ascult nimic!

    S-a produs rumoare in salã. Unul strigã:

    „Tot ticãlos ai rãmas”, altii huiduiau. Presedintele sunã clopotelul: „Liniste cã evacuez sala !”

    Aveam senzatia cã un sarpe a intrat in sanctuarul Justitiei!”

    Verdictul a fost corect. Câtã deosebire fatã de degradarea la care s-a ajuns in 1938, când asa-zisa Justitie a dat un verdict de condamnare la 10 ani închisoare pentru înaltã trãdare lui Corneliu Codreanu, care era complet nevinovat! Toate acuzatiile erau imaginare, fãrã nici o bazã juridicã, lucru dovedit la rejudecarea procesului in 1940.

  • 11 septembrie 1940. Fuhrer-ul Adolf Hitler isi trimite trupele in Romania

    soldati SS 1 620x350 1

    La 11 septembrie 1940, Adolf Hitler își trimite trupele în România pentru a proteja rezervele prețioase de petrol și pentru a pregăti o bază de operațiuni în Europa de Est pentru alte atacuri împotriva Uniunii Sovietice.

    Încă din 1937, România ajunsese sub controlul unui guvern fascist care semăna foarte mult cu cel al Germaniei, inclusiv cu legi anti-evreiești similare. Regele României, Carol al II-lea, a dizolvat guvernul un an mai târziu din cauza unei economii care a eșuat și l-a instalat pe Patriarhul Ortodox al României ca prim-ministru, este varianta prezentată history.com.

    Dar moartea patriarhului a provocat o agitație reînnoită a organizației paramilitare fasciste a Gărzii de Fier, care a încercat să impună ordinea.

    În iunie 1940, Uniunea Sovietică a anexat două provincii românești, iar regele a căutat un aliat care să-l protejeze și să calmeze extrema dreaptă în interiorul propriilor sale granițe.

    Regele Carol a abdicat la 6 septembrie 1940, lăsând țara sub controlul premierului fascist Ion Antonescu și al Gărzii de Fier.

    În timp ce România recucerea teritoriul pierdut în fața Uniunii Sovietice atunci când germanii au invadat Rusia, a trebuit, de asemenea, să suporte folosirea resurselor sale de către germani, ca parte a efortului de război nazist.

    (varianta history.com)

  • Jurnalistii mizerabili de la B1TV ii ataca in ultimul HAL pe legionarii Moța și Marin si pe scriitorul Sorin Lavric

    vfccc

    Cum ii ataca scursurile de la B1TV pe Legionarii Mota si Marin si pe scriitorul Sorin Lavric:

    Interzis prin lege în România prin lege, legionarismul încă rămâne un model de dat exemplu în viziunea unor istorici sau teologi care folosesc partea creștină a mișcării fără a mai menționa de crimele comise în numele acestor idei.

    Ultimul astfel de caz vine de la scriitorul Sorin Lavric, doctor în filosofie. Prezent la conferința „După 30 de ani de libertate”, organizată de Liga Studenților din Cluj, pe scenă altături de Radu Preda, președintele IICCMEr, acesta a găsit de cuviință să se plângă de o presupusă lipsă de cultură a tinerilor români care ar veni fix din necunoașterea celor ce au fost Moța și Marin, personaje considerati drept eroi de legionari pentru că au luptat alături de dictatorul fascist spaniol Franco.

    „Libertatea astea de expresie treptat se micșorează, nu vom mai putea să exprimăm liber în public, apare o prohibiție, o interdicție stăruitoare asupra unor teme pe care nu avem voie să le discutăm decât în direcția dorită de cei care domină. O simt asta, o simt pe pielea mea și îmi dau seama. 

    Eu pot să spun că am studenți, studente născute în 2000, ce nesimțire să te naști în 2000 (nr. râde ironic) și nu știu cine a fost Dumitru Stăniloaie, nu știu în București unde e Mănăstirea Antim. Mănăstirea Antim fiind un reper, e ca și cum ar fi Someșul în Cluj. Ce să vă spun, nu mai au cultură generală și nici nu îi mai preocupă acest lucru. Pot să dau o puzderie de exemple. Mergeam, când am venit acum am venit cu un coleg de la ASCOR și vorbeam de toate și l-am întrebat „tu ai auzit de creștini care au murit în războiul din Spania – Moța și Marin”. Nu știa absolut nimic! Atât am zis doi creștini nimic altceva. Asta este cultura noastră în general!„, a afirmat Sorin Lavric în fața studenților.

    Vezi: NATIONALISTII FAC ORDINE CAND POLITIA NU POATE! O nouă forță de protecție și pază face ORDINE in Cluj! Au curățat autobuzele de tigani – FOTO

    Ion I. Moţa și Vasile Marin au plecat drept voluntari și au luptat în Spania în cadrul războiului civil alături de trupele loiale lui Francisco Franco, general care avea după să conducă cu o mână de fier Spania într-una din cele mai dure sângeroase dictaturi.

    Amândoi au murit în timpul luptelor de pe frontul de la Majadahonda lucru ce avea să îi transforme în eroi ai legionarilor, fiindu-le dedicate numeroase cântări și monumente, inclusiv unul pe front unde au decedat.

    Vezi: Sfârşitul primei femei comandant a Miscarii Legionare: A FOST ARUNCATA IN CREMATORIU CAND INCA RESPIRA

    Pe lângă promovarea ortodoxismului, Mișcarea Legionară s-a remarcat în România pentru crimele odioase pe care le-a comis, printre care amintim de Nicolae Iorga, Armand Călinescu sau I.G. Duca, cât și prin politicile antisemite și de orientare național-fasciste.

    Vezi: Adevarata fata a „comisarului” TRAIAN BERBECEANU: un biet sclav papusat de sistemul ocult! Grup de nationalisti romani ARESTATI de el! Oameni ABSOLUT NEVINOVATI, calcati in picioare de Berbeceanu!

    Nota redactiei: Da, Mota si Marin au fost crestini. Iar cei impotriva carora au luptat in razboiul civil din Spania au fost comunistii ce ucideau si rastigneau preoti, violau calugarite, ardeau manastiri.

    Comunisti in apararea carora au sarit tovarasii lor din Uniunea Sovietica. Aceiasi tovarasi care in scurta vreme au impus bolsevismul in Romania si in ale carui temnite au suferit Dumitru Staniloae, cei din Rugul Aprins-Manastirea Antim, evreul (!!!) Nicolae Steinhardt si toti ceilalti Sfinti ai Inchisorilor. Adica fix cei care azi nu mai sunt buni de repere.

    Vezi: Legionarii l-au comemorat la Tancabesti pe CORNELIU ZELEA CODREANU / VIDEO

  • Sfârşitul primei femei comandant a Miscarii Legionare: A FOST ARUNCATA IN CREMATORIU CAND INCA RESPIRA

    nnn2

    Mihail Nicoleta Constanţa Nicolescu, primul lider legionar de gen feminin din România, a fost schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei şi apoi aruncată în crematoriu când încă mai respira.

    Nicoleta Constanţa Nicolescu a fost prima femeie din cadrul Legiunii Arhanghelului Mihail care a primit gradul de comandant. A fost conducătoarea organizaţiilor de femei de pe întreg cuprinsul României, până în anul 1936, când a fost transferată în funcţia de consilier personal.

    Era studentă la Facultatea de Filozofie a Universităţii din Bucureşti când, în anul 1930, s-a înscris în cadrul Legiunii Arhanghelului Mihail. În 1933, a fost numită de către Corneliu Zelea Codreanu la direcţia Cetăţuilor, secţiunea feminină a Mişcării Legionare, secţiune minoritară ca efectiv în cadrul Legiunii. În 1937, dintre cei 487.000 membri, doar 8% erau femei.

    La sfârşitul anului 1938, a fost arestată împreună cu multe alte camarade din Cetăţui. După ce a fost schingiuită în beciurile Prefecturii Poliţiei Capitalei, a fost dusă la crematoriu, fără a i se aduce vreo acuzaţie în mod oficial.

    Conform declaraţiilor mecanicului crematoriului, ea a fost arsă de vie. Ion Cerchez a declarat că, în seara zilei de 10 iulie 1939, comisarul prefecturii de poliţie, Pavel Patriciu, împreună cu agentul Iuliu Horvath, au adus la crematoriu, într-un cearşaf îmbibat cu sânge, trupul sfârtecat al tinerei de 26 de ani care, cu ochii deschişi, încerca să respire. Informaţiile apar în cartea „Martirii ne vegheată din ceruri“, semnată de Nicolae Niţă.

    Ion Cerchez declară în carte că a cerut actele pentru identificare şi că, în schimb, a primit un răspuns cinic: „Acolo unde se duce nu are nevoie de acte“. Încă vie, Nicoleta Constanţa Nicolescu „a fost aruncată în cuptorul cu nr.1, rezervat permanent victimelor legionare”, arată declaraţia mecanicului crematoriului.

    Ion Cerchez a mai declarat în timpul anchetei că cei doi călăi au stat în dreptul cuptorului până ce gemetele femeii nu s-au mai auzit. Cerchez a scris pe urna în care a depus cenuşa femeii „necunoscuta adusă din ordinul Siguranţei la 10 iulie 1939”. Urna cu cenuşă a fost depusă la cimitirul legionar din Predeal.

Back to top button