“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

securitate

  • Cum să înțelegi în 5 minute societatea românească? Simplu: citind rândurile de mai jos!

    media 148897474573892000

    Cum să înțelegi în 5 minute societatea românească?
    Simplu: citind rândurile de mai jos!
    Vă spuneam pe 17 decembrie 2023 (text preluat și de câteva publicații naționale) că „Există un sistem care chiar funcționează la nivelul statului român și acela e… Sistemul, sau „Deep State”-ul – cum îi zice parteneru’ strategic, sau – mai „pe vechi” – Securitatea!”

    Și vă spuneam că în mandatele lui Iohannis bugetul SRI a crescut de 5 ori (sau mai exact cu 495%!!!) din 2015 până azi și că bugetul SRI crește și în 2024 cu 25% față de 2023, ajungând la 5,45 miliarde lei (adică 1,1 miliarde Euro!!!).
    Pe scurt, vă mai spun azi și că bugetul SIE a deși crescut în 2024 față de 2023 cu doar 1,75%, totuși în 2023 a avut o creștere de la 600 milioane lei în 2022 (buget cu 44,7% mai mare decât în 2021!!) la 719 milioane lei, adică o creștere a bugetului SIE în 2024 cu 17,84 față de 2022.

    Per total, în ultimii 9 ani, sub mandatele lui Klaus Werner Iohannis, și bugetul SIE a crescut de aproape 5 ori (mai exat 482,5% !!!) față de bugetul SIE din 2015 care era de 225 milioane lei.
    Și bugetul STS a crescut în 2024 absolut normal în an electoral (😉), ajungând la aproape 1,9 miliarde de lei pentru STS, cel mai mare buget din istoria acestei instituții, un buget care a crescut de la 246 milioane în 2015 de 8 ori până la nivelul anului 2024 (mai exact o creștere cu 772,3 %).

    Să mai adăugăm și SPP-ul la platoaș? Fie! În 2024 bugetul SPP va fi de 353,413 milioane lei, cu 30% mai mic decât în 2023 (deh, probabil că Iohannis nu mai are timp să viziteze și cealaltă jumătate de lume nevizitată anul ăsta), dar cu 2 ori și jumătate (mai exact cu 267%) mai mult față de bugetul de 132 milioane lei, cât era bugetul SPP în 2015.

    Ca o concluzie, în 2024 România cheltuiește pe securiști și securisme un total de 8,422 miliarde lei față de 1,994 miliarde în 2015, adică cu 4,222 mai mult (!!!) în timp ce veniturile bugetare au crescut de la 107.413 milioane lei în 2015 la 308.205 milioane lei în 2024, adică o creștere de doar 2,86 de ori.
    Într-un cuvânt, bugetele securiștilor au crescut de aproape două ori mai mult decât ar fi trebuit să crească în raport cu creșterea veniturilor bugetare.

    Ei și?
    În 19 Decembrie 2023 a fost votat în Parlament bugetul pe 2024.
    NICIUN PARLAMENTAR NU A DEPUS NICIUN AMENDAMENT REFERITOR LA BUGETELE SERVICIILOR,
    NICIUN PARLAMENTAR NU A SCOS NICIUN CUVÂNT DE LA TRIBUNA PARLAMENTULUI CU PRIVIRE LA BUGETELE NESIMȚITE ALE SERVICIILOR SECRETE!!!
    That’s a fact!

    La ora 15:22 grupurile AUR au părăsit ședința plenului pe motiv că s-au respins toate amendamentele lor la bugetul pentru Educație – (anexa 3/25, dar la care nici ei nu au votat fiind toți la pupitrul central, cu pancarte A3 cu textul “40% PENTRU PROFESORI”), în schimb niciun parlamentar AUR și niciun alt „independent” nu a scos niciun cuvințel, nu a depus niciun amendament cu privire la nesimțitele bugete ale securiștilor!

    În fapt, între 15:58 și 15:59 (în două minute!) s-au votat patru anexe:
    3/31 SRI (216P, 57C, 5A)
    3/32 SIE (226P, 60C, 1A)
    3/33 SPP (227P, 60C, 4A)
    3/34 STS (231P, 61C, 2A).
    La toate anexele: nici un amendament, nici o intervenție!
    MUCLES… deși personal avertizasem și presa și capii „partidelor de opoziție” încă din 17 Decembrie cu privire la creșterile aberante ale bugetelor securiștilor. Degeaba.

    Ceea ce dovedește odată în plus ceea ce știam deja: de aceea sunt și vor fi în Parlament – ca să tacă atunci când trebuie și să execute ordinele securiștilor atunci când le primesc!
    De aceea toți care sunt acolo „merită” să fie parlamentari ai Securistanului România.
    Și de aia alții nu sunt și probabil nici nu vor fi vreodată…
    Pentru că așa e scris „în stele”… și de stelele din pădurile Securistanului Românesc!

    Autor: Dan MV Chitic

  • CORVIN LUPU – SPIONAJUL ROMÂNESC – TRECUT ȘI PREZENT (I)

    spionaj romanesc 1

    Tudor Urse: Domnule profesor, îmi face o deosebită plăcere să vă abordez într-un nou interviu. Informațiile și dovezile pe care le aveți ne ajută foarte mult să percepem Adevărul, care este din ce în ce mai greu de găsit…Vreau să vă întreb pentru început de ce nu se dorește să se afle despre operațiunile de spionaj de succes ale României, mai ales din perioada socialistă?

    Corvin Lupu: Curiozitatea opinie publice este justificată, în condițiile în care, în ultima vreme, o mare parte a populației a conștientizat faptul că serviciile secrete sunt cele mai influente instituții din societate și ele influențează într-o foarte mare măsură evoluțiile fenomenelor și evenimentelor.

    În general, serviciile secrete nu doresc ca activitatea lor să fie una cunoscută. Practic, serviciile secrete și rețelele lor sunt o altă lume, o lume paralelă cu societatea vizibilă. Regulile serviciilor de spionaj sunt unele care nu țin cont de legislație, de precepte morale, sau de alte norme după care se ghidează majoritatea societății. Ele trebuie să facă tot ceea ce este nevoie ca să se atingă obiectivul stabilit de comanda operativă a serviciului. Aceste obiective nu sunt totdeauna aceleași cu obiectivele pe care le urmăresc decidenții politici.

    Ca să mă refer strict la întrebarea dvs., trebuie să spun că actualmente nimic din ceea ce a fost de succes în timpul regimului socialist de stat din România nu mai este recunoscut și rememorat. Actualul regim politic falimentar din România, neputându-se valida în nici un fel, neavând nici o performanță, caută să arunce doar cu noroi peste realizările din perioada socialistă, să le minimalizeze sau să le ignore.

    În ceea ce privește spionajul, după al doilea război mondial, nu s-a valorificat experiența noastră anterioară, cu toate că în noile servicii secrete au fost menținuți câțiva ani unii dintre experții SSI, putem afirma că în 1949, la înființarea Securității, s-a pornit de la zero. Spun asta pentru că până în 1944 principala țintă a spionajului românesc a fost pericolul bolșevic, în general și Uniunea Sovietică, în special. Or, după ce România a fost ocupată militar de iudeo-bolșevici, SSI-ul a avut interesul să-și șteargă toate urmele activității sale anterioare.

    În 1949, când s-a înființat Securitatea, sovieticii exercitau întregul control asupra instituției. Erau mai mulți consilieri sovietici în Securitate. Cel mai important și șeful lor a fost faimosul Alexandr Saharovski, unul din marii ași ai spionajului mondial. A stat la noi timp de trei ani de zile, după care a devenit director adjunct al Directoratului I al KGB, iar din 1955 în 1970 a fost director al Directoratului I, cel care se ocupa de spionajul URSS în întreaga lume. Era un colos. După ce a ajuns în culmea gloriei și influenței, Saharovski s-a mândrit mereu cu Securitatea din România, pe care o considera cea mai mare reușită a carierei sale. Securitatea a devenit un serviciu aservit total KGB. Până în 1952, cât a lucrat Saharovski la noi, toate angajările în Securitate se făceau cu recrutarea în folosul KGB al ofițerilor din România, majoritatea fiind din rândul minorităților naționale, mai ales evrei.

    Dar atenție! În istoriografia Securității circulă tot felul de evidențe privitoare la numărul de ofițeri pe criterii etnice. Dar evidențele etniei se făceau după cum se declarau angajații Securității. Majoritatea evreilor își luau nume românești și se declarau români. Alți evrei se declarau unguri, germani, polonezi, ucraineni sau ruși. O istorie întreagă mulți evrei s-au deghizat în români și în alte etnii decât a lor. În fruntea Securității, din 1949 în 1967 s-a aflat Timofei Bodnarenko, zis „Pantiușa”, cum îl porecliseră comuniștii încă din închisoare. În România este cunoscut sub numele adoptat de Gheorghe Pintilie. Fusese spion parașutat în România, prins și întemnițat. În 1943, fiind în penitenciarul Caransebeș, o serie de comuniști, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, au făcut greva foamei și au intrat într-un conflict major cu gardienii și cu conducătorii închisorii. Stalin a fost informat și i-a transmis lui Bodnarenko să nu-și riște situația personală, să renunțe la grevă și să facă totul ca să supraviețuiască pentru că el va trebui să conducă România. Comuniștii, inclusiv Dej, au crezut că el va fi alesul lui Stalin pentru a deveni conducătorul Partidului Comunist din România. Dar Stalin l-a avut în vedere pentru funcția de șef al Securității, pe care o considera ca fiind cea mai importantă funcție în stat. Ulterior, Stalin avea să spună că în ciuda faptului că minoritarii etnici erau majoritari în Partidul Comunist, funcțiile de șef al partidului și de prim-ministru al țării trebuie să fie atribuite unor etnici români.

    Adjunctul lui Gheorghe Pintilie a fost evreul Boris Grünberg, care și-a luat numele de Alexandr Nikolschi, iar toți cei opt șefi de direcții din aparatul central al Securității erau minoritari etnici, majoritatea evrei. Aceștia au introdus regimul iudeo-bolșevic în România, ei și mulți dintre subordonații lor au fost torționarii și criminalii elitelor poporului român. Ei au creat și condus gulagul iudeo-bolșevic al anilor 1948-1964.

    Acțiunile Securității erau coordonate de consilierii sovietici care beneficiau de toate informațiile care se colectau. Până în 1962, Securitatea a fost doar în subsidiar în slujba României, în principal slujind KGB-ul. Și după 1962, când conducerea colectivă a României a interzis cadrelor Securității să mai colaboreze cu serviciile sovietice, legăturile cu URSS-ul urmând a fi atributul exclusiv al conducerii Partidului Comunist, Securitatea a continuat să întrețină în secret relații foarte strânse cu KGB-ul, încălcând grav ordinele date de decidentul politic. Această încălcare a ordinelor politice a durat până în 22 decembrie 1989, încheindu-se cu marea trădare a României, lovitura de stat și prăbușirea țării.

    Revenind strict la întrebarea dvs., această realitate a încălcării legislației și ordinelor conducătorilor politici de către comandanții Securității și acțiunile Securității împotriva conducerii țării au fost cele mai ascunse secrete din istoria instituției. Securiștii au crezut că adevărurile nu vor ieși la lumină și trădarea lor va rămâne ascunsă.

    Desigur, au fost și alte operațiuni care s-au dorit a fie ascunse. De altfel, orice serviciu secret ar dori să-și ascundă toate faptele, dar acest lucru nu este posibil, nicăieri în lume. După 1945, cadrele din SSI au încercat să-și ascundă acțiunile pe care le-au întreprins împotriva URSS și a bolșevismului. După 1964, cadrele Securității au încercat să-și ascundă crimele din anii iudeo-bolșevismului. După 1990, cadrele Securității și ale SRI au încercat să-și ascundă operațiunile de spionaj pe care le-au desfășurat în Occident. Mă aștept ca în viitor, când „regimul ticăloșit” (citat Băsescu) și „statul eșuat” (citat Johannis) se vor prăbuși și vor ajunge la lada de gunoi a Istoriei, cadrele militare din serviciile secrete de astăzi să dorească să-și ascundă operațiunile de trădare de țară și de punere a lor în slujba jefuitorilor României, faptele de poliție politică represivă îndreptate împotriva românilor, faptele de corupție gravă, faptele de implicare directă în falsificarea unor alegeri și altele.

    Tudor Urse: Ce rol a jucat Emil Bodnăraș în spionajul românesc?

    Corvin Lupu: Unul dintre cei mai de seamă agenți ai SSI a fost Emil Bodnăraș, fost șef de promoție în școala de ofițeri, care, fiind jumătate ucrainean și jumătate german, cunoscând foarte bine limbile ucraineană, rusă și germană, a fost trimis în URSS, în Ucraina, sub aparența de dezertor din armata română, cu misiunea de a se infiltra în serviciile sovietice de informații și de a deveni agent al acestora. Vă dați seama că în 1934, când Bodnăraș „a fugit” în Ucraina, acolo era în curs de desfășurare cumplitul holodomor. Se murea de sărăcie lucie și de foamea indusă intenționat de sovietici. Liderii iudeo-bolșevici ai PCUS și ai NKVD pedepseau naționaliștii ucraineni care nu acceptaseră să se supună iudeo-bolșevismulului. Ce „Rai” și bunăstare să caute Bodnăraș în Ucraina holodomorului? Doar nu era nebun să vrea să se stabilească unde se murea de foame.

    De altfel, prin analogie cu holodomorul deceniului al IV-lea al secolul trecut, conducerea 80% Khazaro-evreiască a Ucrainei de astăzi pedepsește naționaliștii ucraineni și îi trimite pe post de carne de tun în fața armatei ruse. Astăzi are loc un alt holodomor, pe care lumea neavizată nu îl vede!

    Activitatea de spion a lui Bodnăraș era coordonată de Florin Becescu, nume profesional Georgescu, un adversar înverșunat al iudeo-bolșevicilor. Florin Becescu l-a trimis pe Bodnăraș în misiune în URSS, cu ordinul de a se infiltra în serviciile secrete sovietice și de a le sluji și a le câștiga încrederea deplină. Mama lui Bodnăraș a fost o filo-nazistă înfocată, ca și un frate al său, care a luptat în Waffen-SS. Un alt frate al său, Aurel, a fost legionar. Emil Bodnăraș, deși nu avea deloc sânge românesc, a fost toată viața un patriot român. Mai târziu, când Partidul Comunist a cucerit puterea, el s-a postat pentru toată viața în tabăra naționaliștilor socialiști care au reușit să împingă România pe linia independenței naționale și a dezvoltării. A fost apreciat și respectat de atât de Gheorghe Gheorghiu-Dej, cât și de Nicolae Ceaușescu, cu toate că amândoi au știut că el a fost agent al SSI și a spionat împotriva URSS și a regimului iudeo-bolșevic. Ei au considerat că el a făcut aceasta din patriotism.

    În URSS, Emil Bodnăraș a fost recrutat ca agent de serviciile de informații militare și trimis la Școala „Karol Szerewicz” a GRU, de spionaj, sabotaj și luptă partizană, din orașul Astrahan, unde a fost coleg de clasă și prieten cu Kang Sheng, care avea să devină vicepreședinte al CC al Partidului Comunist Chinez, șeful serviciului de Securitate al Chinei (Gongambu), răspunzător pe linie de partid de problemele de securitate și de informații al Chinei. Kang Sheng și Emil Bodnăraș au fost colegi și prieteni și cu conducătorul Coreei de Nord, mareșalul Kim Ir Sen. Kang Sheng fusese unul din conducătorii delegației Chinei pe lângă Comintern și a fost nelipsit din anturajul permanent al lui Mao Zedong. Relația și încrederea deosebite dintre Bădnăraș și Kang Sheng, ca și prietenia lor cu Kim Ir Sen, au fost decisive mai târziu, pentru recunoașterea României ca mediator între China și URSS.

    Politologul Vladimir Tismăneanu, ai cărui părinți, Leon Tismenițki și Hermina Marcusohn, militanți comuniști evrei din perioada ilegalității PCdR, l-au cunoscut bine pe Emil Bodnăraș, susține că acesta era dezgustat de Hrușciov și hrușciovism și privea maoismul ca o formulă teoretică menită să salveze unitatea mișcării comuniste mondiale. Emil Bodnăraș a fost, probabil, cel mai pro-chinez dintre înalții demnitari din România.

    Mai doresc să vă spun că Florin Becescu, șef al spionilor români, a fost asasinat în 1946 pe șoseaua București-Ploiești.

    Emil Bodnăraș a avut un rol foarte mare în a-i determina pe sovietici să-și retragă armat de ocupație din România, în 1958. Garanțiile pe care le oferea Bodnăraș, în calitatea lui de înalt demnitar de partid și de ministru al Forțelor Armate, a fost extrem de importantă. Doar după retragerea armatelor străine din România, țara și-a putut recăpăta suveranitatea și s-a dezvoltat miraculos, „frizând imposibilul”, ca să-l citez pe marele gânditor legionar și patriot Petre Țuțea.

    Împreună cu Ion Gheorghe Maurer, cu care a făcut mereu o echipă bună, amândoi fiind sprijinitori convinși ai politicii de independență națională promovată de Nicolae Ceaușescu, au avut și un rol negativ, contribuind mult la propulsarea Elenei Ceaușescu la conducerea României. Ei sunt cei care l-au sfătuit pe Ceaușescu: „Ia-o Nicule lângă tine, să mai ai un om de încredere în conducerea partidului”. Elena Ceaușescu a fost piaza rea a României Socialiste, cea care a contribuit mult la izolarea de popor a lui Nicolae Ceaușescu și la rigidizarea regimului social-politic din țară. Este posibil ca și acesta să fi fost un motiv pentru care cei doi înalți demnitari ai României, cu contribuții foarte mari la dezvoltarea țării să se fi decis să-și ceară ieșirea la pensie. Plecarea lor a fost o mare pierdere.

    Imediat după preluarea puterii de către regimul pro-sovietic și până în anul 1947, când a devenit ministru al Forțelor Armate, Emil Bodnăraș a preluat conducerea SSI și pus acest serviciu pe alte șine, respectiv l-a îndreptat înspre susținerea noului regim politic. Gulagul românesc a fost inițiat și dezvoltat după plecarea lui Bodnăraș de la conducerea serviciilor de informații. Principalii artizani ai gulagului românesc au fost NKVD-ul, care avea curând să devină KGB și comandanții torționari și criminali evrei ai Securității din România, care a fost multă vreme stat în stat și nu a dat socoteală decât consilierilor sovietici. Unii dintre specialiștii din SSI, care nu au fost identificați că ar fi desfășurat operațiuni împotriva comuniștilor și a URSS, sau care chiar i-au ajutat pe comuniști, au fost păstrați în Securitatea Poporului și după înființarea acesteia, în anul 1948.

    Tudor Urse: Vă mulțumesc. (Va urma..)

    via Cultura Română

  • „Departamentul Zero” și „Secretul din Bucegi”

    sfinxul din bucegi

    Articolul “Secretul din Bucegi” relatează despre presupuse descoperiri uluitoare în Munții Bucegi din România. Se susține că un departament ultrasecret numit “Departamentul Zero” (DZ), inițial parte a Securității și preluat ulterior de Serviciul Român de Informații, a investigat fenomene neobișnuite și zone energetice speciale în această regiune montană.

    Misiunea principală a DZ a fost cercetarea Munților Bucegi, identificând zone energetice deosebite și o posibilă galerie subterană care leagă mai multe peșteri. Se susține că în apropierea Vârfului Omu ar exista un important centru energetic numit “Cardines Mundi”. În 2003, se afirmă că echipa DZ a descoperit o galerie subterană într-o zonă izolată, care ar putea avea un impact semnificativ asupra umanității.

    Se menționează că o parte a acestor informații ar fi fost analizată de Pentagon, care ar fi descoperit o structură aparte în Munții Bucegi, formată dintr-un tunel perfect plan și un scut energetic. Se speculează că acest scut ar fi fost asociat cu alte descoperiri subpământene în Irak, ceea ce a stârnit interesul militarilor americani.

    Se vorbește și despre o sală subterană, denumită “Sala Proiecțiilor”, care conține mese imense din piatră și proiecții holografice referitoare la diferite domenii științifice, istorie umană și civilizații antice. Se susține că aceste descoperiri ar contrazice istoria cunoscută și ar aduce noi interpretări asupra originii umane și a evenimentelor istorice majore.

    Totuși, trebuie menționat că aceste informații sunt prezentate fără dovezi concrete și nu există confirmări oficiale din partea autorităților sau a comunității științifice internaționale. Articolul ridică multe întrebări și prezintă afirmații care rămân neconfirmate și controversate în absența unor dovezi solide și a unui consens general în lumea academică și științifică.

    Lectură plăcută:

    „Secretul din Bucegi” a fost descoperit de un departament ultrasecret al fostei Securități, înființat de Nicolae Ceauşescu în 1968, ca urmare a unor fenomenele neobişnuite sesizate pe teritoriul României – „Departamentul Zero”. Departamentul a fost preluat și după 1990 de Serviciul Român de Informații. Specialiștii acestei structuri au descoperit „secretul din Bucegi”.

    A fost cea mai importantă misiune a Departamentului Zero (DZ) – cercetarea extrasenzorială a Munţilor Bucegi, rapoartele indicând zone energetice deosebite precum şi existenţa unei galerii subterane imense ce uneşte mai multe peşteri din Carpaţi. Mai mult, în apropierea Vârfului Omu, a fost identificat cel mai important Centru energetic natural al Planetei, denumit şi „Cardines Mundi”. După verificarea rapoartelor Departamentului Zero, a urmat o şedinţă fulger a Consiliului Suprem de Apărare al Ţării (CSAT), în care s-a decis inventarierea arhivei din Sala Proiecţiilor, clasificarea informaţiilor şi continuarea cercetărilor sub acoperire deplină. La începutul anilor ’90, informaţiile au transpirat, zona fiind pusă sub observaţia sateliţiilor SUA şi URSS, datorită numeroaselor fenomene ciudate raportate în perimetrul Bucegilor. Povestea este reluată şi în 1999, Institutul privat de cercetare „Terra” fiind angajat de o firmă româno-franceză să studieze o zonă din Bucegi, situată în apropierea Peşterii Ialomicioara.

    Inestimabila descoperire

    În vara anului 2003, echipa DZ a făcut o descoperire epocală, într-o zonă neumblată din munţii Bucegi, care ar putea schimba complet destinul omenirii.

    Expert în studierea şi cercetarea fenomenelor stranii şi totodată conducătorul unor operaţiuni de importanţă strategică excepţională pentru România, Cezar Brad este eroul evenimentelor şocante care s-au petrecut în Munţii Bucegi.

    În 1981 Departamentul Zero, care, deşi face parte din SRI, are o activitate mai mult sau mai puţin independentă, a fost solicitat să intervină într-o zonă muntoasă, la Întorsura Buzăului. Zona era foarte retrasă şi aproape nelocuită. Doi fraţi alpinişti se antrenau escaladând o stâncă înaltă şi relativ izolată din masivul muntos, cu pereţi abrupţi. Unul dintre ei a urcat până pe la trei sferturi din înălţimea stâncii, unde a observat nişte semne bizare săpate în piatră şi aproape erodate de timp. Când a ajuns sus, pe platforma îngustă a stâncii, s-a aplecat şi a ridicat un obiect ciudat de culoare galbenă care semăna cu un lanţ, dar în clipa următoare a dispărut brusc sub privirea înmărmurită a fratelui său care se afla jos, la baza stâncii. A fost alertată Miliţia, au fost anunţaţi părinţii, aflaţi la Brăila. Iniţial, autorităţile l-au bănuit, pe cel care i-a chemat, că le ascunde adevărul. Însă tatăl fraţilor, fost alpinist, a escaladat şi el stânca, a ridicat obiectul, şi a dispărut instantaneu în faţa a mai mult de zece martori.

    Au sosit imediat la faţa locului mai mulţi ofiţeri de Securitate de la Bucureşti, care au anunţat DZ în aceeaşi seară. Zona a fost izolată de o echipă militară pe o distanţă de o sută de metri în jurul stâncii. Reprezentanţii unei alte Direcţii din Securitate s-au ocupat cu dezinformarea sătenilor şi liniştirea martorilor oculari.

    În zilele următoare un elicopter a fost folosit pentru a cerceta de sus stânca respectivă. Obiectul era un gen de pârghie ancorată în piatra stâncii. Nu se ştie cine, cum, şi de ce a făcut-o. Scrierea de pe stâncă a rămas necunoscută. Semnele păreau foarte vechi. Lipsiţi de experienţă şi cuprinși de panică, cei responsabili au dinamitat stânca. Dar în locul ei a continuat să rămână un contur străveziu de culoare verde deschis, ca un abur uşor. După câteva zile însă, a dispărut şi el, definitiv.

    În primăvara anului 1990, Cezar Brad a fost numit director tehnic al DZ, iar în 1992 au fost clarificate raporturile dintre DZ şi Preşedinţia României, scrie deveghepatriei.wordpress.com. Şeful statului a ordonat subordonarea totală şi politizarea DZ; însă Cezar i-a prezentat câteva din realităţile şocante care au fost descoperite de-a lungul timpului şi implicaţiile lor enorme în stabilitatea ţării, astfel încât buimăceala Preşedintelui a făcut loc unui acord asemănător celui vechi, în care DZ este cvasi-independent.

    În 2002, Pentagonul, care derulează diverse programe militare secrete şi de spionaj geodezic, folosind mai mulţi sateliţi geostaţionari de înaltă tehnologie, a reperat o structură aparte într-o anumită zonă a munţilor Bucegi. În primul rând, spaţiul gol identificat în interiorul muntelui nu avea corespondenţă cu exteriorul, ci începea direct din interiorul muntelui, la o anumită distanţă de panta acestuia. În al doilea rând, avea forma unui tunel foarte regulat care cotea brusc spre centrul muntelui, sub un unghi de 26 de grade. Traseul tunelului era perfect plan.

    Scanarea din satelit a muntelui a evidenţiat două blocaje majore ale structurii din interiorul solid de piatră care mărgineau începutul tunelului şi sfârşitul lui şi respingeau orice tip de sondare sau analiză, ca şi cum ar fi protejat ceva în acel loc. Erau baraje energetice artificiale: primul era plan, drept ca un zid, ca un perete care bloca accesul în tunel. Al doilea era imens, ca o cupolă sau semisferă, care se afla la capătul opus tunelului, aproape de centrul muntelui. Ansamblul tunel-semisferă se afla într-un plan paralel cu solul, iar barajul semisferic se află pe verticală ce corespunde stâncilor de pe creastă numite Babele. De fapt, verticala ieşea la aproximativ 40 de metri între Babele şi Sfinxul din Bucegi.

    „Fratele” din Irak

    Echipa de la Pentagon a observat că barajul energetic semisferic are exact aceeaşi frecvenţă de vibraţie şi aceeaşi formă ca cel dintr-o altă structură subpământeană foarte secretă pe care ei o descoperiseră înainte, în apropiere de Bagdad, în Irak. La scurt timp după descoperirea din subsolul Irakului s-a declanşat războiul şi după câteva luni americanii au avut acces, în cel mai mare secret, la zona respectivă, despre care irakienii nu ştiau absolut nimic. Oricât s-au străduit, nu au reuşit să penetreze zidul energetic, iar întreaga operaţiune era ţinută în cel mai mare secret. O enigmă foarte mare era felul în care reuşiseră cei care l-au construit să realizeze structura şi golurile direct în interiorul muntelui, fără nicio corespondenţă în afara lui. Cea mai apropiată străpungere era posibilă la 60-70 de metri de primul baraj energetic, pe coasta muntelui. Sprijinul tehnologic ultra sofisticat a venit de la Armata SUA pentru realizarea străpungerii spre primul baraj energetic. Era vorba de un dispozitiv foarte performant de forare în mare viteză a rocii care utiliza un jet de plasmă puternic şi un câmp magnetic rotitor.

    Barajul energetic

    În ultimile zile ale lunii iulie 2003 a avut loc forarea în interiorul muntelui. Maşina a forat mai întâi după o ciudată deviaţie a câmpului magnetic, apoi însă s-a corectat traiectoria. Galeria semăna cu un tunel de metrou, era perfect şlefuită şi ducea până la tunelul enigmatic descoperit din satelit. La capătul apropiat al tunelului se afla o poartă imensă din piatră care se deplasase prin culisare spre stânga. Înaintea acestei porţi uriaşe se afla celebrul baraj energetic. Trei oameni din prima echipă de intervenţie specială s-au apropiat foarte mult de barajul invizibil şi l-au atins imprudent, murind pe loc de stop cardiac. Orice obiect (rocă, plastic, metal sau lemn) aruncat spre el se prefăcea imediat în praf fin. Doi generali de la Pentagon şi consilierul prezidenţial american erau acolo.

    Dincolo de barajul energetic redutabil, care a cauzat moartea a trei oameni, se afla poarta imensă din rocă solidă. În peretele tunelului, în faţa porţii se afla o zonă pătrată cu latura de 20 cm perfect finisată pe care era trasat cu precizie un triunghi echilateral cu vârful în sus. Pătratul şlefuit se află între imensa poartă de piatră şi barajul energetic invizibil. Cezar Brad a simţit că există o anumită compatibilitate între energia barajului şi cea a lui, ceva în genul unei simpatii reciproce. Atingând uşor cu mâna suprafaţa invizibilă a barierei energetice, a simţit fine furnicături pe piele. A înaintat şi a trecut cu totul prin barajul care nu avea mai mult de un centimetru grosime. Oficialii americani erau absolut uluiţi.

    Marea Galerie

    Atingând triunghiul de pe pătratul de rocă şlefuită, Cezar a deschis astfel poarta uriaşă de piatră care a culisat silenţios în perete. Această comandă unică anula barajul energetic şi deschidea totodată poarta de piatră. Marea Galerie care se arăta acum în toată splendoarea ei era luminată, fără să conţină totuşi nicio sursă de lumină. În mod straniu, imediat după dezactivarea primului baraj energetic de la intrarea în Marea Galerie, scutul semisferic uriaş de la celălalt capăt al ei s-a activat brusc trecând la un nivel de vibraţie superior şi emiţând o mare radiaţie luminoasă.

    La o analiză mai atentă, peretele Marii Galerii era acoperit cu ceva ce părea sintetic dar crea senzaţia că are şi o parte organică în el. Avea culoarea petrolului dar reflexiile erau verzi şi chiar albastru închis. Nuanţele culorilor aveau un efect profund relaxant asupra psihicului şi modificau sensibil aprecierea corectă a distanţei. Materialul peretelui era oarecum aspru la pipăit dar nu putea fi nici zgâriat şi nici îndoit. Rezista la orice tentativă de rupere, străpungere zgâriere sau tăiere. În mod straniu, flăcările focului erau absorbite înăuntrul său: practic, focul nu pute subzista pe acel material. Americanii au recunoscut că materialul este o stranie combinaţie între materia organică şi cea anorganică. La 280 de metri galeria cotea brusc spre dreapta într-un unghi ascuţit. La o distanţă mult mai mare, în depărtare, se vedea o lumină albastră feerică, ce scânteia ca o stea. Înregistrările din satelit arătau existenţa unui spaţiu imens la capătul Marii Galerii, dar acesta era şi el protejat de un ecran energetic. Lumina albastră de la capătul galeriei este doar reflexia unei porţiuni din scutul energetic protector al uriaşei săli în formă de aulă.

    Sala Proiecţiilor

    Marea Galerie se termină brusc în aulă gigantică din interiorul muntelui care are o înălţime de 30 de metri şi o lungime de 100 metri. Sala Proiecţiilor este delimitată de scutul energetic şi are dimensiuni mai mici decât aula din munte. Avansând spre scutul energetic, porţiunea de scut din faţă este delimitată ca o uşă şi devine străvezie şi apoi dispare pentru a putea intra în Sala Proiecţiilor. Scutul are rolul de a proteja de diversele influenţe nefaste din exterior. Odată intrat în Sală, scutul redevine compact. Din interior, scutul are o culoare alb-aurie.

    În partea din spate, scutul nu mai cobora până la nivelul solului, ca în zona din faţă: Sala Proiecţiilor avea jumătatea din spate acoperită de zidul de rocă. În acel masiv perete din piatră, înalt de circa 10-12 metri, sunt dispuse trei guri enorme de tunel: una drept în faţă, iar celelalte două – simetric, de o parte şi de alta a acesteia şi sunt luminate difuz, într-o nuanţă verzuie. Accesul la aceste tunele este strict interzis, prin protocolul secret care a fost semnat între România şi SUA.

    Începând din faţă, de la intrare, Sala Proiecţiilor conţine un şir de mese imense din piatră, dispuse de-a lungul peretelui din dreapta, urmând curbura acestuia. Similar, există un alt şir de-a lungul peretelui din stânga. Nici una dintre mese nu avea o înălţime mai mică de doi metri. Pe grosimea plăcii de deasupra sunt tăiate în relief, cu precizie, semne diferite dintr-o scriere nemaivăzută care seamănă cu caracterele cuneiforme din antichitate. Scrierea conţine şi simboluri mai generale, cum ar fi triunghiul şi cercul. Deşi semnele nu sunt vopsite, ele ies în evidenţă printr-o uşoară radiaţie fosforescentă, în culori diferite de la o masă la alta.

    Sunt câte cinci mese pe fiecare parte a sălii. Pe unele dintre ele există diferite obiecte care par a fi instrumente tehnice. De la multe dintre ele coboară spre sol o mulţime de fire albe translucide care se adună în cutii dreptunghiulare dintr-un material lucios, argintiu, aflate în afara mesei, direct pe sol. Cablurile fine sunt extrem de flexibile şi uşoare iar în interiorul lor se observă mici impulsuri luminoase care alunecă pe toată lungimea lor.

    La apropierea de oricare dintre mese, se activează simultan pe suprafaţa ei o proiecţie holografică care prezintă aspecte dintr-un anumit domeniu ştiinţific. Imaginile tridimensionale sunt perfecte şi foarte mari, cu o înălţime de aproape doi metri şi jumătate. Pe suprafaţa dreptunghiulară a meselor din piatră şlefuită există o fantă îngustă, lungă de câteva zeci de centimetri, paralelă cu latura mare a mesei din care apar proiecţiile holografice. Proiecţiile rulează singure însă în acelaşi timp ele sunt interactive şi depind de cel care le urmăreşte şi atinge suprafaţa mesei.

    Suprafaţa meselor este acoperită cu o peliculă dintr-un material sticlos, întunecat. Pelicula e împărţită în mai multe pătrate mari delimitate prin linii drepte, care formează un fel de caroiaj. La una dintre mese domeniul proiecţiilor este biologia astfel că se derulează imagini cu plante şi animale, unele complet necunoscute. Atingând unul dintre pătrate, holograma înfăţişează structura corpului uman a celui care dirijează proiecţia. Se derulează imagini holografice ale diferitelor zone ale corpului care se rotesc mereu. Alte pătrate arată proiecţii ale altor fiinţe, de pe alte corpuri cereşti. Atingând simultan două pătrate diferite se înfăţişează o analiză ştiinţifică complexă prezentând ADN-ul fiinţelor respective şi posibilităţile de compatibilitate între ele. Pe lateral, apar linii verticale cu explicaţii în ciudata scriere iar în final apare forma mutantă cea mai probabilă, ca o combinaţie între cele două informaţii genetice.

    Pe fiecare latură a sălii sunt dispuse câte cinci mese uriaşe fiecare găzduind proiecţii din domeniul fizicii, cosmologiei, astronomiei, arhitecturii, tehnologiei, un domeniu care prezintă caracteristicile mai multor rase de fiinţe inteligente – care nu toate aveau aparenţă umană – şi un domeniu al religiei. Pare că o imensă bibliotecă a universului.

    În mijlocul sălii se află un podium pe care este montată o instalaţie de emisie mentală, un posibil amplificator al energiei gândului, maşină structurată după proporţiile constructorilor ei.

    Mai departe se află un tablou de comandă înfăţişând simboluri geometrice precise de diferite culori. Există şi două manete care pot culisa pentru a comanda ceva. În centrul panoului se află un buton roşu mai mare decât restul. Scopul butonului este arătat într-o hologramă explicativă: o imagine a Pământului de la vreo 25 km înălţime apoi se arată lanţul munţilor Carpaţi. Se arată apoi scurgerea unor imense cantităţi de apă către şes şi câmpie până când solul rămâne complet liber.

    Apoi, din solul teritoriului României de azi şi al unei părţi din Ungaria şi Ucraina apar şuvoaie tot mai mari de apă ca nişte râuri gigantice din toate direcţiile îndreptându-se către munţi şi podişul Transilvaniei. Apoi imaginea se focalizează mai mult şi întreaga Românie devine practic o nouă mare din care apar doar în unele zone vârfurile munţilor ca nişte insule. Acţionând manetele de pe panou, apele încep să se retragă de pe teritoriul ţării noastre, însă se îndreaptă toate către un singur punct, în masivul Retezat, munţii Godeanu.

    După tabloul de comandă există un pătrat mare cu latura de trei metri pe care se află o amforă. Conţinutul ei reprezintă unul dintre punctele forte ale descoperirii. Amfora conţine un praf alb foarte fin. Cercetătorii americani au rămas consternaţi să constate că substanţa are o structură cristalină necunoscută a aurului monoatomic care este foarte dificil de obţinut mai ales în formula de puritate foarte mare. Pulberea stimulează foarte mult anumite fluxuri şi schimburi energetice la nivel celular şi neuronal. Adică provoacă un proces accelerat de întinerire. Teoretic, un om poate să trăiască în acelaşi corp fizic timp de mai multe mii de ani cu condiţia să consume, la anumite intervale de timp, şi în cantitate bine determinată, pulbere de aur monoatomic.

    În mijlocul pătratului se află un dom care proiectează o imensă hologramă cu elemente în mişcare. Sunt redate sintetic aspectele principale ale trecutului extrem de îndepărtat al omenirii, chiar de la originea sa. Teoria evoluţionistă a lui Darwin este astfel complet falsă. Adevărata origine a omului este înfăţişată holografic într-o formă condensată. După aceste lecţii de adevăr, se poate spune că 90% din istoria oficială a omenirii este falsă şi contrafăcută. Incredibil, dar ceea ce se consideră că s-a petrecut cu adevărat este în mare parte minciună, în timp ce miturile şi legendele popoarelor sunt aproape în totalitate adevărate. Această stranie inversiune a cauzat de-a lungul timpului multe probleme şi conflicte între oameni.

    Majoritatea ideilor arheologilor sunt false. Unele „fantezii” ale savanţilor, cum ar fi hilara teorie a dispariţiei dinozaurilor în urmă cu 65 milioane de ani sau considerarea vechilor continente Atlantida şi Lemuria ca fiind un mit, sunt acum complet spulberate pentru că proiecţia holografică arată clar cum s-au petrecut lucrurile în realitate. Din când în când holograma păstra imaginea evenimentului dar pe fundal apărea harta cerului cu poziţiile marcate ale principalelor stele şi constelaţii la momentul respectiv. Astfel s-a reuşit datarea exactă a evenimentelor din prezentare. Deşi perioada de timp acoperită de proiecţii este foarte mare (mai multe sute de mii de ani), iar ciclul precesional al Pământului este de 25.920 de ani, prin observarea numărului de ani platonicieni (cicluri de 25.920 de ani) s-a calculat exact datarea evenimentelor. Munţii Bucegi s-au format în urmă cu 50-55 mii de ani.

    Dezvăluiri şocante

    Autorul recunoaşte că a văzut ce s-a petrecut în realitate la Potop şi unde au fost germenii civilizaţiei umane, însă îi este interzis să dezvăluie aceste aspecte, pentru că implică realităţi mult prea şocante pentru mentalitatea, ideile şi cunoştinţele omului contemporan.

    Într-o tulburătoare desfăşurare de imagini se arată existenţa lui Iisus şi răstignirea lui pe cruce. Proiecţiile revelează multe persoane dintre cele care au asistat pe colină la răstignirea lui Iisus, care nu erau din acel timp, ci veniseră acolo din alte perioade istorice. Acele fiinţe umane, care nu se deosebeau la îmbrăcăminte de evreii prezenţi la momentul răstignirii, aveau totuşi trăsături ale chipului complet diferite de ale acestora şi tocmai de aceea îşi ascundeau faţa cât mai mult sub faldurile hainelor. Holograma mai arată secvenţial vieţile şi misiunile spirituale ale altor personaje excepţionale din trecutul foarte îndepărtat al omenirii, despre care nu se ştie absolut nimic acum. Atunci sistemul social şi distribuţia populaţiei planetei erau complet diferite de ceea ce se cunoaşte în prezent, iar arheologii şi antropologii ar trebui să-şi revizuiască din temelii concepţiile.

    Trei tuneluri misterioase

    Pe peretele din spate sunt cele trei deschideri gigantice, fiecare având un tablou de comandă asemănător cu cel principal, dar mai mici. Tunelele respective se îndreaptă pe mii de kilometri în trei zone diferite ale planetei. Cel din stânga duce undeva în Egipt, într-un ansamblu secret şi încă nedescoperit care se află sub nisip. Tunelul din dreapta ajunge la o structură similară dar mai mică din podişul Tibet. Din acest al doilea tunel există ramificaţii secundare care conduc într-o zonă din subsolul Buzăului, aproape de curbura Carpaţilor, iar o alta se îndreaptă spre structura din subsolul Irakului, lângă Bagdad. Apoi, în continuare, există încă o ramificaţie până în subsolul podişului Gobi din Mongolia. Al treilea tunel, plasat central între celelalte două, face obiectul unui secret mondial asupra căruia SUA dorea garanţii foarte ferme.

    Persoane care au luat parte la această misiune au spus că s-au făcut pregătiri intense pentru o expediţie mai întâi prin tunelul spre Egipt, apoi prin cel spre Tibet şi în final prin cel central către interiorul Pământului. Plecarea urma să aibă loc în septembrie 2003.

  • Constantin Bălăceanu-Stolnici – un MASON TURNĂTOR la SECURITATE / Îi va retrage Patriarhul Daniel distincțiile patriarhale?

    183867.jpeg 888x1114 1

    Moartea academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici la 100 de ani îi mai aduce o problemă Patriarhului Bisericii Ortodoxe Române. Academicianul a făcut multe la viața lui, mai cunoscute sau mai puțin cunoscute. Între acestea, a aderat la organizația ocultă în care oameni în toată firea trag sfori, se joacă cu săbiuțe și se travestesc cu șorțulețe – FOTO.

    Preafericitul Părinte Patriarh Daniel a fost pus deja într-o postură nefericită zilele trecute când a fost nevoit să retragă o distincție patriarhală oferită preotului Cătălin Tohăneanu, ca urmare a dezvăluirilor presei că acesta este mason.

    Oamenii de bază ai Patriarhului, peste care se revarsă în plenitudinea Facebookului și a presei anticreștine și antiromânești consilierul de presă și relații publice Vasile Bănescu, nu au reușit să-i transmită Întâistătătorului BOR această informație înainte de decorarea lui.

    Mai mult, după cum am publicat în ediția ActiveNews de duminică, între cei decorați cu ocazia aceluiași eveniment s-a aflat și un al doilea mason, distins cu Ordinul „Sanctus Stephanus Magnus” pentru mireni, respectiv Claudiu Bocan, care este, potrivit ziarului Puterea, „Pro Mare Maestru al Ritului York”.

    Acestuia nu i-a fost retrasă distincția, încă.

    Preotul Cătălin Tohăneanu este Secretar General al Masoneriei – „Mare Secretar” al Marii Loje Naționale a României (MLNR) – din aceeași perioadă în care Vasile Bănescu a ajuns la Patriarhie – de peste 12 ani.

    În toți acești ani, consilierul Patriarhului Vasile Bănescu nu și-a putut informa corect angajatorul direct cu privire la fapul că UN PREOT ORTODOX este MARE SECRETAR AL MASONERIEI, asociație semi-secretă „osândită ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă” prin Hotărârea Sfântului Sinod al BOR cu Nr. 785 din 1937.

    Acum, moartea academicianului Constantin Bălăceanu-Stolnici îi mai provoacă o durere de cap Patriarhului, după ce acesta tocmai l-a decorat, în cadru festiv la Academia Română, la aniversarea acestuia de 100 de ani, printr-un vicar patriarhal, cu Ordinul ”Sfântul Ioan Gură de Aur”. După cum se vede în fotografiile de mai jos, Bălăceanu-Stolnici deținea deja și Crucea Patriarhală.

    Ieri Patriarhul a adresat public, prin Ziarul Lumina al Patriarhiei Române, un mesaj sensibil „pentru urmașii săi, pentru prietenii și colegii din Academia Română”, cu „profunde sentimente de compasiune”, ilustrat cu fotografia de mai jos și fără să se menționeze și apartenența lui Bălăceanu-Stolnici la Masonerie, de care poate Vasile Bănescu iar a uitat să-l informeze pe șeful lui oficial.

    Întrebarea zilei de azi este: având în vedere precedentul creat prin retragerea distincției patriarhale oferite preotului-mason Cătălin Tohăneanu, va proceda similar Patriarhul și cu Pro Marele Maestru de York Claudiu Bocan cât și cu academicianul-mason Constantin Bălăceanu-Stolnici?

  • Masonul Stolnici s-a dus sa-l intalneasca pe „Marele Arhitect”! Mizerabilul si-a turnat propria slujnica, o amarata de femeie care isi castiga existenta cu sudoarea fruntii!

    stolnici

    Bălăceanu-Stolnici este „boier de viță veche” (strămoșii lui urcă până în secolul al XIII-lea) din neamul Bălăcenilor, neam vestit întru binefaceri istorice (urbane, bisericești și educative). Iar prin Falansterul de la Scăieni (1835), întemeiat pe moșia strămoșului Emanoil Bălăceanu, am avut și noi fourieriștii noștri.

    Pe scurt, Bălăceanu-Stolnici se prezintă, și ne este prezentat, ca om mare al neamului, „ultimul aristocrat autentic”, neurolog, profesor, doctor în științe medicale, șef al Institutului de Geriatrie, din 1992 lider al Grupului de Reformă Morală al PNL.

    Același Bălăceanu-Stolnici este însă, din 1965, colaborator al poliției politice comuniste, desfășurând, ca informator cu o vechime impunătoare, una dintre cele mai prodigioase cariere de turnător și agent de influență al Securității. Prin relațiile (și creditul moral) pe care, ca boier cu vechime genealogică multiseculară, le avea în emigrația română, a reușit să pătrundă în cele mai importante locuri din exil, de la directori ai Radioului Europa liberă și până la vârfuri ale intelectualității române din Franța și Germania.

    În portretul pe care i-l face, Neculai Constantin Munteanu, jurnalist la Europa Liberă din 1980, îl situează în top 5 al „celor mai scârboși informatori”:

    „A turnat din toate pozițiile, liberali, țărăniști, monarhiști, diplomați, colegi, medici, pacienți, rude”, spune despre el Munteanu. Și adaugă: „A turnat pentru bani, pentru carieră și din exces de zel. Omul trăia voluptatea turnătoriei. Chestie de caracter. Boierul avea apucături de rândaș și de slugă hoață. (…) A fost recompensat cu dreptul de a călători peste hotare și cu bani peșin, în lei și valută. Oricât i se dădea, mult, puțin, omul lua. De la bacșișul mizer de 125 de lei, la 4.000 de lei, jumătate din costul unui voiaj în vest. I-au fost decontate chiar și fleacurile artizanale dăruite celor vizitați și turnați. A fost primit, la cererea lui, de Vlad Georgescu, director al secției românești de la Europa Liberă. Vizita s-a soldat cu o schiță detaliată a apartamentului gazdei, îndosariată în arhivele securității.”

    În tot acest timp, Bălăceanu-Stolnici este ubicuu în spațiul public. Adoră să se distribuise în rolul de figură seniorială. E convins că, sprijinindu-și cu un aer demn palmele încrucișate pe mânerul sculptat al unui toiag, ține în viață memoria adevăraților boieri. Se costumează ca atare, chiar dacă pe dedesubt poartă haina invizibilă a adevăratei vocații: cea de prodigios turnător. Cine n-a văzut pe viu bastonul cu măciulie de argint al lui Bălăceanu-Stolnici, lavalierele sale somptuoase, lănțișorul de aur, trecut prin butoniera vestei, al ceasului de buzunar, ochelarii cu ramă aurită și șnur nu-și poate reprezenta corect cum a arătat una dintre cele mai jalnice butaforii umane din câte-au traversat spațiul public românesc. Un spațiu mereu surprizător, în care s-au putut întâlni la jumătatea drumului un cvasi-analfabet, care urca spre președinție, cu un rejeton al marii boierimi, care cobora spre turnătorie.

    Înclin să cred că, în calitatea sa de turnător cu o vechime de 25 de ani (1965-1989), Bălăceanu-Stolnici a avut o carieră cu mult mai vastă și mai rodnică decât întreaga sa carieră medical-științifică și academică. Dacă e să-i citim autobiografia olografă pe care și-o face în dosarul de informator al Securității, latura aceasta a vieții lui este cu mult mai vastă și mai rodnică decât întreaga sa carieră medical-științifică și academică. A fost un turnător redutabil bine travestit într-un medic cu zorzoane. Consultați, ca să vă convingeți, fastuosul raport al CNSAS prin care boierul nostru, rebotezat în birourile Securității cu numele „Laurențiu”, este declarat „colaborator al poliției politice comuniste”, decizie „definitivă și irevocabilă”. (Balaceanu Stolnici.pdf – cnsas.ro)

    Se poate spune, fără urmă de îndoială, că „Laurențiu” l-a depășit pe Bălăceanu-Stolnici. Serviciile pe care le-a adus țării sale în timpul comunismului îl vor face să rămână în istoria României drept cel mai important colaborator și agent de influență al regimului și al Securității lui Ceaușescu.

    Pesemne că acesta și este motivul nedeclarat pentru care a fost omagiat zilele trecute de la tribuna Academiei de către confrații lui. „Fire cumpătată” l-a numit unul dintre omagiatori. Splendidă sintagmă, capabilă să exprime în doar două cuvinte toate calitățile pe care trebuie să le aibă o ființă împletită atât de armonios din întuneric și lumină. Toți marii duplicitari ai lumii – de la criminali, informatori și până la oamenii politici versați, toți, contorsioniști de clasă – își trăiesc viața scindată între scenă și culise, în regim nocturn și diurn. Răul cel mai sofisticat îl fac sub masca cumsecădeniei, jovialității, ieșirii în întâmpinare.

    Cu toții sunt „firi cumpătate”: oameni așezați, echilibrați, reținuți, afișând respect de sine, astâmpărați și chibzuiți, liniștiți, domoliți, potoliți. Și cu ținută. Într-o perfectă dedublare, „Laurențiu” vorbește în Dosarul său despre Bălăceanu-Stolnici la persoana a treia și enumeră toate calitățile care-l recomandă deopotrivă pentru postul de informator ideal și agent de influență cât și pentru cel de director al Institutului de Geriatrie. Solicită cu franchețe și ca răsplată firească pentru truda turnătoriei postul directorial al Anei Aslan, de vreme ce moartea îi bătea acesteia la ușă… Căci, dacă nu el, cine? În numele gradului său istoric de „boier vechi”, revendica ca pe un act de dreptate avansări în grad la Securitate.

    Ca să-nțelegem cum se cuvine țara în care trăim și urâțenia acestei glorificări academice făcute cu prilejul centenarului împlinit de un individ clasat în „top 5 al celor mai scârboși informatori”, poate că trebuie să ne-aducem aminte că tot în anul acesta se împlinesc, în vinovata tăcere a instituțiilor statului, 100 de ani de la nașterea uneia dintre cele mai alese ființe născute în România.

    Ironia de la Academie face să ne arate unde a ajuns istoria noastră: au trecut 33 de ani de la o revoluție anti-comunistă confiscată de un regim neocomunist. Nu e atunci firesc ca un slujbaș al Securității să fie urcat pe soclu, în timp ce Monica Lovinescu – deși a vorbit vreme de 30 de ani în locul unui popor redus la tăcere, plătindu-și îndrăzneala cu moartea mamei și cu bătaia mutilantă până la comă – să rămână uitată?

    Vă-ntreb pe cei pe care știu că v-a creditat și v-a iubit, pe cei care ați cunoscut-o, ați prețuit-o și ați iubit-o la rândul vostru: nu credeți oare că fibra ei morală, dacă ar fi printre noi, așa cum este și sărbătoritul din 6 iulie al Securității, s-ar cutremura văzând pe cine omagiați sub cupola Academiei, acum un loc al rușinii publice?

    VEZI SI – CTP la moartea turnătorului la Securitate – Stolnici: „Unde-l va trimite Dumnezeu, în rai, că are și Tatăl Nostru nevoie de informatori performanți?”

  • Nemernicul Tudor Postelnicu, fostul șef al Securității care a murit fără să plătească pentru crimele sale

    index 45

    Angajarea Securităţii în acţiuni represive, cum ar fi urmărirea autorilor de înscrisuri şi scrisori anonime critice, este considerată de acesta ca fiind o consecinţă a numirii lui Tudor Postelnicu în fruntea Ministerului de Interne şi a Securităţii.

    Ultimul şef al Securităţii, Iulian Vlad, îl descrie pe Tudor Postelnicu drept un fost activist de partid care punea „în aplicare cu orice chip a indicaţiilor şi orientărilor pe care le aducea de la cei doi dictatori”.

    Tudor Postelnicu e născut la 23 noiembrie 1931 în comuna Proviţa de Sus, regiunea Ploieşti, într-o familie cu venituri modeste. E cel mai mare dintre cei trei copii ai familiei şi e afectat de situaţia materială a familiei mai ales după anul 1940, când tatăl său, sondorul în petrol Constantin Postelnicu, moare într-un accident de muncă. Moartea tatălui pare să-l traumatizeze pe copil, care întrerupe, pentru un an, studiile. Într-o autobiografie din 1953, Postelnicu descrie tragicul eveniment: „A fost prins de sârma de pe toba fricţionului şi înfăşurat pe ea şi făcut în mii de bucăţi“. Mama, casnică, nu reuşeşte să-i ţină pe toţi cei trei fraţi în şcoală, aşa că Tudor renunţă la studii după şase clase elementare.

    În toamna anului 1945, intră ucenic la Societatea „Creditul Miner“, acelaşi societate unde lucrase şi tatăl său, unde obţine calificare de strungar în fier. Prima oară e refuzat, pe motiv că-i prea scund, dar până la urmă e ajutat de tovarăşii de la plasa Moreni a partidului. Fraţii săi, Ion şi Alexandru Postelnicu, vor ajunge electricieni.

    15 kilometri, prin zăpadă de un metru
    În paralel cu ucenicia, Postelnicu absolvă şi 4 clase şcoală industrială. În dosarele de partid, perioada este puternic idilizată. O referinţă semnată de numitul Traian Bucur şi cuprinsă în dosarul său de cadre îl arată drept un tânăr puternic, luptător, în ciuda potrivniciilor vremii: „Acest tov. pleca iarna prin zăpadă de un metru, pe jos, dimineaţa, la ora 3, mergând pe valea lungă, fără să exagerez, cel puţin 15 km până ajungea la uzină unde făcea serviciu“. Mediul muncitoresc în care învaţă strungăria (începând cu 1945) şi educaţia din şcoala industrială (1945-1949) îi conturează şi primele idei politice adolescentului Postelnicu. Acasă, nici mama, nici tata, nici unchii săi nu făcuseră politică, aşa că strungarul învaţă întreg abecedarul politic în fabrică. Se duce la sindicat (1945), apoi prestează diverse munci pentru Uniunea Tineretului Comunist (UTC, 1946), e ales responsabil organizatoric în UTM (1947) şi chiar secretar al organizaţiei, responsabil cu propaganda şi agitaţia pe uzină (Uzina 4 Moreni, 1949).

    Ofiţer în şase luni
    În 1950, e trimis, pentru 15 zile, la Ploieşti, la cursuri de perfecţionare în munca de propagandist, şi-şi continuă ascensiunea în structurile comuniste din regiune: secretar al comitetului UTM pe uzină (1950), responsabil organizator al comitetului UTM al schelei Moreni, instructor UTM şi şef al secţiei de cultură fizică şi sport (1951). E un simplu activist de provincie, care împacă delicat strungăria cu treburile politice. Partidul are însă planuri cu el: la 28 octombrie 1951, Postelnicu e trimis la Şcoala de ofiţeri din Botoşani. Nu făcuse armata, dar ţara avea nevoie de ofiţeri. „Cursul acestei şcoli era de 6 luni, eu am stat cinci luni şi simţindu-mă slăbit din punct de vedere fizic în 1952 luna aprilie am fost trimis din nou la CC al UTM la secţia Organe“, spune Postelnicu într-o autobiografie din 1953. Carevasăzică, în doar şase luni, Postelnicu ar fi putut deveni ofiţer în Armata Republicii. N-a fost să fie. „Pe data de 27 mai 1952 am fost lăsat la vatră ca necombatant“, scrie în 1952.

    „Simt că lupt pentru cauza celor mulţi“
    Postelnicu simte că e şansa lui să intre în liga mare a politicii naţionale, să nu mai rămână la „tineret“.

    În cererea de înscrierea în partid din 2 octombrie 1952 îşi explică pasional alegerea, fără să permită gramaticii limbii române să strice un vis frumos: „Cer să fiu primit în rândurile candidaţilor de partid unde voiu dovedi prin munca mea neobosită care o voi duce în rândurile masei de tineret că voi deveni un adevărat propagandist neobosit care voi traduce în viaţă fără murmur fără şovăire hotărârile Partidului nostru şi-ale guvernului şi simt că lupt pentru cauza celor mulţi pentru cauza comună […] m-am străduit şi mă străduiesc continu pentru ami ridica nivelul meu politic pentru că numai în felul acesta voi putea deveni un adevărat constructor al societăţi noi societate socialistă“. În noiembrie 1952, e trimis însă la şcoala de partid de doi ani „Filimon Sârbu“. Într-o autobiografie din 1959, bărbatul spune că a absolvit „facultatea muncitorească de 2 ani cu drept de şcoală medie“. Orişicât, în decembrie 1953, bărbatul e primit în partid.

    Funcţiile unui activist
    Rămâne şef la nivel de judeţ, noua titulatură îi permite să-şi privească viitorul politic cu mai multă îngăduinţă. Are dreptate s-o facă: va deveni prim-secretar al Comitetului raional UTM Câmpina (1954-1956), secretar al Comitetului regional UTM Ploeşti (1956-1959), adjunct al şefului Secţiei organizatorice şi membru al Biroului CC al UTM (1959-1964), instructor şi cadrul Secţiilor Organizaţii de Masă şi Organizatorică a CC al PMR/PCR (1964-1969), secretar al comitetelor judeţene de partid Olt (1969-1971) şi Buzău (1971-1976), culminând cu funcţia de prim-secretar la Buzău, potrivit volumului „Securitatea“, editat de CNSAS. Activistul va absolvi cursurile Şcolii Superioare de Partid „Ştefan Gheorghiu“ în 1967, iar în 1977 îşi va da exemene de diferenţă la Academia de Studii Economice.

    „Manifestă tendinţă de îngânfare, din care cauză uneori lucrează rigid cu oamenii, se cam supraapreciază, iar spiritul autocritic este mai slab dezvoltat“, spuneau tovarăşii despre el încă din 1960, potrivit dosarului său de cadre de la Arhivele Naţionale. „A folosit metode tari cu unele cadre, ajungând până la jignire. O altă lipsă este aceea că după absolvirea şcolii s-a preocupat puţin de pregătirea sa profesională“, arată un referat de partid. Acelaşi lucru recunoaşte şi el, cu cuvintele sale: „În unele cazuri mă auto-linişteam în urma unor succese, lucru foarte nejust şi dăunător în muncă. Deasemeni uneori făceam prea mult exces de exigenţă“, scrie Postelnicu într-o autobiografie din ’59.

    Tudor Postelnicu a rămas la conducerea Securității şi după defectarea lui Ion Mihai Pacepa din luna iulie a aceluaşi an. A devenit însă responsabilitatea sa să acopere fisurile create de acest cutremur în toate stucturile de informaţii: „Cu acordul şi la indicaţia lui Nicolae Ceauşescu, Postelnicu a trecut la schimbarea cadrelor cu funcţii de răspundere din sistemul de spionaj şi contraspionaj care au avut legături sau au fost cunoscute de Ion Mihai Pacepa. În consecinţă, au fost retraşi cei mai mulţi dintre ofiţerii acoperiţi din ambasada României la Washington, consulatele din New York, Londra, Paris, Roma şi pe cei din RFG, Japonia şi America Latină. […] În 1980, Nicolae Pleşiţă declara că daunele provocate spionajului românesc de Nicolae Ceauşescu şi comisia de anchetă condusă de Tudor Postelnicu erau mai mari decât defecţiunea lui Ion Mihai Pacepa“, explică Liviu Ţăranu în „Ion Mihai Pacepa în dosarele Securităţii“.

    Tudor Postelnicu a fost arestat de revoluţionari şi interogat de procurorii militari. Pe 2 februarie 1990, Tudor Postelnicu a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, alături de Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă. Pe 2 februarie 1990, a fost judecat de Tribunalul Militar Teritorial București, în cadrul lotului „CPEx” în „procesul celor patru”, alături de Emil Bobu, Manea Mănescu și Ion Dincă. Tudor Postelnicu a fost condamnat la închisoare pe viață, confiscarea averii și privarea de unele drepturi civile. Au făcut recurs toți, în afară de Ion Dincă. După recurs, i s-a schimbat încadrarea de la genocid la omor deosebit de grav, și a rămas să execute 14 ani de închisoare.

    A făcut șapte ani de pușcărie și a ieșit din închisoare în baza unui decret tot al lui Ceaușescu, rămas neabrogat în anii ’90, notează Wikipedia. În timpul uneia din ședințele publice ale procesului de la tribunal și-a justificat deciziile și acțiunile spunând: Am fost un dobitoc!.

    În 1991 a început cercetarea lui Tudor Postelnicu și a fostului ministru de Interne Gheorghe Homoștean în cadrul dosarului „Autobuzul”. Cei trei atacatori din dosarul „Autobuzul” au spart în 23 august 1981 sediul unui post de Miliție din Timiș, de unde au sustras armament și muniție, iar a doua zi, înarmați fiind, i-au luat ostatici pe călătorii dintr-un autobuz care efectua o cursă locală. Ei cereau în schimbul eliberării pasagerilor bani și pașapoarte, pentru a putea părăsi România. Trupele de Securitate, din ordinul direct al lui Nicolae Ceaușescu au intervenit în forță, și i-au omorât pe cei 3 teroriști și 3 pasageri nevinovați. Rudele victimelor au cerut redeschiderea anchetei după 22 decembrie 1989.

    În 1994, instanța militară a hotărât condamnarea lui Postelnicu, fost șef al Direcției Securității Statului, la șapte ani și șase luni de închisoare și amnistierea lui George Homoștean. Parchetul Militar a făcut apel și la 30 decembrie 1997, Curtea Militară de Apel a dispus desființarea sentinței primei instanțe judecătorești și a condamnat ambii inculpați la câte 18 ani de închisoare, pentru omor deosebit de grav. A fost încarcerat pe 29 ianuarie în Penitenciarul Jilava.

    La ultimă instanță, Curtea Supremă de Justiție, a fost condamnat din nou. În total a fost închis pentru toate crimele comise șapte ani.

    În 2009 mai era cercetat de procurori pentru finanțarea teroristului Carlos Șacalul.

    Postelnicu a fost judecat și pentru uciderea dizidentului Gheorghe Ursu, într-un dosar în care a fost trimis în judecată de procurorii militari pentru complicitate la săvârșirea de infracțiuni contra umanității.

    Postelnicu stă în detenţie până în 1994, când e eliberat din motive medicale. La 29 ianuarie 1998 e însă din nou încarcerat, fiind arestat până la 6 octombrie 1999, când Tribunalul Bucureşti îi admite cererea de eliberare condiţionată. În perioada în care ar fi trebuit să-şi trateze bolile, Postelnicu are alte preocupări: cumpără una dintre casele naţionalizate de regimul pe care-l slujise la un preţ mult mai mic decât preţul pieţei. Informaţia e făcută publică în urma raportului Corpului de Control al Guvernului Victor Ciorbea, condus de Valerian Stan. Alături de acesta, mai cumpără case Manea Mănescu, Ilie Verdeţ, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Burtică, Nicolae Pleşiţă, Iulian Vlad şi Ion Iliescu.

    Tudor Postelnicu a murit la data de 12 august 2017, fiind internat de mai multe zile în secția de nefrologie a Spitalului Militar „Carol Davilla”.

  • Sfintele Inchisorilor – Sute de mii de femei batute, torturate, violate, decapitate, de Ministerul de Interne si Securitate

    6 1

    Victimele Securitatii au tacut patruzeci de ani. Le-a fost interzis sa vorbeasca despre durere si nedreptate, care le-au ramas nespuse si ingropate intre zidurile reci ale inchisorilor, in intunericul celulelor si sub crucile celor care n-au supravietuit. Victimele Securitatii tac si astazi, cand febra deschiderii dosarelor arunca in jur argumente zgomotoase, indignari solemne, vociferari principiale. Nu acuza, nu vor razbunare, nu cer pedepse, isi spun doar povestea cu demnitate si cu credinta ca rostul lor este sa lase marturii, pentru ca lumea sa nu uite.

    Mariuca Vulcanescu: „Ma simteam cu 200 de ani mai batrana“

    Avea 18 ani cand, fara judecata, fara proces, fara aparare, a primit condamnarea la doi ani de inchisoare: Mariuca Vulcanescu. „Doar pentru ca eram fiica lui Mircea Vulcanescu, pe dosarul meu scria «element dubios».“ Mircea Vulcanescu, filosof, sociolog, economist, profesor de etica, una dintre cele mai stralucite minti ale generatiei sale, a murit in inchisorile comuniste, sacrificandu-si viata pentru a salva un coleg de detentie.

    Dupa arestarea tatalui, familia a fost evacuata din casa. Mariuca Vulcanescu a fost stearsa de pe lista de examen de la Facultatea de Arhitectura, apoi a fost arestata. A trecut prin mai multe locuri de detentie: Ghencea, Popesti-Leordeni, Pipera, Dumbraveni. In prima noapte la Popesti-Leordeni, a avut un soc: a stat in aceeasi celula cu prostituatele de la Crucea de Piatra. „Foarte multe dintre ele aveau sifilis. Am stat in pat cu una dintre ele, care, noaptea, isi potolea arsurile de la ranile de la picioare cu propria urina.“ Erau 40 intr-o celula si munceau la camp de dimineata pana seara, praseau, cultivau, sapau diguri pentru irigatii.

    „Unele dintre ele abia se mai puteau tine pe picioare, erau bolnave, batrane, dar cereau sa munceasca doar ca sa poata lua legatura cu familia lor. Ne aduceau apa, putina, uneori, insa, de sete, beam din apa adunata in urma de copita de bou. Ne spalam toate din acelasi hardau.“ La Pipera a fost ceva mai bine: „Am avut voie sa mancam din legumele pe care le cultivam, ni se spunea ca «gura boului care treiera nu se leaga» asa ca ne puteam hrani.“

    Isi masura timpul de detentie in anotimpuri: „Mi se parea ca zilele trec greu. Asa, aveam de facut doar opt anotimpuri: doua primaveri, doua veri…“ La eliberare, cu banii castigati pe munca din inchisoare si-a putut cumpara doar bilet de tren. „Cand am ajuns acasa, in Bucuresti, am inceput sa cant, pentru ca mama sa-mi auda glasul si sa nu se sperie ca ma gaseste in casa. Mult timp, mai apoi, se necajea fiindca umblam pe strada in paltonul meu rapanos, dar nu suportam sa ma imbrac mai bine, ma simteam cu 200 de ani mai batrana.“ Dupa anii de detentie, i s-a interzis inscrierea la vreo facultate. A lucrat in servicii de proiectare.

    index 17

    Aurora Dumitrescu: „Trebuia sa stai sa dea, n-aveai voie sa te feresti“

    „Acolo nu se putea sa nu crezi: n-aveai de ales, puteai sa mori sau sa te rogi, sa ai sperante c-o sa scapi…“ Imi surprinde privirea atintita asupra mainilor, are oasele zdrobite, si expediaza explicatia in cuvinte putine: „… din perioada anchetei“. Aurora Ille Dumitrescu a fost condamnata la 6 ani de temnita grea. Era studenta in anul I la Filosofie, cand a pus la cale un plan, impreuna cu alti 29 de colegi, sa fuga in munti, la partizani. N-au apucat, fiindca intregul grup a fost turnat.

    Pe 13 decembrie 1951 a fost dusa la Securitatea din Oradea, unde a stat in ancheta timp de un an si o luna. „Erau niste bestii: n-aveai voie sa vorbesti, n-aveai voie sa canti colinde de Craciun, anchetele se faceau numai noaptea, cu batai crunte. Celula era de doi metri patrati, cat un pat, si, pe timpul zilei, n-aveai voie sa stai jos.

    Sergentul ne punea ochelari negri cand ne lua din celula si, pana sus, la camera unde ne interogau, ne izbea cu capul de toti peretii sau ne izbea cu cizmele. Dar cel mai greu de suportat nu au fost bataile – suferinta fizica se uita – ci umilinta, clipa cand te transformi din om in animal, cand realizezi ca nu mai ai nici un drept: iti dadeau apa doar daca si cand voiau ei, daca voiau sa-ti dea mancare, mancai, daca nu, nu; te duceai la toaleta doar daca aveau ei chef sa te lase. Nu conta nimic, puteai sa mori, puteau sa te sminteasca in bataie, tu trebuia sa stai sa dea, n-aveai voie sa te feresti. Pentru ei, toata lumea era vinovata.“

    N-a avut dreptul nici la pachet de-acasa, nici la vorbitor. Dupa pronuntarea sentintei, a fost dusa la Jilava. O celula cu 80 de paturi, de fapt, niste stalpi pe care erau asezate scanduri, o tineta, pe care trebuia sa doarma cineva, altfel nu era loc. Si mai era si „neagra“, celula de pedeapsa, o camera mica, fara pic de lumina, cu apa pe jos, fara pat, fara scaun. A ajuns de foarte multe ori acolo, fiindca ii infrunta pe gardieni. Manca arpacas, terci si mamaliga de doua ori pe saptamana. Era obligata sa munceasca numai noaptea.

    Dupa ce a fost eliberata, a plecat la mama, la Arad. La scurt timp, a venit un militian care a dus-o in Beius, in domiciliu obligatoriu: „Pe drum, lumea intreba unde ma duce, iar el raspundea: «e o curva, a plecat de langa barbat»! Nici macar n-aveau curajul sa spuna adevarul.“ A fost data afara din sapte facultati: motivul, acelasi de fiecare data, fusese detinut politic. Asa ca s-a angajat ca muncator necalificat la minele de aur de la Sacaramb, dupa care s-a mutat in Bucuresti. Casatorita fiind, si-a schimbat numele si a reusit sa termine Facultatea de Istorie si Geografie, dar toata viata a lucrat ca educatoare. „Dupa ‘90, ne-am repezit ca prostii sa spunem ca nu vrem sa ne razbunam, ca-i iertam. Dar ei nici macar nu ne-au cerut-o, nici atunci, nici mai tarziu.”

    Ileana Samoila: „Am nascut la spitalul penitenciarului“

    64 de ani de temnita si doi morti. Acesta a fost pretul platit de familia Samoila sistemului comunist. Mama, fiica, fii, verisoara, cumnati, toti au fost cercetati, haituiti, cautati, anchetati, condamnati, prigoniti, pentru un singur motiv: unul dintre frati facuse parte din miscarea legionara. Prima oara, Ileana Samoila a fost arestata in 1948 si a stat un an si jumatate in inchisoare.

    „M-au tinut intr-un garaj in care era multa apa. Mi-au putrezit sandalele in picioare. La Sighisoara, stateam intr-o celula 30 de femei, eram cu detinute de drept comun, hoate, prostituate, care aveau raie, paduchi, plosnite. Cand am iesit, in ’49, rudele mele ma ocoleau si nu-mi raspundeau la salut, de frica.“ In 1953, fratele i-a fost arestat de Securitate, anchetat si executat pe 30 octombrie. In septembrie, acelasi an, Ileana Samoila a fost arestata din nou pentru ca nu-si denuntase fratele autoritatilor. Era insarcinata, iar sotul a facut 9 ani de inchisoare doar pentru vina de a fi casatorit cu o persoana acuzata de „omitere de denunt la crima de inalta tradare“.

    Ancheta a durat pana in noiembrie. „Era lapovita, iar eu eram intr-o rochie subtire, de sarcina, fara maneci. Anchetatorul tipa la mine sa semnez actele de dare in judecata: «Semneaza, ca, altfel, iti dau una cu picioru-n burta, sa-ti zboare plodul pana-n nori!».“ La Jilava, conditii inumane: 40 de femei in camera, priciuri putine, dormeau cu randul. Nici vorba de regim special pentru o femeie care in curand avea sa nasca. La un moment dat, a primit un pumn de vitamine, pe care a avut inspiratia sa nu le inghita. A scris cu ele pe o perna cuvantul „mama“.

    Uitandu-se mai bine, a vazut ceva in jurul lor care sclipea: cioburi de sticla. Pe 10 februarie 1954, a nascut o fetita la spitalul penitenciar Vacaresti. „Numai eu eram in toata aripa, pazita de o moasa tiganca si o gardianca. Incuiau holul si ma lasau singura. Le-am rugat, ca pe Hristos, sa nu mai plece de langa mine, mi-era teama c-o sa nasc fara ele, in salon era condens, ingheta apa pe pereti, iar eu o strangeam cu farasul. Gardianca a luat fetita in brate si-a spus: «Unde-i Rasaritul, sa-nchinam fata?». Un an si doua luni a stat copilul cu mine in inchisoare, in cresa de drept comun, cum se numea pe-atunci.“

    Apoi, a dat fetita cumnatului ei. Prin geamul de la vorbitor i-a dat copilul, spunandu-i: „Asta-i fetita fratelui tau si-a mea. S-aveti grija de ea asa cum aveti grija de copiii vostri si sa va dea Dumnezeu sanatate.“ In aprilie 1957 a fost eliberata. S-a dus direct la Oradea sa-si ia copilul. A batut la poarta casei: „Eram imbracata cu un costum gri, cu cizme in picioare, cu o valiza goala in mina. A venit o fetita care parca nu semana cu fata mea, era voinica, cu ochii verzi, cu codite, cu sortulet, murdara de gem.“

    Mi-a povestit multe grozavii prin care a trecut, dar numai acum, ochii i s-au umplut de lacrimi. „M-a intrebat pe cine caut, iar eu am intrebat-o cum o cheama: «Ileana, ca pe mama mea.» «Pe tine te caut!», i-am spus. «Eu sunt mamica, Ileana.» S-a repezit la gatul meu, s-a lipit, parca si acum ii simt capul pe umarul meu si mi-a spus: «Sa nu mai pleci de langa mine, esti atat de frumoasa!». Cat am lipsit de langa ea, fata mea a stiut ca are o mama, fiindca dormea cu fotografia mea, data de cumnata, sub perna.“

    Ioina Voicu-Arnautoiu a aflat abia dupa 1989 cine sunt parintii ei

    De 16 ani, Lucia Hossu Longin realizeaza documentarul „Memorialul durerii“. A ascultat mii de marturii. Fosnetul filelor din dosarul pe care-l are in fata scoate la iveala biografii faramitate de ani grei de temnita, sentinte aberante, acuzatii halucinante, torturi inimaginabile. Peste 150.000 de femei au suferit in inchisorile comuniste.

    „Cele mai multe arestari au fost facute in anii ’50, acuzatia fiind aceea ca ajuta grupurile de rezistenta din munti: mame, surori, sotii au primit cate 15-20 de ani de inchisoare, au fost condamnate la moarte pentru ca isi ajutau fiii, fratii, barbatii, cu medicamente, alimente, pentru ca le ofereau un adapost pe timp de iarna.“

    In listele lungi pe care le are in fata, nume si cifre alaturate descriu sec destine sfarsite in infern: fete de 14 ani inchise, torturate, violate, femei de 70 de ani care au primit
    condamnari de 20 de ani de temnita grea, familii intregi deportate, persecutate, anchetate, scoase din facultati sau lasate fara slujba.

    „La Miercurea-Ciuc si la Mislea erau inchisori pentru femei. Am ascultat povesti extraordinare despre solidaritate, sacrificiu, curaj: femei care ascundeau luni intregi o pastila cu vitamine, obtinuta cu greu, o daruiau celei care era bolnava. Femeile in varsta, care stiau ca se duc catre moarte, daruiau celor tinere portia de arpacas sau medicamentele. Multe erau gata sa plateasca cu zile lungi de izolator scandalul pe care-l faceau, ca sa-i forteze pe gardieni sa aduca medicul pentru cele bolnave.“

    Imi povesteste despre urmasii detinutilor politici, copii care n-au stiut decenii intregi prin ce au trecut parintii lor sau copii care nu si-au cunoscut niciodata mama, tatal. „In incercarea de a afla ce s-a petrecut cu familia lor, acesti oameni au devenit adevarati istorici: cauta in arhive, in institutii, cerceteaza documente, scriu carti despre acei ani.

    Ioana Voicu-Arnautoiu este fiica Mariei Plop si a lui Toma Arnautoiu, liderul grupului de rezistenta din Muntii Argesului, amandoi omorati de Securitate. Fetita a fost adoptata de un avocat. Abia dupa 1989 a aflat cine sunt parintii ei. Cand a inceput cercetarile, intre documentele studiate, a vazut pentru prima oara chipul mamei. Alaturi de el, printre semnalmentele descrise, a gasit urmatorul indiciu: o cicatrice mare in abdomen, urma a unui glonte. Trei ani s-a luptat cu autoritatile, prin procese, ca sa recapete numele tatalui adevarat. A adunat totul intr-o carte extraordinara ce recompune biografia parintilor ei.“

    Cristina Topescu: „Nu plangeam decat noaptea, pe infundate“

    In cei peste cincizeci de ani de comunism, Securitatea a controlat, a torturat, a distrus zeci de mii de vieti. Puteai deveni suspect, anchetat, arestat, condamnat la ani grei de puscarie pentru fapte care-n ziua de azi compun biografii comune: pentru ca faceai un avort, pentru ca aveai rude in strainatate, pentru ca ironizai discursurile conducatorilor, pentru ca detineai valuta, pentru ca citeai carti interzise, pentru ca incercai sa-ti recastigi libertatea dincolo de granitele terorii.

    Cu cateva luni inainte de 1989, Cristina Topescu a incercat sa treaca frontiera ilegal – fiindca autoritatile nu-i dadeau voie sa plece din tara – ca sa-si poata vizita mama bolnava, aflata in Germania. A fost prinsa la granita si arestata sub acuzatia de „tradare de tara“. A stat in patru inchisori sub anchetele Securitatii: „A fost o incercare in urma careia am constatat ca sunt, de fapt, un om foarte puternic. Nu plangeam decat noaptea, pe-nfundate, cand nu ma vedea nimeni. Ziua, in celula, paream extrem de linistita, de sigura pe mine, ba chiar vesela. Nimeni nu mai intelegea nimic. S-ar fi bucurat sa ma umileasca si s-o vada pe fata lui Topescu plangand, implorand.“

    Trei luni a suportat chinurile temnitei comuniste: interogatorii epuizante, interdictia de a se odihni in timpul zilei pe pat, treziri la ora patru dimineata, mic dejun cu mamaliga si magiun. „Am iesit din inchisoare pe 19 decembrie 1989. Va dati seama cum am trait Revolutia si cat de mult am pretuit eu libertatea castigata atunci!“

  • Cum ne nenoroceşte „patriotismul” Securităţii

    atempo 19

    Dacă te apuci să discuţi cu un securist, imediat îşi va umple gura cu patriotismul de care dă dovadă el împreună cu superiorii(„Trăiţ!”), serviciul s.a.m.d. Văzând în ce zoaie se zbate ţara, te-ai aştepta ca respectivii indivizi să-ţi servească din plin ideologie internaţionalisto-leghebetistă, să-ţi împuieze capul cu slogane de gen s.a.m.d. Dar nu, când se apucă să peroreze, ai impresia că ai nimerit într-un club naţionalist radical.

    De fapt care-i treaba? Încă de la intrarea în serviciu, indivizilor li se spală creierul cu slogane naţionaliste golite de sens, conform cărora interesul naţional al României e în apartenenţa slugarnică la UE&NATO, iar cine se opune acestei scheme e numai bun de crucificat. Aşa se face că, după ce prin mijloace specifice infiltraţii de la vârf strecoară în legislaţie cioace de doi bani, imediat securiştii se simt obligaţi să lupte pentru „protejarea legislaţiei, mânca-ţi-aş!”.

    Avem în Securitatea noastră un departament de apărare a ordinii constituţionale. OK, probabil că o asemenea structură e necesară, dar pentru a apăra pe cine şi, mai ales, de ce? Să vă dau un exemplu: subsemnatul este anti-NATO şi anti-UE deoarece consider că ambele organizaţii sunt toxice naţiunii române. Din această cauză eu devin ţintă a securiştilor deoarece aş atenta la „constituţionalitatea ţării”. Doar că, ceea ce nu înţeleg cei care gândesc cu capetele de tablă care le-au fost impuse prin fişa postului, este că eu sunt absolut îndreptăţit să mă opun oricărei prevederi legislative, inclusiv Constituţiei. E dreptul meu de cetăţean. Pot deveni urmăribil de securiştii lu’ Peşte doar într-o singură situaţie: atunci când au dovezi că acţionez în numele unui stat străin. Însă, în cazul în care nu au aceste dovezi, e cazul să înţeleagă că libertatea mea de cetăţean al acestei ţări constă inclusiv în opoziţia faţă de UE&NATO sau faţă de textul Constituţiei. E dreptul meu să mă opun Consituţiei, inclusiv să mă apuc să caut adepţi şi să încerc să găsesc forţa necesară modificării pe care eu o consider necesară.

    Asta ar însemna climat de normalitate. Doar că, prin ultimele legi ale Securităţii, securiştii sunt întronizaţi ca şefi ai gândirii. Brusc, în ţara asta nu mai ai voie să gândeşti cum vrei, ci cum îţi comunică coana Securitate. Aşa apare funebrul individ Anton Rog, şeful securştilor electronici, care ne spune cu satisfacţie că, în sfârşit!, a obţinut reglementarea legislativă care să-i permită să şteargă orice prezenţă online, după bunul plac al circumvoluţiunii sale singuratice formate de la şapcă. De-acum, ne spune Rog, s-a schimbat daravela: nu mai reciţi imnul US&NATO, ai belit-o! Vine slujbaşii(sic!) electronici ai lu’ nea Anton şi te-a băgat la zdupul netului, stingându-ţi lumina şi ledul routerului.

    Îngrozitor e nu că apar personaje precum Anton Rog, ci că indivizii aceştia chiar se cred de partea corectă a istoriei. Asemenei bolşevicilor veniţi aici pe tancurile sovietice, neobolşevicii de tipul lui Rog sunt dispuşi să taie-n carne vie fără nicio milă doar pentru că măsura lor procustiană le spune că „n-a ieşit scorul corespunzător”. Şi uite-aşa se dovedeşte că Securitatea, în ansamblul său, este o instituţie profund toxică. Aşa cum în vremea comunistă securiştii apărau „ordinea de drept” care însemna „Partidul-Ceauşescu-România” şi apartenenţa la Tratatul de la Varşovia, fix la fel acum apără plăvănimea care se perindă pe la putere şi apartenenţa noastră la „sfintele” UE, NATO şi restul structurilor mai mult sau mai puţin legitime. Există o constantă în tot acest proces: şi atunci ca şi acum Securitatea nu lucrează pentru români, ci pentru asupritorii românilor. Dacă înainte de Revoluţie Securitatea era penetrată de serviciile sovietice, acum e penetrată până-n măduvă de serviciile occidentale.

    De aceea, teama noastră teribilă n-ar trebui să se limiteze la existenţa lui Anton Rog deoarece acesta nu e decât un simptom. Ar trebui să ne îngrozim de faptul că întreaga Securitate e formată din diverşi Antoni Rog care, fără absolut nicio remuşcare, prin acţiunile lor, conspiră la distrugerea oricărei urme de normalitate în ţara asta. Securiştii nu vor analiza niciodată efectele dezastrelor pe care le comit prin comportamentele lor abuzive, nu se vor simţi niciodată vinovaţi pentru că România e jefuită programatic! Dacă „ideologia de la vârf” le-a spus că a fi patriot înseamnă să laşi Ambasadele să jefuiască România, ei se vor simţi împliniţi profesional netezind drumul hoţilor şi biciunindu-i pe români pentru că urlă de foame. Exact aşa cum au făcut de la băsescu încoace.

    Pentru cazul puţin probabil al unor indivizi cu o cât de umilă urmă de conţtiinţă, repet şi eu ca nebunul în pustiu: „Tovarăşi, apartenenţa la ţara asta a subsemnatului şi a tuturor celorlalţi revoltaţi ne dă drptul să avem absolut orice opinii. Şi, aşa cum voi consideraţi «aprioric» că e legitim să-i pupaţi în cur pe americani, poate că unii consideră că ăsta e o nenorocire pentru naţiunea noastră, iar cei din urmă nu sunt cu absolut nimic condamnabili. E opinia lor, iar opinia trebuie să circule liber!”.

    Ştiu că s-a dat ordin de la Washington să se tureze motoarele cenzurii, că urmează ca toţi antonii rog din statele europene să formeze o mega-alianţă de cenzură coordonată direct de la Washington. Doar că, aşa cum suveica asta n-a funcţionat pe vremea „socialismului biruitor”, vă asigur că nu va funcţiona nici acum. Cu siguranţă se vor găsi instrumente eficiente de comunicare în cenzura deşănţată pe care o organizează aceste capete de tablă şi sunt ferm convins că vom trăi şi vremurile în care toţi cei responsabili pentru negura în care ne târăsc vor fi pedepsiţi. Deocamdată nimeni nu crede asta: nici cei care mă citesc şi, cu atât mai puţin, jupânii care momentan au în mâini cuţitul şi pâinea. Tuturor le spun ceea ce am spus mereu: o să vedeţi că am avut dreptate şi că fix aşa va fi! Istoria ne-a arătat că tipul acesta de disperare e un semnal al iminentei prăbuşiri. Aşa că, tovarăşi, mai bine evaluaţi-vă comportamentul prin prisma următoarelor articole din Constituţie pe care, în raport cu mine şi cu marea majoritate a românilor, le încălcaţi grosolan:
    – Art. 22 – dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
    – Art. 23 – Libertatea individuală
    – Art. 27 – Inviolabilitatea domiciliului
    – Art. 28 – Secretul corespondenţei
    – Art. 29 – Libertatea conştiinţei
    – Art. 30 – Libertatea de exprimare
    – Art. 31 – Dreptul la informaţie

    Analizaţi-vă acţiunile prin prisma prevederilor de bun simţ ale acestor articole pe care voi le încălcaţi în integralitate. Şi, mai mult, nu căutaţi să vă credeţi invulnerabili. Dacă e ceva care e universal valabil este că, până la urmă, fiecare are parte de propria sa judecată şi e bine să ajungi acolo cu conştiinţa cât mai puţin pătată.

  • Dan Diaconu: Cum ne nenoroceşte „patriotismul” Securităţii

    sri.10e2hsn4kw 1000x600 e1593040591877 1

    Dacă te apuci să discuţi cu un securist, imediat îşi va umple gura cu patriotismul de care dă dovadă el împreună cu superiorii(„Trăiţ!”), serviciul s.a.m.d. Văzând în ce zoaie se zbate ţara, te-ai aştepta ca respectivii indivizi să-ţi servească din plin ideologie internaţionalisto-leghebetistă, să-ţi împuieze capul cu slogane de gen s.a.m.d. Dar nu, când se apucă să peroreze, ai impresia că ai nimerit într-un club naţionalist radical.

    De fapt care-i treaba? Încă de la intrarea în serviciu, indivizilor li se spală creierul cu slogane naţionaliste golite de sens, conform cărora interesul naţional al României e în apartenenţa slugarnică la UE&NATO, iar cine se opune acestei scheme e numai bun de crucificat. Aşa se face că, după ce prin mijloace specifice infiltraţii de la vârf strecoară în legislaţie cioace de doi bani, imediat securiştii se simt obligaţi să lupte pentru „protejarea legislaţiei, mânca-ţi-aş!”.

    Avem în Securitatea noastră un departament de apărare a ordinii constituţionale. OK, probabil că o asemenea structură e necesară, dar pentru a apăra pe cine şi, mai ales, de ce? Să vă dau un exemplu: subsemnatul este anti-NATO şi anti-UE deoarece consider că ambele organizaţii sunt toxice naţiunii române. Din această cauză eu devin ţintă a securiştilor deoarece aş atenta la „constituţionalitatea ţării”. Doar că, ceea ce nu înţeleg cei care gândesc cu capetele de tablă care le-au fost impuse prin fişa postului, este că eu sunt absolut îndreptăţit să mă opun oricărei prevederi legislative, inclusiv Constituţiei. E dreptul meu de cetăţean. Pot deveni urmăribil de securiştii lu’ Peşte doar într-o singură situaţie: atunci când au dovezi că acţionez în numele unui stat străin. Însă, în cazul în care nu au aceste dovezi, e cazul să înţeleagă că libertatea mea de cetăţean al acestei ţări constă inclusiv în opoziţia faţă de UE&NATO sau faţă de textul Constituţiei. E dreptul meu să mă opun Consituţiei, inclusiv să mă apuc să caut adepţi şi să încerc să găsesc forţa necesară modificării pe care eu o consider necesară.

    Asta ar însemna climat de normalitate. Doar că, prin ultimele legi ale Securităţii, securiştii sunt întronizaţi ca şefi ai gândirii. Brusc, în ţara asta nu mai ai voie să gândeşti cum vrei, ci cum îţi comunică coana Securitate. Aşa apare funebrul individ Anton Rog, şeful securştilor electronici, care ne spune cu satisfacţie că, în sfârşit!, a obţinut reglementarea legislativă care să-i permită să şteargă orice prezenţă online, după bunul plac al circumvoluţiunii sale singuratice formate de la şapcă. De-acum, ne spune Rog, s-a schimbat daravela: nu mai reciţi imnul US&NATO, ai belit-o! Vine slujbaşii(sic!) electronici ai lu’ nea Anton şi te-a băgat la zdupul netului, stingându-ţi lumina şi ledul routerului.

    Îngrozitor e nu că apar personaje precum Anton Rog, ci că indivizii aceştia chiar se cred de partea corectă a istoriei. Asemenei bolşevicilor veniţi aici pe tancurile sovietice, neobolşevicii de tipul lui Rog sunt dispuşi să taie-n carne vie fără nicio milă doar pentru că măsura lor procustiană le spune că „n-a ieşit scorul corespunzător”. Şi uite-aşa se dovedeşte că Securitatea, în ansamblul său, este o instituţie profund toxică. Aşa cum în vremea comunistă securiştii apărau „ordinea de drept” care însemna „Partidul-Ceauşescu-România” şi apartenenţa la Tratatul de la Varşovia, fix la fel acum apără plăvănimea care se perindă pe la putere şi apartenenţa noastră la „sfintele” UE, NATO şi restul structurilor mai mult sau mai puţin legitime. Există o constantă în tot acest proces: şi atunci ca şi acum Securitatea nu lucrează pentru români, ci pentru asupritorii românilor. Dacă înainte de Revoluţie Securitatea era penetrată de serviciile sovietice, acum e penetrată până-n măduvă de serviciile occidentale.

    De aceea, teama noastră teribilă n-ar trebui să se limiteze la existenţa lui Anton Rog deoarece acesta nu e decât un simptom. Ar trebui să ne îngrozim de faptul că întreaga Securitate e formată din diverşi Antoni Rog care, fără absolut nicio remuşcare, prin acţiunile lor, conspiră la distrugerea oricărei urme de normalitate în ţara asta. Securiştii nu vor analiza niciodată efectele dezastrelor pe care le comit prin comportamentele lor abuzive, nu se vor simţi niciodată vinovaţi pentru că România e jefuită programatic! Dacă „ideologia de la vârf” le-a spus că a fi patriot înseamnă să laşi Ambasadele să jefuiască România, ei se vor simţi împliniţi profesional netezind drumul hoţilor şi biciunindu-i pe români pentru că urlă de foame. Exact aşa cum au făcut de la băsescu încoace.

    Pentru cazul puţin probabil al unor indivizi cu o cât de umilă urmă de conţtiinţă, repet şi eu ca nebunul în pustiu: „Tovarăşi, apartenenţa la ţara asta a subsemnatului şi a tuturor celorlalţi revoltaţi ne dă drptul să avem absolut orice opinii. Şi, aşa cum voi consideraţi «aprioric» că e legitim să-i pupaţi în cur pe americani, poate că unii consideră că ăsta e o nenorocire pentru naţiunea noastră, iar cei din urmă nu sunt cu absolut nimic condamnabili. E opinia lor, iar opinia trebuie să circule liber!”.

    Ştiu că s-a dat ordin de la Washington să se tureze motoarele cenzurii, că urmează ca toţi antonii rog din statele europene să formeze o mega-alianţă de cenzură coordonată direct de la Washington. Doar că, aşa cum suveica asta n-a funcţionat pe vremea „socialismului biruitor”, vă asigur că nu va funcţiona nici acum. Cu siguranţă se vor găsi instrumente eficiente de comunicare în cenzura deşănţată pe care o organizează aceste capete de tablă şi sunt ferm convins că vom trăi şi vremurile în care toţi cei responsabili pentru negura în care ne târăsc vor fi pedepsiţi.

    Deocamdată nimeni nu crede asta: nici cei care mă citesc şi, cu atât mai puţin, jupânii care momentan au în mâini cuţitul şi pâinea. Tuturor le spun ceea ce am spus mereu: o să vedeţi că am avut dreptate şi că fix aşa va fi! Istoria ne-a arătat că tipul acesta de disperare e un semnal al iminentei prăbuşiri. Aşa că, tovarăşi, mai bine evaluaţi-vă comportamentul prin prisma următoarelor articole din Constituţie pe care, în raport cu mine şi cu marea majoritate a românilor, le încălcaţi grosolan:

    – Art. 22 – dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
    – Art. 23 – Libertatea individuală
    – Art. 27 – Inviolabilitatea domiciliului
    – Art. 28 – Secretul corespondenţei
    – Art. 29 – Libertatea conştiinţei
    – Art. 30 – Libertatea de exprimare
    – Art. 31 – Dreptul la informaţie

    Analizaţi-vă acţiunile prin prisma prevederilor de bun simţ ale acestor articole pe care voi le încălcaţi în integralitate. Şi, mai mult, nu căutaţi să vă credeţi invulnerabili. Dacă e ceva care e universal valabil este că, până la urmă, fiecare are parte de propria sa judecată şi e bine să ajungi acolo cu conştiinţa cât mai puţin pătată.

    Autor: Dan Diaconu

  • Trădarea Securității Statului în România Socialistă cu profesorul Corvin Lupu

    Corvin Lupu2 768x576 1

    Dincolo de vălul manipulărilor masive și perfide exercitate de oficinele Sistemului Globalist care în prezent controlează cam toate pârghiile strategice din România, puțini înțeleg că un stat nu poate să cedeze prea ușor decât atunci când propriile sale structuri de securitate ajung să își trădeze poporul și pe conducătorii legitimi ai statului.

    Vă prezentăm cea de a cincea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.

    Tema emisiunii: Dezertarea generalului Pacepa – parte a proiectului de răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu in vederea acaparării Romaniei. Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 21 iunie 2023. Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu. Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

    Confiscarea economiei României socialiste de către Securitate

    Partea a șasea din seria emisiunilor despre trădarea Securității în perioada socialistă. Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 29 iunie 2023.

    Alte tematici abordate:

    • – Cine a avut interesul să provoace rebeliunea trupelor ruse Wagner?
    • – Colaboratorii generalului trădător Ion Mihai Pecepa.

    Invitat special: prof univ dr Corvin Lupu Moderator: dr Calistrat Atudorei

    Urmează cea de-a șaptea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.

    Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 5 iulie 2023.

    Tema specifică a emisiunii: Jefuirea României socialiste de către Securitate.

    Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.

    Moderator: dr. Calistrat Atudorei.

    I.P.

  • Să ne bucurăm, totul e bine in Securistan!

    dictatura e1581688762780 1

    Dragi prieteni și tovarăși, domni, doamne sau orice identitate ați avea azi, cu orice titulatura considerați ca vi s-ar potrivi in acest moment,
    Mă scuzați ca va deranjez din Weekend-ul Dvs de început de vara, de la munte sau de la mare, de lângă grătarul sfârșind sau de la eleganta Dvs masa din cafenea sau de la restaurant,
    Dar va rog ca azi sa ciocniți un pahar și pentru nou revenita Dictatura!
    Da, e aici, s-a întors!!! cu forțe proaspete!

    E aceeași, dar a renăscut și a venit din vest, de aceea e mai rafinată, mai specializată și mai eficientă! E o dictatura care vorbește engleză, franceza sau germana, nu rusa sau chineza, de aceea e întotdeauna corecta și e deținătoarea singurului adevăr cu adevărat adevărat.
    Tot ce face, face spre binele nostru, protejându-ne de noi înșine când ne rătăcim, când nu știm de ce avem in mod real nevoie, cum e corect sa gândești și sa acționezi!
    De aceea statul, Sistemul, ne oferă generos și din belșug tot ce avem nevoie:
    Ne trebuia un CNA care sa corecteze ziariștii care o iau razna și care spun ce le trece prin minte, așa cum ne trebuia SEcuritatea reintrodusă in actul de justiție, ca nu care cumva judecătorul sa decidă cum considera el, de unul singur!

    Le avem, mulțumim Președintelui și Coaliției de guvernare!
    Cum ne trebuia și o lege care sa înființeze, pentru binele nostru – desigur!, instituția securistului de proximitate, a asistentului social (va căpăta noi sensuri aceasta titulatura), care, pentru a ne feri de pericolul separării de copiii noștri, va cere informații despre orice, va propune planuri și ne va tine cursuri despre cum trebuie sa fii și ce trebuie sa spui dava ești Parinte, cum e cu adevărat corect sa ți crești și educi copilul.

    O avem și pe asta, mulțumim călduros încă odată Președintelui și Coaliției de guvernare!
    Cum avem nevoie de o reglementare care sa ii dea domnului Burduja posibilitatea sa ne ferească de pericolul care ne paste de a spune ce credem și ce vrem in online, spuse care ar putea sa nu fie corecte și adevărate și care ar putea dezinforma alți cetățeni ca noi. De aceea e normal și corect ca in Securistan sa ne fie cenzurate opiniile, sa fim blocați chiar, pentru reeducarea noastră și protecția celorlalți, dacă avem tendința sa spunem lucruri împotriva ordinii de stat și uniune înțelept și luminat chibzuită de stăpânii și mai marii noștri din afară, magistral implementate de vașnicii noștri oameni de partid și de stat.

    Categoric e bine ca in spitale nu mai avem medici, ca profesorii sunt prost plătiți, pardon – plătiți corespunzător!, și e normal ca niciodată in Romania nu a fost respectata legea care prevede ca 6% din PIB sa fie acordate învățământului!
    E bine pentru ca avem lucruri mai importante de făcut: trebuie sa cumpărăm avioane și arme pe care trebuie sa le donam marelui popor vecin și prieten Ucrainian.
    Cum avem mai nevoie de mai mulți bani și pentru securitate, care trebuie sa ne protejeze pe noi mai ales de noi înșine!

    Cum e bine ca luam mai putini bani de la multinaționalele care extrag resursele României pana in 2042 – multinaționalele au nevoie banii aia, căci asigura stabilitatea economică și oferă locuri de munca cetățenilor romani!
    De aceea, pentru ca nu mai sunt mulți bani la buget, propun sa fie făcută o rectificare bugetară prin care sa fie tăiat bugetul sănătății și al educației și sa fie crescută cota de alocare bugetară pentru securitate (deja cea mai mare pe cap de locuitor din tot NATO!) și pentru apărare!
    Și pentru ca toate aceste binefaceri sa poată continua, avem nevoie de o rotativă reușită și perpetuă, de prelungirea înțeleptei și corectei guvernări PSD-PNL-UDMR și după 2024. De fapt, propun sa nu mai facem alegeri și cu banii economisiti sa plătim organismul de supraveghere a Internetului și sa mai donam ceva și in Ucraina!

    Mulțumind încă odată Președintelui și Coaliției de guvernare, va rog încă odată sa mă scuzați ca v-am deranjat din acest minunat Weekend, dar am făcut-o doar pentru a va spune sa stați liniștiti, ca totul e bine, și sa va îndemn ca fiecare libație, la fiecare urare pe care o veți face azi, sa lăudați conducerea de partid și de stat care muncește pentru SEcuritatea si corectitudinea noastră , pentru si înspre binele nostru chiar in aceste momente, când noi ne relaxam datorită grijii lor!
    Trăiască Domnul Președinte și Coaliția de guvernare!
    Trăiască Securistanul!

    Autor: Dan MV Chitic

  • Paștele unui partizan anticomunist, în 1953: „Stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele”

    ee68a88d6faaedfa8e08227fc793e0de ft1200627

    Vasile Motrescu este cunoscut ca singurul partizan care a lăsat un jurnal în care descrie stările trăite în munţi, singurătatea, frigul, foamea, dar şi sentimentul de ură împotriva bolșevismului. Acesta a descris și modul în care a sărbătorit Paștele.

    Nascut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, județul Suceava, Vasile Motrescu, după ce este capturat prin trădare, este executat la Botoșani, pe 29 iulie 1958.

    „Este un caz unic în istoria rezistenței anticomuniste din România. Un țăran bucovinean sărac, Vasile Motrescu, constrâns de comuniști să ia calea codrului, a pus mâna pe armă spre a-și apăra libertatea și viață. În același timp, în anii 1952-1954, el notează zilnic ceea ce face și simte. Este singurul partizan anticomunist român de la care a rămas un Jurnal, în care a consemnat toate preocupările, suferințele și gândurile care îl frământau, toate evenimentele și speranțele care i-au marcat viața de om liber în sălbăticia munților, ziua și noaptea, vara și iarna”, se afirmă în prezentarea lucrării „Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistență armata din Bucovina, 1944-1958“, de Adrian Brișcă.

    Vasile Motrescu a descris și modul în care a petrecut Paștele, singur în munți:

    Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paștilor)

    „Amărât și plin de gânduri am petrecut și această zi de cum m-am sculat, am ieșit la soare și citesc în Biblie și mă gândesc că vine Sfintele Paști și sunt aciulea. Paști petrecut în necaz, sunt disperat și fără nici o nădejde și eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu și mă va strânge după pământul celor vii.

    Stau la soare și mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paști orice suflet cât de sărac și tot se bucură cel puțin de libertate și e la un loc cu toți oamenii. Numai eu stau pe pustii și îmi plâng păcatele singur și fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând și iertând tovarășii de viață și pe toți vrăjmașii sufletului meu.

    Cât necaz, câtă trudă, durere, suferință, oboseală și gânduri fără nici un rost am întâmpinat într-acești 4 ani, de prigoană, temniță și captivitate, trupul meu istovit și mintea mea obosită. Nu există ființă de om pe fața pământului să-și poată imagina viața mea de câine, pe care am trăit-o acești 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Grueț că zăpada pe față s-a pleșit.

    În vârful Gruețului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica rușilor și atunci am trăit greu dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruși, acum sunt de frații mei români. Da, stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg. de zahăr și un litru de ulei și au adus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în raiul bolșevic.

    (…) Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineața când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 și mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane ,prăjituri și altele de ale mâncării și două cămăși curate și o izmană atâta bucurie am și eu la sufletul meu de Sfintele Paști, dacă am ce mânca și o cămașă curată parcă toată lumea e a mea simt și eu că sunt pe la Sfintele Paști.

    Numai a uitat să-mi aducă ou roșu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăți rucsacul și o traistă, mi-am luat merindele și m-am dus pe groapa Ploștei și mi-am împachetat din nou și am mâncat și eu pe săturate pască, smântână mi-a adus și miere și săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paști petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă. (…) Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paștele anului 1953.

    Duminică 5 aprilie 1953 (Sfintele Paști)

    (…) Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat. Pe drumul din Criveţe peste toloaca ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg. La ora 24 am plecat de la U.T.

    Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un șopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar. Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa.

    Oare de ce nu am fericirea să trăiesc cel puțin în sat sau să mai am pe cineva cu mine, să nu fiu singur, să stau în pustiu împreună cu fiarele pădurii, să duc viață de pustnic la vârsta de 32 ani, să mă conformez regulilor partizanatului,… greu de suportat? Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferința, durerea sufletească și trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte și toate cele ce are nevoie un om… pentru cine le suferi? (…)”

  • Catalin Dănoiu: „Femeia in negru” – Cel mai ciudat dosar citit de mine in arhiva SRI, mostenit de la Securitate

    4

    Arhiva D.S.S.-ului (Departamentul Securității Statului), adnotat cu roșu “F.S.S.” (Fond Special Secret). Mda, ma rog, fiecare sa interpreteze după cum crede de cuviință…

    Suntem in Bucureștiul anilor ‘70, trei ani înainte de dezertarea lui Pacepa, șofer de la Getax, compania nationala de taximetre, se întoarce precipitat la sediu și ii spune unui coleg: “Nu iti vine sa crezi ce am pățit in seara aceasta! Tremur tot…”. Ii relatează colegului după cum urmează, in dosarul respectiv am citit zeci de mărturii: “Ma aflam la Grădina Icoanei, prin stație s-a dat apel ca o femeie așteaptă un taxi vis-a-vis de cimitirul Bellu, era ora 19:30, am răspuns prin da și m-am îndreaptat spre destinație. Am ajuns, o femeie tânăra, între 25 și 28 de ani, blonda, tunsa scurt, pulover negru, pe gât, trăsături frumoase, mi-a spus ca prima data mergem la Universitate. Bun, am pornit aparatul de taxat și plecam spre Universitate, nu a scos niciun cuvant, odată ajunși in rond îmi spune ca trebuie sa ne îndreptam către C.A. Rosetti. Ajungem la Rosetti, nici măcar pentru o secunda nu s-a uitat la mine, doar in fata, își mișca doar ochii, și îmi spune ca trebuie sa ajungem in cartierul Grivita. Deja îmi puneam întrebări serioase, credeam ca este o infractoare sau cineva de la Securitate, îmi era puțin frica, am ajuns pe Grivita, zona pasarelei, și îmi spune fără a se uita la mine ca ne îndreptam spre cartierul Militari.

    Ajungem in cartierul Militari, îmi indica o strada din zona Gorjului, și îmi spune aproape in șoaptă: “Aici, aici, oprește aici.” Da geamul din lateral in jos și preț de câteva minute se uita spre un bloc, puțin aplecata sa vadă etajele superioare, într-un final îmi spune: “Înapoi de unde m-ai luat, la Bellu.” Eram ferm convins ca tovarașa este de la Securitate, îmbrăcată in negru, frumoasa, implicată intr-o misiune de spionaj. Vecinătatea cimitirului Bellu, aprind lumina, și când sa opresc aparatul…eram singur in mașina!”

    Povestea se repeta cu mai mulți taximestri, același traseu, aceeași femeie, ofițerii Securității intra in joc: “Ce se întâmpla? Are loc o acțiune de spionaj, pe teritoriul României? Sunt rușii? Americanii? Vesticii?” Taximetriștii au fost testați poligraf, nu mințeau cu o litera!

    Ofițerii Securității…

    Doua săptămâni de zile apelurile au încetat, șoferii Getaxului fuseseră instruiți sa raporteze imediat către Securitate dacă primesc apel pentru a o prelua pe femeia respectiva din zona Bellu, intr-o sera o anumită Ionela Câmpean de la Getax suna pe numărul de la Securitate: “Am fost solicitată de-o tovarașa, vecinătatea cimitirului Bellu.”

    Se pregătește flagrantul, Ionela Câmpean este înlocuită la volan cu un maior al Securității, încă trei mașini asigurau filajul din lateral și spate, povestea se repeta la indigo: cartierul Militari și la întoarcere cimitirul Bellu. Un ofițer al Securității, Niculescu pe numele lui, pensionat mai târziu pe grad de colonel, reușește sa tragă câteva cadre fotografice cu “Femeia in negru”: nu s-a mișcat pentru o secunda, imobila, doar ii dădea scurte indicații șoferului. In apropiere de cimitirul Bellu, stupoare: maiorul era singur in mașina!

    Ofițerii pleacă val vârtej către cartierul Militari, ferm convinși ca are loc o acțiune de spionaj a unei puteri străine, și cu portretul robot in mâna al “Femeii in negru” bat din usa in usa: “O cunoaste-ți?” La etajul șase locuia o familie de bătrâni, trecuți de 75 de ani, deschide doamna și după ce vede fotografia își duce mâna la gura, izbucnește in lacrimi: “ Dumnezeule! Iri…Irina noastră?”

    Ofițerii de caz sunt poftiți in casa, soțul se trezise, și după câteva secunde doamna se duce in alta camera și aduce o fotografie cu “Femeia in negru”: “Irina noastră a fost ucisă in 1939, înjunghiată când venea de la o seara dansanta…cum sa fie Irina? A fost ucisă in apropiere de Bellu, acolo locuia buna ei prietena Veronica, când a plecat spre casa bandiții au atacat-o și unul i-a bagat cuțitul in zona inimii, Irinuca a murit pe loc! Cum sa fie Irina?”

    Am făcut un rezumat al dosarului respectiv, inclusiv am reușit să-l găsesc pe colonelul Niculescu, mi-a confirmat întreaga povestea, dosarul a fost soluționat “C.N.” (Cauza necunoscuta) și depus in arhiva specială.

    via VeghePatriei

  • CNSAS, un instrument al SRI

    aGFzaD0yODc5NGIyMWJmMjk0ODNlNzNmNTZhZGUyMDQxODQ2OQ.thumb

    Dosarul cu documentele de colaborator al Securității al fostului președinte Traian Băsescu a fost ținut la sertar în mod intenționat de către Germina Nagâț, informează Cotidianul.

    Germina Nagâț este omul de bază din cadrul serviciului Investigații al Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (C.N.S.A.S.), poziție din care nu a putut fi schimbată în ultimii 18 ani. Nici promovarea sa în cadrul Consiliului C.N.S.A.S. nu a determinat-o să părăsească conducerea secției de Investigații.

    Întrebările privind dosarul „uitat” al lui Traian Băsescu nu pot ține de hazard, ci mai mult de o operațiune controlată, cel mai probabil, de SRI.

    Nu trebuie să uităm de faptul că există o plîngere penală pentru declarații mincinoase pe proprie răspundere făcute de Traian Băsescu în 2019 (cu ocazia alegerilor europarlamentare) în privința colaborării sale cu Securitatea. Dosarul cu plângerea penală a Grupului de Investigații Politice, pentru infracțiunea lui Traian Băsescu de declarație mincinoasă pe proprie răspundere stă de un an și jumătate ascuns într-un sertar al unei procuroare care așteaptă prescrierea faptei. Este vorba despre procuroarea Dana Matei, aceasta fiind sora lui Ionuț Matei, cel care a fost șeful componentei de Securitate de la ICCJ.

    Procuroarea Dana Matei a fost detașată la SRI pînă de curând, după care a fost mutată la Parchetul General, unde a primit dosarul lui Traian Băsescu. Toate aceste informații demonstrează faptul că a existat totuși un mecanism care a funcționat la ordin, exact cum s-a întâmplat la C.N.S.A.S. cu necercetarea dosarului de colaborator al fostului președinte.

    Colaborarea strînsă a SRI cu Mihai Demetriade și Mădălin Hodor indică o implicare activă a SRI în cadrul instituției numită C.N.S.A.S. Numai că Mădălin Hodor, Demetriade și Cioflîncă fac parte din grupul Germinei Nagâț. Acestora li se adaugă Andrei Ursu, cetățean american, succesorul eroului anticomunist Gheorghe Ursu, ucis în beciurile poliției. De profesie inginer, acesta s-a reprofilat, devenind „istoric”, devenind director al Institutului Revoluției Române din decembrie 1989, fiind angajat mai apoi și la Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și Memoria Exilului Românesc (IICCMER).

    Ce vrea acest grup din CNSAS? Găsim o explicație într-o stenogramă a unei ședințe a CNSAS: Dna G. Nagâţ: ”Adiacent, să ştiţi că eu am făcut un proiect pe care îl discut cu nişte jurişti de la USR, nu l-am depus încă…” ( extras din stenograma Sedinței publice din 7 12 2021).

    Germina Nagâț pregătește un proiect de lege lucrat împreună cu juriștii de la USR. Din toate datele de pînă acum, rezultă că gruparea condusă de Germina Nagâț (din care mai fac parte Mihai Demetriade, Adrian Cioflîncă, Mădălin Hodor, inginerul Andrei Ursu, vor ca decizia definitivă de colaborare cu Securitatea să nu mai treacă prin instanțele de judecată, ci decizia să rămînă a lor. Cam la asta se referă și Hodor când pledează pentru schimbarea definiței de colaborare cu Securitatea.

  • Mădălin Hodor și Mihai Demetriade, susținători ai legilor securității și favoriți ai GDS, susțin cursuri postuniversitare la Academia SRI. Cei doi au negat rolul Securității în atrocele experiment Pitești din anii 50

    hodor demetriade iaru e1665568916800

    Cercetătorii CNSAS Mădălin Hodor și Mihai Demetriade, doi apărători consacrați ai legilor securității și a emisiunii TVR care spăla fosta Securitate, astăzi susțin cursuri postuniversitare la Academia Națională de Informații „Mihai Viteazu”, cea care formează ofițeri SRI, ofițeri din Ministerul Apărării, de Interne sau de Justiție, informează G4Media.

    „Vă comunicăm că domnii Mihai DEMETRIADE și Mădălin HODOR susțin activități didactice în cadrul programului postuniversitar de educație permanentă DEMOCRAȚIE ȘI TOTALITARISM. Programul a debutat în martie 2021”, a transmis SRI marți un răspuns către sursa citată.

    Hodor a căutat să rupă, în spațiul public, legătura între serviciile secrete și conceperea proiectelor legilor securității. Încercarea lui Hodor de a absolvi serviciile secrete de orice implicare în conceperea proiectelor de lege a avut loc în contextul în care Serviciul de Informații Externe a recunoscut că serviciul a fost consultat de administrația prezidențială și Guvern, iar drafturile sunt tocmai rezultatul acestor consultări:

    „În procesul de evaluare, revizuire și actualizare a actelor normative din domeniul securității naționale, Serviciul a fost consultat de Departamentul Securității Naționale din Administrația Prezidențială și de Secretariatul General al Guvernului, proiectele postate fiind variante de lucru rezultate din aceste consultări, ce urmează a parcurge procesele legislative prevăzute de lege”, transmitea SIE.

    Hodor susținea că nu crede că „cineva întreg la minte din serviciile secrete românești din zilele noastre poate să pună așa ceva pe hârtie”, iar publicarea drafturilor”a fost o operațiune tocmai pentru a stârni scandal și a opri promovarea noului pachet de legi ale siguranței naționale”.

    Demetriade și Hodor și legăturile cu Securitatea și SRI
    O emisiune TVR care spăla Securitatea comunistă a fost susținută de Hodor, dar sancționată de CNA și scoasă din grilă de programe. Mai mult decât atât, Mădălin Hodor i-a apărat vehement pe Sorin Cîmpeanu, Lucian Bode și Nicolae Ciucă în scandalurile din presă în care au fost implicați fie din cauza suspiciunilor de plagiat, fie în afacerea BMW.

    În trecut, Hodor și Demetriade au avut și alte declarații care trădau simpatia față de fosta Securitate și SRI.

    Astfel, în 2019, Mădălin Hodor și Mihai Demetriade făceau o serie de declarații despre Fenomenul Pitești, prin care contestau atrocitățile petrecute în anii ’50, scrie Rost. Cu alte cuvinte, puneau atrocitățile pe seama victimelor, a deținuților, luând astfel răspunderea de pe umerii Securității.

    Mădălin Hodor a fost chemat de Newsweek – publicație controlată de un apropiat al SRI, Marius Bostan – să aducă în discuție dosarul realizat de către fosta Securitate pe numele PF Daniel înainte de 1989. Evenimentul s-a petrecut la o zi după ce Patriarhul a vorbit cu putere despre interzicerea pelerinajelor, de către Guvernul Orban (PNL). La lansarea Newsweek a participat și directorul SRI, Eduard Hellvig.

    Ziaristul Liviu Mihai a scris că Hodor și Demetriade sunt „favoriții” Grupului de Dialog Social (GDS) „cei care l-au premiat pe procurorul Securității, Augustin Lazăr. Acum se explică de ce sunt preferații fraților Murariu, cei care l-au dat afară pe Marius Oprea de la IICMER(in guvernul Orban) și pe Bjoza(șeful AFDPR) din guvernul Câțu”.

    via R3Media

  • Povestea arestării celui mai căutat partizan din România. Cum s-a ascuns Ion Gavrilă Ogoranu timp de 28 de ani de Securitate

    646x404 5

    Unul dintre cei mai cunoscuţi luptători anticomunişti a fost Ion Gavrilă Ogoranu, liderul partizanilor din Munţii Făgăraş. A rămas în istorie drept omul care a fentat securitatea comunistă timp de 28 de ani. Arestarea sa s-a produs la Cluj, dar Ogoranu a fost salvat de la moarte de preşedintele american Richard Nixon.

    În ziua de 29 iunie 1976, Ion Gavrilă Ogoranu era capturat de forţele Securităţii, în timpul uneia din incursiunile sale clandestine la Cluj.

    Începând din 1948, timp de 28 de ani, liderul rezistenţei armate anticomuniste din Munţii Făgăraşului devenise cel mai căutat om din România. Timp de 7 ani, între 1948 şi 1955, el a acţionat în cadrul grupului de partizani al cărui lider a devenit. După destructurarea acestuia de către Securitate, Gavrilă şi-a petrecut alţi 22 de ani, din 1955 până în 1976, ascuns în casa văduvei camaradului său ucis în închisoare, Petru Săbăduş, la Galtiu, în judeţul Alna.

    Ion Gavrilă Ogoranu avea două condamnări la moarte în contumacie. Pe capul său se pusese un preţ uriaş, iar conducerea Securităţii considera capturarea sa o miză de prim interes. “Începând din ziua de astăzi, urmărirea lui Gavrilă constituie cea mai serioasă problemă a muncii noastre. Gavrilă este nu numai un fugar, ci este şi un conducător legionar, în jurul lui se creează un mit, şi acesta este un om tare. Trebuie să se muncească serios pentru prinderea lui”, afirma colonelul de Securitate Pavel Aranici în 1960.

    Dosarul său de urmărire conţine peste 11.000 de file, cuprinzând un şir continuu de acţiuni operative desfăşurate pe tot cuprinsul ţării şi peste hotare, în rândurile exilului, cu un singur scop: prinderea lui Ion Gavrilă. Sute de oameni care în decursul existenţei lor şi-au intersectat destinele cu cel al luptătorului făgărăşean, familie, rude, prieteni, colegi de şcoală, liceu sau facultate, camarazi din armată, fete care au schimbat chiar o vorbă în tinereţe cu el, toţi au devenit obiective urmărite permanent de Securitate.

    Portretul său robot, realizat de specialişti în antropologie (singurele fotografii cu Gavrilă datau din anii 1940, cu 30 de ani în urmă) fusese dat pentru observaţie tuturor gărilor, oficiilor poştale, ocoalelor silvice din România. Toate unităţile teritoriale ale Securităţii şi Miliţiei aveau în vedere “problema Gavrilă”. Securitatea nu putea şti nici măcar dacă trăieşte sau a murit, de mai este în ţară ori a reuşit să treacă în Occident. Iar acest lucru era deosebit de frustrant pentru instituţia care pretindea că ştie tot ce se petrece în România.

    646x404 2

    În plus, încă de la ultima vizită a lui Richard Nixon în România, acesta îi înmânase lui Ceauşescu o listă cu nume de anticomunişti români, despre a căror soartă preşedintele american se interesase personal, solicitând protecţia lor. Având nevoie de sprijinul SUA, dictatorul se angajase că va respecta drepturile fundamentale ale acestor persoane. Deci, pentru Securitate, problema era cu atât mai delicată. Motiv suficient pentru ca, după arestarea lui, securiştii să se poarte cu mănuşi în tot timpul celor 6 luni de anchetă.

    Casa din Galtiu, pusă sub supraveghere

    Ion Gavrilă Ogoranu a fost capturat la Cluj, într-o dimineaţă de vară, în cadrul unei operaţiuni minuţios pregătite de Securitate, care a mobilizat un impresionant efectiv de cadre. Anumite indicii puse cap la cap, printre care şi deplasările Anei Săbăduş, căsătorită între timp, clandestin, cu Gavrilă, sub binecuvântarea unui preot greco-catolic, îi făcuse pe securişti să strângă laţul urmăririi în jurul locuinţei din Galtiu, comuna Sântimbru.

    Ion Gavrilă mai făcuse unele deplasări, inclusiv la Cluj, la vechii săi camarazi, ajunşi oameni realizaţi profesional, pentru a tatona posibilităţi de ieşire fără riscuri din clandestinitatea de aproape trei decenii. Cumpărarea de către Ana Gavrilă, din Alba Iulia, a unui bilet CFR, fusese atent monitorizată de Securitate. Şi Gavrilă fusese monitorizat profesionist pe toată durata drumului.

    Arestarea este şi ea relatată, nu fără un pic de umor, de eroul anticomunist în memoriile sale (volumul II): „Am menţionat înainte că mai în fiecare an mă duceam la Cluj. Îi vizitam pe profesorii Gavrilă şi Grecu. La data aceea aşteptam răspunsul de la ing. Emil Cosgarea, fostul meu coleg de la liceu. În acest an am amânat drumul până să se facă mai cald: nu excludeam posibilitatea că ar fi trebuit să dorm în vreo pădure.

    Ca să nu fiu obligat să scot bilet de tren la Sântimbru-haltă şi să se mire casierul cine-o fi străinul ăsta, m-am înţeles cu soţia să cumpere biletul de la agenţia de voiaj din Alba-Iulia pentru un tren de noapte; mă urcam de cealaltă parte a staţiei. Am procedat şi de data aceasta la fel. Ceea ce n-am bănuit: soţia era urmărită de Securitate pas cu pas. Desigur că cineva o pândea din casele vecinilor. La biroul de voiaj, casiera a întârziat cu vânzarea biletului. A intrat în camera vecină, apoi a întrebat-o din nou unde să fie biletul, fără ca soţia să dea vreo importanţă acestui fapt.

    Urcându-mă în tren, conductorul a venit imediat să întrebe de bilet. S-a uitat un pic cam lung la mine, dar n-am bănuit nimic rău atunci. Curând, lângă mine s-a suit un singur bătrân, cu o bocceluţă. A intrat în vorbă despre vreme, recoltă, aşa cum fac călătorii. Ajuns la Cluj încă pe întuneric şi coborând din tren, bătrânul m-a invitat să mergem împreună cu un taxi:
    – E la nepotul meu taxi şi nu ia nimic la dumneata!
    Un nepot tânăr mă invita într-o maşină cu uşile deschise. Am refuzat spunând că nu mă grăbesc şi că aştept să se facă ziuă. N-am bănuit nimic rău nici atunci.
    Am mers pe jos până în piaţa alimentară. M-am pierdut printre miile de oameni de acolo. Apoi am plecat spre parcul de pe Someş, spre locuinţa inginerului Cosgarea. îmi fusese coleg de liceu, îl vizitasem şi în toamnă; îmi promisese că va vorbi cu Aurel Micu din Săvăstreni-Făgăraş, ca să afle când va veni fratele său din America. Acum vroiam să-i aflu răspunsul.

    Emil era căsătorit cu o colegă de-a mea de la Academia Comercială Braşov, de care mă temeam să nu mă recunoască. De aceea trebuia să-l întâlnesc numai pe el. În aşteptare, m-am aşezat pe o bancă în parc pe unde Emil ar fi ieşit să meargă la lucru. Dar trecuse ora 7 şi din casă n-a apărut nimeni.
    Am uitat să spun că înainte, în timp ce stăteam pe bancă, în parc a apărut un grup de tineri, care cu roaba, care cu lopeţi şi cu târnăcoape. M-am uitat la ei, păreau a nu prea avea chef de lucru. Îmi şi ziceam: “Ăştia-s ca la casa de nebuni: doi încarcă, doi descarcă, nu-i nimic, treaba să meargă”.
    Văzând că Emil nu iese pe poartă, m-am îndreptat spre casa acestuia. Locuia la parterul clădirii. Chiar atunci, din casă s-a ivit fiul lui, un tânăr de 20 de ani, pe care l-am recunoscut după înfăţişare:
    – Bună dimineaţa, tăticul îi acasă?
    – A plecat la lucru.
    – Pe unde , că pe poartă nu l-am văzut?
    – Mai există o poartă. Dar e mămica acasă. Mămico, te caută cineva.
    Deci trebuia să vorbesc cu soţia lui Emil. Am dat bună dimineaţa.
    – Doamnă, îl caut pe Emil. Nu ştiţi unde lucrează azi?

    ”Nici o mişcare, Gavrilă, că tragem”

    Drept răspuns, soţia îngălbeni, îşi reveni totuşi şi îmi spuse că nu ştie unde poate fi găsit, dar că vine pe la ora unu acasă. Am dat bună ziua şi am plecat. în toamnă vorbisem numai cu Emil şi-mi promisese că nu-i va spune nimic soţiei. Pesemne că Emil, totuşi, i-a spus, urmarea fiind agitaţia dânsei, care, se pare, m-a recunoscut.
    Am ieşit şi eu pe poarta a doua, părăsind parcul şi luând-o pe o străduţă ce duce la muzeul de istorie de pe strada Sindicatelor. Din urmă, în fuga mare, trec pe lângă mine muncitorii cu roaba şi târnăcopul şi se postează înainte-mi cu mâinile în buzunare. Doi tineri voinici, veniţi din spate, mi se prind de braţe cu toată puterea.

    – Nici o mişcare, Gavrilă, că tragem. Ai vreo armă?
    – Da, am un briceag, am răspuns eu. Nu mai faceţi demonstraţii de forţă, că nu mă opun. Se opriseră trecătorii şi securiştii îi îndemnau să circule.
    Din urmă a venit o maşină cu doi vlăjgani. M-au introdus în spate, ţinându-mă în continuare strâns de mâini. Peste câteva minute eram la Securitate, la Cluj, pe strada Dragalina. “Doamne, mi-am zis, Tu poţi intra şi aici!” Sunt condus pe o uşă, într-o cameră, în faţa unui bărbat înalt, în civil, bine îmbrăcat. Mă primi cu un aer de superioritate şi cu ironie.

    646x404 3

    – Bună ziua, domnule Gavrilă!
    – Bună ziua, am răspuns eu.
    – Ce mai faceţi, sănătos?
    – Sănătos, mulţam de întrebare.
    – Ce mai e pe la Galtiu? Întrebarea m-a surprins: ştiau şi de unde vin.
    – Eu ştiu?… Poate ştiţi dumneavoastră mai bine decât mine.
    – Ei, nu te speria! Dumneata nu ştii că eşti un om liber?
    – Se vede cât de liber sunt, am răspuns eu.
    – Nu vă vine să credeţi, dar, după legile republicii, dumneata eşti un om liber! Repet, eşti un om liber!
    – Domnule, mă iertaţi că nu vă cunosc gradul… (“colonel”)… domnule colonel, cred că aţi putea face glume mai bune cu mine.
    – Nu-ţi vine să crezi?

    Între timp, cei doi tineri care m-au arestat intrară în cameră şi unul începu:
    – Mergeam la facultate la examene şi l-am întâlnit. L-am recunoscut.
    Am înţeles că asta era versiunea ce vroiau să mi-o insufle: să cred că m-au arestat întâmplător.
    – Îmi pare bine că am fost arestat de nişte colegi, am spus eu cu amărăciune. Mă socotesc încă student, altă calitate în viaţă încă n-am dobândit.
    – Suntem tari, domnule Gavrilă, se proţâpi înfumurat colonelul în faţa mea.
    – Cu oameni atât de vigilenţi nu puteţi fi decât tari.
    Tinerii au ieşit din cameră.
    – Suntem tari în exterior, domnule Gavrilă. Aţi vrut să vină americanii. Iată, noi i-am adus. A venit preşedintele Statelor Unite la Bucureşti, se plimbă prin ţară. Şi n-au venit chemaţi de voi, care îi iubiţi, ci aduşi de noi, care-i dispreţuim. Ce zici de asta, domnule Gavrilă?
    – Ce să zic, am răspuns, ar trebui să le fie ruşine.

    Păzit de învăţători din Apuseni

    Colonelul prinse apoi să mai întrebe unde am stat 21 de ani.
    – Domnule colonel, eu, astă noapte, n-am dormit. Lăsaţi-mă să-mi trag sufletul şi să mă obişnuiesc cu noua situaţie. Aveţi tot timpul să mă întrebaţi de aici înainte.
    – Desigur, desigur, şi nici nu aţi mâncat! Vi se va aduce masa. Dar mai întâi vă vom îmbrăca mai pe potriva dumneavoastră. Un tânăr a sosit cu un costum de haine, elegant, pe măsura mea, singurul lucru ciudat la el fiind nasturii de la veston: metalici, mari, cât nişte farfurioare, şi foarte grei. M-a îndemnat să mă dezbrac de tot.
    – Aţi suferit vreo operaţie chirurgicală?
    – Nu!
    – Aici? Ai fost rănit?
    – Îi zgârietura ce mi-aţi facut-o în primăvara lui 1954. Acum sunt ca Bîrzoi, am zâmbit eu amar, când m-am văzut îmbrăcat cu farfurioarele pe piept. Colonelul n-a înţeles aluzia.
    Între timp, un tânăr a adus o tavă cu mâncare.
    – E de la popota noastră, mi-a zis colonelul.
    – Se pricepe bucătarul să pregătească, păcat că nu ştie cât poate mânca un om. De ce mi-a pus atâta?
    – Cu oaspeţi rari, şi-a permis să o facă, mi-a răspuns ironic.
    A stat tot timpul cât am mâncat, apoi:
    – Acum veţi merge să vă culcaţi, mi-a spus colonelul după ce i-am mulţumit pentru masă.
    Alţi doi tineri m-au luat în primire şi m-au dus într-o cameră unde era un pat curat, perne şi plapumă. M-am dezbrăcat şi am intrat în pat. Cei doi tineri s-au aşezat la o masă.
    Se înţelege că nu puteam adormi. Căutam să-mi adun gândurile: deci ştiau de unde vin şi n-avea rost să neg. Mergeam cu presupunerea mai departe. Dacă mi-a spus că vin de la Galtiu. înseamnă că ştiu mai multe. Mă întrebam însă cât ştiu. Eram decis să neg orice legătură cu altcineva din afara familiei soţiei.

    646x404 4

    Neputând dormi, am intrat în vorbă cu paznicii mei. Erau din Munţii Apuseni (sărace Iancule, ce ţi-au ajuns nepoţii!), învăţători (desigur, plata era mai bună la Securitate). M-au întrebat dacă eram rudă cu profesorul Gavrilă de la boli infecţioase, cel ce murise de curând. Le-am răspuns că eram consăteni. Bănuiam că-i o stratagemă povestea cu moartea profesorului, pentru a recunoaşte că am avut legătură cu dânsul. Cum voi afla mai târziu, faptul era adevărat. Mi-au povestit apoi multe întâmplări cu Securitatea, între care modul cum colegul meu de facultate, Emil Mărcuş, a reuşit în 1948 să treacă Dunărea. parcurgând o serie de aventuri. M-am mirat de unde le ştiau, ei neavând atunci decât 2-3 ani. Pesemne, lucrurile acestea le studiau la Securitate.
    La amiazi mi-au adus altă mâncare, seara cina, fără să mă supere cineva cu ceva. La ora 15, cei doi paznici s-au schimbat cu alţi doi, la 23 cu alţii. Schimburile 2 şi 3 nu mai erau la fel de vorbăreţe ca şi cel dintâi.

    “Ăştia, pesemne, studiază cazul Gavrilă!”

    A doua zi am fost dus în altă încăpere. La o masă erau trei inşi: colonelul de Securitate din ajun, stând în picioare, iar doi şedeau pe scaune şi li se acorda importanţă. Dacă ăsta-i colonel, mi-am zis eu, ceilalţi trebuie să fie mai mari. Se uitau la mine plini de curiozitate.
    – Tocmai îi spuneam domnului Gavrilă că dumnealui e om liber şi dânsul a răspuns că aş putea face glume mai bune.
    – Domnule colonel, am intervenit, eu nu vă pun la îndoială bunăvoinţa, în definitiv n-am avut nimic personal unul cu celălalt, dar cred că soarta mea se va decide la Bucureşti.
    – Într-adevăr, interveni personajul din mijloc, zâmbind, am venit de la Bucureşti, anume pentru lucrul acesta.
    – Cu avionul? am întrebat eu cam fără rost.
    – Cu avionul, spuse acesta, şi vom pleca imediat spre Bucureşti.
    N-au mai întrebat nimic: întrevederea luase sfârşit. Am fost dus înapoi în cameră.
    Peste un sfert de oră mă aflam instalat într-o dacie, între colonelul Nagy şi o gorilă ce sta permanent cu mâna în buzunar, pe pistol. în faţă se aflau şoferul şi generalul Gergely, cum aveam sâ aflu mai târziu.
    La plecare mi-au adus o pereche de ochelari fumurii, ca să nu mă recunoască cineva. Pe drum se angajau în discuţii fără importanţă, în care eram cuprins şi eu. M-au întrebat insistent dacă n-am fost în acest timp, vreodată, la Turda sau la Ocna-Mureş şi s-au mirat că am răspuns negativ.
    Când am ajuns în dreptul Sântimbrului, eu luându-mi rămas bun de la locuri pentru totdeauna, generalul Gergely, ghicindu-mi gândurile, mi-a spus:
    – Nu fi supărat, că ai să revezi locurile acestea curând… La care eu am zis:
    – Nu prea cred!…
    Trecând prin Alba-Iulia prin faţa Securităţii a făcut, ironic, observaţia: “Ăştia, pesemne, studiază cazul Gavrilă!”

    Tot timpul au păstrat legătura radio cu o maşină ce venea in urma noastră, însă care nu a apărut niciodată lângă noi, dar şi cu alte posturi de pe traseu. La fiecare popas turistic se ivea un personaj alături, pe şosea, salutându-i radios. Au oprit pentru masă la Sebeş şi pe Valea Oltului. Pe la ora patru după masă intram pe poarta Securităţii de pe calea Rahovei, salutaţi în bloc de securişti întâlniţi la uşi. Îmi dădeau tot atâta importanţă şi mie cât şi celorlalţi.

    S-au oprit în camera nr. 1 de pe coridorul de la etajul I. Luam contact pentru prima dată cu o cameră de anchetă: două birouri aşezate perpendicular, în dreapta uşii, două fişetun metalice, încuiate şi sigilate, unul lângă altul, în partea stângă, lângă perete, iar în dreptul geamului – un pat de campanie cu aşternut curat. Geamul mare cât peretele era prevăzut cu gratii imense şi avea şi perdele. În faţă, o grădină cu flori şi cu plopi bătrâni. Dincolo, strada cu tumultul ei. “Aici ţi-e reşedinţa”, îmi zise generalul. “Fă-te comod, domnul colonel va avea grijă de tot ce ai nevoie.” (Sursa deocumentare & foto: ogoranu.ro)

  • DOLIU URIAS in presa romaneasca. A MURIT UN CUNOSCUT JURNALIST

    doliu telenovele 1 465x390 1

    Un anunț trist a fost făcut de Daniel Uncu. Acesta a anunțat că a murit ziaristul Mihai Creangă, cel care a făcut parte din grupul de disidenți ”Acțiunea R”. Aceștia au editat un ziar clandestin în perioada comunistă, fiind cu toții arestați și condamnați la închisoare.

    Cei arestați au fost eliberați în decembrie 1989, atunci când revoluționarii români au doborât dictatura ceaușistă. Mihai Creangă – care a condus ziarul ”România Liberă – a încetat din viață chiar în ziua de Crăciun. Avea 77 de ani.

    ”A murit ziaristul Mihai Creangă. În zi Sfântă, de Crăciun, a urcat la cele veșnice. Dumnezeu să il odihnească ! Mihai Creangă este cel care alături de tatăl meu, ziaristul Anton Uncu, de ziaristul Petre Mihai Bacanu, de Ștefan Niculescu Maier și de tipograful Alexandru Chivoiu a făcut parte dintr-un grup de disidenți grupul „Acțiunea R” (Acțiunea România) care prin puterea condeiului și a unui ziar clandestin s-a opus dictaturii comuniste și ceaușiste. Au fost toți arestați și condamnați la închisoare, decembrie 1989 fiind momentul eliberării acestora.

    Dintre toți, doar Ștefan Niculescu Maier și Petre Mihai Bacanu mai sunt în viață!”, a anunțat Daniel Uncu.

    ”Nicio clipă nu mi-am mai văzut colegii”
    Mihai Creangă a povestit calvarul prin care a trecut după ce a fost arestat. 93 de zile de detenție și apoi domiciliu forțat la Târgu-Jiu, scăpând de acest chin doar după 22 decembrie 1989.

    ”Am stat în arestul Securităţii – Direcţia a 6-a cercetări penale – 93 de zile şi a urmat un domiciliu obligatoriu la Târgu Jiu, din care am scăpat după 22 decembrie 1989. Aici (n.red. – la Sighet) sunt oameni care au stat ani grei în puşcărie şi în condiţii infinit mai dure decât cele în care am stat noi. Aş zice că, prin comparaţie, detenţia noastră a fost ca într-un hotel de lux. Bineînţeles, nici o clipă nu mi-am mai văzut colegii, nu aveam, evident, nici o ştire dinafară şi eram fiecare în celulă separată. Eu am avut norocul ca fereastra de la celula mea să dea spre o aripă de la Patriarhie – era postul Crăciunului, fiind încă iarnă întunericul cădea destul de devreme şi vedem mereu aprinsă o luminiţă acolo, până trebuia să trag obloanele. Ştiam că mă rog lui Dumnezeu şi că am un semn prin acea luminiţă, pe care o vedeam noaptea.

    Ancheta. Am avut doi anchetatori: unul juca rolul anchetatorului „rău”, celălalt al anchetatorului „bun”; era clar că erau roluri, pentru că se urmărea, ca şi prin tortură, de data asta cu metode bine puse la punct, ruperea personalităţii. Şi atunci, erai ca într-un duş cald-rece. Tot timpul se intersectau. Erai împins, prin întrebările lor, să-ţi imaginezi felurite scenarii pe care merge ancheta” – Mihai Creangă, ”În numele libertăţii presei” în Romulus Rusan (ed.), Analele Sighet 10: Anii 1973-1989. Cronica unui sfârșit de sistem, Fundația Academia Civică, 2003.

  • Securitatea era mic copil pe lângă noua POLITIE POLITICA instrumentată de SRI

    cry

    Scrisoare deschisă către cei 66%

    Am părăsit România în 1987, am fost declarat „trădător de țara”, da’ am scăpat de comuniști și de securiști, nu mai era loc de întors, dacă mă întorceam ajungeam în pușcarie! (Pentru cei „plecați de-acasă la muncă”, nu în exil politic: De-aia vă spun eu că voi nu sînteți „diaspora”, ci migranți economici!) A venit „Revoluția” și puteam să mă întorc liniștit în țara, fără să-mi fie frică de pușcărie! Trecem peste episodul cu reproșurile „N-ai fost cu noi la Revoluție!”, atunci toți erau revoluționari. Cînd le-am spus c-a fost lovitură de stat s-au supărat, acum toată lumea știe c-a fost lovitură de stat.

    După cei 32 de ani de când am plecat, aș putea să spun că-s mai deștept cu 32 de ani ca mulți, da’ n-o spun, că-s modest. Da’ nu asta voiam să vă spun, voiam să vă spun cum era atunci, imediat după eveniment… Milițienii deveniți polițiștii îți vorbeau politicos de la trei metri distanță, stăteau un pic aplecați în față, cu mîinile la spate și-ți evitau privirea. De securiști nu vă mai zic, că dispăruseră total, sînt sigur că mulți au fugit de prin orașele în care lucrau și unde puteau fi recunoscuți! Știți de ce? Pentru că le era frică de mînia oamenilor.

    Da, vestiții securiști de frică cărora tremura toată lumea atunci se cufureau pe ei de frica. Voi înțelegeți ce vă spun eu aici? De ce vă spun eu asta? Păi, acum securitatea e mai a dracu’ de zece ori ca atunci și asta se întîmpla doar din cauza poporului! Da, pentru că poporului de viteji îi țîțîie curu’ cînd aude de SRI!

    Băi, voi ați văzut vreodată cum se comportă o gospodină cînd vede un șoricel? Exact așa sînt securiștii ăștia, ăștia-s soricelu’ , băi! Cum să trăim noi cu frică de ei? De ce? Ei sînt o mînă de javre și noi sîntem cei mulți! Ei lucrează pentru noi și pentru țara! Cel puțin așa zice legea… De ce-i lăsăm să-și bage nasul pe unde vor ei? Știți voi că în țara asta nu se face un jaf fără știrea lor? S-a gîndit cineva să-i tragă la răspundere pentru asta, pentru ruinarea României prin jaf? Nu! De ce? Pentru că ne este frică de ei?

    N-ați vrea voi, băi vitejilor, să ne luăm inima-n dinți și să ieșim în stradă, să le strigăm că ne-am săturat de ei? N-ați vrea să-i vedeți din nou cum se cufuresc pe ei de frică? N-ați vrea voi să încetăm să ne rugăm să moară și capră vecinului? N-ați vrea voi să nu mai puneți botu’ la manipulările făcute de jigodiile astea prin lozinci de doi lei? N-ați vrea voi să nu va mai lăsați prostiți? Cum să ieși băi în stradă și să strigi „Jos ciuma roșie!”, la 30 de ani de la „Revoluție”?

    N-ați vrea voi să nu ne mai certăm noi între noi ca proștii, să ne unim toți împotriva lor și să-i învățăm că democrație înseamnă puterea poporului și că noi sîntem poporul? N-ați vrea voi să deschideți ochii și să înțelegeți că Protocoalele semnate între SRI și instituția Justiției nu pot exista într-o democrație și într-un Stat de drept? Că un Stat de drept înseamnă să ai o Justiție independentă, o societate în care drepturile omului sînt respectate? Cînd văd că 66% din populația acestui popor nu înțelege asta, mă apucă groaza! Am ajuns la concluzia că de fapt eu am fugit din țara mea din cauza acestui popor și asta este nemaipomenit de grav.

    A ieșit lumea în Stradă pentru OUG 13 și mulți s-au alăturat unei găști de securiști ce strigau lozinci hilare Au reușit să strîngă în jur de 600.000, conform DIGI24 (UM 24 SRI, fie vorba între noi). Deși după o perioadă de timp s-a demonstrat că acea OUG a fost perfect constituțională, unii dintre voi încă recită lozinca „noaptea ca hoții”, deși v-am demonstrat atunci că „Foaie verde marmeladă / Ați ieșit ca proștii-n stradă.” și pre mulți dintre voi am deșteptat atunci.

    Alesul vostru pentru cea mai înaltă funcție în Stat , a ieșit atunci în geacă roșie să dea guvernul jos. Pentru așa ceva, în orice alt stat el sfîrșea în pușcărie. Acum 66% din voi l-ați ales din nou pentru că…, pentru că de ce? Pentru c-a strigat „Jos ciuma roșie”? Ce v-a făcut băi, v-a hipnotizat în masă sau v-a dat cocaină?

    Misiunea mea (eu mă ocup cu deșteptarea proștilor, sînt Decanul Institutului Român de Deșteptare a Proștilor) e foarte ușoară și vă promit că vă veți deștepta în timp record.

    În primul rînd, ați aflat din gura lui Orban de ce au dat ei guvernul jos, a spus-o la întîlnirea PPE de la Zagreb, ei au dat guvernul socialist jos pentru ca ei, liberalii, să poată numi un comisar european, ca famiglia PPE să aibă majoritate în noua Comisie Europeană. Păi, ăștia cu abuzul nu sînt liberalii ăia care voiau să plece „Ciuma roșie” că nu e „democrație” și că nu e bine pentru popor?

    În al doilea rînd, PSD a fost trei ani la guvernare și a reușit să-și țină programul, să mărească foarte mult salariile și pensiile și să mențină și deficitul în limită de 3%! PNL-ul a venit la putere de trei săptămîni și-au început să cumpere rachete și F16-uri, să crească bugetele la serviciile secrete și tot ei se plîng că deficitul bugetar va fi pe la 4,5%! Iar voi chiar aveți impresia că ăștia vă vor binele sau că riscă să arunce țara-n aer doar pentru a vă demonstra vouă că PSD a fost „de porc”?

    Într-o perioadă scurtă de timp veți observă cîte minciuni vor arunca pe piață și de-aia vă rog să ascultați și cealată parte, explicațiile lor, ca să înțelegeți cam ce fac javrele astea incompetente. Încercati să urmăriți știrile, să rețineți ce spun ăștia și în timp să verificați dacă au spus adevărul sau nu! Cei care uitați, nu vă faceți probleme, vă reamintesc eu, că doar de-aia sînt pe-aci.

    Nu încercați să-mi spuneți că-s propagandist PSD c-o dați în bară și pînă la urmă tot veți află că voi sînteți aia proștii și că eu am avut dreptate, n-ar fi prima oară cînd pățesc asta! Încercați să nu va mai lăsați manipulați și încercați să înțelegeți că toți sîntem la fel și că noi trebuie să fim uniți împotriva lor, toți să luptăm pentru binele nostrum! Încetați să le mai faceți jocul! O să mă opresc aici, că nu vreau să vă plictisesc.

    Power to the smart people!

    Autor: Eliade Petrescu, New York

  • Istoricul Marius Oprea: „SRI si Politia Romana, institutii complice la crimele tortionarilor comunisti!”

    Dacă ar fi să înceapă un Nürnberg al comunismului în România, el ar avea cele mai mari șanse de reușită prin finalizarea anchetei în dosarul reprimării revoltei de la Brașov. Cine să-l instrumenteze, însă?”, se intreabă istoricul Marius Oprea. Subliniind că „în România comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat, Marius Oprea spune că ce s-a petrecut cu protagoniștii reprimării manifestanților de la 15 noiembrie 1987 poate reprezenta un studiu de caz revelator.

    Istoricul subliniază că promisiunile lui Eduard Helvig, șeful SRI, privind predarea integrală a dosarului ”15 noiembrie 1987” către CNSAS, făcute în urmă cu doi ani, cînd se aniversau 30 de ani de la revoltă, au rămas promisiuni, iar ancheta Parchetului Militar cu privire la represiune bate pasul pe loc. O explicație oferită de Marius Oprea ar fi aceea că mulți dintre anchetatorii penali ai Securității au ajuns să lucreze în SRI, în ciuda interdicției prevăzute de legea privind oganizarea și funcționarea Serviciului Român de Informații.

    Brasov, 1987!

    Publicăm comentariul semnat de istoricul Marius Oprea:

    „La o zi după comemorarea manifestației anticomuniste de la Brașov din 15 noiembrie 1987, am fost sunat de Ionuț Gherasim, președintele Fundației Coposu, semnatară, alături de Academia Civică a apelului privind constituirea unui Tribunal penal internațional pentru condamnarea comunismului. Mi-a spus că a fost contactat de profesorul Renato Cristin de la Universitatea din Udine, care a citit articolul meu precedent ”Testamentul lui Bukovski: Un Nürnberg al comunismului, sau o nouă iluzie?” și că are de făcut o precizare necesară: atît ceea ce a transmis el, alături de dr. Dario Fertilo către Parlamentul italian, cît și apelul citit de Stephane Courtois la Madrid sînt unul și același demers, lansat în mai multe capitale europene, cît și în Statele Unite, pentru sensiblilizarea politicienilor și a opiniei publice, în vederea ajungerii la rezultate concrete, pentru o reală condamnare a comunismului.

    Demersul este, firește, necesar, moral și oportun acum, la 30 de ani de la căderea zidului Berlinului, urmată de prăbușirea generală a regimurilor comuniste din Europa Centrală și de Est și de implozia fostei Uniuni Sovietice. Dar, chiar dacă partidele comuniste sînt astăzi în cea mai mare parte a lumii o funestă amintire, moștenirea lor rămîne încă puternic înrădăcinată. În primul rînd în noi, cei care am trăit măcar cîțiva ani ai maturității în acele timpuri. Apoi, mai important, în moștenirea și cultura instituțională a tranziției. Căci, din nefericire, cuvîntul de ordine cu privire la trecerea de la comunism la libertate rămîne, în lipsa unei legi a lustrației continuitatea, la nivel personal și instituțional – am spus-o de multe ori: în România comunismul nu a dispărut, ci s-a privatizat. În acest sens, ceea ce s-a petrecut cu protagoniștii reprimării manifestanților de la 15 noiembrie 1987 poate reprezenta un studiu de caz revelator.

    În anii în care am lucrat pentru a aduna materiale privind prima mare manifestație muncitorească anticomunistă care a precedat cu doi ani căderea Zidului Berlinului, m-am lovit de cîteva nume care, brașoveanu fiind, îmi erau binecunoscute. Primul dinte acestea este al generalului Alexandru Ionaș. Fost căptan de miliție și șef al cercetătilor penale la Brașov în 15 noiembrie 1987, a coordonat, pînă la preluarea anchetei de către Securitate și sosirea în oraș a aproape o sută de ofițeri de cercetare penală, ”sortarea” și primele investigații asupra arestaților, după reprimarea manifestației. În lista celor arestați, cu 288 de nume, peste o zecime erau elevi și un procent similar erau femei. Toți arestații au fost bătuți cu brutalitate la Miliția din Brașov, în anchetele coordonate în primă fază de Ionaș, șeful cercetărilor penale și de căpitanul Nicolae Neagu, pe atunci șeful Miliției Judiciare, ale căror nume apar sub ”Tabelul persoanelor arestate”, alcătuit de ei înșiși în zilele reprimării revoltei, persoane date apoi pe mîna anchetatorilor Securității și a peste 20 de procurori, implicați în ”cercetarea faptelor”.

    Este de înțeles mobilizarea de forțe, coordonate de generalul Emil Macri, trimisul special la Brașov al soților Ceaușescu – așa ceva era de neconceput, arderea tabloului ”tovarășului”, sloganele anticomuniste și antidictatoriale, într-o zi care ar fi trebuit să fie una de sărbătoare a ”întregului popor”: alegerea deputaților pentru Marea Adunare Națională. Numai ecourile internanționale ale revoltei au împiedicat condamnarea la moarte a celor socotiți ”capi” ai acesteia, între care, cu stupoare, anchetatorii Securității nu au putut descoperi decît că sînt simpli muncitori, fără nicio legătură cu ”agenturile străine”, cu legionarii sau cu partidele istorice.

    Ei bine, destinul căpitanilor de miliție Ionaș și Neagu nu face decît să ilustreze ceea ce s-a întîmplat cu majoritatea autorilor represiunii de la Brașov și să explice, de fapt, într-un sens mai larg, lipsa unor măsuri concrete în vederea unui ”proces al comunismului” în România. La șapte ani după Revoluție, Nicolae Neagu devenise general de brigadă și șeful Corpului de Inspecții din cadrul Inspectoratului General al Polției. El l-a propulsat și pe fostul său coleg de la Brașov, Ionaș. Ajuns la rîndul lui în București, după ce era în anii ‘90 adjunct al șefului Inspectoratului Județean de Poliție Brașov, Alexandru Ionaș a fost înaintat în anul 2000 la gradul de general și numit director, cu rang de ambasador, ca reprezentant a României în Organizația Internațională de Luptă împotriva Criminalității în Sud-Estul Europei (SECI), funcției în care era cel mai bine plătit polițist român. Cunoscîndu-i rolul în reprimarea manifestației de la Brașov, am întrebat atunci (eram consilier la Președinția României) dacă nu s-ar fi putut găsi o altă persoană mai potrivită pentru a reprezenta România în cadrul SECI. Răspunsul m-a lăsat fără replică: ”n-avem ce face, este singurul general de poliție care știe limba engleză”.

    Dacă aceasta este situația în cazul șefilor de la judiciar și anchete penale ai Miliței din Brașov, implicați în represiunea manifestației din 15 noiembrie 1987, situația nu are cum să nu fie similară și în cazul procurorilor sau a securiștilor. Numai că, în cazul lor, pecetea secretului de stat sau de serviciu le asigură încă protecția. Mulți dintre anchetatorii penali ai Securității au ajuns, să lucureze în Serviciul Român de Informații, cu toată interdicția prevăzută de legea 14/1992 privind oganizarea și funcționarea SRI (art. 27: ”Nu pot activa în Serviciul Român de Informații aceia care, făcînd parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii și colaboratorii securității, precum și foștii activiști ai partidului comunist, vinovați de fapte îndreptate împotriva drepturilor și libertăților fundamentale ale omului”). Cazul lui Vasile Hodiș, care a ajuns colonel în SRI și șeful oficiului juridic al instituției, dn anchetator penal de securitate, implicat în 1985 în asasinarea inginerului Gheorghe Ursu este revelator. La fel, cel al maiorului de securitate Alexandru Iordache, mentorul casei de avocatură Iordache & Partners, fondată în 1992, locul în care a luat naștere partidul PLUS. Înainte de a se dedica definitiv avocaturii, fostul anchetator, care a intrat, după propria-I mărturie din Miliție în Securitate chiar în 1987 și care i-a ”cercetat” și pe arestații din București, duși la Jilava în noaptea de 21 decembrie 1989, ”la 31 Decembrie 1990 a fost trecut în rezervă la cerere din Serviciul Român de Informații. Implicat in operațiuni de contrabandă cu țigari aduse din Cipru, prin care a fraudat statul român cu 110 milioane dolari. La 15 Iulie 2001 a fost reactivat pentru scurtă vreme în SRI. În prezent este consilier personal în probleme juridice al generalului Toma Zaharia, secretar de stat in Ministerul de Interne. S-a semnalat că deține conturi în Elveția, la BNP Schweiz”, arăta ”Armageddon-ul Securiștilor”, din 2002. Un caz exemplar de reușită în viață.

    Cît despre restul, e tăcere. Promisiunile lui Eduard Helvig, directorul Serviciului Român de Informații, cu privire la predarea integrală a dosarului ”15 noiembrie 1987” către CNSAS făcute în urmă cu doi ani, cînd se aniversau 30 de ani de la revoltă, au rămas promisiuni. Ancheta Parchetului Militar cu privire la represiune bate pasul pe loc, deși, avînd în vedere măsura deportării în cazul muncitorilor judecați în 4 decembrie 1987 pentru participarea la manifestație, aceasta este, în mod clar o infracțiune imprescriptibilă, de care se fac vinovate inclusiv cadre de la conducerea Inspectoratelor de Securitate din cele 20 de județe, unde au fost trimiși în deportare cei 61 de condamnați, majoritatea ”reactivați” în SRI. Astfel că cercetarea penală ar cupride pe mult mai mulți securiști, decît cei în jur de o sută de anchetatori penali. Cărora, bineînțeles, li s-ar adăuga și procurorii implicați în anchete. Ceea ce, dintr-o dată, schimbă datele problemei, readucînd datele ei la situația din 15 noiembrie 1990.

    Atunci, după cum își amintea Florin Postolachi, fost președinte al Asociației 15 Noiembrie 1987, ”procurorul Robu a vrut să facă curățenie. Și a venit la Brașov, ne a adunat pe toți la Primărie, la masă, cred că toți colegii mei țin minte chestia asta, și ne a zis: Băieți, i am găsit pe toți cei care v au anchetat în perioada aia, în 1987. Sînt la SRI, la Armată și la Ministerul de Interne. Am înaintat cîte un dosar domnului Ursu, domnului Stănculescu și domnului Măgureanu, să și facă ordine între dînșii în ministere și eu îmi voi face ordine la mine în procuratură”. Numai că, la nici două săptămîni după această declarație, pe 8 decembrie 1990, procurorul general Nicolae Robu a fost eliberat din funcție. Iar dosarul ”15 noiembrie 1987” a dispărut – și dispărut a rămas pînă în ziua de astăzi.

    Așa că, dacă ar fi să înceapă un Nürnberg al comunismului în România, el ar avea cele mai mari șanse de reușită prin finalizarea anchetei în dosarul reprimării revoltei de la Brașov. Cine să-l instrumenteze, însă? Ca și în cazul multor situații similare, magistați, ofițeri din servicii de informații și polițiști ar trebui, într-un asemenea proces, să se condamne, mai întîi, pe sine. Ca și insituțiile care i-au protejat în fața oricărei răspunderi, fie ea și morală, asigurîndu-le o carieră prodigioasă, la finalul căreia au fost recompensați cu pensii ”speciale”, mai mult decît generoase”.

  • Securitatea este din nou a khazarilor, ca pe vremea lui Stalin: Agentul acoperit Iosif Buble, din neamul hellvigilor și nicolschilor (grünbergilor)

    khz

    Scandalul crește – jurnalist cunoscut, șeful unei agenții notorii, „s-a deconspirat”

    „Bine măcar că noua securitate nu e inteligentă – l-a deconspirat pe Iosif Buble, îl și văd cum se leagă cu lanțuri de protocoale alături de Coldea, Kovesi și restul găștii.”

    BUCUREȘTI, 20 mart — Sputnik, Dragoș Dumitriu. „Că-i plină presa de securiști „acoperiți” știam. Ei sunt în tot și toate! Surprinzătoare e doar prostia acestora… Clar, ordinul pe unitate se execută, nu se discută: înfierezi pe cine trebuie, te revolți de ce ți se spune, aperi tot ce ți se indică cu prețul „onoarei” (?!?) sau chiar a soldei… dar nu riscând să „decapezi” și ultima spoială de credibilitate!”

    Comentariul aparține cunoscutului avocat Dan M.V. Chitic și se referă la o luare de poziție surprinzătoare a jurnalistului Iosif Buble, fondator al cunoscutei agenții „Știri pe Surse”.

    Iată ce a scris Iosif Buble, provocând mai multe reacții:

    „Disperarea cu care se vorbește de către infractori despre Protocoalele SRI cu parchetele mă face să cred că ele au fost benefice. NU cred că ar trebui declasificate pentru a pune în pericol securitatea națională doar pentru că așa își doresc niște condamnați/inculpați/penali. #casafiebine.”

    Reacția surprinde și pentru că „Știri pe surse” a fost intens promovată de trustul Intact, iar Buble este o prezență constantă în emisiunile lui Radu Tudor și chiar la Mihai Gâdea. De altfel, Buble a devenit cunoscut ca reporter la Parlament al Antenei 3.

    Acum, Iosif Buble preia exact limbajul folosit de Klaus Iohannis, Laura Kovesi și presa favorabilă „Sistemului”. Mai mult, Buble revine cu o nouă notă, aruncând gaz pe foc!

    „dovada că ce am spus mai jos e perfect adevărat”, scrie Buble, referindu-se la subiectul „Adrian Năstase, reacție FURTUNOASĂ la ‘lista neagră’ a Comisiei Europene — atac DUR la Traian Băsescu: Avea complici la Bruxelles”.

    Dacă Mircea Badea a avut reacția unuia care se aștepta la așa ceva — „#Buuuum, buuuum! Tocmai s-a detonat Buble! Buuuum!” — în schimb colonelul Daniel Dragomir analizează mai în profunzime situația, adăugând un alt element de controversă: soția lui Buble, cunoscut deputat PSD, fost PNL.

    „Cum se deconspiră statul paralel cand se deconspiră”, titrează Dragomir. „Denisa Miron” de la stiripesurse (adică deputata PSD Diana Tușa, sotia lui Buble) lovește din nou, iar Iosif Buble ne arată că nu a citit Biblia: ridică piatra și vorbește de inculpați, infractori și penali.”

    Daniel Dragomir afirmase încă de pe 17 februarie că soția lui Buble, deputata Diana Tușa, fost consilier al lui Bogdan Olteanu, apoi deputat, ar semna articole cu pseudonimul „Denisa Miron”. Iar articolele contravin, de obicei, politicii promovate de PSD, partid din care face parte acum Tușa.

    „Diana Tușa, fostă liberală, scrie sub pseudonim exact la siteul de știri pe care liderul PSD, Liviu Dragnea, îl amenința recent cu justiția, pentru dezinformări repetate.”, notează cunoscutul jurnalist Bogdan Tiberiu Iacob.

    „Bine măcar că noua securitate nu e foarte inteligentă. „Denisa Miron” l-a deconspirat pe Iosif Buble de luni de dimineață.”, comentează Daniel Dragomir. „Îl și văd pe domnul Buble cum se leagă cu lanțuri de protocoale alături de Coldea, Kovesi și restul găștii.”

    Atâta mizerie în țara aceasta, atâta ipocrizie și atâta securism, scrie colonelul Dragomir. Până la această oră, Iosif Buble sau Diana Tușa nu au dat vreo replică.

    Reamintim că un alt caz de „ofițer acoperit” din presă este cel al lui Robert Turcescu, devenit între timp parlamentar. Robert Turcescu s-a deconspirat în timpul unei emisiuni a Sorinei Matei că ar fi „ofițer acoperit” în cadrul serviciilor de informații al MApN. Nici până azi ministerul respectiv sau vreo agenție nu a explicat dacă Turcescu a mințit sau a spus adevărul. Turcescu a moderat două dintre dezbaterile finale ale campaniilor prezidențiale.

    Sursa: https://ro.sputnik.md/analytics/20180320/17970505/jurnalist-cunoscut-deconspirat.html

    Notă „Justițiarul”: Site-ul stiripesurse.ro a apărut în 2014, înainte de campania electorală pentru prezidențiale, când Cristian Maior era încă șef la SRI. La apariție, site-ul îl ataca dur pe Klaus Werner Iohannis, dar imediat după lansarea oficială a candidaturii acestuia pentru Palatul Cotroceni și-a schimbat cu 180 de grade atitudinea, devenind un instrument de propagandă iohannistă, semn că tabăra Florian Coldea și-a impus definitiv supremația față de debila și fragilă „aripă Maior” din SRI!

Back to top button