UNGURIILOR LE STĂ BEREA ÎN GÂT ÎN SUA CÂND VĂD STEAGUL ROMÂNESC
De Mihaela Biliovschi, WASHINGTON D.C.
Aflaţi în capitala Americană până pe 7 iulie, ungurii au participat la Festivalul ”Hungarian Heritage – Roots to Revival” produs de ”Smithsonian Center for Folklife and Culture” în parteneriat cu ”Balassi Institute”, Budapesta.Alături de ei s-au aflat şi maghiari din România care au pus în scenă un spectacol de zile mari. Spectacol a fost şi atunci când, după încheierea festivalului, ungurii au cerut românilor şi americanilor să părăsească mall-ul naţional pentru că se simţeau ”provocaţi”.
O americancă de 70 de ani, Maurleen, a spus că aşa ceva nu a văzut în viaţa ei. Femeia a fost şi ea admonestată de o dansatoare unguroaică pentru că purta o brăţară din pânză în culorile României.
TOTUL A ÎNCEPUT CU UN FESTIVAL EXCELENT
De loc din Sfântu Gheorghe, Levente Fazakas şi ceilalţi colegi ai săi, unguri şi români,au pus pe scena de la ”Hungarian Heritage” un spectacol de zile mari. Muzica, dansurile şi tradiţiile transilvănene i-au atras şi pe români, americani şi alte naţii în cortul unde s-a desfăşurat programul artistic timp de câteva zile.Deşi încorporate drept tradiţii ungureşti, dansurile şi cântecele puse în scenă în capitala americană au amintit românilor de ţara lor. Şi cum nu, când aproximativ jumătate din numărul artiştilor a fost adus din România.
Confuziile au început să apară imediat. Românii au ascultat inclusiv cântece în limba română pe scenă la Hungarian Heritage, au văzut dansuri din Moldova, dansatori din Bacău. Pe tot parcursul acestui spectacol, prezentatorii au anunţat că tradiţiile sunt din ”Ungaria şi Transilvania” însă nu s-a menţionat România deloc. O alegere cel puţin bizară.
Imediat după ce şi-a încheiat programul artistic am vorbit cu Levente Fazakas, membru al formaţiei ”Heveder” din Sfântu Gheorghe. Levente este, de altfel, un artist talentat şi profesionist atunci când vorbim de muzică. L-am întrebat cum s-a decis să se cânte, la ”Hungarian Heritage”, şi muzică românească, şi ungurească, şi ţigănească. ”Păi a fost simplu, pentru că noi cântăm mai mult muzică din Transilvania de fapt, şi Transilvania este o zonă multi-etnică.”
”S-au produs nişte influenţe reciproce,” mi-a zis, ”sunt nişte zone în Câmpia Transilvaniei unde este foarte mixtă populaţia, mai ales românescă şi ungurească. Acolo nu poţi să deosebeşti una de cealaltă. Un cântec se poate cânta şi cu text unguresc, şi cu românesc.”
NOI NE DORIM UN FEL DE AUTONOMIE
În timp ce-l intervievam, Levente s-a oprit, s-a întors cu faţa către scenă şi mi-a spus: ”Uite, acest dans de exemplu e din Moldova.” Apoi, câteva secunde mai târziu, vorbim de Transilvania în contextul României. Şi aici muzicianul Levente Fazakas şi-a spus păsul pe larg: ”Noi, cei din secuime, suntem o populaţie compactă de maghiari acolo. Şi guvernul de la Bucureşti, de fapt, nu ne lasă să ne dezvoltăm aşa cum noi dorim. Asta e problema noastră cea mai mare în secuime, că Bucureştiul vrea să ne impună reguli pe care noi nu prea le dorim. Noi ne dorim un fel de autonomie, mai ales financiară. Deci Bucureştiul ne zice că dacă nu ne dă bani nouă, o să murim de foame. Noi zicem, lăsaţi-ne să murim de foame. Că noi vrem să murim de foame, nu vrem să trăim din mila niciunuia. De fapt este o o tendinţă în toată Transilvania de a (se) autoguverna.”
L-am întrebat, de ce există această tendinţă se separare, pentru că tocmai vorbise de fuziunea culturilor şi tradiţiilor, de ce dorinţă de separare?
”Orice copil care creşte, îşi doreşte separarea de mamă. Nu? De ce oare? Pentru că are nevoia să fie el însuşi. Să trăiască pe picioarele sale, să nu depindă de nimeni, asta-i independenţa. Ieri am sărbătorit, americanii au sărbătorit, independenţa lor. De ce oare au dorit independenţa, v-aţi gândit la asta?”
”Fiecare naţie, sau fiecare popor, sau fiecare grup de oameni care se diferă la un punct dat doreşte să aibă regulile proprii, să trăiască cum doreşte”, mi-a spus Levente Fazakas.
VOR ŞI TRADIŢIILE ROMÂNEŞTI, CU CARE NU LE ESTE … JENĂ
L-am întrebat, dacă ar fi ca Ţinutul Secuiesc să obţină autonomie, atunci vor renunţa şi la tradiţiile pe care le-au împrumutat de la românii, de la ţiganii din zonă.
”Nu. Nu. În nici un caz. În nici un caz. Deci cultura rămâne cultură. Deci sunt influenţe şi acum. Asta e ca o istorie. Istoria nu poţi s-o influenţezi. Deci nu renunţăm, şi suntem mândri de fapt că … deci nu … nu atât de mândri … cum să zic, dar … nu ne e jenă de lucrurile pe care le-am împrumutat noi, ungurii, de la români. Nu ne e jenă. Nu ne e jenă. Şi promovăm această cultură. De fapt, şi contrar noi vedem că românilor le e jenă când aud că asta e influenţă ungurească. Acasă, nu aici. Aici e libertate. Dar acasă suntem, câteodată, puşi la punct.
Noi încercăm să trăim cum putem şi sperăm să fim cât mai buni unii cu ceilalţi, şi să ne respectăm unii cu ceilalţi. Aşa cum şi românii din Transilvania au cerut independenţa faţă de regatul austro-ungar, nu? Şi aşa noi dorim ca să fim independenţi. ”
I-am spus că deşi festivalul se numeşte Hungarian Heritage, majoritatea programelor artistice sunt din România. ”Asta nu e adevărat. Nu. O parte este din România. … Nu, nu cred. Nu pot să spun, poate jumătate, dar … Jumătate, da. Dar cealaltă jumătate e din Ungaria.”
După interviul pe care l-am purtat în limba română, i-am spus că îmi pare rău să aud ce se petrece în România, pentru că noi vrem ca oamenii să se înţeleagă între ei. ”Dacă ar fi respect reciproc …Reciproc, da. Asta e cheia. Până nu e respect reciproc, o să ne omorâm unii pe ceilalţi,” a spus la Washington, Levente Fazakas, muzician român de etnie maghiară din Sfântu Gheorghe.
ROMÂNII S-AU SIMŢIT ONORAŢI LA FESTIVAL …
Frumuseţea programului artistic i-a fermecat pe români, care au spus că s-au simţit un pic ”ca acasă.” Printre ei şi Ana Ward, o româncă venită aici de mulţi ani şi care lucrează pentru Voice of America. Pentru dânsa a fost o onoare să vadă artişti din Ungaria şi din România prezentând tradiţiile împreună.
”Festivalul a fost impresionant. Şi tradiţiile lor mi-au amintit de tradiţiile româneşti din Transilvania şi din toată România. Mi-au plăcut căluşarii cu dansul oltenesc, mi-au plăcut dansurile ţigăneşti care sunt foarte similare cu cele din România. M-am simţit ca acasă aici la festival. A fost o zi minunată şi aştept cu nerăbdare ca România să se întoarcă la Folklife Festival în Washington, D.C. E grozav să sărbătorim tradiţiile ungureşti, dar de-abia aştept să putem să sărbătorim şi tradiţiile româneşti aici”, mi-a spus Ana Ward.
ŞI MAI APOI HĂITUIŢI DE UNGURI
Totul s-a întors pe dos imediat după ce s-a terminat festivalul. Atmosfera minunată, creată de artişti excepţionali, dincolo de militantismul lor pentru autonomie, s-a curmat brusc. Atunci o unguroaică vorbind engleză, care a şi prezentat festivalul pe scenă, s-a apropiat de prietena Anei şi a rugat-o să plece din faţa cortului unde se vindeau băuturi alcoolice. Este vorba de Marcela Băjeanu, o româncă aflată în Statele Unite din 1999 şi care iubeşte steagul României. De fapt, ea este recunoscută în comunitatea de la Washington pentru faptul că la fiecare eveniment românesc dăruieşte steagul României conaţionalilor săi.
Imediat înainte de a fi contactate de doamna unguroiacă şi rugate să plece (nu i-am aflat încă numele) Marcela şi Ana se fotografiau pe mall-ul naţional cu steagul României. Se aflau pe aleea din pietriş dintre Capitoliu şi castelul Smithsonian. În spatele lor, la o masă în cortul unde se vindeau băuturi alcoolice, pe gazonul mallului naţional, un grup de unguri se găsise deranjat de privelişte şi au trimis mesager să le fugărească.
”ŞI VREI SĂ SPUI CĂ TRANSILVANIA E ROMÂNIA?”
În zadar s-a încercat explicarea faptului că acela era un loc public din capitala Americii, o ţară în care libertatatea de exprimare este respectată prin Constituţie. Doamna unguroaică a insistat că, de fapt, e ”Hungarian Heritage” şi a cerut doamnelor să plece.
Ana Ward i-a mai explicat doamnei că de fapt pe scenă la ”Hungarian Heritage” a văzut dansuri şi tradiţii din Transilvania, România.
”Şi vrei să spui că Transilvania e România?” i-a reproşat solia ungurească.
Toată această interacţie a fost filmată. Doi dintre dansatorii unguri s-au băgat în faţa camerei de filmat şi au protestat în limba lor. Prezentatoarea programului artistic m-a prins de încheietura mâinii şi mi-a îndepărtat braţul cu care gesticulam, încercând să aflu ce anume i-a deranjat aşa de tare. Mi-a arătat din nou semnul de pe mall pe care scria ”Hungarian Heritage” şi mi-a spus: ”Asta e o provocare …. e o provocare.”
Ceilalţi doi dansatori mai curajoşi s-au luat şi de o doamnă de 70 de ani care se odihnea pe un scaun, lângă noi. Dansatoarea i-a băgat degetul în faţa femeii, explicându-i şi admonestând-o în limba maghiară. Femeia a ridicat braţele în sus în semn de apărare, şi atunci am observat ce avea legat în jurul încheieturii braţului. Culorile României, o brăţară din pânză dăruită de Marcela.
Din fericire, Marcela a intervenit imediat şi a apărat-o pe Maurleen, bunicuţa care venise în mod special să vadă spectacolul folcloric. Femeia s-a întrebat atunci dacă nu cumva şi steagul Americii este o ”provocare” pentru unguri. L-a scos din geantă şi a cântat ”God Bless America” în mijlocul tuturor, după care a mers la masa ungurilor şi le-a mulţumit. Le-a mulţumit pentru că, dincolo de orice altceva, ei i-a plăcut spectacolul lor şi le-a apreciat munca. Şi astfel le-a dat şi o lecţie de bunătate şi bun simţ.
Bun simţ pe care, se pare, artiştii de la ”Hungarian Heritage” l-au uitat la intrarea în SUA. Pentru că oamenii pe care au încercat să-i fugărească de pe mallul naţional, sunt, în fapt cetăţeni ai Americii. O ţară care i-a găzduit şi le-a oferit posibilitatea de a se exprima, şi artistic dar şi politic (deşi nu era cazul de militantism). În schimb, muzicanţii unguri au îndrăznit să creadă că pot da cu piciorul unui drept constituţional al americanilor doar pentru că lor nu le place steagul un anumit steag al unei ţări suverane.
Câteva zile mai târziu am contactat-o pe Maria Băjeanu, s-o întreb ce-a simţit în momentul în care i s-a cerut să plece de pe mall. ”Hăituită. M-am simţit hăituită în ţara asta, în America, cea mai liberă ţară din lume. Aşa ceva n-am mai simţit de mulţi ani, de pe vremea comunismului când lucram în Comerţ în România. Mama mea a fost unguroaică, tatăl meu român. Dar ne-am născut în România şi am învăţat limba noastră dulce acasă. Cum pot să uit de unde am plecat?”
Câţiva dintre românii care au fost martori la această scenă au contactat, şi vor contacta, Institutul Smithsonian pentru a cere explicaţii. Evident, s-a organizat un festival cu jumătate din tradiţii din România, jumătate din Ungaria. Şi să îl pui sub numele de ”Hungarian Heritage –Roots to Revival” e cel puţin neinspirat, ca să nu spun periculos.
Frumuseţea artelor populare este că nu se pot separa pe ţară. Ele se împletesc, între etnii, între regiuni, între naţiuni, între continente. În artă şi cultură oamenii se adună, se înţeleg, îşi găsesc puncte comune. Iar la ”Hungarian Heritage” s-a văzut cultura şi artă românească, ungurească şi ţigănească. O bijuterie. Aşa cum este Transilvania, România.
