Fascinanta psihologie a rezistenței anticomuniste. O poveste spusă din suflet de nepotul unui disident

anticomusism

Există oameni pentru care libertatea este mai importantă decât viaţa. În vremea comuniştilor, cuvântul “partizan” era rostit în şoaptă. Azi, tinerii nici nu-i mai cunosc semnificaţia. De aceea, poate e timpul să le reamintim despre cei care au înfundat puşcăriile sau chiar şi-au dat viaţa pentru ideea de libertate. Luna aceasta, când se împlinesc 27 de ani de la Revoluţie, psihologul Cezar Laurenţiu Cioc ne vorbeşte despre trădările, abuzurile şi crimele înfăptuite asupra oamenilor din forţa de rezistenţă anticomunistă. E aproape de acest subiect, fiindcă bunicul lui, Ilie Cioc, s-a numărat printre disidenţi.

Pe vremea comuniştilor, partizanii erau echivalentul supereroilor din filmele de acţiune, oameni care au preferat să fugă în munţi decât să trăiască sub dominaţia comunistă. Existau peste o mie de grupuri de rezistenţă pe teritoriul românesc şi toate aşteptau cu sufletul la gură venirea americanilor, dar acest lucru nu s-a întâmplat. Totuşi, americanii au înţeles importanţa acestor luptători rebeli în eventualitatea unui război deschis între URSS şi Occident şi încercau să-i sprijine cu arme, radiouri, medicamente, aparate de ras sau haine. Acestea erau paraşutate din avion pe coordonate exacte. De cealaltă parte, ruşii şi Securitatea căutau să îi distrugă. Cele mai importante grupuri de rezistenţă au fost conduse de Ion Gavrilă Ogoranu şi fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu din Muscel.

Ogoranu, un erou mai mare decât Schwarzenegger, Stallone şi Bruce Willis la un loc

Numele lui nu le este cunoscut tinerilor de azi, dar Ion Gavrilă Ogoranu este un erou mai mare decât Arnold Schwarzenegger, Sylvester Stallone şi Bruce Willis la un loc. A fost liderul grupului făgărăşean de rezistenţă anticomunistă. “Moşu’”, cum era supranumit, a fost singurul din grup care a supravieţuit perioadei comuniste. Grupul era format din câteva zeci de bărbaţi care se cunoşteau din copilărie, care se născuseră şi trăiseră la poalele Făgăraşului. Pentru a fi liberi, s-au refugiat în cel mai compact masiv muntos din ţară, lung de 100 de kilometri şi lat de 60. “Brazii se frâng, dar nu se îndoiesc” este titlul seriei de 7 cărţi în care Ogoranu a detaliat dramatismul luptei de rezistenţă armată în acele vremuri, greutăţile vieţii de zi cu zi în munţi, încleştările pe viaţă şi pe moarte cu trupele Securităţii, sprijinul necondiţionat al populaţiei din sate. Partizanii se odihneau în stâne, în cabane de vânătoare, în peşteri şi, de multe ori, la oamenii din comune, în fânare, grajduri sau şure. “Portretul luptătorului la tinereţe”, film semnat de regizorul Constantin Popescu în 2010, surprinde în manieră realistă viaţa lui Ion Gavrilă Ogoranu şi a grupului său.

8-9-ion-gavrila-ogoranu-medi-1024x758

Ce se întâmpla când erau prinşi?

În timp, membrii grupului Ogoranu au fost capturaţi, condamnaţi la ani grei de carceră sau ucişi pe loc. Până în 1955, aproape toţi oamenii lui Gavrilă au fost omorâţi sau prinşi, după ce au fost trădaţi. La fel s-a întâmplat cu grupul Săplăcan şi cu cel al Arnăuţoilor. Trădarea era elementul care afecta cel mai mult psihicul partizanilor, de aceea, încrederea era o valoare rară în acele vremuri. Informaţii fascinante au ieşit la iveală recent, din dosarele CIA. Ogoranu şi partizanii lui au fost trădaţi securităţii bolşevice când le cereau occidentalilor să le paraşuteze logistică de luptă. Un spion pe nume Rudolph B. Hazel, presupus agent CIA din Germania comunistă, a dezvăluit locaţia şi intenţiile partizanilor. De fapt, Hazel era o “cârtiţă” a serviciului secret al armatei sovietice la care ajunseseră informaţii destinate CIA. Ogoranu, care s-a stins la 83 de ani, pe 1 mai 2006, nu a aflat niciodată că Hazel a fost trădătorul din cauza căruia au murit mulţi camarazi de-ai lui. Deşi a fost capturat şi dovedit ca spion, Hazel nu a plătit pentru trădare, ci a fost oferit la schimb pentru doi prizonieri americani ţinuţi captivi de comunişti Ogoranu se pare că le ceruse occidentalilor, printr-un mesager, să paraşuteze în Munţii Făgăraş, la o dată şi oră exacte, atât obiecte de uz personal, cât şi armament sau mijloace de comunicare, cum ar fi radiouri. Deşi mesajul a fost interceptat de Hazel şi transmis ruşilor, a ajuns şi la CIA. Din documentele recent declasificate de CIA reiese că americanii au trimis un avion KC-135 de la baza Aviano din Italia, în mod repetat, pentru a le paraşuta partizanilor ceea ce au cerut. Încărcătura era aruncată de la 16.000 de metri, unde avioanele de luptă ruseşti nu ajungeau. Deşi auzeau avionul, partizanii se temeau să nu fie o capcană a ruşilor.

Citiți și:  Dr. Aristide Lefa – Prigoana satanica impotriva Miscarii Legionare

Încarcerare şi muncă silnică pe viaţă

Singurul motiv pentru care comuniştii nu îi ucideau pe toţi cei aflaţi în închisori era acela că aveau nevoie de forţă de muncă. Comuniştii gândeau ca naziştii: cine nu putea munci era nefolositor şi, de cele mai multe ori, era ucis. Partizanii care nu erau omorâţi pe loc se stingeau în închisori. Americanii au avut o încercare timidă de a ajuta partizanii încarceraţi. În 1969, preşedintele american Richard Nixon a vizitat România. Cu această ocazie, secretarul de stat Henry Kissinger ar fi condiţionat în faţa lui Ceauşescu bunele relaţii cu SUA prin eliberarea tuturor deţinuţilor închişi pentru luptă armată contra comuniştilor şi graţierea celor din munţi care nu fuseseră încă prinşi. Există informaţii conform cărora Ceauşescu şi-ar fi dat verbal acordul, dar nu a făcut nimic în acest sens.

În psihologia luptei anticomuniste exista, pe lângă rezistenţa armată, o dureroasă şi uneori mortală rezistenţă ideologică. Ca răspuns, comuniştii încarcerau şi ucideau intelectualii şi oamenii de cultură care nu-şi asumau valorile impuse de regim. Elita era fie ucisă, fie trimisă în lagăre ori la Canalul Dunăre- Marea Neagră. Ţărăniştii Corneliu Coposu şi Ion Diaconescu sau liberalul Mircea Ionescu Quintus (care acum are 99 de ani) pot fi exemple de studiu în psihologie cu privire la capacităţile psihicului uman de a se adapta condiţiilor de viaţă inumane şi de a nu îşi pierde speranţa. Aceşti oameni au fost bătuţi, umiliţi, înfometaţi, batjocoriţi, abuzaţi, extenuaţi prin muncă silnică şi ridiculizaţi cu privire la şansele lor de a fi vreodată liberi. Un caz similar este cel al lui Ilie Cioc. Acesta a murit la un an după revoluţie şi din acest motiv nu a apucat să îşi spună povestea, cum au făcut- o Corneliu Coposu, Ion Diaconescu, Mircea Ionescu Quintus şi alţii.

Canalul Dunăre- Marea Neagră, loc de exterminare

Activiştii anticomunişti de la oraşe nu aveau opţiunea lui  Ion Gavrilă Ogoranu de a se refugia în munţi. Ei erau ţinte uşoare pentru Securitatea comunistă. Securitatea racola informatori dintre oamenii de rând, iar aceştia turnau tot ceea ce contravenea ideologiei comuniste. Era o formă psihologică de control prin teroare, care genera totală neîncredere în oricine, chiar şi în familia proprie. Că erai vinovat sau nu, comuniştii te duceau fie în lagăre, precum Aiud, Râmnicu Sărat, Sighetu Marmaţiei, Baia Sprie sau Gherla, fie la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Canalul era, practic, un loc de exterminare atât al intelectualilor, cât şi al partizanilor. Corneliu Coposu, Mircea Ionescu Quintus, Ilie Cioc şi Ovidiu Papadima sunt câţiva dintre cei care au reuşit să plece vii din acel loc teribil. Supravieţuitorii spun că la Canalul Dunăre-Marea Neagră deţinuţii mureau de extenuare în urma muncii cu sapa şi târnăcopul, iar după ce-şi dădeau sufletul, erau încărcaţi în basculante şi duşi în locuri unde gropile erau deja săpate. Acolo se punea pământ peste ei. Până şi Nicolae Ceauşescu a ordonat o anchetă asupra morţilor de la canal, ajungând la concluzia că pentru 1.300 de oameni nu există certificate de deces. Numărul real al victimelor canalului este necunoscut. Oficial există doar 656 de decese înregistrate cu certificat. Cei mai mulţi însă au fost îngropaţi în malurile canalului, în gropi neoficiale, neştiute de nimeni. Pe locul fostei colonii de la Galeşu, Asociaţia Deţinuţilor Politici din România a înălţat un monument în cinstea victimelor.

Citiți și:  Mircea Vulcănescu, interzis în Biserică: „Deşi au îmbrăţişat ortodoxismul, au activat şi s-au pus în slujba unor regimuri fasciste, antisemite şi xenofobe“

Fost comisar pe vremea regelui Mihai I, Ilie Cioc a devenit un membru al rezistenţei ideologice anticomuniste imediat după schimbarea regimului. Iar asta i-a adus 7 ani de detenţie, din care doi petrecuţi după gratii în Bucureşti şi 5 la muncă silnică, la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Ilie Cioc a fost turnat la Securitate de un cumnat care devenise informator al Securităţii şi care a încercat să-şi toarne chiar şi părinţii, numai că n-a avut ce să spună despre ei, fiindcă nu erau intelectuali şi nici nu făceau parte din rezistenţă! Ilie Cioc a fost arestat pentru că ar fi deţinut bunuri ilicite – un motiv pentru care comuniştii aruncau în închisoare pe oricine îi incomoda. I s-a imputat şi că asculta Radio Europa Liberă, post radiofonic interzis de comunişti, şi că promova apoi valorile occidentale şi ideile realizatorilor români ai postului respectiv, Monica Lovinescu şi Emil Georgescu. Ilie Cioc s-a născut pe 18 aprilie 1911 la Boiu, în judeţul Mureş, şi a murit pe 7 aprilie 1990, după ce a avut ocazia să fie martor la căderea comunismului în România. S-a bucurat de acel an de libertate, în care a putut povesti tuturor – inclusiv mie, un copil de 11 ani! – despre ororile regimului comunist, trădările din sânul familiei, chinurile îndurate şi modalităţile de a păstra viu spiritul, chiar dacă trupul era închis sau maltratat. Moartea prin atac cerebral în 1990 l-a împiedicat să se implice în politica postdecembristă, cum au făcut Corneliu Coposu sau Mircea Ionescu Quintus. Din povestirile lui, reţin că arestările se făceau noaptea, când oamenii Securităţii săreau gardul (nu băteau la poartă) pentru a intimida. Au întrebat: “Cine-i Cioc?” … “Eu”, a răspuns el cu demnitate. A fost luat chiar în acea seară, doar cu hainele de pe el, dus într-un loc necunoscut, dar nu în afara Capitalei, interogat, lovit şi înjurat. La vremea respectivă nu existau procese echitabile, iar oamenii puteau dispărea fără urmă peste noapte. După 2 ani, a fost dus la canal, unde a îndurat 5 ani de muncă silnică. După această experienţă, Ilie Cioc s-a schimbat fizic, dar spiritul i-a rămas viu. Învăţase pe pielea lui ce înseamnă ura comunistă, răutatea umană pură, trădarea apropiaţilor, obedienţa maselor faţă de pumnul care loveşte. Găsea în mine, un copil pe care l-a crescut până la vârsta de 11 ani, un confident. Îmi povestea zilnic ce făceau comuniştii cu intelectualii şi ce privilegiat sunt eu că voi putea beneficia de libertatea de a spune ce cred, de a vizita lumea sau de a-mi păstra demnitatea fără vărsare de sânge sau stâlcire de suflet. (Sursa: Libertatea.ro)

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile