Judecătoarea Adriana Stoicescu: Am început să scriu din disperare

Judecătoarea Adriana Stoicescu din Timiș, activă în cele mai importante momente pentru România, vorbește într-o postare pe Facebook despre demersul său de a scrie, punctând, printre altele: Am început să scriu din disperare, din neputință, din groaza de a vedea cum minciuna pune stăpânire peste noi.

Nu știu să fac prăjituri. Cred că pot învăța.
Nu știu să tricotez. Cred că pot învăța.
Nu știu să schiez. Nu cred că mă mai învață nimeni. Sunt matusalemică pentru societatea care, pe femeile singure, trecute de 45 de ani, le-ar vrea închise in buncăr, nefiind plăcute nici ochiului nici minții.

Cred, însă, că știu sa scriu, iar ceea ce scriu nu are nicio legătură cu jobul meu.
Cred că fiecare dintre noi are obligația morală de a împărtăși ce are mai bun și mai valoros, nu contează dacă e medic sau profesor, judecător sau polițist, academician sau țăran cu palmele înnegrite de pământ.
Îmi iubesc cu patimă profesia, îmi cunosc limitările și restricțiile și nu aș face niciodată nimic de natură a-mi prejudicia colegii sau de a știrbi prestigiul justitiei.
Cred în dreptul la liberă exprimare așa cum cred în dreptul de a nu fi de acord cu celălalt.
Gust ironia fină și îmi însușesc criticile, mai ales când vin de la Cațavencii…

Am fost facută, pe rând, idioată și proastă, vulgară și infractoare, nebună.
Nu pot să cobor atât de jos și să să le răspund celor care cred că pot să jignească și să umilească, să judece ce nu înțeleg și, mai ales, nu cunosc, știut fiind că oamenii văd in ceilalți ceea ce, de fapt, sunt ei.
Am început să scriu din disperare, din neputință, din groaza de a vedea cum minciuna pune stăpânire peste noi.
Am inceput să scriu luând apărarea unor procurori pe care nu îi cunoșteam. Azi, aceleași slugi supuse, dar vocale, ce își doresc cătușe în loc de dreptate, vor să îi execute pe cei care gândesc altfel sau vorbesc….
Am scris pentru că vreau să trăiesc într-o țară în care să nu domnească prostia.
În care mitocănia si nesimțirea nu sunt calități, iar legea este respectată.
În care oamenii au dreptul să gândească și să vorbească liber.

Uităm, se pare, prea des, că toate dictaturile au început cu pumnul în gură și domnia urii.
Scriu pentru că sunt convinsă de puterea cuvintelor și știu că vorbele potrivite pot schimba oameni și destine.
Nu știu dacă pot îndrepta ceva, dar cred că am dreptul să încerc.
Aș vrea să cred că am scris pentru mulți dintre voi, prieteni virtuali.
Pentru tânăra prea grăsuță pentru standardele imbecile ale unui lumi pline de strălucire si goală de conținut. Tipa cu aparat dentar, care preferă cărțile și pe care lumea o ia peste picior. Si să-i spun că va fi bine…
As vrea sa cred că am scris si pentru puștiul genial, slăbănog și cu coșuri, care se gândește cum să fugă mai repede dintr-o țară care îl vrea prost. Și să-i spun că el e speranța noastră.

Aș vrea să cred că am scris și pentru bănățenii mei, plecați departe, alungați de un regim idiot și criminal, în care copii si bătrâni împreună defilau, zâmbind fals, spre satisfacția nebună a unui gângav. Cei care jinduiesc în tăcere după o plimbare pe Corso. Cei cărora le e dor de gustul zupei dă găină și a plăcintei cu ludaie făcute de buna care, azi, e doar o amintire. De o răchie băută cu deda si uica, la umbra nucului din spatele casei.
Am scris pentru cei cărora le e dor de Timișoara mea, pe care eu o iubesc cu disperare și în gura mare…
Aș vrea să cred că am scris și pentru bătrânii singuri.
Cei aruncați în camera din spate, să nu deranjeze musafirii cu întrebările repetate și târșitul enervant al picioarelor.
Cei ”norocoși”, uitați într-un azil sclipitor de curat si aspetic, morgă pentru suflete moarte în trupuri încă vii.

Comori ale unei nații pline de întrebări, dar care caută răspunsurile în gura unor neaveniți plini de ifose și bani, spoială și vorbe mesteșugite, dar ridicole si pline de prostie infinită.
Am scris pentru că îmi iubesc al naibii de mult țara și pentru că știu că sunt mulți cei ca mine.
Pentru că vreau să fim demni.
Și cred că și judecătorii au voie sa își iubească țara, nu-i așa ?
Sper să « eșuez », înainte de marele final, într-o casă la sat.
Înconjurată de găini si lalele, cu o curte invadată de trandafiri cățărători.

Tolanită într-un balansoar ce scârțâie enervant, să tricotez, totuși, un fular colorat si inutil.
Și să scriu.
Să beau ceai englezesc ascultând Nat King Cole.
Și să scriu.
De ziua mea, vă doresc să nu vă mai urâți !
Să nu vă mai ponegriți !
Să nu vă mai înjurați !
Să citiți, ca să înțelegeți lumea !
Să citiți, ca să mișcați lumea !
Să învățați să ascultați fără a judeca!
Și, mai ales, să fiți demni și verticali, asumați și curajoși într-o lume ce vă vrea imbecili și supuși!, este mesajul magistratei.

Sursa: cotidianul.ro

Pentru cele mai importante ştiri ale zilei, transmise în timp real, daţi subscribe canalului noastru de Telegram (click aici)!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.