Adevărul despre două dintre cele mai celebre bătălii ale românilor. De ce s-a retras Mihai Viteazul la Călugăreni

Bătălia de la Rovine şi cea de la Călugăreni sunt două dintre cele mai celebre bătălii date de români contra turcilor. În jurul acestor evenimente militare deosebite pentru istoria românilor există încă controverse, cauzate şi de mistificarea naţionalistă din perioada comunistă.

Istoria românilor a fost una zbuciumată marcată de lupte pentru putere între partidele boiereşti, între pretendenţii la tron şi mai ales de luptele cu turcii, duşmanii tradiţionali ai valahilor şi moldovenilor în evul mediu.

Două dintre cele mai faimoase bătălii cu turcii au fost cele de la Rovine şi Călugăreni. Prima în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, la finele secolului al XV lea, iar cea de-a doua pe vremea lui Mihai Viteazul chiar în ultimii ani ai secolului al XVI lea.

În general, cele două bătălii sunt prezentate de istoriografia românească, inclusiv în manualele de istorie, ca două victorii strălucite şi decisive ale voievozilor români contra turcilor. Realitatea istorică este însă nuanţată. Fără îndoială au fost realizări militare deosebite ale domnitorilor români în faţa unei super-puteri a vremii, dar în ambele cazuri, deznodământul confruntărilor cu turcii a fost în defavoarea domnilor români, aceştia pierzând chiar tronul.

Măcelul din mlaştină

Prima bătălie importantă a valahilor cu turcii a avut loc la Rovine, în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. După 1389, noua forţă care se născuse în Anatolia, imperiul turc al osmanlâilor ameninţa presa tot mai tare în Balcani.

După 1390, armatele otomane au supus Ţaratul bulgăresc de Vidin şi atacă mai apoi Ţaratul lui Şişman. Nicopole, Târnovo, Silistra cad rând pe rând. Trupe uşoare de pradă ale otomanilor trec Dunărea şi fac ravagii şi în teritoriile Ţării Româneşti, conduse la aceea vreme de Mircea cel Bătrân. În anul 1394, domnitorul Ţării Româneşti, atacă, drept represalii, la sud de Dunăre, tabăra akingiiilor otomani de la Karînovasî.

Akingii sunt măcelăriţi. Totodată, Mircea intuind pericolul otoman trimite trupe în ajutorul ţarilor bulgari. În aceste condiţii, otomanii hotărăsc o expediţia la nord de Dunăre, împotriva domnitorului muntean. Armata otomană era condusă personal de faimosul sultan otoman Baiazid supranumit ”Fulgerul”.

În privinţa datei la care otomani au intrat în Ţara Românească şi s-au bătut cu muntenii, nu există încă un consens. Unii specialişti spun că Mircea s-a bătut cu turcii la Rovine, pe 19 octombrie 1394. Alţii, spun că de fapt lupta a avut loc în mai 1395. Sunt şi cei care bănuiesc că ar fi vorba de două bătălii diferite.

În orice caz, Baiazid a trecut Dunărea cu aproximativ 30.000 de oameni, pe Valea Cernei. Trupelor otomane li se alăturaseră contingente ale vasalilor sârbi. Mircea s-a decis să-l înfrunte pe Baiazid şi spun specialiştii a adunat în jur de 10.000 de oameni, majoritatea călăreţi şi arcaşi.

Cronicarul bizantin Chalconchondilos scria că Mircea cel Bătrân a început războiul de guerrilă imediat ce otomanii au păşit în Valahia. A stâns toate recoltele şi a trimis oamenii în munţi, pentru a înfometa trupele turceşti. În acelaşi timp, arcaşii munteni sau trupe de cavalerie uşoară, care atacau mai ales noaptea sau la loc strâmt, făceau prăpăd în rândurile otomanilor. Locul ales al bătăliei propriu-zis nu este cunoscut nici astăzi. I se spune Rovine, dar nu reprezenta un loc în sine ci mai mult descria condiţiile geografice ale unei locaţii. Rovina era un loc mlăştinos, sub forma unei căldări.

Cronicile otomane dau de înţeles că bătălia s-a dat pe undeva pe lângă Craiova. Altele, în zona râului Argel, probabil undeva la Făcai sau Balta Verde. În orice caz era un loc ales strategic pentru a încerca să fie anihilată superioritatea numerică a otomanilor, dar mai ales să facă imposibile manevrele temutei cavalerii turceşti.

Până la Rovine însă, au avut loc mai multe înfruntări de mai mică anvergură între trupele valahe şi cele otomane. În ciuda propagandei nationalist-comuniste, bătălia de la Rovine nu a fost o bătălie pe care voievodul muntean a câştigat-o la pas. Trupele otomane erau de temut. Iar cele munteneşti au fost la înălţime. Vlăguiţi de războiul de guerrilă şi de micile harţaguri cu cavaleria muntenească, turcii intră pe terenul mlăştinos, probabil din zona Făcăi, într-o zi friguroasă de octombrie.

Bătălia s-a transformat rapid într-un măcel cumplit, cu pierderi masive de ambele părţi. ”„Sultanul Baiazid, cucerind Nicopolul şi Silistra, a trecut în Ţara Românească. În această vreme beiul Ţării Româneşti era ghiaurul Mircea.

Mircea ghiaurul, aducând cu el oaste, a venit împotriva sultanului Baiazid, şi întâlnindu-se unul cu altul, s-a dat o mare bătălie, astfel încât atât din partea musulmanilor, cât şi din partea ghiaurilor mulţi au fost măcelăriţi; din amândouă părţile au murit mulţi oameni.”, preciza cronicarul otoman Orudj bin Adil. Mircea a apelat şi la tot soiul de capcane pentru a anihila cavalerie otomană.

A săpat şanţuri cu ţăruşi înfipţi, bine mascaţi. O parte a cavaleriei otomane a rămas blocată în aceste capcane ale morţii. Cei căzuţi de pe cai au fost măcelăriţi de un atac brutal al infanteriei munteneşti. Din cauza mlaştinei, trupele otomane se mişcau greu şi erau o pradă uşoară pentru arcaşii munteni care lansau salvă după salvă. Lupta corp la corp a adus avantajul trupelor munteneşti, la Rovine.

„Lănci nenumărate s-au frânt iar cerul nu se mai vedea de atâtea săgeţi”, se precizează într-o cronică bulgărească.

Însuşi Baiazid a fost cât pe ce să fie prins într-o încercurire după ce Mircea a atacat tabăra otomană în toiul nopţii. Era o victorie răsunătoare pentru voievodul muntean. Nu însă şi decisivă. Cu mari pierderi şi fără să poată face rost de alte trupe, Mircea devenise o pradă uşoară pentru turci.

Baiazid mai trimite un corp de armată, Mircea pierde însă această confruntare şi este nevoit să fugă peste munţi , la suzeranul său regele Sigismund de Luxemburg. Pe scurt, a rămas cu onoarea unei victorii de poveste împotriva turcilor dar în schimb şi-a pierdut tronul. În locul său a fost pus Vlad I Uzurpatorul. Mircea a reuşit să-şi recâştige tronul dar a sfârşit prin a plăti tribut turcilor pentru a-şi asigura liniştea domniei.

Gloria efemeră de la Călugăreni

O altă bătălie faimoasă contra turcilor a fost cea dată de Mihai Viteazul la Călugăreni, în vara anului 1595. Înfruntarea de la Călugăreni a venit în contextul revoltei anti-otomane iniţiată de Mihai Viteazul în 1594. Domnul muntean ucide creditorii şi atacă trupele otomane staţionate în capitala Principatului Valah.

În timpul iernii face ceea ce era de neconceput în aceea perioadă, mai ales din partea unui vasal al Porţii. Atacă cetăţile şi garnizoanele otomane din stângă şi din dreapta Dunării, făcând ravagii în rândurile otomanilor. Ba mai mult caută să se alieze şi cu transilvănenii pentru a scutura jugul otoman.

În anul 1595, Înalta Poart trimite trupe pentru represalii şi înlăturarea lui Mihai. Marele vizir Ferhat a plecat către Ţara Românească cu aproximativ 40.000 de oameni. Inclusiv istoricul P.P. Panaintescu respinge cifrele exagerate care ridicau la sute de mii de oameni contingenetele otomane. La Dunăre, trupele otomane, nemulţumite de neplata soldei se revoltă iar Ferhat este înlocuit cu Sinan Paşa, la comanda armatei. Otomanii încearcă să ridice un pod peste Dunăre dar sunt în permanenţă hărţuiţi de trupele lui Mihai.

”S-au adunat păgâni din toate părţile. Ei pe ceea, noi pe partea ceasta, şi nu facem nimic altceva, numai zi şi noapte ne batem la Dunăre cu duşmanul şi cel mult peste o săptămână sau două trebuie să dăm iar cu ei bătălia”, scria Mihai Viteazul, în iulie.

În cele din urmă Sinan reuşeşte să-şi treacă trupele peste Dunăre la Rahova-Prundu dar şi la Giurgiu. Fac joncţiunea şi se îndreaptă pentru a da bătălia decisivă. Mihai Viteazul se retrage la Călugăreni, o zonă mlăştinoasă pe râul Neajlov.

Trecerea peste râul mlăştinit se făcea pe un pod îngust. Dacă turcii aveau în jur de 40.000 de oameni, inclusiv temuţii ieniceri, Mihai avea, spune P.P. Panaintescu, cel mult 8000 de ani, plus 2000 de unguri ai lui Albert Kiraly. Unguri lui Kiraly refuză iniţial însă să intre în luptă.

Bătălia a început pe la 11 dimineaţa iar atacul impetuos al ienicerilor care străbat în viteză puntea, răzbeşte apărarea muntenească şi capturează 10 tunuri. Părea să se prefigureze o victorie uşoară pentru turci. Mihai Viteazul se retrage, se regrupează şi dă un atac puternic asupra ienicerilor. Nevoit de mersul luptei să intre în bătălia, Kiraly ordonă şi el atacul.

Turcii sunt prinşi ca într-un cleşte de ungurii lui Kiraly şi cavaleria lui Mihai Viteazul. Otomanii pierd avantajul şi sunt împinşi înapoi. Visele de victorie ale lui Sinan se spulberă imedat. Începe o cumplită bătălie corp la corp, iar muntenii şi ungurii îi răzbesc pe turci, prin mlaştină. ”Iar boiarii şi căpitanii pe capete năvăliră asupra turcilor de-i tăia şi-i necară în tină”, se arată în cronicile vremii.

Mihai Viteazul însuşi crapă capul, cu barda unui paşă şi îl obligă pe însăşi Sinan Paşa să fugă pentru a-şi scăpa viaţa. Bătrânul comandant otoman cade în mlaştină şi este salvat în ultima clipă de un veteran din Rumelia. Steagul cel verde al otomanilor cade în mâinile muntenilor. Cronicarul turc,Naima, vede această etapă a bătăliei de la Călugăreni ca o ”întâmplare dezastruoasă”. Mihai a câştigat prima zi de luptă. Peste noapte depozitul de pulbere al otomanilor explodează din cauza unei neglijenţe.

Ar fi fost un avantaj pe care Mihai putea să-l exploateze. Dar, ca şi în cazul lui Mircea, la Rovine, domnul muntean îşi vlăguise puţinele trupe în prima parte a bătăliei. Avea deasemenea multe pierderi. De cealaltă parte otomanii nici măcar nu-şi aruncaseră în luptă toate efectivele, trupe proaspete urmând să intre în luptă. Fără să mai poată face faţă bătăliei, mai ales din punct de vedere numeric, Mihai se retrage şi fuge către Transilvania.

„Turcii erau încă în număr şi nu băgaseră în luptă toate trupele lor, oştenii lui Mihai erau obosiţi şi nu ar fi putut suţine o nouă ciocnire. Domnul se retrage întâi la Copăceni pe Argeş, apoi la Bucureşti, la Târgovişte, şi în cele din urmă la Stoeneşti, în munţi, pe Dâmboviţa, lângă pasul Branului”, scria P.P. Panaitescu în ”Mihai Viteazul”.

Sinan Paşa îşi dă seama abia după două zile de retragerea românilor. Ocupă Bucureştiul, Târgoviştea şi transformă bisericile în moscei. Abia cu ajutorul principelui Transilvaniei, Sigismund de Bathory, venit în fruntea unei armata cruciate, Mihai reuşeşte să-i faci pe turci să se retragă la sud de Dunăre.