Viermele

tigani

Când prima amendă i-a fost strecurată pe sub uşa de la intrare – cutia poştală îi fusese furată cu mult timp în urmă şi transformată de Dragobeta în urnă, adică loc de veci pentru bunică-sa – Iulică o citi mirat, apoi începu să se scarpine în cap. Conform scrisorii primite se făcea vinovat de faptul că zilele trecute ar fi circulat fără bilet pe un traseu de troleu. Se aşeză o clipă în pat pentru a căuta să-şi explice ce i se întâmplă. Nu prea avea cum să fie vorba de el, se gândea Iulică, pentru că el făcea de fiecare dată pe jos drumul până la hale, iar cu transportul în comun nu se deplasa pentru că nu dorea să plătească bilet pentru două staţii; iar fără bilet nici prin minte nu-i trecea să meargă. Îi era teamă, o teamă sâcâitoare şi arzătoare, că o să fie prins şi că o să trebuiască să achite o penalizare usturătoare. Motiv pentru care vecinii săi, şi-n special Armeon, obişnuiau să-şi mai bată din când în când joc de el, legându-l de compostor.

– Bă – îşi zise Iulică înspăimântat, într-un moment de maximă luciditate – să mor împuşcat, dacă ştiam că ăştia te prind şi când nu mergi; atunci mai bine mergeam, frate.

Îngrozit de faptul că nici nu fusese nevoit să greşească pentru ca frica să i se adeverească, începu să parcurgă de la cap la coadă toate foile primite şi când văzu că procesul verbal are la semnătură un soi de mâzgălitură ce semăna mai degrabă cu o literă multiplicată, ajunse la concluzia că învinuirea ce-i fusese adusă nu are cum să fie adevărată. Bănuind că-i vorba de o încurcătură oarecare şi că amenda nu-i era adresată, o puse înapoi în plic, puse plicul pe masă şi aşteptă apoi ca lucrurile să se rezolve de la sine. Însă, după doar trei săptămâni, primi o altă scrisoare întru-totul asemănătoare, peste două săptămâni încă una şi tot aşa, de ajunse în doi ani şi jumătate să umple pe deplin o dormeză de calitate şi trei sferturi dintr-un scrin. Cele mai multe erau avertizări, somaţii şi ameninţări, însă la acestea se adăugau şi tot soiul de amenzi care de care mai bizare, unele bazate pe fapte reprobabile săvârşite de el prin alte oraşe, oraşe în care nu fusese niciodată. Panicat la început, Iulică ajunse de la a privi cu teamă şi îngrijorare întreaga situaţie, să fie bucuros că-l bagă şi pe el cineva în seamă. Ba mai mult, observă că toate aceste scrisori îi pot fi, în fond, folositoare. Şi asta după ce o vară întreagă îşi satisfăcuse cu ele nevoia zilnică de hârtie igienică. Nemulţumit totuşi că-i prea aspră şi că s-a ales din această cauză cu iritaţie supărătoare, Iulică le-a scris şi el poliţiştilor o scrisoare prin care îi rugă să folosească o hârtie ceva mai fină şi mai frumos împachetată. Şi dacă se poate să fie şi parfumată.
După o îndelungată şi încrâncenată corespondenţă în care oamenii legii ajunseseră să-i agaţe de clanţă invitaţii în instanţă iar Iulică să-i ameninţe că-i dă în judecată pentru situaţia creată, cel din urmă, dorind să scape de griji, începu să mai achite din amenzi. Iar lucrurile păreau că se mai calmează, cel puţin până într-o bună zi; când doi români îmbrăcaţi la patru ace s-au proptit în uşa sa de parcă ar fi încercat s-o deschidă cu forţa. De la ei Iulică a aflat că în ultima vreme s-a tot împrumutat ba de la o bancă, ba de la o alta, fără să intenţioneze să mai şi plătească; motiv pentru care cei doi indivizi fuseseră trimişi să recupereze paguba şi să-i pună sechestru pe avere. Însă Iulică nu s-a neliniştit, ştia prea bine că nu posedă mai nimic. Apartamentul în care locuia nu-i aparţinea, om integru nu era, aşa că de muncit muncea la negru; iar în afară de hainele de pe el, alte lucruri nu mai deţinea de fel.

– Aşa că puteţi să puneţi sechestru pe ce vreţi. N-am nimic, sunt falit, bă, falit! Strigă el, întorcându-şi în acest timp buzunarele pe dos şi adoptând un zâmbet duios.

Cum pe scara de bloc se strânseseră mai mulţi ţigani, nehotărâţi dacă să-l apere sau să tabere pe el, recuperatorii plecară cu buza umflată, promiţând însă că or să revină altădată.
Înglodat până la gât în datorii pe care nici măcar nu-şi amintea să le fi făcut, Iulică se străduia pe cât putea să nu-şi piardă speranţa. Însă, chiar şi fără aceste probleme, banii pe care îi câştiga tranşând carne în hale de abia dacă îi mai ajungeau lui şi familiei sale. Cei patru copii îi cereau în permanenţă de mâncare, iar Mirinda, când nu umbla cu altcineva, îl iscodea să afle ce făcuse cu toţi acei bani împrumutaţi, chiar dacă săracul om se chinuise să-i explice că şi de această dată e vorba tot de o încurcătură. De la dramatică situaţia deveni disperată în momentul în care alte două maimuţe întunecate la chip şi aşijderea la fire i s-au sprijinit de uşă şi au început să bată frenetic în ea cu pumnii şi picioarele. Iulică deschise şi privindu-i mirat le zise:

Citiți și:  Poliţişti tăiati cu coasa de tigani | VIDEO SOCANT

– Mai uşor, că-mi treziţi copiii. Da’ ce doriţi?
– Am venit să văd ce-mi face rinichiul, îi spuse cea mai pricăjită dintre namile.
– Ce rinichi? Întrebă românul buimăcit.
– Ăla de-l vinzi, cumnate.
– Vând şi rinichi câteodată, dar de obicei doar carne. Însă căutaţi-mă mâine în hale, că de adus nu aduc acasă pentru că nu mă lasă.
– Te crezi şmecher, mă? Spuse cealaltă namilă, care până atunci stătuse tăcută, scobindu-se printre dinţi cu unghia degetului mijlociu de la mâna stângă. Noi de ăsta de aici vorbim, continuă să zică namila şi scoase un cuţit din buzunar şi-i mângâie cu el lui Iulică burta.
– Bă, făcu acesta speriat, ai grijă cu ăsta, bă.
Şi în timp ce una dintre matahale îl bărbierea pe abdomen, cealaltă îi intră în casă şi se orientă spre bucătărie, deschise frigiderul, apoi urlă nervoasă:
– Suc acidulat? Bere? Aşa ne-am înţeles noi, frate? Gata, mai scădem o mie de parai.
– Ce să ne înţelegem, măi omule, mă, că eu n-am înţeles nimic. Cine sunteţi voi şi ce căutaţi la mine în casă? începu să se smiorcăie Iulică.
– Lasă gargara, îl sfătui namila, ţi-am dat banii pe el, acum e al nostru.
– Ce să fie, mă, al vostru? Ce bani mi-aţi dai voi mie, mă?
– Tu vrei să te băgăm în portbagaj şi să te ducem în pădure, ca să-ţi aminteşti? Bă, ai dat anunţ pe internet că-ţi vinzi rinichiul, noi ţi-am dat jumate din sumă, aşa că nu face pe prostul cu noi, că nu-ţi merge. Ori ni-l dai de bunăvoie, ori ţi-l luăm cu forţa. Bagă bine la dovleac că operaţia e joi. De dimineaţă, la prima oră, o să te aştepte o maşină neagră în faţa blocului. Nu cobori, urcăm noi la tine, da’ dacă ne pui să urcăm patru etaje, să ştii că îţi tăiem şi-o ureche.

tigan1-300x214

Şi fără alte explicaţii, cele două namile coborâră în grabă scările şi se pierdură printre cartoforii de afară. Iulică rămase tremurând o vreme în faţa uşii, apoi o închise; o încuie şi se duse în baie, singurul loc în care putea gândi nederanjat. Situaţia era gravă, iar de această dată nu mai avea scăpare. Dacă pe recuperatori îi mai putea duce cu vorba, cu ţigani ştia că nu are nicio şansă să o scoată la capăt. Gândi la rece toate câte i s-au întâmplat şi conchise că este, fără îndoială, cel mai ghinionist şi nefericit om din câţi au existat vreodată pe planeta asta. Aşa că hotărî să se sinucidă. Mirinda îl imploră să renunţe la ideea sa, prietenii îl îndemnau şi ei la cumpătare; însă Iulică târa după el câte era ziua de lungă, funia.

– Bă, nebune, bă, gândeşte-te că-ţi nenoroceşti familia! Îi spuse Florin disperat şi trezit brusc din năuceala datorată ierburilor uscate pe care le fuma încercând din răsputeri să-l determine să se răzgândească. Nu din iubire, ci de teamă că dacă moare, Mirinda o să apeleze la el, iar când el o să refuze, aceasta avea să-şi ducă la bun sfârşit ameninţările şi să-l oblige pe cale legală să-şi îngrijească plozii, demonstrând printr-un test de paternitate că toţi cei patru copii îi aparţineau.
– Lasă, bă, că tu nu ştii cât de descurcăreaţă e Mirinda. Dacă a putut ea să-mi facă doi copii deşi nu ne-am mai culcat împreună de trei ani, o să reuşească să aibă grijă şi de ei.

Văzând că n-are şanse de izbândă, Florin l-a chemat pe Armeon, promiţându-i zece lei dacă o să reuşească să-i bage lui Iulică minţile în cap. Ţiganul încercă, ameninţându-l că o să fie schingiuit necontenit în iad, pentru că sinuciderea este singurul păcat fără de iertare; speriindu-l aşa de tare încât, strângând funia la piept, Iulică mai avea puţin şi izbucnea în plâns. Dar chiar în momentul acela îi sări în apărare Corcodel:

Citiți și:  Trambulină pentru un interlop mărunt: cine este barbugiul fără cazier care l-a ucis pe şeful clanului Duduianu, Emi Pian

– Nu te lua fraiere după prostul ăsta! Armeon are ură pe lume că i-a spart mai demult cineva păpuşa gonflabilă; şi de asta îţi zice de iad, diavoli şi pucioase. Dar astea nu sunt decât la creştini, la alţii nu-i aşa. La alţii e altceva. Hai cu mine să-ţi explic.

De când îl părăsise nevasta, Corcodel se gândea tot timpul la Mirinda, iar când aceasta i-a mărturisit că toţi cei patru copii îi aparţin; ţiganul mai, mai să leşine de bucurie. Aşa că îl luă deoparte pe Iulică şi începură să discute. După ce vorbiră câteva minute bune, Corcodel, crezând că l-a convins, concluzionă:

– Deci ai înţeles ce trebuie să faci pentru a te integra în absolut? Dai pe gât un pahar de urină, apoi te arunci de pe bloc şi te faci una cu universu’.
Şi cum băutul urinei nu-l atrăgea de niciun fel, Iulică îl întrebă:
– Altă cale nu există?
– Ar mai fi una, îi zise Corcodel după ce se gândi niţel, da’ la asta nu garantez că o să reuşeşti, pentru că nu-i pentru oricine. Dacă te închini la grasu’ ăla de am uitat cum îl cheamă şi te împaci cu tine şi cu lumea înainte să-ţi iei zilele, te lasă să te reîncarnezi.
– Cum e asta cu reîncarnarea?
– Nu ştiu eu sigur cum se face, dar am văzut la televizor că dacă te dai de partea ăstuia de ţi-am povestit eu acum, după ce mori te trimite înapoi, adică te mai naşti o dată. Da’ e tot aşa, dacă ai făcut rău la oameni te reîncarnezi în ceva naşpa; o găină sau un vierme, da’ dacă eşti bun şi deştept atunci te reîncarnezi în ceva tare de tot.
– În ce? ciuli celălalt urechile şi beli ochii, aşteptând plin de speranţă, cu sufletul la gură, răspunsul lui Corcodel.
– În ţigan, frate.

Încântat de cele auzite, Iulică se duse ţintă la sala lui Istronom pentru a intra pe internet şi a afla cât mai multe amănunte legate de această reîncarnare. Răsfoi în disperare o multitudine de pagini virtuale până ce găsi, în sfârşit, ce-l interesa. Notă pe nişte foi toate ideile esenţiale şi odată întors acasă, le puse în practică. Desenă cercuri cu făină pe podea, îşi luă gândul de la mâncare şi cât era ziua de lungă medita la cele spirituale. Mirinda era prea preocupată să caute banii din împrumutul de la bancă pentru a băga de seamă ce preocupări puseseră stăpânire pe soţul ei. Doar Florin mai încercă să-l determine să se răzgândească, însă decizia prietenului său era de nestrămutat. După ce s-a împăcat într-o asemenea măsura că lumea că nu-l mai interesa nimic, Iulică era pregătit să se reîncarneze. Şi pentru a fi pe deplin convins că totul nu fusese o glumă, aşteptă până în dimineaţa zilei de joi pentru a-şi duce planul la îndeplinire. După ce-şi petrecu toată noaptea meditând, cum se iviră zorile, chiar în momentul în care încolţea în el speranţa, de afară se auzi claxonul maşinii care-l aştepta. Fără să mai stea pe gânduri, Iulică îşi luă avânt şi se aruncă pe fereastră, imaginându-şi în timp ce zbura ce fericit va fi în momentul în care se va reîncarna. În clipa următoare se auzi un ţipăt înspăimântat, apoi o izbitură puternică. În câteva minute curtea blocului se umplu de ţigani îmbrăcaţi doar în chiloţi, peste un sfert de oră se făcură auzite sirenele ambulanţei, peste fix un ceas nişte poliţişti începură să deseneze pe asfalt, iar peste două luni, când nici nu se refăcuse bine, Iulică fu condamnat la cinci ani de închisoare pentru omor din culpă. Pentru că în loc să cadă pe bordură, aşa cum plănuise, picase peste namila aceea mai sfrijită, făcând-o chiseliţă şi trimiţând-o, probabil, să se reîncarneze în altceva. De pildă într-un vierme.

Alexandru Ioan Despina – Ziarul Zidul

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile