Uragan asupra Europei. Unde-au dispărut refugiații?

De când a început pandemia în Europa, tot ceea ce ni s-a mai arătat în media au fost doar străzi pustii, delfini fericiți în canalele Veneției, oameni în balcoane cântând, copii desenând curcubeie și vedete îndemnând „Stai în casă, dacă îți pasă!”, ca unică soluție salvatoare din prăpăd.

În acest context, îmi permit să mă întreb cu privire la un aspect pe care nu l-am găsit nicăieri abordat în mod public și nici chiar „pe la colțuri”.

Am destule vizite minunate în Franța, din 2004 și până în 2018.

Încă din 2005 (iar în 2018, situația era din ce în ce mai gravă), în Marsilia nu puteai ieși decât între anumite ore, în grup organizat și pe trasee foarte bine delimitate. În acest oraș erau cartiere întregi în care poliția intra doar cu mașina blindată și pistoalele automate în mână, fără să îndrăznească să facă o razie pe jos din cauza magrebienilor și migranților sirieni. În Toulouse, un oraș superb, cum ieșeai din zona turistică, riscai să îți cadă o chiuvetă în cap, aruncată de la etaj.

În 2018, când am fost ultima dată plecată în Normadia, am văzut diverse situații. În Ouistreham (una din zonele debarcării aliaților, în iunie 1944, o comună foarte elegantă prin arhitectură și localnici) dormeau pe jos, în rondurile cu flori, zeci de migranți. La bancă, dacă aveai nevoie să mergi, era nevoie de programare strictă și dacă nu erai în fața ușilor în secunda în care se deschideau, mai prindeai programare peste o lună. Valoarea caselor scăzuse de la câteva sute de mii de euro, la câteva zeci de mii, localnicii ajungând, aproape disperați, să vândă. În Calais, situația era asemănătoare.

Marea Britanie prefera să plătească milioane de euro Franței doar să nu dea drumul feriboturilor cu migranți. În cazul în care aceștia mai scăpau, amenzile plătite de Franța erau copleșitoare.

În Cabourg (o stațiune balneară superbă – loc preferat de Marcel Proust – în mare vogă din perioada Belle Epoque și până între cele două războaie mondiale), migranții intrau în mare îmbrăcați, își făceau nevoile în văzul tuturor, apoi se spălau și își schimbau hainele public.

Acestea sunt doar câteva exemple. Nu povestesc despre Paris și taberele de la periferie, văzute din tren spre Versailles. Nu povestesc despre jandarmii omorâți cu bestialitate în diverse regiuni.

Sufocarea francezilor, în 2018, era aproape de apogeu, de aceea și revoltele din 2019. Niciunul dintre migranți nu dorea angajarea. Cine e prost să muncească pe 1.200 de euro când poate sta pe 800, plus toate beneficiile și reducerile de taxe și impozite acordate celor cu mulți copii?

În Germania, nebunia cu migranții băgați cu forța pe gâtul populației era, de asemenea, ajunsă spre paroxism (violuri, crime pe care autoritățile nu aveau voie să le investigheze în cazul în care agresorul era migrant sau dintre cei proaspăt făcuți cetățeni).

În Suedia, familii întregi asasinate de către cei pe care îi primiseră în gazdă.

După cum se vede, contextul politicii mondiale fiind unul aberant în corectitudinea politică, problemele în Europa au devenit grave și aproape de război civil. Autoritățile au ajuns să fie acuzate că nu își protejează poporul, autorități care prin vocea onor doamnei Cancelar deschiseseră porțile larg pentru orice fugar. Acesta fiind contextul, marile puteri nu puteau recunoaște și închide o situație decât punându-se împotriva a tocmai ceea ce susținuseră până atunci, și mai susțin în mod public, încă.

Acestea fiind doar câteva aspecte din viața reală, neturistică, ne putem întreba dacă nu cumva toată această pandemie a fost folosită de marii lideri pentru a stopa migrația, a trimite clanurile de infractori pe la casele lor și a limita expunerea propriilor cetățeni la agresiunile neamurilor invadatoare. Cum se face că fix în momentul în care Marea Britanie vaccina intensiv a apărut noua tulpină a virusului, închizându-se Pasul Calais, despre a cărui situație am povestit mai sus?

Din martie 2020, în nicio postare, în niciun reportaj nu am mai văzut picior de cerșetor sau migrant prin orașele Europei, doar străzi goale, curate, pustiu… […] Dar nu cumva tot acest joc de închidem – deschidem este făcut pentru a menține o situație (lockdown-ul), pentru a rezolva o alta, mult mai gravă și mai spinoasă, dar pe care de comun acord ne prefacem cu toții că nu există?

Eu doar mă întreb…

Autor: Smărăndița Păcuraru