Una scurtă despre neamuri

Despre neamuri am mai scris. Am mai scris şi despre faptul că, în afară de maică-mea, frate-miu şi câteva surori de-ale maică-mii (Lila şi Rodica, plus verii aferenţi), restul neamurilor sunt ca şi inexistente pentru mine. Sincer, mai degrabă aş ajuta un străin decât pe „rudele” alea. Serios, mai degrabă aş da unui boschetar cinci lei chiar dacă ştiu că-i bea decât să le dau ălora.

La Lila, chiar dacă ne-am vazut noi mai rar (de două ori în ultimii 15 ani), tot timpul m-am simţit ca acasă. Când am ajuns, în turul ţării din 2011, la Galaţi, m-a primit cu braţele deschise şi fără tam-tam. Când am ajuns la ea acasă, după vreo 10 ani de când nu ne mai văzuserăm, s-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Ţi-e foame?”. Fără dulcegării, fără sărit în sus şi pupat excesiv. Ia şi mănâncă şi hai să stăm la poveşti că nu ne-am mai văzut de mult.

La fel cu Rodica. Ne vedem la doi-trei ani şi stăm la poveşti de parcă nu ne-am mai văzut de ieri. Şi da, ţin la rudele astea. Ţin la ele pentru că-s sincere cu mine. Nu mă pupă şi nu mă ridică în slăvi sau mă mint de cât de dor le-a fost de mine în condiţiile în care suntem prieteni pe Facebook de ani de zile, ne avem numerele de telefon şi, cu toate acestea, nu ne sunăm şi nu ne conversăm.

Dar mă enervează neamurile care, după ce-ţi uită numele ani în şir, te pupă în cur când au nevoie de tine. Şi apoi, imediat după ce le-ai rezolvat problema, uită de tine. De exemplu, nişte neamuri d-ale mele (de sânge şi nu îndepărtate) s-au mutat în Italia. După câţiva ani, în stilul românesc, s-au întors în ţară pentru a-ţi rezolva nişte probleme medicale. Mno, în Italia-s pe bani, în România-i moca.

Şi, pentru că tot au venit, hai la noi acasă, normal. Pentru că-s neamuri şi pentru că d-aia au venit, hai să dăm telefoane, să le ajutăm cu doctori şi să le rezolvăm problemele medicale repede. Să se poată întoarce sărmanii înapoi la muncă în Italia. Drept mulţumire, după ce s-a rezolvat problema, au început cu dumele clasice:

„Când veniţi în Italia, dacă nu veniţi să staţi la noi ne supărăm!”

După două săptămâni mi-a venit mie o idee şi, împreună cu doi prieteni şi prostiţi de un gigel, am zis să mergem în Italia pentru că găsisem o treabă „sigură” şi urma să ne căpătuim. Loc de muncă garantat, masă, casă, tot tacâmul, bani de nu mai ştiam ce să facem cu ei… Atât că a fost ţeapă. Eram tânăr, credul, asta este. Am ajuns în Italia şi m-am trezit, împreună cu ceilalţi doi, că suntem ai nimănui.

Şi atunci mi-am adus aminte de neamurile alea. Am pus mâna pe un telefon public şi le-am sunat. Le-am zis că-s în căcat şi că am nevoie de un loc în care să dorm până a doua zi dimineaţă când pleacă microbuzul înapoi în România.

„Ăăăăăă… Păi acum nu prea se poate… Ştii, e nasol acum, ne-ai prins într-o perioadă proastă…”

Am închis telefonul şi m-am culcat unde am găsit. Da, ăla de sub săgeată sunt eu, peste drum de Tiburtina în 2003.

seb

Puteam să dorm pe jos în casa unor neamuri? Da, puteam. Atât că nu s-a putut. Pentru c-am venit într-un moment „nepotrivit”. Nu ştiu ce înseamnă moment nepotrivit, nu ştiu ce înseamnă să nu poţi găzdui peste noapte un prieten/neam aflat în căcat. Eu nu ştiu din astea. Dar învăţ.

Dormind pe un carton într-o gară din altă ţară am învăţat ce înseamnă neamurile. Am învăţat ce înseamnă prietenii. Atunci, şi nu numai atunci, am învăţat. Am învăţat şi continui să învăţ. Şi ţin minte. Ştiu cine m-a ajutat, ştiu cine s-a comportat frumos cu mine atunci când eram jos şi cine mi-a dat un sut în cur.

D-aia neamurile mele, chiar dacă-s numeroase teoretic, pentru mine înseamnă doar câteva persoane. – Articol de Sebastian Bargau

Urmăriți acest site pe Telegram și pe Google News

Susține Nationalisti.ro printr-o donație

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *