ȚINEȚI COPIII DEPARTE!

Când am văzut prima pictură cu George Floyd cu mari aripi de înger, am presupus că este o satiră la adresa canonizării sale – eficientă, dar fără prea mult bun gust. Totuși, la puțin timp după, mi-am dat seama că pictura nu avea nicio intenție ironică: imaginea picturii din ziar includea un om care se prosterna în fața ei, iar explicația foto ne spunea că omul acela făcea un „pelerinaj”. Se pare că Sf. Petru nu mai face față la porțile raiului și are nevoie de bodyguarzi, raiul devenind între timp un fel de club de noapte.

George Floyd nu a fost un sfânt, în fapt a fost un om rău și faptul de a fi fost ucis de un polițist agresiv nu schimbă viața unui om din bună în rea. A avut multe condamnări – condamnări pentru infracțiuni, nu pentru politică – și cel puțin una dintre faptele sale dovedea o răutate înrădăcinată. Împreună cu alți cinci bărbați, a spart casa unei femei însărcinate, i-a pus pistolul la cap în timp ce tovarășii săi au devastat locuința căutând droguri și bani. Acesta nu este genul de infracțiune care survine când cedezi ispitei de-o clipă. A fost premeditată și planificată, chiar dacă nu a trădat prea multă inteligență și nici nu a fost încununată de succes.

George Floyd nu era cineva care să se prindă repede. Avea mai multe condamnări pentru posesia și vânzarea de droguri, iar când s-a mutat la Minneapolis, chipurile pentru a întoarce o nouă foaie în viața sa, încă mai consuma droguri iar o filmare îl arată în timp ce se debarasa de un pachet de droguri, în momentul arestării.

Nu că asta l-ar scoate nevinovat pe polițistul Derek Chauvin și nicio persoană decentă nu ar sugera așa ceva. Dar sanctificarea caraghioasă a lui George Floyd ne îndeamnă în mod firesc să analizăm caracterul său, fiind un simptom al tendinței noastre moderne de a face din victime martiri și sfinți. Dar victimele nu trebuie să fie martiri și sfinți pentru a fi victime, iar George Floyd cu siguranță nu a murit pentru vreo cauză.

După cum se întâmplă adesea, sentimentalismul este doar la un pas distanță de barbarie. Canonizarea lui George Floyd sugerează că tipul de caracter al unui ucigaș este într-o anumită măsură un criteriu pentru seriozitatea crimei, când în fapt ceea ce este greșit într-o crimă este crima. Chiar și uciderea unui om foarte rău este o crimă, iar dacă Derek Chauvin ar fi ucis în închisoare de ceilalți deținuți, aceasta ar fi în continuare tot o crimă. În sufletul nostru putem regreta crima unui om bun mai mult decât cea a unui om rău, dar legea nu poate ține cont de asemenea deosebiri. Orice altă atitudine ar justifica sau ar scuza crima.

Un al exemplu al legăturii dintre sentimentalism și barbarie a fost folosirea copiilor foarte mici la proteste. Există filmări cu două fetițe de nouă și, respectiv, șapte ani, una ținând un discurs la o adunare, iar cealaltă mărșăluind la demonstrație, figura ei drăguță contorsionată de ură, urlând o lozincă oribilă „fără dreptate, fără pace” (o justificare a priori a jafurilor ce vor urma, sau chiar mai rău) și făcând gesturi agresive.
În mod limpede, fetițele au fost puse să facă asta de părinții lor. Dacă s-ar fi născut în Germania nazistă, ar fi alergat la Fuhrer ca să-i ofere flori. Și nu există nicio îndoială că părinții acestor copile, mândri de îndrepățirea lor morală, vor continua să le îndoctrineze până când vor deveni clonele lor mentale, cu credința că furia decerebrată și resentimentul sunt manifestarea unui spirit generos.

Micuțele fete, deși au fost făcute să arate foarte respingător, nu sunt bineînțeles vinovate. Dar ce fel de sentimentalism insondabil este acela care crede că o cauza se justifică sau este întărită de folosirea unor copiii de nouă și șapte ani? Nu contează ce repetă copiii, oricât de oribil ar fi, ci faptul că ei repetă, că au fost transformați în niște instrumente.
Poate și mai înspăimântător decât spectacolului micuțelor erau comentariile pe care le stârneau, cel puțin comentariile pe care le-am putut vedea pe siteurile de internet care pretindeau că fetițele au devenit „icoane”, adică modele sanctificate și bune de urmat. Toate comentariile pe care le-am văzut aparțineau unor oameni care spuneau că au fost mișcați de fetițe, și că în cel mai rău caz ele arată cât de rău este rasismul din America iar ele, micuțele, reprezintă zorii unui viitor mai bun și mai luminos.

Inutil să mai spunem dar nu știm niciodată în ce măsură oamenii pică de acord asupra comentariilor de pe internet. Însă chiar și așa, faptul că un număr substanțial de oameni, probabil cu o educație peste medie, nu pot sesiza evidența – și anume că fetele au fost manipulate până la limita abuzului – de părinți sau de altcineva mi se pare alarmant. Mi-a adus aminte de Coreea de Nord, o țară pe care am vizitat-o odată, și în care copiii erau forțați până la epuizare să ia parte la ceremonii kitsch prin care răul era sărbătorit. Încă nu am ajuns acolo dar bănuiesc că sunt destui monomaniaci care nu ar fi deranjați dacă s-ar întâmpla asta, cu condiția ca ideile lor (fiind indubitabil corecte din punct de vedere moral) să fie impuse.

În anul 1952, istoricul J.L. Talmon a scris o carte intitulată „The Origins of Totalitarian Democracy” și putem vedea primul stadiu al unei astfel de democrații în evenimentele recente. Conceptul nu este o contradicție în termeni așa cum s-ar părea, deoarece este destul de clar că un număr important de oameni, majoritatea educați, nu ar avea nicio obiecție la apariția unei dictaturi care să pună în practică propria lor virtute, în numele Poporului.
Împotriva acestei tendințe, eu vin cu propunerea modestă de a scoate în afara legii folosirea copiilor sub vârsta de 15 ani la demonstrații politice sau proteste, iar încălcarea acestei legi ar trebui clasificată ca un abuz al minorilor. sursa: ContraMundum

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

loading...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

https://barikada.ro/