Tibi Ușeriu, la revenirea de la Yukon Arctic: „Mie cel mai tare curs de supraviețuire mi l-a administrat bunicul, pe Dosu’ Zâmbroaiei”

Tibi Ușeriu nu mai are nevoie de nicio prezentare. Este singurul om din lume care a câștigat de trei ori cel mai dur maraton, Arctic Ultra 6633. De anul trecut, s-a apucat de Yukon Ultra, altă cursă nebună, în apropierea Cercului Polar.

I-am luat primul interviu după ce s-a întors. Am aflat că citește Seneca și ar ieși la o bere cu Traian Vuia. Și că sfârșitul maratoanelor înghețate nu-i aici.

– Tibi, arăți destul de rozaliu, să înțeleg că ai supraviețuit…

– Supraviețuit, dară, cum altfel? Sunt fericit că, de data asta, n-am făcut deplasarea degeaba.

– Cum a fost noua cursă Yukon Ultra?

– Frumoasă, adevărată. La un moment dat, aveam senzația că lupt cu un monstru. A fost o cursă grea, cu multe probleme, care s-au aliniat frumos și mi s-au livrat ba pe rând, ba deodată.

Dar a fost și extrem de interesant, fiindcă tot ținutul Yukon e de-o frumusețe și de-o puritate de parcă ai fi undeva la începuturile lumii, când totul era nou nouț.

E genul de loc la care visezi să te întorci. Adică eu, cel puțin. Dacă nu ești prieten cu frigul, nu prea ai ce căuta acolo în zăpadă de un metru printre munți, păduri nesfârșite (și nedefrișate) râuri pline de somoni și lacuri imense (fără pet-uri).

De fapt, zona asta conține una cele mai mari rezerve de apă potabilă a lumii. E un vis pentru amatorii de drumeții, vânătoare, caiace sau fotografii de peisaj.

– Montane Yukon Arctic Ultra este o competiție de tradiție, cu sănii trase de câini, dar și de oameni, tot pachetul.

Acest ultramaraton are o tradiție de 19 ani. La cursa lungă de 300 de mile se înscriu, totuși, puțini. Nu are loc pe drum, pe drept, decât atunci când mergi peste lacuri, unde nu prea vrei să umbli, fiindcă te mătură vântul, nu ai nici repere, nici lemne de foc. Cam tot traseul e pe poteci, păduri, pustietăți nesfârșite.

Sătucele-s mici și risipite pe la mama zmăului și în general, se ocupă de ferme eco, genul cu vaci fericite, bio.

Adică să ne imaginăm o suprafață cât două Românii și jumătate lipite, locuită de 36 de mii de locuitori, cam cât are Dejul. Urși sunt cam tot atâția, unul pe cap de locuitor. Ca norocul, acum erau la hibernat. Nu și lupii, râșii…

Printre urși cică este o specie mai nouă, care urmărește și vânează oameni. Din cauza asta, cam toată lumea are la purtător niște pușcoace cu gaz iritant, fiindcă urșii sunt specie protejată, n-ai voie să-i omori. Poți primi permis să împuști elani, ciute, bizoni, vulpi, coioți, dar nu urși.

– Clima, noaptea polară? Seamănă cu ce știai?

– Seamănă. Clima e aspră, depresivă, vitregă, cu iarnă lungă și o vară care nici că începe bine, că se și gată. Pe la jumătatea lui august, temperaturile deja sunt negative. Noaptea polară te cam face la cap. Acum, de exemplu, se întuneca imediat după ora 3 după masa și se lumina abia a doua zi, după 10 dimineața.

Lumina e foarte importantă pentru mintea omului, iar guvernul canadian știe asta și se dă peste cap să ofere facilități pe bandă celor care aleg să locuiască acolo permanent, cu ‘buletin’ de Yukon.

– Anul trecut ai degerat, nota de plată la elicopter a fost de câteva mii de euro, la fel spitalizarea, noroc cu asigurarea. Drept învățătură de minte, acum te-au băgat la un curs de supraviețuire de 5 zile. Ți-a adus ceva noutăți? Ai devenit mai supraviețuitor în sălbăticie?

– M-am distrat de minune cu cursul lor. Mie cel mai tare curs de supraviețuire mi l-a administrat bunicul pe Dosu’ Zâmbroaiei, atunci când m-a trimis odată noaptea pe ploaie, încălțat cu niște cizme de gumă cu 3 numere mai mari să caut o oaie pierdută.

Cursul era foarte de bază, îmi venea să râd cât de în serios îl luau toți, dar mă abțineam. M-au învățat chestii super distractive, cum ar fi să simțim cât de frig e afară după cum suna zăpada frământată sub tălpi. M-au învățat să facem foc în natură, chestie pe care o practic cu succes de pe la 6 ani, în toate formele posibile, de când eram la vaci. La noi pe Bârgaie, foloseam ca aprinzător bungeac, un soi de mușchi de copac.

Apoi cică ne-au învățat cum să ne obișnuim cu tăcerea nopții. Ne-au aliniat pe toți pe o cărare la o oarecare distanță unul de altul și deodată, ne-au pus să stingem frontalele și să ascultăm liniștea. Mare mister trasul ăsta cu urechea, ce să zic… Apoi ne-au pus să umblăm în șir indian, să ne orientăm prin pădure.

La final, ne-au chestionat ce am simțit. Păi, așa o liniște cam întunecată și cam plictisitoare, ce altceva?

Dar chestia care a pus capac a fost faza cu apa. Afară erau cam -25 de grade. Ne-au explicat vreun ceas că urmează ceva extrem cu totul: supraviețuirea în caz de cădere în apă. No bun, mi-am zis, în sfârșit ne bălăcim și noi în ceva copcă, ne prefacem că ne înecăm și apoi că supraviețuim, o să fie fain.

Da’ de unde… Cu mare tam-tam ne-au băgat pe rând cu piciorușele într-o băltuță cu apă până la glezne, dincolo de care ne aștepta cineva cu niște ciorăpei uscați.

Între timp, cineva monitoriza atent cum gestionezi situația, în ce grad de panică intri… Recunosc, cel mai greu mi-a fost cu abținutul de la râs la tot cursul de 5 zile de supraviețuire. M-am distrat studiind oamenii, cât de în serios puteau lua povestea.

– Apropo de oameni, cum i-ai simțit pe ceilalți?

– Acum pot să zic că am ceva experiență în chestia asta. Am văzut destui pompați înainte de start. Mi-a fost destul să simplu să-i analizez pe toți în sală, la ședința tehnică, astfel că puteam spune aproape precis care-s ăia pe care scrie mare ABANDON. Cam jumătate. Se citea pe meclele lor.

Limbajul trupului, întrebările, comentariile trădează oamenii. Parcă simțeai clar că unul a citit prea mult Jules Verne, că altul sigur vrea să-și impresioneze nevasta și copilul, că altul vrea să-și aburească amanta…

În final, după o privire și mai atentă, puteai paria pe doar o mână de oameni. Era un polonez care părea foarte aspru, doar că vorbea prea mult. Ăștia nu rezistă în liniștea nopților polare. Și într-adevăr, nici nu a trecut de kilometrul 350.

Cum ziceam, înainte de a pleca, puteam paria doar pe foarte puțini, cei cu experiență, care au trăit un eșec și au venit însetați de răzbunare, de reglat niște conturi, de îndreptat lucruri. Și eu mă număram printre ei. Dar nu credeam că vom termina doar 2 din 22. Realist vorbim, m-am clasat pe ultimul loc, al doilea. E drept, am și avut ceva probleme.

– Cam ce, așa?

– Probleme am avut destul de multe. Poate cea mai mare, spaima de a nu fi scos din concurs din pricina hipotermiei și degerăturilor. Odată ce ai degerat, zona aia, care o fi, devine hipersensibilă la frig. Am avut deci o permanentă grijă la degetele de la picioare și de la mâini, că te verificau ăia ca niște securiști.

O altă problemă a venit de la un capac închis prost la o butelie de kerosen pentru primus. O cumpărasem dintr-o mică benzinărie, la grămadă cu două plase cu haleală. A curs peste tot, pe mâncare, pe haine, mi-a îmbibat sania în așa hal, încât atunci când făceam foc, o țineam mai departe, să nu cumva să explodeze. O greșeală absolut copilărească.

Din această cauză, am apelat la proteinele pe care le aveam sub formă de praf, baton, jeleu. Țin minte exact, pe prima am băut-o la km 42. Doar că, imediat am dezvoltat o intoleranță nasoală, violentă. Mi se umflase limba, aveam cerul gurii iritat, senzație de arsură. Nu puteam înghiți nimic, vomitam tot.

Și mizeria asta a ținut sute de kilometri, drept urmare, eram tot mai slăbit, tot mai expus la hipotermie, tot mai varză în general. Și aveam nopți grele, cu nămeți de zăpadă și frig crunt. În condițiile astea, prea mult nu o duci…

Singura mea salvare și fericire, deși pierdeam o groază de timp, era să fac câte un foc… îmi place focul în general, dar acum am avut senzația că mă salvează fizic, îmi era frig mai tot timpul din cauza lipsei de hrană.

În plus, m-a mai atacat și un elan. Am chiar și o filmare stupidă cu un cur alb de elan, care mergea în fața mea. Ăsta, violentul, era cu o gașcă de ciute și s-a proțăpit înaintea mea, pe cărare, să se dea mare. Am încercat să-l alung cu bățul, m-am răstit la el, dar s-a repezit la mine așa de nervos, că a trebuit să o virez prin nămeți și copaci cu sania după mine.

– Păi, bun și ce ai făcut, că doar nu era să tot umbli nemâncat prin pustiu?

– Am mai avut niște mici batoane, bomboane cu nucă de cocos, chestii de supraviețuire, dar tot nu era ok. Cursa asta e făcută să te descurci singur, să consumi din sanie, să dormi în cort, drept urmare sunt puncte de control, unde nici nu te lasă înăuntru. Te simți ca în povestea aia tristă cu fetița cu chibrituri…

Doar în 3 puncte aveai voie să intri ca omul, să mănânci, să faci duș, să dormi. Eu mă bazam pe ele. Dar acolo nu primești decât o singură porție de haleală, cum era la Pelly Farm, unde aveau lasagna.

O singură porție la halul ăla de criză era o glumă. Ce era să fac? Cerșeam pur și simplu de la voluntari ba un măr, ba o ciocolată, ce se găsea. Stomacul îmi era deja praf și îmi făcea feste tot timpul. Practic, aproape 7 zile m-am tot chinuit fizic, cred că doar mental am dus dihania asta de cursă la capăt.

– Cursa asta a fost pentru tine diferită, motiv pentru care a ținut și oamenii în priză, cu ochii pe live tracking. Ai avut un competitor adevărat, pe Fabian Imfeld din Elveția. L-ai vânat cam 350 de kilometri. Povestește-ne.

– Eu eram obișnuit pe post de vânat, nu de vânător. Acum m-am trezit că trebuie să-i suflu în ceafă lui Fabian, să-l urmăresc, să încerc să-l ajung. Am făcut tot ce am știut în condițiile date, dar era clar că, cu toate bâlbele mele, nu aveam șanse să-l depășesc. În plus, am dat peste un maniac cu experiență, deși mult mai tânăr ca mine.

Tipul făcuse mai multe ultra prin Alaska, o bucată din Groenlanda cu schiuri de tură și era foarte familiarizat cu Yukon, unde vine an de an. În plus, avea și el frustrarea lui de anul trecut, când l-au scos din cursă cu degetele de la mâini degerate.

Chestia enervantă cu tipul ăsta e că era îngrozitor de organizat tehnic. La el am văzut prima dată niște termosuri speciale, îmbrăcate în lemn de mahon. Avea un costum bionic cu bule de aer, ușor și izolant, niște over boots speciali din Goretex, un fel de cizme înalte cu talpă mare, trase peste încălțăminte, cu care umbla foarte ușor pe zăpadă, în timp ce eu înotam prin ea, uneori îmi venea până la brâu.

În plus, avea o sanie ultra ușoară, mecanismul de prindere de brâu era ergonomic, omul organizat în cele mai mici detalii. Vă puteți imagina simplu cam ce diferență era între noi când el a făcut un singur foc, în timp ce eu am făcut 9! Degeaba trăgeam în rest, era imposibil să țin ritmul lui.

Țin mine că odată, într-o noapte când temperatura scăzuse sub -40, am făcut un foc imens, ca de tabără. Dar logistic era un coșmar să te descalți, să încerci să te încălzești. Cu geaca de expediție lângă foc nu aveai ce căuta, că săreau scântei. Încercam să usuc haine, încălțări, ciorapi… Era așa de frig că pe partea cu focul jumate de ciorap se usca, dar cealaltă era înghețată. La fel era și cu corpul. O parte lua foc, cealaltă îngheța, mă roteam permanent.

– Și practic, pe tipul ăsta l-ai cunoscut doar urmărindu-l, nu? V-ați jucat de-a indienii, de-a cititul semnelor…

– Da, după cam 160 de kilometri rolurile s-au definit. El a devenit vânatul, eu vânătorul. Diferența dintre noi era cea dintre un ceas elvețian elegant și precis și un ceas rusesc cu cuc, care întârzie mereu.

Mă aștepta la punctele de control și când eu mă apucam de mâncat în disperare, el pleca. Era amabil, destins, povestea, însă nu era dubiu că fiecare din noi urmărea un scop anume.

Și da, l-am urmărit pas cu pas, ca un vânător o pradă. Știam totul despre el doar din urmele pe zăpadă, din semnele lăsate în urmă. Știam cât de mari pași face, unde campează, când își ia cizmoancele alea speciale, când le dă jos, când face foc. După nuanța gropilor galbene știam exact cât e de hidratat…

A fost foarte interesantă povestea din acest punct de vedere, mi-a alungat plictiseala. M-a așteptat la final să mă aplaude, a fost fair play, un tip pe cinste. Dar ne-am promis că ne vedem la anul din nou, la start. Sper să fiu mult mai pregătit și rolurile să se inverseze.

– Tibi, mulțumesc. Cum eu nu știu ce să te mai întreb, i-am rugat pe colegii mei să vină cu dilemele lor. Uite, aici un tir încrucișat de întrebări mai altfel, pe puncte:

  1. Ce faci într-o după-amiază liniștită, banală, atunci când nu ai absolut nimic de făcut?

Sincer să fiu, în ultimii ani, nu prea m-am lovit de o asemenea zi, deși cred că mi-ar plăcea.

  1. Alergi vreodată cu muzică în căști? Când alergi, ce asculți în general? Nu te plictisești să tot reciclezi aceleași gânduri de-ale tale, vechi?

Nu îmi place să alerg cu muzică, deoarece simt că pierd foarte mult din ceea ce se întâmplă în jur. În plus, îmi strică ritmul. Chiar dacă le repeți mereu, eu nu cred că gândurile cuiva sunt banale. Mereu poți găsi o soluție mai bună, inedită, un unghi nou la dilemele tale, depinde însă mult de contextul în care le iei la purecat. Gânditul ăsta repetitiv te poate ajuta surprinzător în deciziile ulterioare.

  1. Dacă ai putea ieși la o bere cu un anume român din istorie, care ar fi și de ce?

Aș ieși cu Traian Vuia. Pe vremea lui îți trebuia curaj, nu glumă te lansezi de pe un delușor și să testezi ceva ce doar credeai că ar fi putut zbura. Cumva resimt asta de fiecare dată când mă lansez cu parapanta de undeva și sar în gol.

  1. Cum definești pe scurt, curajul?

Curajul e ieșirea din orice spațiu de confort, boală de care suferim toți. Curaj înseamnă a lăsa în urmă toate fricile, indiferent de situație.

  1. Ce te sperie cu adevărat în viață?

Faptul că în ultimii ani, timpul parcă se comprimă groaznic, ai senzația că nu îți mai rămâne vreme de mai nimic, că totul o ia la vale, cu repeziciune, necontrolat. Asta mă sperie rău.

  1. Ce mai citești în ultima vreme?

Seneca, în general. Micul său tratat despre fericire, în special. E o carte primită de la Alin, fratele meu.

  1. Cum ți-ai antrenat mecanismul mental de anduranță în condiții extreme? Se știe că lăsați singuri în pustiu, oamenii tind să dispere. Ce gânduri rulezi ca să alungi depresia?

Când petreci, așa cum am petrecut eu aproape 10 ani în izolare aproape totală, doar vecin cu tine însuți, automat ți se dezvoltă un mecanism de apărare împotriva dilelii și disperării. Știi că orice ai face, trebuie să lași timpul să treacă. Chiar dacă sună bizar, în orice pustiu aș fi, mă simt liber și fericit.

  1. Ce ar trebui să conțină ideea ideală de familie?

Dragoste. Nimic mai mult, e tot ce contează. Când poți oferi dragoste reală, îi oferi celuilalt stabilitate emoțională. Deodată, totul se reglează și nu doar pe moment, ci pe termen lung.

  1. Ai o rugăciune anume pe care o folosești în momente limită?

Nu am.

  1. Cum te descurci cu asaltul de adoratori, în general?

Cu respect.

pressone.ro

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

loading...

Lasa un comentariu