“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

stalin

  • „Nu-l subestimați pe Putin. Este mai puternic decât era Stalin”

    62441093

    Occidentul este în negare în ceea ce-l privește pe Vladimir Putin, susține un oficial britanic care avertizează că președintele rus nu trebuie subestimat, el fiind chiar „mai puternic decât era Stalin”.

    Fostul ministru britanic al Apărării, Tobias Ellwood, a avertizat că Occidentul este „în negare” în legătură cu puterea lui Vladimir Putin, care este acum un lider „mai puternic decât era Stalin”.
    Parlamentarul conservator a declarat că este de acord cu faptul că Marea Britanie ar trebui să ia în considerare trimiterea de trupe în Ucraina pentru a oferi instruire forțelor armate în războiul împotriva Rusiei.

    „Am făcut bine să sprijinim Ucraina, poate mai mult decât alte națiuni. Ceea ce se întâmplă în Ucraina este într-adevăr foarte îngrijorător. Faceți un pas înapoi la imaginea de ansamblu. Nimeni nu se îndoiește că lumea se simte din ce în ce mai periculoasă, dar nu îndrăznim să contemplăm unde ne duce istoria”, spune Tobias Ellwood, conform SkyNews .

    „Obiectivul lui Putin este de a-l imita pe eroul său Stalin”
    Parlamentarul a declarat că, în timp ce Rusia își mută industriile pe „picior de război”, Occidentul pare să fie „în negare” în ceea ce privește puterea pe care o are Vladimir Putin.

    „Putin este acum cel mai puternic lider din Europa, a eliminat toate vocile opoziției, și-a orientat întreaga economie departe de Europa și a trecut la China și Iran”, a spus el.

    Ellwood a susținut că președintele Putin este acum chiar „mai puternic decât Stalin”.

    „La vedere, obiectivul său este de a-l imita pe eroul său Stalin, reafirmându-și influența asupra Europei de Est – nu pentru a reproduce vechea Uniune Sovietică, ci vechiul Imperiu Rus. Trebuie să ne pregătim mai bine, trebuie să sprijinim mai bine Ucraina”, spune Ellwood.

    Tobias Ellwood a fost ministru al Apărării între 2017-2019 și, înainte de a deveni parlamentar, a servit în forțele armate.

    Comentariile sale vin după ce James Heappey, care a demisionat luna trecută din funcția de ministru al forțelor armate, a declarat pentru Sky News că Marea Britanie trebuie să fie mai bine pregătită pentru război într-o perioadă de amenințări tot mai mari, inclusiv prin revigorarea unei mari forțe de „rezervă strategică” formată din mii de veterani care ar putea fi solicitați să servească din nou în cazul unei crize naționale.

    Într-un interviu amplu, parlamentarul demisionar a relansat un apel pentru o creștere imediată a cheltuielilor pentru apărare pentru a elimina lacunele de capacitate, cum ar fi capacitatea de a apăra spațiul aerian britanic de rachete – și, în cele din urmă, pentru a crește din nou dimensiunea armatei.

    Guvernul a fost supus unor presiuni din ce în ce mai mari pe această temă, înalți responsabili din domeniul apărării trăgând un semnal de alarmă cu privire la dimensiunea tot mai mică a armatei și pentru ca cetățenii britanici să fie „instruiți și echipați” pentru a lupta într-un potențial război cu Rusia.

    Săptămâna trecută au apărut noi îngrijorări după ce Deborah Haynes, editorul pentru securitate și apărare de la Sky News, a dezvăluit că guvernul nu are un plan național pentru apărarea Regatului Unit sau pentru mobilizarea populației și industriei sale într-un război.

    Sursa: Sky News

  • Legea anti-românismului a fost RESPINSĂ de Senat. Românii rămân să-și facă singuri dreptate împotriva cotropitorilor

    aD00NDAmaGFzaD05YjZjNDhkODIzNTE1Y2IyNmZjMDk5NDVkYzYwZjEyYw.thumb

    Astăzi s-a confirmat pentru a mia oară că suntem conduși de anti-români, ce reprezintă interesele străinilor în România. Legea ce pedepsea anti-românismul a fost respinsă de Senat de majoritatea partidelor, PSD – PNL – USR și bineînțeles udmr, cu excepția unui singur partid, AUR, ce se dovedește a fi o alternativă la întreaga clasă politică de până acum.

    Proiectul a fost inițiat de senatoarea Diana Iovanovici-Șoșoacă, pe 28 iulie 2021, prin care vrea condamnarea cu până la 5 ani de închisoare a celor care distribuie sau pun la dispoziția publicului, prin orice mijloace, știri, informații și materiale considerate antiromânești.

    Senatoarea menționează că, în viziunea sa, „anti-românismul este considerat ca fiind percepția referitoare la românii exprimată ca ură împotriva acestora, precum și manifestările verbale sau fizice motivate de ură împotriva românilor, îndreptate împotriva românilor sau a ne-românilor, a proprietăților românilor, a instituțiilor comunităților românești sau a lăcașurilor de cult ale românilor.

    Proiectul de lege este scris în oglindă după legea anti-semitismului, care este în vigoare, dar se pare că singurii care nu trebuie protejați în România sunt chiar românii. În rest, toți au câte-o lege, și jidanii, și țiganii, și hulitorii istoriei adevărate a României… În continuare, românii vor trebui să-și apere demnitate și simbolurile sfinte, așa cum au moștenit de la Marii Domnitori ai provinciilor românești: cu furci, topoare, spânzurători și dat foc la mișei!

    Mai jos puteți viziona filmările din plenul Senatului de astăzi,din momentul votului de respingere al proiectului de lege împotriva anti-românismului:

    „Legea Șoșoacă” versus „Legea Vexler”

    În numărul 17 al revistei CERTITUDINEA (26 iunie 2018), într-un articol intitulat „Mai stalinistă decât Legea 217”, semnalam pericolul unei legi pe care am calificat-o ca atare. Legea nu fusese încă promulgată, dar trecuse de Senat, cu 98 DE VOTURI PENTRU, NICIUN VOT CONTRA, NICIO ABȚINERE. Citez din articol: „…Pentru că, iată, după Legea 217/2015 („Legea antilegionară”) – cea mai stalinistă lege din 1945 încoace – , ni se pregătește alta, și mai ticăloasă. Pe data de 29 martie 2018, a fost depus la Senatul României, la Biroul permanent, un proiect de lege intitulat, eufemistic, „Propunere legislativă privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea antisemitismului”. I se mai spune „Legea Vexler”, după numele inițiatorului, deputatul, din partea minorităţii evreieşti, Silviu Vexler. Îi voi menționa și pe ceilalți semnatari ai proiectului, pentru o posibilă antologie a trădătorilor de țară: Nicolae Şerban – senator PSD; Ganţ Ovidiu Victor – deputat FDGR (minorități); Neagu Nicolae – deputat PNL; Pambuccian Varujan – deputat UAR (minorități); Seidler Cristian-Gabriel – deputat USR; Suciu Vasile-Daniel – deputat PSD; Szabó Ödön – deputat UDMR; Tomac Eugen – deputat PMP; Vlase Petru Gabriel – deputat PSD; Vosganian Varujan – deputat ALDE. Proiectul de lege este înspăimântător pentru orice om care dorește să trăiască într-o lume sau într-o țară democrată. Restricția dreptului la libertatea cuvântului atinge extreme pe care numai epoca stalinistă le-a cunoscut. Orice formă de exprimare critică la adresa evreilor este interzisă, de acum, prin lege, indiferent dacă acea critică e adevărată sau nu. Potrivit acestei legi, nu vom mai putea spune, de pildă, că Alexandru Nicolschi (vinovat de exterminarea în închisori a mii de români) era evreu [….].E o discriminare cum nu s-a mai pomenit pe pământ, izbucnită, probabil, dintr-un complex istoric, care și-a găsit debușeul într-o lege din România. Cu acoperirea unor interpuși, desigur, căci nu cred că Nicolae Şerban, Ovidiu Victor Ganţ, Nicolae Neagu, Varujan Pambuccian, Cristian-Gabriel Seidler, Vasile-Daniel Suciu, Szabó Ödön, Eugen Tomac, Petru Gabriel Vlase și Varujan Vosganian sunt altceva decât un paravan pentru Silviu Vexler”.

    Și iată că, după trei ani, „Legea Vexler” primește o ripostă care trebuia să vină demult. Miercuri 28 iulie, senatoarea independentă Diana Iovanovici Șoșoacă a depus în Parlament un proiect de lege făcut în oglindă, ca formulare și conținut, după „Legea Vexler”. Proiectul în sine e aberant și neconstituțional, dar nu mai mult decât „Legea Vexler”. Dar tocmai ăsta-i meritul lui: scoate în evidență, ca hârtia de turnesol, exclusivismul bolșevic al „Legii Vexler”, prin care, așa cum scriam în 2018, „poporul evreu este singurul popor din lume pe care nu ai voie să-l critici fără să riști închisoarea”. Prin „Legea Șoșoacă”, poporul român ar fi al doilea. Numai că acest proiect nu va fi votat în veci, din simplul motiv că numărul antiromânilor din Parlamentul României este copleșitor mai mare decât al românilor. Nici cei din AUR nu o vor vota toți, la pariu! Dar – cine știe? – poate se vor abroga „Legea Vexler” și legea împotriva antițigănismului (la fel de aberantă), dacă se va găsi cine să le conteste. În orice caz, depunerea, la Senat, a proiectului de lege împotriva antiromânismului poate trezi, în spațiul public, la nivel de masă critic, sentimentul demnității naționale. Și poate că, la următoarele alegeri, vom avea, în Parlament, un românism mai coerent și mai… profesionist. Prezentăm mai jos cele două aberații legislative, inadmisibile într-o lume normală.

    LEGE

    privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului

    Art. 1. — Prezenta lege are ca scop stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea antisemitismului.

    Art. 2. — În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles :

    a) prin antisemitism se înțelege atât percepția referitoare la evrei exprimată ca ură împotriva acestora cât și manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva evreilor, îndreptate împotriva evreilor sau ne-evreilor ori a proprietăților acestora, împotriva instituțiilor comunităților evreiești sau lăcașurilor lor de cult;
    b) prin organizație cu caracter antisemit se înțelege orice grup format din trei sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor antisemite. In această categorie pot fi incluse organizațiile cu sau fără personalitate juridică, partidele și mișcările politice, asociațiile și fundațiile, societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte persoane juridice care intră sub incidența prezentei
    c) prin simboluri antisemite se înțelege: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum și orice alte asemenea însemne, care transmit
    idei, concepții sau doctrine care promovează antisemitismul;

    d) prin materiale antisemite se înțelege: imagini, mesaje text, conținut audio-video, precum și orice alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepții sau doctrine care promovează antisemitismul.
    Art. 3.
    Fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepții sau doctrine antisemite se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi.

    Art. 4.
    Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, prin orice mijloace, de materiale antisemite constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani.

    Art. 5.
    (l) Confecționarea, vânzarea, răspândirea, precum și deținerea în vederea răspândirii de simboluri antisemite se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi.

    (2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și utilizarea în public a simbolurilor antisemite.

    (3) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (l) sau (2), dacă este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.

    Art. 6.
    (l) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi inițierea sau constituirea unei organizații cu caracter antisemit, aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.

    LEGE

    privind unele măsuri pentru prevenirea și combaterea antiromânismului

    Art. 1 – Prezenta lege are ca scop stabilirea unor măsuri pentru prevenirea și combaterea antiromânismului.

    Art. 2 – În sensul prezentei legi, termenii și expresiile de mai jos au următorul înțeles:

    a) prin antiromânism/antiromânesc/antiromânește se înțelege atât percepția referitoare la români și România, exprimată ca ură împotriva acestora, cât și manifestările verbale sau fizice, motivate de ură împotriva românilor, a istoriei, a identității, a proprietăților acestora, a sărbătorilor acestora și a României, împotriva instituțiilor publice și organizațiilor neguvernamentale, a liderilor comunităților românești sau a lăcașurilor de cult, a tradițiilor și a limbii române;
    b) prin organizație cu caracter antiromânesc se înțelege orice grup format din 3 sau mai multe persoane, care își desfășoară activitatea temporar sau permanent, în scopul promovării ideilor, concepțiilor sau doctrinelor antiromânești. În această categorie pot fi incluse organizațiile cu sau fără personalitate juridică, partidele și mișcările politice, asociațiile și fundațiile, societățile reglementate de Legea societăților nr. 31/1990, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și orice alte persoane juridice care intră sub incidența prezentei legi;
    c) prin simboluri antiromânești se înțelege: drapelele, emblemele, insignele, uniformele, sloganurile, formulele de salut, precum și orice alte asemenea însemne, care transmit idei, concepții sau doctrine care promovează antiromânismul;
    d) prin materiale de propagandă antiromânească se înțelege: imagini, mesaje text, conținut audio-video, precum și orice alte asemenea reprezentări, care transmit idei, concepții sau doctrine care promovează antiromânismul.
    Art. 3 – Fapta persoanei de a promova, în public, în orice mod, idei, concepții sau doctrine antiromânești constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi.

    Art. 4 – Distribuirea sau punerea la dispoziția publicului, prin orice mijloace, de știri și informații, materiale antiromânești constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la un an la 5 ani și interzicerea unor drepturi.

    Art. 5 – (1) Confecționarea, vânzarea, răspândirea, precum și deținerea în vederea răspândirii de simboluri antiromânești constituie infracțiune și se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani și interzicerea unor drepturi.

    2) Cu aceeași pedeapsă se sancționează și utilizarea în public a simbolurilor antiromânești.

    (3) Nu constituie infracțiune fapta prevăzută la alin. (1) sau (2), dacă este săvârșită în interesul artei sau științei, cercetării ori educației sau în scopul dezbaterii unor aspecte de interes public.

    Art. 6 – (1) Constituie infracțiune și se pedepsește cu închisoare de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi inițierea sau constituirea unei organizații cu caracter antiromânesc, precum și aderarea sau sprijinirea, sub orice formă, a unui astfel de grup.

    (2) Dacă faptele prevăzute la alin. (1) au fost urmate de săvârșirea unei alte infracțiuni, se aplică regulile privind concursul de infracțiuni.

    (3) Nu se pedepsesc persoanele care au comis faptele prevăzute la alin. (1), dacă denunță autorităților existența organizației înainte ca aceasta să fi fost descoperită și să se fi început săvârșirea vreuneia dintre infracțiunile care intră în scopul grupului.

    (4) Dacă persoana care a săvârșit una dintre faptele prevăzute la alin. (1) și (2) înlesnește, în cursul urmăririi penale, aflarea adevărului și tragerea la răspundere penală a unuia sau mai multor membri ai unui grup infracțional organizat, limitele special ale pedepsei se reduc la jumătate.

    P.S. N-aș fi ezitat să salut acest proiect nici dacă ar fi fost inițiativa lui Klaus Iohannis, Florin Cîțu, Kelemen Hunor, Miklos Horthy, Stalin sau toți la un loc!

    MIRON MANEGA

  • Principesa Elena l-a sfătuit pe fiul ei, regele Mihai să instaureze comunismul în România și să-i decoreze pe Stalin, Ribbentrop și Molotov

    etrr
    Regele Mihai închină un pahar cu gen.sovietic Ivan-Zaharovici-Susaikov (mama lui în stânga)

    În timpul campaniei electorale pentru alegerea Președintelui României și cu scopul de a-i susține pe candidații adepți ai răposatei monarhii a fost deshumată din Elveția (în ziua de 10 octombrie 2019) și a fost adusă în țara noastră (în ziua de 18 octombrie a.c.), după 37 de ani de la deces, principesa Elena, fosta soție (pentru scurtă vreme) a principelui moștenitor Carol de Hohenzollern.

    Televiziunea Română a repetat de nenumărate ori, în zilele de 18 și 19 octombrie a.c., că „Regina-mamă Elena s-a întors acasă”. Decedata s-a întors în România cu un avion militar al Armatei Române și a fost primită cu înalte onoruri, ca un răposat șef de stat, cu toate că aceasta nu a avut cetățenia română, ci pe cea elenă și nu a fost niciodată regină! Alte televiziuni centrale i-au dezinformat pe telespectatori în legătură cu demult răposata intrată acum în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România, se pare că pentru a-l sprijini pe candidatul alogen Klaus Werner Iohannis.

    Pe crucea provizorie de lemn era scris: „ELENA REGINA”, iar în timpul slujbei de reînhumare de la Curtea de Argeș, preoții au vorbit despre Regina Elena a României.

    Pe crucea definitivă din cimitirul din Elveția de la Lausanne, unde a fost înmormântată, într-un total anonimat, la sfârșitul lunii noiembrie 1982, era scris: „Principesa Elena a Greciei”. Dar, acum mincinoșii științifici oficiali au schimbat identitatea și biografia răposatei strămutate, ascunzând prin omisiune multe dintre faptele sale săvărșite împotriva Poporului Român și Armatei Române.

    Adevărurile în legătură cu demult răposata Elena  (la 28 noiembrie 1982), principesă a Greciei și Danemarcei, din neamul lui Israel, sunt următoarele:

    – Aceasta s-a născut la 3 mai 1896, în familia regală a Greciei.

    – Ea s-a căsătorit, la 10 martie 1921, cu principele moștenitor Carol de Hohenzollern și a venit grea în România. Legenda spune că în conceperea fiului ei s-a implicat șeful gărzii de la Palatul regal din Antena.

    – La 25 octombrie 1921 s-a născut prematur, cu o greutate de 4,6 kilograme, copilul ei Mihai, pe care cunoscutul Pamfil Șeicaru l-a numit în presa vremii: „Mihai viteză” și „Mihai pripitul”.

    – La 21 iunie 1928, după ce a aflat adevărul despre tatăl natural al lui Mihai I, principele Carol a divorțat de principesa Elena.

    La 13 iunie 1930, regele Carol al II-lea a decretat că fosta lui soție Elena nu are voie să poarte niciodată titlul de regină!

    – Principesa Elena nu a fost încoronată niciodată și nu a domnit nicăieri ca regină!

    – Principesa Elena, fără să fi făcut Armata (i-a plăcut gradul de sub-colonel) a primit gradul de colonel al Regimentului 9 Roșiori.

    – Principesa Elena nu a cunoscut Limba Română la fel ca evreul prusac Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, în traducere liberă domnitorul și regele Carol I, care în perioada 1866-1914 a condus România, împreună cu soția sa Elisabeta cu ajutorul unor translatori pentru Limba Română. Amândoi au refuzat să învețe și să vorbească în Limba Română! Având doar patru clase și fără nicio operă Carol I a fost ales Președintele de onoare al Academiei Române și protectorul acesteia.

    – La 17 februarie 1932, principesa Elena s-a înțeles cu regele Carol al II-lea ca să plece în străinătate, în Italia, la Florența unde i-a cumpărat uriașul palat (cu peste 30 de camere) numit Vila Sparta și unde aceasta a beneficiat de o listă civilă, respectiv de o finanțare anuală din Bugetul Statului Român.

    – La Florența, principesa Elena a scris despre România că este țara pe care a urât-o cel mai mult. Cunoscând acest Adevăr, regele Carol al II-lea a alungat-o din România și nu a acceptat-o lângă el nici în mormânt.

    – Principesa Elena nu a fost niciodată în exil. Ea a fost evreică și s-a aflat în diasporă. Numai pentru evreii răspândiți în lume se folosește termenul de diaspora, de aproape 2.000 de ani, după Răstignirea Fiului lui Dumnezeu.

    – Toate televiziunile centrale și toți invitații lor alogeni au subliniat și repetat faptul că: „regina mamă Elena a fost principalul sfătuitor și confident al regelui Mihai”, în perioada 8 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947, până la abdicarea lui și la abolirea definitivă a monarhiei în România.

    – Principesa Elena a insistat la conducătorii Statului Român să-i acorde fiului ei, regele Mihai, gradul de general de divizie (în ziua de 14 septembrie 1940, când se apropia de 19 ani) și de mareșal (în ziua de 10 mai 1941) când el a avut vârsta de 20 de ani.

    – Principesa Elena l-a sfătuit pe regele Mihai să trimită la Moscova, în ziua de 14 septembrie 1944, cele 300 plăci mari din aur din Tezaurul de la Sinaia, pe care este scrisă Istoria Poporului Primordial Get, strămoșul real al Poporului Român, în primele două milenii înainte de Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos.

    – Principesa Elena a colaborat cu tovarășa Anna Pauker, trimisa specială din Uniunea Sovietică a lui I.V.Stalin în România, pentru instaurarea Regimului comunist împotriva Poporului Român.

    – Principesa Elena l-a sfătuit pe regele Mihai să-l numească pe Dr. Petru Groza ca să formeze primul Guvern comunist și a participat, la 6 martie 1945, la instaurarea Comunismului în România de către fiul ei, regele Mihai.

    – Principesa Elena, împreună cu regele Mihai, a patronat acțiunile Securității comuniste (condusă de alogeni) împotriva a peste trei milioane de români, dintre care câteva sute de mii au fost torturați și au murit în închisori și la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

    – Principesa Elena și regele Mihai au negociat cu Guvernul Dr. Petru Groza condițiile abolirii monarhiei în România, respectiv: să plece din țară cu două trenuri (în noiembrie 1947 și 4 ianuarie 1948) cu peste 20 de vagoane pline cu bunuri din averea Poporului Român; să primească fiecare o rentă viageră de 10.000 de dolari pe lună.

    – În luna mai 1948, principesa Elena și fostul rege Mihai care a abdicat de bunăvoie la tronul României la 30 decembrie 1947, au renunțat la cetățenia română, rămânând cu cetățenia greacă.

    – Principesa Elena nu a reușit să-l convingă pe regele Greciei ca să accepte, prin decret regal, căsătoria fostului rege Mihai cu principesa catolică daneză Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon Parma. Ca urmare, cei doi nu s-au căsătorit legal niciodată, iar cele cinci fete ale lor s-au născut (începând cu anul 1949) în afara căsătoriei. Cele cinci fete ale principesei Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon Parma nu s-au născut în nicio familie regală! Pe cale de consecință, titlurile regale cu care sunt acestea apelate nu au niciun temei legal.

    – Începând cu vara anului 1948, principesa Elena a refuzat să-l primească și să-l găzduiască pe fiul ei Mihai, împreună cu concubina acestuia, la Vila Sparta din Florența. Mincinoșii științifici oficiali și discipolii lor le-au vorbit românilor despre „regina-mamă”, dar fără nicio acoperire în Adevăr.

    – În anul 1966, principesa Elena l-a convins pe fiul ei Mihai să renunțe la religia ortodoxă și, la Vatican, el a trecut la religia catolică.

    Acestea sunt doar câteva adevăruri ascunse despre fosta principesă Elena a Greciei și Danemarcei, o străină de Neamul Românesc care nu a avut cetățenie română și ale cărei oseminte au fost scoase la plimbare din Elveția în România, pe cheltuiala Poporului Român, pentru a participa la campania electorală prezidențială din țara noastră și pentru a pune în umbră plecarea în veșnicie a marii artiste Tamara Buciuceanu-Botez care a fost înmormântată în ziua de 19 octombrie 2019.

    Dr. Gheorghe FUNAR

    Președinte al Partidului România Noastră

  • DOCUMENT istoric. Șervețelul pe care a fost împărțită România între Stalin și Churchill a fost făcut public

    dcm

    Document istoric. Șervețelul pe care a fost hotărâtă situația României după al doilea război mondial între Stalin și Churchill a fost făcut public.

    Pactul Churchill-Stalin care a fost întocmit în secret în timpul vizitei lui Churchill din 1944 la Moscova a fost pentru prima dată expus publicului într-o nouă expoziție a Arhivelor Naționale din Marea Britanie, intitulată “Protejați și supraviețuiți: Războiul Rece văzut dinspre Marea Britanie”. “Documentul scris de mână, aparent de mâna lui Churchill, conține de asemenea un marcaj al lui Stalin, care arată acordul acestuia cu distribuția Europei de Est în Uniunea Sovietică. Anterior, Churchill a menționat documentul în memoriile sale din cel de-al doilea război mondial, dar numai în trecere și cu omiterea tuturor detaliilor. Potrivit unui raport din ziarul Telegraph, Churchill însuși a descris pactul ca fiind “document obraznic” și a spus că va “veni o vreme când va fi văzut” ca fiind “nesăbuit”.

    Mai mult, a spus Churchill, aliații săi americani ar fi „șocați dacă ar vedea cât de crud a pus problema˝

    „La 9 octombrie 1944 Churchill și Stalin s-au întâlnit la Conferința de la Moscova. Relatarea lui Churchill privind aceast incident este urmatoarea: Churchill a scris pe o bucată de hârtie (unii pomenesc de un șervețel) propunerea ca sferele de influență să se împartă procentual după cum urmează:

    România: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 90% influență, iar Marea Britanie 10%; Grecia: Uniunea Sovietică ar trebui să aibă 10% influență, iar Marea Britanie 90%; Ungaria și Iugoslavia: Uniunea Sovietică și Marea Britanie ambii cu 50%; Bulgaria: Uniunea Sovietică cu 75% influență, iar Marea Britanie cu 25%. El a împins hârtia spre Stalin, care a bifat și a dat-o înapoi lui Churchill.

    „Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia” ar fi spus Churchill. „Nu, păstrați-o” ar fi răspuns Stalin. În cursul negocierilor din zilele următoare, la 10 și 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden, ministrul de Externe al Marii Britanii, și Viaceslav Molotov, comisarul poporului pentru Afacerile Străine al URSS, procentele propuse de Churchill au fost modificate în cazul Bulgariei și al Ungariei, Uniunea Sovietică obținând, în cele două țări, o influență de 80%. În afara acestor două țări nu au fost menționate altele˝, după cum se menționează în cărțile de istorie.

  • Iar copiii noștri vor fi, la rîndul lor, șefii copiilor voștri!

    a. florian

    După 1945, pentru o foarte scurtă perioadă de timp, s-a petrecut următorul fenomen: dacă în ultimul secol în țările creștine occidentale, evreii urcau pas cu pas în fruntea acestora, în noul lagăr socialist aceștia au urcat peste noapte la conducere, instalați de tancurile sovietice.

    În cele peste 200 de note de subsol ale cărții „Codul lui Lucifer” (cap. VIII, XI, XIII, XIV, XVI, XVIII și XIX) am prezentat sute (sau mii, nu am stat să contabilizez) de nume de evrei care în ultimii 3.500 de ani au ajuns să aibe rol în conducerea țărilor antice sau moderne ale lumii (desigur, Iosif, unul dintre cei 12 fii ai lui Iacov, ajuns mîna dreaptă a faraonului Egiptului, sau Estera, ajunsă soția împăratului persan Ahasveros, s-ar putea să fie mituri biblice), au ajuns să conducă cele mai importante țări creștine, în special membre UE sau NATO (nu am găsit evrei în conducerea Ciprului, Maltei și Luxemburgului, dar aceasta nu înseamnă neapărat că nu au existat). Este prezentată evoluția sistemului bancar, plecînd de la prima firmă de cămătărie din lume (firma Murașu șii fii, înființată la Nippur în sec. V î. Ch., mai exact între 455-403 î. Ch. de foștii robi evrei din Babilon) și pînă în prezent, cînd îl domină aproape în exclusivitate. Mai sînt prezentați miliardarii lumii, magnații presei, laureații premiilor Nobel, patronii marilor cluburi de fotbal, șefii serviciilor secrete, etc. – funcții care parcă toate au fost create pentru evrei (din păcate, multe din completările la aceste note sînt doar în ediția a V-a a cărții la care încă lucrez de ani de zile, fără să știu dacă voi reuși să o termin).

    Stalin și-a condamnat la moarte tovarășii de drum, toți evrei, dar nu din motiv de antisemitism, ci pentru a scăpa de concurență. Astfel, au fost executați în 1939 Bronstein (Lev Borisovici Kamenev) și Apfelbaum (Grigori Evseevici Zinoviev), în același an a fost ucis într-un lagăr Sobelsohn (Karl Berngadovici Radek), în 1940 agenții sovietici au aranjat uciderea în Mexik a lui Bronstein (Lev Davidovici Troțki), cu toții lideri ai revoluției bolșevice.

    Atitudinile antisemite ale lui Stalin (căsătorit cu cel puțin o evreică, dacă nu cumva toate cele trei soții ale sale au fost evreice) au fost determinate de ceea ce s-a numit complotul medicilor evrei.

    Stalin a epurat de evrei conducerea partidului și a statului. Din cite îmi amintesc, în momentul morții sale (încă misterioase, cum va și rămîne), singurii evrei care mai aveau putere în URSS erau cumnatul său Lazăr Kaganovici și evreul gruzin Lavrenti Beria, șeful NKVD.

    Prima țară socialistă care a reacționat în acest sens a fost Cehoslovacia (citez din „Codul lui Lucifer”):

    „După al doilea război mondial și instaurarea bolșevismului în Cehoslovacia, secretarul general al partidului comunist a devenit evreul ceh Rudolf Slansky (1901-1952, ns. Salzmann). Cum în ultimii ani de viață Stalin devenise obsedat de pericolul sionist (probabil din cauza complotului medicilor evrei), și conducerea cehoslovacă a trecut la înlăturarea evreilor din fruntea țării. În noiembrie 1952, Slansky și alti 13 lideri de partid și de stat (dintre care 10 evrei) au fost arestați pentru conspirație sionistă iar, dupa un proces de 8 zile, 11 dintre ei (dintre care 8 evrei) au fost condamnați la moarte și executați prin spînzurătoare la data de 3 dec. 1952 iar alții 3 (toți evrei) au fost condamnați la închisoare pe viață. Printre cei 8 evrei executați s-au numărat Rudolf Slansky, ministrul adjunct al apărării Bedrich Reicin (ns. 1911), ministrul adjunct al afacerilor externe Vavro Hajdu (ns. 1913) și ministrul adjunct al comerțului exterior Rudolf Margolius (ns. 1913).”

    Dacă acest complot al medicilor evrei, contestat azi de unii (dar în care eu cred) a fost real, atunci a ajutat România. În 1952 Gheorghe Gheorghiu Dej a obținut acordul lui Stalin de a elimina evreii din conducerea partidului și a țării. Atunci, au fost înlăturați marii tartori, Ana Pauker (Hannah Rabinsohn), Teohari Georgescu (Burah Tescovici) și Vasile Luca (Luka Laszlo).

    După moartea lui Stalin, și Polonia a reușit să se despăducheze și să îi elimine pe evrei din conducerea secutității poloneze (citez tot din „Codul lui Lucifer”):

    „Represiunea de tip bolșevic nu a fost organizată și condusă de evrei numai în URSS și România. Un alt exemplu elocvent este Polonia, imediat dupa cel de al doilea război mondial. Evreul Jakub Berman (1901-1984) a fost considerat ca fiind între anii 1944-1953 mîna dreaptă a lui I. V. Stalin în Polonia; membru între 1944-1956 al Biroului Politic al Partidului Unit Muncitoresc din Polonia, a fost însărcinat cu conducerea securității poloneze (Urzad Bezpieczenstwa). Pînă în anul 1953, conducerea instituției s-a aflat în mîna evreilor: Roman Romkowski (1907-1965, ns. Natan Grunspau-Kikiel) a fost ministru adjunct al securității; Anatol Fejgin (1909-2002) a fost șeful Departamentului 10 (Biroul Special), care se ocupa de represiunea împotriva anticomuniștilor; Julia Brystiger (1902-1975, ns. Prajs) a fost șefa Departamentului 5 (persecuția liderilor religioși); Leon Rubinstein a fost șeful Departamentului 2 (tehnică operativă și interceptări); Szymon Ela Tenenbaum a fost șefa Biroului Buget-finanțe; Zygmunt Okret (ns. Izrael Nachemiasz) a fost șeful Biroului B (Arhivele Centrale), etc. Evreii Berman, Fejgin și Josef Rozanski (1907-1981, ns. Josek Goldberg, fost NKDV-ist devenit după război anchetator în securitatea poloneză) reprezintă simbolurile teroarei comuniste din Polonia postbelică. Domnia evreiască asupra securității poloneze a luat sfîrșit în anul 1953 cînd, după moartea lui Stalin și arestarea lui Beria, Josef Swiatlo (1915-1994 ns. Izaak Fleischfarb), supranumit „Măcelarul”, directorul adjunct al Departamentului 10 (adjunctul lui Fejgin), a fugit în SUA (țara „democrației și libertății” l-a primit cu brațele deschise pe „Măcelar”, cum a făcut în timp cu mulți torționari bolșevici, iar Swiatlo a început să lucreze pentru CIA și oficina de presă a acesteia, radio Europa Liberă). După dezertarea lui Swiatlo, conducerea evreiască a securității poloneze a fost decapitată. Arestați în anul 1956, în anul următor Romkovski și Rozanski au fost condamnați fiecare la cîte 15 ani de închisoare iar Fejgin la 12 ani închisoare pentru torturarea deținuților politici și falsificarea acuzațiilor aduse acestora.”

    Dacă vreți să știți, evreii au ajuns inclusiv în conducerea statului în Iugoslavia lui Tito: „Evreul sîrb Mosa Pilade (1890-1957), unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai lui Iosip Broz Tito, a fost vicepreședinte (1953-1954) și apoi președinte (1954-1957) al Parlamentului iugoslav.”

    La fel în Cuba lui Castro: „O mențiune și pentru Cuba, singurul stat socialist de pe continentul american. Printre cofondatorii partidului comunist cubanez s-a numărat evreul polonez Fabio Grobart (1905-1994, născut Abraham Grobart). La 17 ani intră în organizația comunistă de tineret dar este nevoit să fugă din Polonia, ajungînd în Cuba. În 1925 (la vîrsta de 20 de ani), împreună cu 16 cubanezi, înființează partidul comunist din această țară. Este de mai multe ori expulzat din Cuba, revenind cu acte false. La ultima revenire, în anul 1959, după victoria revoluției cubaneze, devine pentru zeci de ani îndrumătorul din umbră al politicii țării. Fără vreo funcție oficială (în afară de cea de parlamentar), este considerat eminența cenușie a țării, dar și cel mai important reprezentant al Internaționalei a III-a în Cuba.” Sînt citate din aceeași carte la care mă tot chinui să îi dau ultima formă de 12 ani.

    *

    Gheorghe Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu, patrioți sau naționaliști (cum vreți să le spuneți), i-au eliminat rînd pe rînd pe evrei din conducerea țării. Cred că nu mă înșel dacă spun că în 1989, cel mai vechi evreu în funcție rămăsese Naș Leon (născut Littman), care între 1946-1989 a fost șeful gospodăriei de partid (bașca alte funcții).

    A venit așa zisa revoluție. In timp ce elicopterul în care se aflau generalii Nuță și Mihale sau avionul cu corespondenții străini erau doborîte de armată, avionul decolat tot în zilele revoluției, spre occident, în care se aflau trădătorul evreu Mircea Răceanu (fost ofițer DIE, condamnat la moarte, pedeapsă comutată de Ceaușescu), fiica trădătorului evreu slovac Ioan Mihai Pacepa (fost șef la DIE, condamnat la moarte) și evreica Iordanca Borilă (fosta soție a lui Valentin Ceaușescu) împreună cu copilul lor, nu a fost atacat de numeni.

    În anul 2002, trădătorul Mircea Răceanu (născut Bernat) a fost decorat de Ion Iliescu cu Ordinul Național „Pentru Merit”.

    După 22 dec. 1989 ne-am trezit că în fruntea României au ajuns mulți fii/fiice sau nepoți de evrei, foști bolșevici. Am citit liste inepte după care cei mai răi oameni din lume au fost cu toții evrei Am găsit un site în care trei aromâni (nu răi!) sînt trecuți ca fiind evrei. Am trimis un comentariu pe această temă dar văd că acest comentariu încă așteaptă după trei zile, să fie moderat! Exagerările, mă deranjează!

    Nu voi da exemple evidente, dar este clar că azi, copiii (și nepoții) lor, sînt șefii (ca să nu spun stăpînii) copiilor voștri. Autor: Dan Cristian IONESCU

  • Stupefiant: Directoarea Centrului Rus de la București e supărată că românii îl critică pe Stalin

    150689

    Directorul Centrului Rus de Știință și Cultură de la București, Natalia Mujennikova (FOTO), a declarat că îi pare rău pentru că Iosif Vissarionovici Stalin este „criticat aici, uitându-se cui datorează România Transilvania”, arată un articol publicat pe pagina de facebook a instituției.

    Afirmația a fost prilejuită de deschiderea unei expoziții de fotografie dedicată celui de-al doilea război mondial pe Bulevardul Lascăr Catagiu din Capitală.

    Iosif Vissarionovici Stalin a fost liderul Uniunii Sovietice în momentul declașării celui de-al doilea război mondial.

    În timpul ocupației sovietice a Basarabiei, sute de mii de oameni au fost uciși în gulag, iar alții au fost întemnițați. După 23 august 1944, Uniunea Sovietică a impus un guvern pro-comunist la București, România intrând în sfera de influență rusească.

    Sub conducerea lui Stalin, unii istorici estimează că au murit peste 20 de milioane de oameni în Uniunea Sovietică. – Sursa: ActiveNews

  • Document exploziv: Regele Mihai a dat România criminalilor Bolșevici ca să se poată însura!!! Nu l-a forțat nimeni. Înțelegerea cu Petru Groza

    mihai si petru groza

    După ce a trădat grav interesele României în 23 august 1944, când lovitura de stat organizată de camarila regală a dus la arestarea Mareșalului Antonescu și la predarea României, fără condiții, Uniunii Sovietice, cu consecințe absolut dezastruoase pentru milioane de români, pentru generații întregi, documentele făcute publice de stiripesurse.ro ne mai arată că abdicarea din 1947 în fața comuniștilor nu s-a făcut pentru că aceștia i-au pus cuțitul la gât, ci pentru că omul Mihai dorea să se însoare, să își trăiască și el viața, iar responsabilitățile de rege al Româniai îl încurcau în acest demers… Cât de mult schimbă istoria aceste dezvăluiri, dacă sut reale?

    După cum informam în urmă cu câteva zile, regele Mihai a abdicat pentru că dorea să se căsătorească.

    Documentul la care facem referire se află acum la Arhivele Naţionale, S.A.N.I.C. – Colecţia Consiliul de Miniştri, dos. 174/1947 (Anterior documentul figura în Arh. N. I. C., fond C.C. al PCR, colecţia 103, dos. 486/1947). Este vorba de 10 notiţe scrise de mână de la întâlnirea dintre Petru Groza şi Regele Mihai din data de 22 decembrie 1947 şi de trei file dactilografiate ce reprezintă transcrierea după notiţe.

    doc mihai groza1

    Din transcrierea discuţiei dintre Petru Groza şi Regele Mihai reiese faptul că acesta din urmă nu dorea să se opună abdicării şi că scopul său principal în acel moment era acela de a obţine căsătoria cu Principesa Anne de Bourbon-Parma, cu care se întâlnise la Londra.

    Citatul cel mai elocvent din acest document îi aparţine Regelui Mihai, care îi spunea lui Petru Groza: „Nu înțeleg să mă opun lucrurilor la care nu te poți opune. Văd ce e în jurul meu. Vreau ca om [să trăiesc]. N-am avut copilărie, tinerețe, și mama va trebui să înțeleagă. Dar nu spune la nimeni. Între noi, mergem înainte. Eu mă voi conforma sfat [urilor] d-tale. Dar între noi.”

    doc mihai groza2

    Interesant, chiar după această frază, apare ca o ironie a istoriei replica “Nu văzut pe nimeni Iliescu”. Evident, nu este vorba despre Ion Iliescu, cel care fix la 42 de ani distanţă de la acea zi, adică pe 22 decembrie 1989, prelua puterea în România.

    doc mihai groza3

    Ulterior acestei fraze apar amănunte despre un anume Auriol, nimeni altul decât francezul Vincent Auriol, primul preşedinte al celei de-a patra Republici de la Paris.

    În documentul la care facem referire, se fac aprecieri şi în legătură cu activitatea demnitarilor comunişti evrei Ana Pauker și Emil Bodnăraş sau Gheorghe Gheorghiu Dej, despre care Regele Mihai ar fi avut o părere pozitivă.

    doc mihai groza4

    CUM A COMENTAT CAROL AL II-LEA ABDICAREA REGELUI MIHAI:

    ,,Marti, 30 decembrie 1947. O zi ingrozitoare, ce zi sfasietoare: la 5 d.a. dupa-amiaza, bietul si credinciosul Ribeiro telefoneaza ca Reuters a comunicat ca Mihaita a abdicat, azi, la 3. Vestea a cazut ca o maciuca pe capul nostru, am ramas, literalmente, traznit.M-a apucat o furie auzind aceasta stire; cine dracul l-a pus pe Mihaita sa se intoarca, ca, dupa o saptamana, sa plece in conditiile cele mai urate si dand catre popor o proclamatie rusinoasa. Nu numai ca abdica pentru el si urmasii sai, dar spune, in proclamatie, ca lasa poporului grija de a-si alege felul cum doreste sa fie guvernat, considerand ca monarhia este un obstacol serios in calea dezvoltarii democratice a tarii”. (Ziua Veche)

    Dacă aceasta este realitatea, tot tam-tamul cu înmormântarea Reginei Ana, care nu a fost niciodată regină a României, tot tam-tamul cu Casa Regală și drepturile pe care le-ar avea în Românie este cel mult penibil! Asta ar arăta că Regele Mihai a fost în două rânduri laș, lipsit de viziune politică, fără sentimente patriotice adevărate. Iar un rege care trădează nu mai are nici măcar dreptul la memorie! Autor: Daniel Roxin

    P.S. Să nu uităm că Regele Mihai a fost decorat de Stalin!!!

  • Criminalul evreu despre care nu vorbește nimeni. A ucis milioane de oameni, inclusiv români!

    00yagoda3

    Există în istoria omenirii o dată care este aproape uitată. Între 19 şi 20 decembrie 1917, în contextul Revoluţiei bolşevice şi al războiului civil din Rusia, Lenin a semnat un decret pentru formarea Comisiei extraordinare pe întreaga Rusie pentru combaterea contrarevoluţiei şi sabotajului, cunoscută şi sub numele de CEKA, scrie descoperă.ro.

    La foarte scurt timp, CEKA a devenit cea mai largă şi brutală instituţie de securitate şi, având în vedere urmaşii acesteia – o serie lungă care cuprinde OGPU, NKVD şi KGB – serviciile secrete sovietice au fost motorul celui mai mare genocid al istoriei moderne. Au închis, torturat sau omorât mai mult de 30 de milioane de ruşi şi/sau est-europeni. Chiar şi istoricii sovietici din perioada post-stalinistă stabilesc un număr care variază între 20 şi 40 de milioane de morţi.

    O particularitate însă, care de cele mai multe ori este trecută cu vederea într-un mod (şocant de) natural, este că evreii, care formau undeva la 5% din populaţia Rusiei la acea vreme, aveau poziţii de putere însemnate în fazele incipiente ale regimului bolşevic. Nume precum Lenin, Troţki şi subiectul acestui articol, Genrikh Yagoda, cel care a fondat primul şi cel mai mare instrument de ucidere sistematică în masă, numită Administraţia Generală a Lagărelor de muncă forţată, sau mai cunoscut şi sub numele generic de gulag. Alte persoane importante din cercul lui Yagoda, care au creat şi au administrat gulagurile, Aron Solts, Lazar Kogan, Naftaly Frenkel, Matvei Berman şi Yakov Rappoport erau de asemenea evrei. Conform unor statistici, în 1934 38,5% din cei care ocupau poziţii de putere erau de origini evreieşti.

    Istoria acestei organizaţii este extrem de complexă, dar un lucru cert iese în evidenţă, deasupra tuturor. În variile sale manifestări, organizaţia a adus un genocid care s-a extins nu numai la vieţile umane distruse, ci şi la întreaga ordine socială şi culturală: întregi straturi sociale au fost distruse – fermieri, minorităţi etnice, burghezi, intelectuali, artişti şi dincolo de formele concrete, de foamete, sărăcie şi execuţii, bolşevicii au urmărit instaurarea unei noi ordini.

  • Dă-i, Doamne, sănătate și tărie lui Iliescu, măcar un an de pușcărie să facă și el!

    ion iliescu rev

    Rugăciune pentru Ion Iliescu, care trece prin momente delicate din punct de vedere medical, suferind de entorsă și având și cu bila:

    Tătucul nostru

    Care ești tu, Stalin

    Lecuiască-se robul tău Ion

    Vie înapoi acasă de la spital

    Facă-se bine din nou

    Precum la fiere

    Așa și la picior

    Pâine lui cea de toate zilele

    Dă-i-o la Jilava. Astăzi

    Și ispitește editura RAO

    Să-i lanseze și lui cărțile la Gaudeamus

    Davai ceas și Amin!

    Sursa: Kamikaze

  • Tortura în pușcăria lui Vișinescu – mai dură ca în gulagurile din Siberia

    visinescuUnul dintre urmașii deținuților de la Râmnicu Sărat a afi rmat că tatălui său i-a fost mai bine în pușcăriile din Siberia.

    Fostul gardian Costel Boșneag, fost coleg cu Alexandru Vișinescu, comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat (1956-1963), a încercat să-l prezinte pe torționar ca un sufletist. „Primea scrisori de mulțumire de la deținuți după ce erau eliberați”, a declarat acesta. Boșneag a fost audiat la termenul de ieri de la Curtea de Apel București în procesul în care Vișinescu este acuzat de procurori de crime împotriva umanității. Cei doi au fost colegi la Penitenciarul Ilfov între 1972-1977.

    „Ordinul nu se discută”

    Declarațiile lui Boșneag au suprins-o pe judecătoarea Carmen-Veronica Găină, care i-a adresat o rafală de întrebări care au transformat „bunătatea” lui Vișinescu în ilegalitate. Din răspunsurile martorului a rezultat că Vișinescu încălca legea când era puțin uman și permitea deținuților să-și îmbrățișeze copiii și să joace fotbal în curte. Apropiații torționarului șopteau că magistratul nu a avut același comportament contodent și cu martorii acuzării.

    CITESTE SI: EXCLUSIV: Tortionarul Vișinescu, acuzat că a înfipt o baionetă în inima lui Ion Mihalache

    Reamintim că printre victimele lui Vișinescu de la Râmnicu Sărat s-au aflat și Ion Mihalache, Cornel Coposu, Ion Diaconescu și Aurelian Vișa (deținut și în gulagurile din Siberia ale lui Stalin și la Râmnicu Sărat).

    Fiul acestuia, Florin, audiat și el ieri, a precizat că din povestirile tatălui reiesea că regimul din gulagurile lui Stalin era unul blând față de cel condus de Vișinescu. A rezultat și o comparație între închisori.

    Mai dur decât…

    ● pe lângă fierturile de cereale și legume, deținuții de la Râmnicu Sărat aveau, săptămânal, trei felii de pâine;

    ● condamnații nu aveau voie să comunice între ei;

    ● în celulă era câte un deținut;

    ● nu aveau voie să primească pachete sau scrisori de la familie;

    ● nu aveau voie să vorbesc urât despre regim.

    „Diavolul”

    ● în Siberia, deținuții aveau zilnic, pe lângă fierturile fără gust, câte un colț de pâine care era porția cea mai gustoasă;

    ● condamnații aveau voie să vorbească între ei;

    ● erau cazați mai mulți în celule;

    ● putea primi pachete cu alimente și scrisori de la familie;

    ● în curte, deținuții îl putea înjura pe Stalin.

    CITESTE SI: Declaraţie şoc despre Torţionarul Vişinescu

  • Un român a avut curajul să-i scrie lui Putin! | Nici Ministerul Afacerilor Externe nu a făcut asta! Ce i-a cerut este INCREDIBIL!

    basarabia-cu-romania

    Preşedintele Societăţii Culturale Bucureşti-Chişinău, Gheorghe Gavrilă-Copil, i-a trimis o scrisoare deschisă preşedintelui rus, Vladimir Putin, în care îi cere acestuia să denunţe tratatul Ribbentrop-Molotov şi să retragă trupele ruseşti din oraşul Tighina, actualmente incorporat prin forţă în aşa-zisa Republică Transnistreană.

    „Vă propunem un prim pas, retragerea necondiţionată a armatei din Tighina, la răsărit de Nistru, deoarece oraşul Tighina (Bender), de la apus de râul Nistru, face parte dintotdeauna din Basarabia, acum din R. Moldova. Este inclus, abuziv, de către URSS, în Transnistria. Atât partea de sud a Basarabiei (până la Marea Neagră), cât şi nordul Basarabiei, fac parte din întreaga Basarabie, acum, în continuare alipite Ucrainei, în interiorul Basarabiei constituindu-se statul Republica Moldova, din care face parte şi Transnistria. Această reparaţie teritorială, reintegrarea oraşului Tighina în Basarabia (în R.Moldova!) va fi un bun semnal pe planul politic internaţional, spre luare aminte la pasul următor, o declarţie clară, conformă adevărului: URSS a anexat Basarabia, Ţinutul Herţa şi nordul Bucovinei de la România, le-a alipit Republicii Socialiste Sovietice Ucraina, temporar. Federaţia Rusă consideră că relaţiile dintre Federaţia Rusă şi România, cât şi cu Uniunea Europeană, trebuie să se stabilizeze pe încredere. Propunerile noastre sunt singurele variante autentice, de încredere„, afirmă semnatarul comunicatului.

    Societatea Culturală Bucureşti-Chişinău îi aminteşte lui Vladimir Putin că tratatul Ribbentrop-Molotov este „una dintre cele mai mari crime la adresa umanităţii” şi îi cere şefului rus să nu semneze acolo unde au semnat Stalin şi Hitler.

    „Pentru anexările provinciilor româneşti sunt de vină Stalin şi Hiler, Guvernul sovietic şi Guvernul nazist, URSS şi Germania nazistă, aceste provincii româneşti fiind anexate de către URSS. Domnule Vladimir Putin, vă rugăm să fiţi cu luare aminte, să nu semnaţi Dumneavoastră în locul lui Stalin şi Hitler, în locul URSS şi al Germaniei naziste, în locul lui Molotov şi Ribbentrop, reactivarea acestui Tratat, pe cale militară şi totodată prin diversiuni şi conflict armat în Basarabia şi în R. Moldova. Tratatul acesta este una din cele mai mari crime la adresa umanităţii, consecinţele contină şi azi, fiind o rană deschisă pentru poporul român”, scrie Copil.

    Autorul comunicatului îi propune lui Vladimir Putin să accepte unirea Republicii Moldova, incluzând Transnistria, cu România, pentru a putea da semnalul unei relaţii bazate pe încredere între cele două ţări.

    „V-aţi propus să împiedicaţi cu orice mijloace Unirea R. Moldova cu România? Pe cale militară , prin diversiune internă? Considerăm că aceste căi nu fac parte din planurile reale ale Moscovei, drept pentru care vă facem o propunere, Unirea necondiţionată a R. Modova, cu România, deci şi cu Transnistria. În Transnistria cea mai mare comunitate etnică o formează românii. Ştiţi prea bine că Transnistria a fost anexată de imperiul ţarist. În Transnistria din timpul anexării, marea majoritatea populaţiei era constituită din români. Un mare om de stat, ca să fie respectat şi glasul său să fie auzit în întreaga lume, trebuie să înlăture răul săvârşit de conaţionalii săi din trecutul mai îndepărtat sau apropiat. Meditaţi d-le preşedinte Vladimir Putin şi la această propunere şi la avantajele stabilizării bunei vecinătăţi între Federaţia Rusă şi România, între Federaţia Rusă şi Uniunea Europeană„, încheie Gheorghe Gavrilă Copil.

    Acesta a trimis un mesaj şi pentru poporul ucrainean, căruia îi cere să renunţe la teritoriile româneşti luate prin forţă de către URSS, respectiv Bucovina de Nord şi Ţinutul Herţa.

    „Războiul poate fi evitat şi Ucraina salvată. În partea de sud şi de răsărit a Ucrainei trăiesc milioane de rusi. În partea de apus a Ucrainei, ucrainienii şi-au păstrat aspectul etnic şi când Ucraina se învecina cu România Mare, îl păstrează şi azi în partea de răsărit a României (Basaarabia, Ţinutul Herţa, nordul Bucovinei) anexat de către URSS şi alipit Ucrainei. Etnicitatea ucrainienilor se poate constata şi pentru ucrainienii care trăiesc azi în România. E vorba de profilul sufletesc al românilor, de oameni prietenoşi. Pentru a evita războiul, care ar pune în pericol existenţa poporului ucrainian, vă rugăm, să fiţi cu luare a minte la propunrea noastră. Renunţaţi la partea de răsărit a României, cu o declaraţie clară, că aceasta nu aparţine Ucrainei, ci României. În felul acesta considerăm că veţi fi primiţi cu prioritate şi în UE. În UE graniţele nu există, funcţionează libera circulaţie a persoanei şi vom trăi în bună pace, românii cu ucrainienii şi poporul ucrainian va fi salvat de la un dezastru”, scrie Gheorghe Gavrilă Copil. Sursa: Nasul.TV

  • Militar buzoian, trimis în închisoare pentru că a refuzat să facă de gardă la tabloul lui Stalin

    pag6 stalin1

    La cei 87 de ani ai săi păs­trează cu mândrie o fotografie îngălbenită de vreme din care îți zâmbește un tânăr îmbrăcat în uniformă militară și grad de ofițer. Buzoianul Zamfir Codes­cu a avut neșansa să își vadă spulberat visul de a face ca­rieră militară din cauza unei întâmplări care astăzi ar putea părea absurdă. Absolvent de școală militară, buzoianul s-a trezit, la vârsta de 25 de ani, din comandant de pluton în deținut politic și asta pentru că nu a arătat respect față      de conducătorul Rusiei, Iosif Vissa­rionovici Stalin, cu ocazia funeraliilor acestuia. Își amin­tește cu amărăciune de anii în care a fost trimis dintr-o închisoare în alta, iar astăzi, după aproape 62 de ani de la acele evenimente, se judecă cu statul român pentru a obține daune morale.

    Osanale în „Scînteia”, refuz în mica unitate din Schitu

    „Am terminat școala Militară în anul 1952 și am fost repartizat la Costinești, comu­na Schitu, județul Constanța. Aveam 25 de ani și am devenit comandant de pluton la aceas­tă unitate. În anul 1953, când a decedat Stalin, am fost arestat. Se decretase doliu național și eu, la data de 7 aprile, am refuzat, cu ocazia funeraliilor (n.r., se împlinea o lună de la deces)  să fac de gardă la portretul lui Stalin. De aceea m-au arestat. În plutonul meu se aflau șase soldați din Iugoslavia care au refuzat să facă de gardă la tabloul lui Stalin, iar eu am rămas singur și am refuzat și eu”, își amintește Zamfir Codescu.

    pag6 stalin2
    Oricât de dificil ar putea fi de înțeles astăzi gestul buzoianului, trebuie amintit că în  România anului 1953 domnea încă un sistem de ocupație   mi­li­tară sovietică. Ultima apa­riție a celui care dicta de la Kremlin a avut loc pe 1 martie 1953, când Stalin a luat parte la un chef cu ceilalți conducători sovie­tici. Comoția cerebrală, natu­rală sau provocată prin otrăvire, i-a adus sfârșitul oficial trei zile mai târziu. A fost îmbălsămat pe 9 martie 1953 și depus în Mausoleul lui Lenin. Din 1961 a fost îngropat la zidul Kremlinului. În ziarul „Scînteia“ din 9 martie 1953 era publicat ca articol principal un material intitulat „Marele și nemuritorul conducător și părinte“, unde puteam citi: „Ome­nirea muncitoare a su­fe­rit cea mai grea și uriașă pier­dere: a încetat să bată inima genialului conducător și în­vățător, a părintelui iubit al celor ce muncesc din toate țările, a încetat să bată mare, înflăcărată și atotcuprinză­toa­rea inimă a tovarășului Stalin. Astăzi gîndurile pline de du­rere ale oamenilor muncii din întreaga lume îndoliată se îndreaptă spre Moscova, unde au loc funeraliile sfetnicului ne­spus de drag, prietenului cel mai apropiat al popoarelor – marele Stalin”.

    În acest context, refuzul buzoianului Zamfir Codescu de a face de gardă la portretul defunctului Stalin era perceput ca și un act de trădare, chiar dacă avea loc în micuța unitate de la Schitu.

    pag6 stalin3
    „Ce ai făcut, bă, banditule?!”

    „Îmi aduc aminte că m-au arestat chiar în noaptea de Înviere, m-au dus la Constanța, la comandamentul de care ținea unitatea mea. De acolo m-au dus, după o zi, la Iași. Aco­lo era conducerea regiunii noastre. Eram ofițer și m-am trezit în fața unui superior care mi-a smuls epoleții de pe umăr spunându-mi: <Ce ai fă­cut, bă, banditule?!>. Eram tânăr și am început să plâng. Nu m-au ținut prea mult și    m-au trimis la penitenciarul din Iași, unde am fost anche­tat. Am declarat adevărul, dar m-au ținut în penitenciar o lu­nă și jumătate după care m-au predat la Securitate, tot în Iași. Se făcuse luna iunie-iulie și m-au transferat la Bucu­rești, în lagărul de deținuți po­litici de la Gherla”, își mai    amin­tește Zamfir Codescu.

    De la Gherla, la cules de legume, fără nicio condamnare

    Odată ajuns la Gherla, buzoianul s-a văzut înconjurat de deținuți politici, membrii ai partidelor istorice și legionari, iar perspectiva i s-a părut una sumbră. A fost convins că acolo va muri, deși nu primise nicio condamnare oficială.

    „M-au ținut până în august, când a venit o comisie care   ne-a adunat pe toți în curte și ne striga după dosare. S-a făcut o triere și eu am fost inclus într-un lot care a fost îmbarcat și dus la o fermă, la Braga­diru. Trebuia să facem munci agricole, alături de peste 100 de deținuți. Lucram la roșii, la castraveți, la săpat… Am întâlnit oameni distruși, care erau condamnați la ani grei de pușcărie. Am stat până în noiembrie 1953 și, când a venit vremea rea, m-au mutat la închisoare din Galați, unde am rămas până în luna martie 1954. Între timp eu nu pri­mi­sem nicio condamnare. Eram pedepsit pe linie administrativă, prin decret”, declară buzoianul.

    Din ofițer a devenit expert în locomotive

    Ultimul transfer pe care l-a primit Zamfir Codescu a fost într-o închisoare din Lugoj, unde în luna martie a fost verificat de o nouă comisie și eliberat, în vara lui 1954. Așa cum era de așteptat, tânărul care visa să îmbrace haina militară până la pensie, s-a trezit la 26 de ani fără nici un Dumnezeu. A reușit totuși să se angajeze în Buzău la CFR.

    pag6 stalin4

    „Am venit acasă la Buzău, în Cartierul Mihai Viteazul, unde locuiam. Norocul meu a fost că făcusem o școală profesi­onală la CFR și așa am putut să mă angajez la CFR Buzău. Deci, din 1954 am devenit fo­chist pe locomotivă. În 1956 am făcut școala de mecanici la București și m-au repartizat tot la Depoul CFR Buzău. Am ajuns să lucrez pe toate locomotivele, începând de la cele cu aburi, apoi pe cele Diesel, iar din 1977 m-am specializat și pe locomotive electrice. Am ajuns șef de tură și m-am pensi­onat în anul 1988”, po­vestește buzoianul.

    Astăzi se judecă cu Ministerul Apărării

    Zamfir Codescu așteaptă zilele acestea să fie programat în instanță, după ce a cerut Mi­nis­terului Apărării să îi facă dreptate pentru ceea ce i s-a întâmplat în urmă cu 62 de ani.

    „Am fost degradat la gra­dul de soldat și așa am rămas. Singura justificare a fost un de­cret dovedit printr-o decizie scrisă pe care o am și acum.  M-am gândit să fac un me­moriu la Ministerul Apă­rării Naționale, le-am dovedit cu acte ce școli am făcut și mi-au in­vocat că nu mă pot des­pă­gubi pentru că nu am fost angajat în armată înainte de 30 decembrie 1947. Am vorbit cu un avocat și mi-a spus că în 1947 era Armată Regală și decizia Ministerului Apărării este neconsti­tuțio­nală, așa că  i-am dat în judecată. De o lună și ceva am făcut un nou memoriu la Curtea de Apel și mi-au dat răspuns, dar aștept citația”, își încheie povestea buzoianul. – Sursa: Opinia Buzau

  • VIDEO: Inamicii eterni ai omenirii

  • Un rege care şi-a trădat ţara

    regele-mihai-mircea-rosca

    Despre actul de la 23 august 1944 din România, s-a scris foarte mult, dar s-au ascuns, cu destulă abilitate, poporului român, unele adevăruri ale acestui act și implicațiile lui, în majoritate nefaste pentru România. S-a trecut cu vederea în mod deliberat situația militară a României în primăvara și vara anului 1944, nu s-a spus nimic poporului român despre marea trădare de la Iași, din 20 august 1944, a comandantului Armatei a 4-a, general de Corp Armată Mihai Racoviță, savârşită în strânsă legătură cu Casă Regală și cu Partidul Comunist; au fost prezentate în mod denaturat situația militară a României de dinainte de 23 august 1944, precum și tratativele diplomatice ale guvernului Antonescu de la Cairo și Stockholm, inițiate încă de la sfârşitul anului 1943, ca și despre rezultatele acestora. Nu s-a suflat o vorba despre manevrele cercurilor palatului de sabotare a acestor tratative și nu s-a spus nimic despre conspirația Casei Regale și a P.C.R. pentru arestarea lui Ion Antonescu și a guvernului.

     

    13 iunie 1944 – Regele Mihai I trata cu trădătorii de ţară.
    Emil Bodnăraş, trădător-dezertor al armatei române, unelteşte, la Palatul regal, deschiderea frontului românesc printr-o trădare militară, numită „Poarta Iaşului”.[1] Anul 1942 a adus schimbări importante în situaţia de pe front. Iniţiativa strategică a trecut din mâna Germaniei în cea a coaliţiei Naţiunilor Unite:
    – între 23 octombrie şi 3 noiembrie 1942, a fost înfrântă armata germană din nordul Africii, în batalia de la El Alemain;
    – între 12 şi 18 ianuarie 1943, armatele sovietice au străpuns blocada Leningradului, iar la 2 februarie, acelaşi an, au capitulat armatele germano-române la Stalingrad. Înfrângerile acestea i-au dat certitudine Mareşalului Antonescu că Germania a pierdut razboiul. Încă din noiembrie 1942, în trenul ce-l aducea spre Bucuresti de la o întrevedere cu Hitler, Antonescu a facut o declaratie senzationala: „Germania a pierdut razboiul, trebuie acum sa ne concentram să nu îl pierdem pe al nostru”. Demersurile facute de Antonescu au confirmat această îngrijorare şi preocupare.

     

    Barbu Ştirbei, trimis la Cairo sub numele de Bond, pentru tratative de armistiţiu.
    Încă din februarie 1943, Mareşalul Antonescu i-a propus lui Mussolini ieşirea comună din razboi, iar în septembrie 1943 au început negocieri secrete pentru încheierea unui armistiţiu cu anglo-americanii. În octombrie, acelaşi an, au mai avut loc încercări de armistiţiu cu englezii, la Lisabona. A fost abordat în acest scop inclusiv Suveranul Pontif. După întrevederea serviciilor secrete aliate la Cairo, s-a decis trimiterea misiunii colonelului De Castelaine în România, împreună cu alţi doi ofiteri, pentru a lucra ca intermediari între aliaţi şi Bucureşti. Acesta a fost prins la paraşutare şi instalat, în Bucureşti, într-un apartament de la ultimul etaj al Jandarmeriei. Ca urmare a paraşutării colonelului De Castelaine în România, principele Barbu Ştirbei a fost trimis în cel mai mare secret la Cairo, sub numele de Bond, cu un paşaport dat de Antonescu, dar la Istanbul a fost demascat nemţilor de către englezi, care doreau să împiedice ieşirea României din Axă. Churchill miza pe faptul că germanii şi românii vor temporiza înaintarea ruşilor spre Europa, iar o debarcare anglo-americană în Balcani ar fi putut tăia drumul ruşilor spre Europa. Planul n-a fost acceptat de preşedintele american Roosevelt.

     

    Emil Bodnăraş

    O problemă ridicată de către partea română la negocierile de la Cairo şi respinsă de către anglo-americani a constituit-o problema Transilvaniei de Nord, răpită de către Ungaria prin Dictatul de la Viena. Anglo-americanii au declarat că această problemă va face obiectul negocierilor la Conferinţa de Pace, după terminarea razboiului. Deoarece partea româna nu avea nici o garanţie că anglo-americanii vor retroceda acest teritoriu, a respins propunerea. Ruşii îşi urmareau, şi ei, cu destulă abilitate interesele. Încă din octombrie 1943, la Conferinţa miniştrilor de externe de la Moscova şi apoi la Conferinţa de la Teheran a şefilor de state din U.R.S.S., S.U.A. şi Anglia, Molotov, ministrul de externe al U.R.S.S., a afirmat că „singurul om ce poate face o atare schimbare de front în România este Mareşalul Antonescu”. Pe la mijlocul lunii septembrie 1943, Mihai Antonescu aducea la cunoştinţa lui Dulles că „participarea României la razboi nu mai e decât simbolică. A rupe cu acest simbol, înseamna a expune România celor mai grave represalii. Asta nu e cu putinţă decât în cazul unei debarcari aliate”.Cu acest prilej, el insista asupra inoportunităţii schimbarii regimului Antonescu, care dispunea de 45 de vagoane de aur, de mari cantităţi de cereale şi de un milion de soldaţi înarmaţi. „Numai guvernul de azi poate refuza nemţilor aceste rezerve preţioase. În ziua când Mareşalul ar dispărea, nemţii ar lua totul pentru nevoile lor, iar la guvern ar aşeza slugi politice, probabil chiar pe foştii legionari, care ar suprima pe toţi adepţii lui Antonescu şi pe toţi rezistenţii, adică toată elita românească”. Temerile lui Mihai Antonescu s-au adeverit, rezervele de aur şi de cereale nu au fost luate de către nemţi, ci de ruşi, iar milionul de ostaşi, din cauza complotului Palatului Regal şi al grupului de complotişti – Bodnaraş, Dămăceanu, Aldea, Racoviţă – a fost dezarmat. Circa 175.000 dintre ei au luat drumul lagărelor sovietice, iar „Poarta Iaşului” a fost deschisă fără lupte trupelor sovietice.

     

    Roosevelt a susţinut capitularea necondiţionată a României

    În negocierile de armistiţiu de la Cairo, a ieşit în evidenţă faptul că între Departamentul de Stat al S.U.A., reprezentatii militari şi preşedintele american Roosevelt existau serioase divergenţe de opinie. Departamentul de Stat, prin secretarul sau, Cordell Hull, sprijinit de reprezentanţii militari, a salutat propunerile româneşti de armistiţiu: „Noi credem că ei singuri (românii – n.n.) trebuie să decidă dacă vor o lovitura de stat a lui Maniu sau ieşirea din Axă o va face guvernul Antonescu. Dar, pentru o schimbare de front, recunoaştem că, dacă el, Mareşalul Antonescu, vrea şi este hotarât să o facă, numai el are mijloacele necesare şi cele mai mari sanse de succes. Autoritaţile americane considerau acţiunea României de o importanţă exceptională. Ea (România – n.n.) trebuie să aibă statut de cobeligerantă şi trebuie să acţioneze cât mai repede”. Dar Roosevelt rămânea neclintit în acţiunea de capitulare necondiţonată.
    Sunt multe întrebări care s-ar putea pune acum, după 70 de ani de la eveniment:
    De ce armistiţiul nu a fost realizat?

    Cum s-a putut pierde acest atu militar extraordinar, scurtarea considerabilă a războiului, cu cel puţin un an şi chiar câştigarea lui atunci? De ce a fost arestat şeful suprem al armatei (de facto – n.n.) care putea obţine schimbarea de front şi acordarea statutului de cobeligerantă a României? Şi mai ales, cum de s-a putut ordona de către regele Mihai dezarmarea armatei şi încetarea focului înaintea semnării oricărui document de armistişiu? Opoziţia din România – Maniu şi Brătianu – au colaborat strâns cu Antonescu la toate negocierile de armistiţiu în vederea ieşirii României din războiul alături de Axă, se informau şi se consultau reciproc cu regularitate. Ceva mai mult, Mareşalul Antonescu a propus chiar să abandoneze puterea dacă aliaţii preferau să negocieze cu opoziţia română. Guvernul sovietic a răspuns, prin consilierul Semionov, categoric faţă de discuţiile dintre putere si opoziţie: „Noi, ruşii, preferam sa negociem cu actualul Guvern al României şi suntem gata sa-l ajutăm să elibereze ţara de germani”, iar la Cairo, ambasadorul rus Novikov, ca şi ceilalti doi aliaţi, s-a pronunţat categoric: „El prefera negocieri cu Mareşalul Antonescu şi nu cu trimişii Regelui”.
    Stockholm: primele negocieri cu U.R.S.S. şi unele avantaje

    Deoarece negocierile de la Cairo trenau din cauza poziţiei rigide a S.U.A. (care cereau capitularea necondiţionată), cât şi din cauza unor tratate încheiate anterior cu U.R.S.S. pentru crearea de zone de influenţă sovietică din Balcani, inclusiv în România, guvernul Antonescu începe negocierile de armistiţiu la Stockholm cu guvernul sovietic, prin ambasadorul acestuia, doamna Alexandra Kolontay, în decembrie 1943. În vederea asigurării succesului acestei acţiuni, guvernul Antonescu a facut o serie de schimbări diplomatice în capitalele susceptibile de a oferi posibilităţi de contacte şi de negocieri. Astfel, este numit Cretzeanu la Ankara, George Caranfil, la Helsinki şi Friedrich Nanu, la Stockholm, ca miniştri plenipotenţiari. La Stockholm, F. Nanu a fost contactat de către ruşi în vederea negocierilor de armistiţiu. Contactul, discuţiile şi negocierile din capitala suedeză s-au concretizat prin formularea unor condiţii precise de armistiţiu şi nu de capitulare necondiţionată – cum ceruse Roosevelt, la Cairo. Privind problema Transilvaniei de Nord, U.R.S.S. considera Dictatul de la Viena nul şi neavenit, iar Transilvania urma să revină în întregime României. În forma sa finală, proiectul de armistiţiu cu U.R.S.S., de la Stockholm, conţinea (printre altele) următoarele condiţii:
    – Trupele române de pe front, fie se predau ruşilor, fie vor ataca trupele germane. Ruşii se obligau să le aprovizioneze cu armament şi alte materiale necesare şi să rămână la dispoziţia lui Antonescu şi Maniu pentru a restabili independenţa şi suveranitatea României;
    – Ruşii acceptau ca România să dea un ultimatum de 15 zile Germaniei, pentru a-i părăsi teritoriul, înainte de a-i declara război. În cazul retragerii trupelor germane, România putea ramâne neutră;
    – Arbitrajul de la Viena era nul şi neavenit. Transilvania urma să revină la patria-mamă în totalitate;
    – Ruşii se mulţumeau numai cu un culoar de trecere în nordul ţării, iar guvernul român putea să-şi exercite funcţiile într-o parte a ţării, cea neocupată de armatele sovietice.
    Condiţiile de armistiţiu negociate la Stockholm cu ruşii, deşi mai mult avantajoase pentru România, faţă de cele de la Cairo, implicau recunoaşterea anexării Basarabiei şi Bucovinei de Nord de către Rusia.

     

    General Vasiliu Răşcanu unul dintre trădătorii frontului român de la Iaşi

    În paralel cu nogocierile de armistiţiu de la Stockholm şi Cairo şi cu urzirea complotului regal, privitor la tratativele de armistitţu de la Stockholm, prin trimişii regelui, se duceau tratative şi de către Partidul Comunist – de scoatere a României din razboiul antisovietic. Oricât s-ar nega sau subestima azi, P.C.R. a jucat un rol important în complotul de la Palatul Regal şi în tradarea de la Iaşi, dar şi în desfăşurarea ulterioară a evenimentelor declanşate la 23 august 1944. După paraşutarea lui Emil Bodnaraş în România, în primavara anului 1944, au avut loc frecvente întâlniri între cercurile Palatului şi delegaţii P.C.R.. Prinţul Ştirbey i-a acordat chiar găzduire lui Emil Bodnaraş după paraşutare. În noaptea de 13/14 iunie 1944, a avut loc o întâlnire conspirativă (ultima) a reprezentanţilor P.C.R., Emil Bodnaraş şi Lucreţiu Pătrăşcanu, cu reprezentanţii Palatului Regal şi ai armatei: generalii Constantin Sănătescu, Aurel Aldea şi Gheorghe Mihail, colonelul Dumitru Dămăceanu, Ioan Mocsony Stârcea, Mircea Ioaniţiu şi Grigore Niculescu-Buzeşti, cifrator în Ministerul Afacerilor Externe român. Cu acest prilej, Emil Bodnaraş a criticat orientarea cercurilor palatului de a reduce acţiunea de răsturnare a lui Antonescu la o simpla lovitură de palat înfăptuită de un grup de persoane şi de a evita o participare mai largă a maselor la luptă. Emil Bodnaraş a prezentat, în final, planul Partidului Comunist care prevedea:
    a) răsturnarea prin forţă a dictaturii militaro-fasciste;
    b) scoaterea ţării din razboiul hitlerist;
    c) întoarcerea armelor împotriva Germaniei naziste.
    După vii discuţii, cei prezenţi au aprobat planul elaborat de către P.C.R. Un fapt care spune multe. La 15 iunie, deci a doua zi, Regele a aprobat acest plan. Pentru pregătirea acţiunii armate, a fost creat şi un comitet militar din care au facut parte: generalii Gheorghe Mihail, C. Vasiliu Răşcanu şi colonelul Dumitru Dămăceanu.

     

    Regele Mihai a sabotat tratativele de armistiţiu româno-sovietice.
    Regele se împotrivea armistiţiului negociat de guvern cu ruşii. Poziţia lui faţă de armistiţiu rezulta clar dintr-o declaraţie facută lui Gheorghe Brătianu: „Dacă îl lăsam pe Antonescu să facă singur armistiţiul, ne va ţine sub papuc”. Cu acest prilej, l-a sfătuit pe Brătianu să se retragă de la orice acţiune cu Antonescu. În acest spirit a acţionat şi Gheorghe Duca, trimisul regelui la Stockholm, care, şi la vârsta de 80 de ani, îşi facea un titlu de „glorie” din misiunea ce i-a dat-o Regele de a sabota tratativele de armistiţiu româno-sovietice.

     

    Consfătuire tainică la Palat – operaţiunea „Poarta Iaşiului”

    O problemă, ignorată până acum de istorici, priveste deschiderea frontului de la Iaşi, la 20 august 1944. După plecarea participanţilor de la consfătuirea cu comuniştii, din 13/14 iunie 1944, au mai rămas în incintă pentru o „consfatuire de rutina”, Emil Bodnaraş şi Dumitru Dămăceanu, care au stabilit în strict secret ca, în scopul înlăturarii lui Antonescu şi pentru a grăbi ieşirea României din război, un segment de front de la Iaşi, denumit conspirativ „Poarta Iaşiului” să fie deschis din punct de vedere militar la o anumită dată. Acest segment de front, în caz de retragere, venea pe linia de fortificaţii Focşani-Namaloasa-Galaţi. Segmentul de front stabilit avea o largime de 25 km între Erbiceni şi Rediu Mitropoliei, la nord de Iaşi, aparaţinând de Corpul 5 de Armată român, din Armata a IV-a, comandant generalul Nicolescu Constantin, iar Uniunea Sovietică să fie anunţată. Pe lângă cei stabiliţi să facă parte din comitetul militar, au mai fost cooptaţi în conjuraţie generalul Aldea, mareşal al Palatului şi generalul Mihai Racoviţă, comandantul Armatei a IV-a pe frontul din Moldova, cu Punct de Comandă la Piatra Neamţ. În legatură cu situaţia frontului din Moldova, trebuie făcută următoarea precizare: pe Frontul de Est, începând cu anul 1944, Armata Româna a fost încadrată în Grupul de Armate german „Ucraina Sud”, comandant general-colonel Hans Friessner. După marea confruntare de tancuri sovieto-germană de la Uman (5 martie 1944), din zona mijlocie a râului Bug, pierdută de armata germană, s-a deschis drumul armatelor sovietice care au atins graniţa de nord-est a României, pe Nistru. Treptat, prin ample replieri, frontul român, întărit cu trupe germane, s-a stabilizat la 17 aprilie 1944, pe linia est Carpaţi, pe râul Siret, până la Paşcani, apoi pe la nord de Târgul Frumos, nord Iaşi, cu trecere peste Prut se ajungea la Nistru, la sud de Dubăsari, apoi pe Nistru, Limanul Nistrului, Marea Neagră. Armata a 4-a româna, comandant General de Corp de armată, Mihai Racoviţă, se apăra pe linia est Carpaţi, pe râul Siret şi până la sud de Dubăsari, pe Nistru. Armata a 4-a româna avea în compunere Corpurile 1, 5, 6, 7 de Armată şi Corpul 57 de Armată german. Împreună cu Armata a 8-a germană făcea parte din Grupul de Armate „General Wohler”.

     

    Cu ştirea Regelui Mihai, Bodnaraş l-a anunţat pe Stalin să se pregătească de ofensivă pentru 20 august

    La flancul drept, pe Nistru, se apăra Armata a 3-a româna cu Corpurile 2 si 3 de Armată române, Corpul 29 şi 72 de Armată germane şi Comandamentul 110. Împreuna cu Armata a 6-a germană constituiau Grupul de Armate „General Dumitrescu”. Pe acest aliniament, trupele româno-germane au respins numeroase atacuri sovietice, inclusiv ofensivele din mai şi iunie 1944 ale trupelor sovietice. La începutul lunii iulie 1944, o vizita secretă la Iaşi a generalului Aurel Aldea, pentru a se întâlni cu generalul Racoviţă, a prilejuit întocmirea unui plan strategic, în sensul preconizat de Bodnaraş-Dămăceanu, pentru deschiderea frontului prin „Poarta Iaşului”. La sfârsitul lunii iulie 1944, Bodnaraş i-a comunicat lui Stalin toate detaliile necesare: deschiderea programată a frontului; zona deschiderii; data prevazută – 20 august. Pentru materializarea planului, Stalin a ordonat încetinirea ritmului ofensivei sovietice pe frontul din Polonia şi transferarea de trupe pe frontul din Moldova în sectorul stabilit. Ofensiva sovietică a început în dimineaţa zilei de 20 august, iar trupele române din „Poarta Iaşiului” s-au retras în cursul nopţii. La ora 13.00, trupele sovietice au intrat în Iaşi, depăşind trupele Armatei a 4-a, aflată în retragere dezordonată. Mareşalul Antonescu a facut o scurtă vizită de inspecţie pe front, în perioada 20-21 august 1944, şi a constatat dezorganizarea frontului şi începutul retragerii disperate, dar s-a întors repede la Bucureşti, mai hotarât ca oricând să semneze armistiţiul cu ruşii.

     
    Mareşalul Ion Antonescu, arestat în Palatul Regal

    În dimineaţa zilei de 23 august 1944, Antonescu aştepta raspunsul de la Stockholm, pentru a semna armistiţiul cu U.R.S.S. În aşteptarea răspunsului, el a solicitat un înscris de la Maniu şi Brătianu, pentru susţinerea armistiţiului. Între timp, de la Stockholm a sosit la Ministerul Afacerilor Externe acceptarea sovietică la propunerile româneşti de armistiţiu. Telegrama, în loc să-i fie înmânată lui Antonescu, Grigore Niculescu-Buzeşti – participant la conjuraţie -, a înmânat-o Regelui. În situaţia dată, Regele, fără să vorbească despre telegramă şi implicat în complot alături de comunişti, le-a comunicat lui Maniu si Brătianu că va intra în acţiune şi va face singur armistiţiul, fiind sătul de tutela lui Antonescu. Deşi Mareşalul Antonescu nu a primit telegrama aşteptată, a mers totuşi la Palat şi acolo a fost arestat. Nu a mers singur ci cu Mihai Antonescu. (Regele a dispus celor trei aghiotanţi prezenţi în încăpere să execute ordinul ce le fusese dat. Aceia, i-au arestat pe demnitari şi i-au închis într-o cameră-fischet, până au venit comuniştii să îi peria. La acţiune a participat şi subofiţerul Dumitru Bâlă, cel care mi-a povestit cu amănunte fapta, fiind tatăl colegului meu de facultate şi de cameră la cămin, Eugen Bâlă – notă Vladimir Rosulescu)
    Că Antonescu era hotarât sa încheie armistiţiul cu U.R.S.S. rezultă şi din faptul că în seara de 22 august l-a convocat pe ministrul german la Bucureşti, Clodius, şi în prezenţa generalului Pantazi, ministru de razboi, i-a adus la cunostinţă că România a cerut armistiţiul. Armistiţiul sovietic cu România era o necesitate şi pentru Rusia. Poziţiile întărite româno-germane din Moldova, care au rezistat la numeroase atacuri sovietice (începând cu 17 aprilie 1944) şi pe care trupele se aflau şi la data de 20 august, ca şi existenţa în spatele frontului, la nici 200 km a unui aliniament puternic fortificat – linia Focşani-Namoloasa-Galaţi – prezenta pericolul transformării României într-un teatru de razboi. De aceea, toţi factorii interesaţi în destinul României, inclusiv Rusia, căreia o rezistenţă pe linia de fortificaţii i-ar fi afectat interesele în Balcani, au considerat ca necesară ieşirea ţării din razboi prin încheierea unui armistiţiu. Prin trădarea de la Iaşi, de la 20 august 1944, frontul româno-german din Moldova a căzut fulgerător, zădărnicindu-se şi organizarea unei rezistenţe pe linii de fortificaţii. La 23 august 1944, ora 13.00, trupele sovietice, aflate în marş prin Moldova, deoarece nu au întâmpinat nici o rezistenţă, se aflau la 60 km de Focşani, iar la ora 18.00, avangarzile sovietice au ajuns la linia de fortificaţii.

     

    Regele a ordonat încetarea focului înaintea semnării armistiţiului care s-a semnat abia la 12 septembrie 1944

    La ora 22.00, în ziua de 23 august, prin Proclamaţia Regelui Mihai, s-a ordonat încetarea focului între trupele române si cele sovietice, dar, pentru că armistiţiul cu sovieticii nu era semnat, ruşii au continuat să captureze militarii români. Aşa au luat drumul Siberiei circa 175.000 de militari români, 40.000 dintre aceştia au fost internaţi în lagărul de la Balţi, din Basarabia, unde au murit de foame, sau de frig, de boli, sau au fost executati de comisari basarabeni din Armata sovietică, între ei numarându-se şi maiorul Alexandru Bârladeanu. Criticii actului de la 23 august 1944 (şi nu sunt puţini) îl consideră, unii ca „act de înalta tradare”, iar alţii ca o „gravă eroare politică”. Şi unii şi alţii au dreptate, el a fost atât un act de înaltă trădare, cât şi o gravă eroare politică cu multiple implicaţii şi consecinţe nefaste pentru România. Susţin, şi li se dă dreptate, că Mareşalul Antonescu trebuia lăsat să încheie şi să semneze armistiţiul, deoarece el îl negociase şi putea să impună ruşilor, prin puternica sa armată de un milion de oameni, un alt mod de acţiune decât capitularea. Prin arestarea lui Antonescu şi capitularea întregii armate, din ordinul Regelui Mihai, înaintea semnării armistiţiului cu ruşii, România a pierdut baza juridică şi morală a apărării drepturilor sale, s-a dezonorat singură. Capitularea necondiţionată a însemnat un dezastru naţional, un mare calvar pentru România, ce îl va purta o lunga perioadă de timp. Alături de cei circa 175.000 de militari români care au luat drumul lagărelor sovietice de prizonieri după 23 august 1944, au mai fost deportaţi în U.R.S.S. peste 20.000 de alţi români şi 72.000 de cetăţeni români de etnie germană. Prin nesemnarea armistiţiului şi capitularea necondiţionată, România şi-a pierdut definitiv libertatea, i s-a refuzat statutul de ţară cobeligerantă, deşi a fost a patra putere militară participantă la înfrângerea Germaniei.
    În decurs de un deceniu şi jumatate, după 23 august 1944, România a fost furată de către ruşi de cel puţin trei miliarde de dolari, în locul celor 300 de milioane impuse prin „armistitiul” dictat de Moscova. Semnarea armistiţiului cu U.R.S.S., care conţinea destule condiţii împovărătoare pentru România, faţă de armistiţiul negociat cu Antonescu, a fost tărăgănată pâna la 12 septembrie 1944, iar protocolul privind raporturile dintre Armata Română si Armata Sovietică a fost semnat abia pe 25 septembrie, ceea ce a făcut ca Armata română să se angajeze singură în luptele pentru eliberarea Transilvaniei, reuşind ca, până către jumătatea lunii septembrie, să respingă de pe teritoriul României, pâna la frontiera vremelnic impusă, trupele germano-ungare.

     

    „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni!”
    Semnificativ pentru prestigiul de care se bucura la Moscova Mareşalul Antonescu este şi răspunsul dat de Molotov lui Lucreţiu Pătrăşcanu, la 12 septembrie 1944, prezent la Moscova cu delegatia română pentru semnarea armistiţiului. Când Pătrăşcanu a întrebat de ce condiţiile de armistitiu impuse de catre U.R.S.S. României sunt mai grele decât cele oferite lui Antonescu, Molotov i-a răspuns: „Antonescu reprezenta România, voi nu reprezentaţi pe nimeni”. Dar orice trădare se plăteşte scump, iar preţul trădării a venit destul de repede. Primii care au resinţit consecinţele au fost generalii M. Racoviţă şi Gh. Mihail. Primul ajunsese ministru de război, iar al doilea, Şef al Marelui Stat Major şi ambii facuseră parte din comitetul militar care răspundea de implementarea deschiderii „Porţii Iaşilor”. Către începutul lunii septembrie 1944, s-au intensificat presiunile comandamentelor sovietice de subordonare a Armatei române, iar începând cu ziua de 7 septembrie, Armata română a intrat în subordinea Armatei sovietice, fiind împarţită la diferite grupuri de armate sovietice, iar Marinei române i-au fost debarcate echipajele la 3 septembrie şi înlocuite cu echipaje sovietice. Astfel, atribuţiile celor doi generali trădători au fost serios ştirbite. Răsplata trădării a continuat. După razboi, atât generalul Racoviţă, cât şi generalul Aldea, au fost întemniţaţi; primul la închisoarea din Sighet, unde a murit în 1954, iar al doilea în închisoarea din Aiud, unde a murit în 1949. Probabil că regimul comunist nu a dorit să se afle de trădare şi de modul în care a ajuns la putere. Regele Mihai a plătit cel mai puţin, proporţional cu dispreţul de care s-a bucurat faţă de ruşi şi comuniştii interni. Prea puţin se întreabă de ce Stalin i-a acordat lui Mihai „Ordinul Pobeda” (Victoria).[2]

    Articol de Vladimir Rosulescu

  • Holocaustul rosu: 73 de ani de cand Stalin a dispus deportarea elitei romanesti din Basarabia

    hr1

    În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, de la orele 2.30, a început primului val de deportări din mai multe oraşe din Basarabia şi Bucovina de Nord, organizate de ocupantul sovietic.

    Acum 73 de ani a avut loc primul val de deportări din teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie, fiind ridicaţi de comunişiti din casele lor românii care formau elita societăţi acelor vremuri: intelectuali, învăţători, preoţi, angajaţi ai administraţiei româneşti de până în 1940, preoţi şi ţărani înstăriţi. Toţi au fost duşi în condiţii inumane, în vagoane de vite, în gulagurile sovietice, unde cei mai mulţi dintre ei au murit.

    În nopatea de 12 spre 13 iunie 1941 au fost ridicate nu mai puţin de 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

    Drumul spre punctele de destinaţie a durat circa două-trei săptămâni. În plină vară apa era raţionalizată iar ca mâncare se oferea peşte sărat. La fiecare oprire a trenului erau descărcate cadavre care erau îngropate la repezeală sau chiar lăsate să putrezească la margine de cale ferată.

    În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”.

    Un raport din octombrie 1941 arată că în Gulag, la acea dată, “din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. Sursa: FrontPress.ro

    hr2

    hr3

  • Soarta Romaniei si a restului Europei de sud-est, scrisa pe un servetel

    Acordul de procentaj încheiat de Churchill şi Stalin a demonstrat încă o dată că puterile occidentale erau mai mult interesate de apărarea propriilor interese decât de soarta a milioane de oameni supuşi dictaturii staliniste. Perfidul Albion a ajuns să scoată la negoţ statele Europei de sud-est pentru a nu fi exclus din jocul de putere în care participau SUA şi URSS.

    ialta

    Contextul împărţirii Europei în sfere de influenţă

    Încheierea Celui de Al Doilea Război Mondial în Europa în mai 1945, în loc să aducă o pacificare prin garantarea independenţei politice a fiecărui stat, a adus în schimb ocupaţie prin aşa-numite armate de eliberare. Conform viziunii staliniste, cine impunea ocupaţia militară ,acela venea şi cu propriul model politic. SUA şi URSS, aliate în Al Doilea Război Mondial, au ajuns să se lupte pentru a deţine supremaţia globală în noul mediu internaţional .

    Europa a ajuns în această luptă de putere a celor două superputeri să fie principalul teatru de confruntare între modele şi regimuri politico-economice. Europa Răsăriteană a ajuns să constituie blocul comunist al URSS, iar Europa Occidentală sprijinită de SUA a alcătuit blocul capitalist. Regimurilor totalitare instalate de URSS li se opuneau regimurile democratice din Europa Occidentală. SUA ,prin doctrina Truman , s-a bazat pe strategia de îngrădire a influenţei sovietice din Europa şi din alte părţi. Prin această tactică, s-a ajuns ca SUA să recunoască în final sfera de influenţa sovietică. Posibilitatea SUA de a combate activ politica sovietică , prin avantajul strategic de a fi unică putere nucleară , s-a risipit o dată cu detonarea primei bombe atomice sovietice în 1949. Aşa va începe lungă perioadă a Războiului Rece cu a sa cursă a înarmărilor

    Clipboard01_46

    Înţelegerea secretă dintre Churchill şi Stalin

    În contextul în care în sistemul internaţional se diferenţiau două superputeri, premierul britanic W. Churchill s-a temut că Marea Britanie va rămâne izolată politic în cazul în care SUA şi URSS îşi vor delimita singure sferele de dominaţie în Europa. Ca să câştige bunăvoinţa sovietică, Churchill a hotărât să recurgă şi la soluţii imorale pentru a consolida prezenţa politică a Marii Britanii în Europa şi în acelaşi timp pentru a proteja rutele comerciale către coloniile britanice. Ideea de a împărţi Europa în sfere de influenţă nu era agreată iniţial de Washington,datorită presupunerii că sferele de influenţă sunt acelaşi lucru cu blocurile politice ostile.

    Churchill şi Stalin nu erau de aceiaşi părere cu preşedintele F.D. Roosvelt când vine vorba de împărţirea Europei în zone de influenţă. Până la urma partea americană a ajuns să accepte planul de împărţi a Europei în două blocuri politice antagonice.

    La nivel de declaraţii publice, nici Marea Britanie şi nici URSS nu recunoşteau că sunt interesate de un plan de împărţire a Europei în zone de influenţă. La Conferinţa Miniştrilor de Externe din octombrie 1943, atât Comisarul poporului pentru Afaceri Externe, Viaceslav Molotov, cât şi Ministrul de Externe, Antony Eden , nu recunoşteau că ar avea vreo intenţie de fixare a zonelor de dominaţie din Europa.

    Înclinaţia lui Churchill către sfere de influenţă se poate remarca şi din planul său de a organiza Europa în federaţii regionale(proiectul său de a crea Statele Unite ale Europei) care să fie conduse de Marea Britanie ,secondată de SUA. Atunci când avansase această idee, Churchill a declarat vag că Polonia şi Cehoslovacia ar trebuie să aibă şi ele relaţii prieteneşti cu URSS-ul. Oare ce înţelegea Churchill prin relaţii prieteneşti cu URSS?

    Răspunsul vine în octombrie 1944, atunci când Churchill, presat fiind de avansul rapid spre vest al Armatei Roşii, decide că e timpul să tranşeze personal problema împărţirii Europei cu Stalin. Churchill a întreprins o vizită în URSS în cadrul Celei de a Patra Conferinţe de la Moscova, pentru a ajunge la un consens cu Stalin în ceea ce priveşte responsabilitatea celor două puteri, Marea Britanie şi URSS, în controlul statelor din Europa de sud-est. Aşa ajunge să se încheie o întelegere secretă la 9 octombrie 1944 , dintre Churchill şi Stalin, cunoscută sub numele de Acordul de Procentaj. Cei doi liderii au ajuns să hotărească în procente ,câtă influenţă va primi fiecare în statele Europei de sud-est.

    Churchill povesteşte că în după amiaza zilei de 9 octombrie a fost întâmpinat la Moscova cu tot ceremonialul de către Viaceslav Molotov şi de alţi înalţi oficiali sovietici. La ora 22 a respectivei zile, Churchill a avut o primă întâlnire foarte importantă la Kremlin.

    La întâlnirea cu Stalin din respectiva seară , Churchill declară ca i-a spus următoarele: ”Hai să ne înţelegem cu treburile noastre din Balcani. Armatele tale sunt în România şi Bulgaria. Avem interese, misiuni şi agenţi acolo. În măsura în care Marea Britanie şi Rusia sunt interesate, cum ţi-ar părea să ai 90% predominanţă în România, pentru ca noi să avem 90% în Grecia şi să mergem pe juma-juma în cazul Iugoslaviei. Până când se traduce asta, îţi scriu pe o bucată de hârtie”:

    România: Rusia 90% / Alţii 10%

    Grecia: Marea Britanie 90% (în întelegere cu SUA) / Rusia 10%

    Iugoslavia: 50-50%

    Ungaria: 50-50%

    Bulgaria: Rusia 75% / Alţii 25%

    După ce Churchill i-a întins serveţelul scris cu procente , Stalin la bifat şi l-a dat înapoi premierului britanic. De parcă ar fi avut mustrări de conştiinţă, Churchill declara la final: “Oare nu este cinic să dispunem în această manieră de soarta a milioane de oameni? Hai să ardem hârtia ” Stalin i-a replicat să o păstreze.

    Pentru Churchill ,lucrurile erau foarte simple. România a fost dată URSS-ului la schimb cu Grecia, pentru că Marea Britanie dorea în continuare să deţină supremaţia în Mediterană . În acest scop avea nevoie să deţină controlul Greciei.

    În negocierile ulterioare din 10 şi 11 octombrie 1944, dintre Anthony Eden şi Viaceslav Molotov ,URSS ajunge să obţină preponderenţa şi în Ungaria într-un procent de 80%. Astfel s-a încheiat tocmeala dintre Churchill şi Stalin.

    Consecinţele împărţirii Europei în sfere de influenţă

    Consecinţele imediate ale delimitării sferelor de influenţă a fost instaurarea regimurilor comuniste cu ajutorul Armatei Roşii în statele Europei centrale şi de sud-est. Următoarea etapă a fost apariţia celor două alianţe militare antagonice: NATO în Europa Occidentală (1949) şi Pactul de la Varşovia (1953) în Europa Răsăriteană. Statele din Blocul socialiast condus de URSS sunt obligate să adopte inclusiv modelul economic stalinist promovat de URSS.

    Planul Marshall de reconstrucţie economică a Europei de Vest, care a avut ca principal scop stăvilirea expansiunii comunismului, avea ca oponent Consiliul de Ajutor Economic Reciproc(CAER), înfiinţat pentru a organiza economic statele comuniste.

    Statele lagărului socialist au ajuns să fie complet dependente de URSS. Cu toate că Marea Britanie a recunoscut existenţa unei înţelegeri secrete cu Stalin, URSS şi ulterior Rusia au negat existenţa unui acord de procentaj secret. Soarta a milioane de oameni din statele mai mici a continuat să fie hotărâtă de Marile Puteri prin intermediul diplomaţiei secrete. De Alexandru Danilov – Historia

    Bibliografie:

    Martin McCauley,Origins of the Cold War 1941-49: Revised 3rd Edition. Ed. Routledge, Londra,2013 ,p.126.

    Albert Resis,Spheres of Influence in Soviet Wartime Diplomacy,”The Journal of Modern History”,Vol.53, Nr.3(septembrie.1981), pp.417-439.

  • Cine-a fost agresorul? (1)

    Foarte interesantă retorica adversarilor noștri, care nu încetează să ne acuze de 73 de ani că noi suntem agresori, invadatori, și de aceea ne-am meritat soarta de după 1945. Da, după 22 iunie 1941, când am pornit la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, nu există moment în care să nu fim acuzați de agresiune contra pașnicei Uniuni Sovietice. Orice postare pe internet, orice știre despre acest eveniment este întâmpinată cu acuzații și potop de injurii, cum că voi, românii, ați fost cei care ați agresat și atacat pașnica Uniune Sovietică, i-ați ucis pe cetățenii acesteia, ne-ați omorât etc. Foarte ciudat cum acest concept, al agresorului, s-a putut înstăpâni chiar și în mentalul multor români, să nu mai vorbim de cei de dincolo de Prut, cei care au fost inițial victimele agresiunii, dar nu din partea românească, ci tocmai din partea sovietică. 45 de ani de comunism nu ne-au permis să răspundem acestor acuzații, dar și în 23 de ani de democrație nu prea am făcut-o, cu notabile excepții, au fost istorici care au încercat să dea un răspuns argumentat, dar vocile lor s-au cam pierdut în corul acuzatorilor sau în indiferența majorității. Și astfel, în anul 2013, suntem percepuți tot ca și agresori, invadatori ai pașnicei Uniuni Sovietice, paradisul proletariatului mondial. Noi, puși alături de germanii lui Hitler, și cu nimic mai prejos. În acest demers acuzator s-au înscris și alții, profitând de lipsa de reacție a majorității istoricilor noștri, precum și de indiferența crasă a majorității. Nu am cum, din lipsă de spațiu, să fac o trecere în revistă, dar am să încerc să răspund parțial acestor acuzații, dar nu pe baza celor spuse de ai noștri, ci tocmai pe spusele principalilor acuzatori sau a celor neutri.

    Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie

    Istoria oficială sovietică, preluată cu brațele deschise de moștenitoarea Uninunii Sovietice, respectiv Rusia, este categorică în acest sens. Naziștii germani, împreună cu fasciștii români, au atacat mișelește la 22 iunie 1941 pașnica Uniune Sovietică, doar în urma scopurilor lor imperialiste. Această aserțiune repetată la infinit a fost suficientă ca și justificare pentru ocuparea și jefuirea țării după 1944, pentru comunizarea ei și transformarea într-o colonie sovietică, pentru golirea ei de resurse, uciderea și deportarea elitelor, masacrele inocenților, deposedarea de orice bunuri, totul se justifica prin această afirmație: ne-ați atacat mișelește la 22 iunie 1941! Tocmai în urma acestei acuzații, Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie, aruncat la coș ca un ticălos și trădător de țară. Horty are trei monumente în Ungaria, el, cel care a ucis peste patru sute de mii de evrei, dar Antonescu rămâne fără vreun monument în România. Asupra chestiunii evreiești în România voi reveni, desigur.

    În 1939U.R.S.S., era declarată stat agresor de către Societatea Națiunilor

    Dar să vedem cine ne acuză de agresiune, respectiv pașnica Uniune Sovietică, care la 14 decembrie 1939 era definită ca și stat agresor, nu de către România, nu de către Germania, stați liniștiți. Ei bine, dragi admiratori ai U.R.S.S., era declarată stat agresor tocmai de către Societatea Națiunilor. Câți știu asta? Nu în 1940 sau 1941, ci în 1939.

    Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler!

    Hitler era un criminal și un ticălos. De acord, subscriu. Cine se declară admirator al lui nu e zdravăn la cap. De acord, subscriu. Dar Stalin? Cel care a ucis mai mulți oameni ca și Hitler, fiind întrecut doar de călăul numărul unu din istoria mondială, tovarășul Mao Zedung? Cultul pentru Hitler e interzis, dar cultul pentru Stalin e O.K.. Rusia face pași mari pentru a-l reabilita, dar toată lumea e liniștită, e treaba lor. Mare parte dintre ruși în consideră erou, din nou e treaba lor, toată lumea dă din umeri. Dar ce s-ar întâmpla dacă mâine în Germania un partid l-ar declara pe Hitler mare erou? Cum ar sări întreaga omenire condamnând într-un glas o asemenea enormitate? Și eu alături de ei. Dar ce facem cu Stalin? De ce nu este el demonizat la fel ca și Hitler, din moment ce au fost la fel de criminali, ba Stalin l-a și întrecut? Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler! Este un caz clasic al unei idei mult repetate dar puțin înțelese: istoria e scrisă de învingători. Iar noi, în ciuda jertfelor, eroismului soldaților noștri, am fost învinși și lăsați pradă nesățiosului imperiu sovietic.

    Stăm prostiți cu ochii la televizor

    Din acest motiv nu ne-am putut onora eroii, din acest motiv ne-am ucis generalii și soldații de pe frontul de est, i-am aruncat în în pușcării și gulaguri pe model sovietic, din acest motiv suntem astăzi în situația în care suntem. Iar ceea ce este mai grav, generația de mâine crește tot așa, fără să cunoască adevărul, fără să-și știe eroii. Se sting pe lângă noi, uitați de toți, ignorați de toți, ultimii veterani ai războiului României, ultimii martori ai acelei încleștări supreme pentru neam și țară, ultimii martori ai luptei pentru existența neamului românesc. Iar noi, ce facem? Stăm prostiți cu ochii la televizor, la emisiuni de tot rahatul, care înlocuiesc totul și ne dau iluzii. Între timp, pe lângă noi se decide soarta lumii, dar nicio problemă, numai să nu se întrerupă telenovela preferată sau emisiunea despre ceva pițipoance. Între timp, veteranii noștri mor în uitare, în fiecare zi. În fiecare zi alții trec la Domnul, uitați de noi, dar măcar acolo își vor putea întâlni camarazii, adevărații români căzuți pentru patrie, cei care și-au lăsat oasele din Basarabia la Cotul Donului, din Caucaz în Crimeea, de la Oarba de Mureș în Munții Tatra.

    Secretul sovietic și rusesc

    Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat la 23 august 1939 a fost secret și necunoscut până la sfârșitul războiului, fiind descoperit de către aliați în arhivele capturate de la Germania nazistă înfrântă. Mă întreb dacă nu cumva obsesia lui Stalin pentru cucerirea Berlinului să nu fi avut și motivația pentru a pune mâna pe arhivele Reichului, în așa fel încât acest protocol secret să fi rămas nedescoperit pentru totdeauna? Să nu uităm faptul că nici în ziua de astăzi arhivele sovietice nu sunt desecretizate și accesibile publicului, ca să putem afla adevărul asupra pregătirii agresiunii sovietice împotriva vecinilor și a întregii lumi! Fiindcă până la urmă de asta vorbim, de pregătirea lui Stalin de ofensivă, atât doar că Hitler i-a luat-o înainte, dar nu cu mult, cu maxim două săptămâni.

    Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei

    Această minciună a fost propagată și acceptată de întreaga lume timp de decenii, era oarecum firesc, Hitler a fost un monstru, și prin antiteză, toți cei care au luptat împotriva lui erau băieții buni. Al Doilea Război Mondial se terminase, începuse Războiul Rece, problema nu mai era de actualitate, deși au mai fost istorici care au ridicat timid unele semne de întrebare la care nimeni nu a putut răspunde, dar au fost întâmpinate cu reacții dure din partea istoricilor oficiali sovietici, apoi ruși. Totuși, cel care a aruncat prima piatră care a zguduit edificiul de minciuni clădit timp de decenii a fost un defector sovietic din G.R.U. (serviciul de informații al armatei sovietice) care trăiește ascuns în Marea Britanie, pe nume Vladimir Rezun și care scrie sub pseudonimul Victor Suvorov. Prima sa carte a fost povestea vieții sale în G.R.U. și a defectării sale, intitulată „G.R.U., cenușă fără epoleți”, carte citată și de Grigore Cartianu în seria sa de cărți dedicate amestecului G.R.U. și K.G.B. în revoluția română din decembrie (le recomand și pe acestea). Apoi a scris Spărgătorul de gheață”, urmată de altele pe aceeași temă, respectiv marea mistificare a secolului. Cele mai importante din cărțile următoare sunt „Ultima republică” (3 volume), „Epurarea și Ziua M.” În aceste cărți el demonstrează faptul că Stalin se pregătea de război împotriva Germaniei și o face foarte convingător, folosind doar surse oficiale sovietice, arhivele sovietice fiind secretizate în continuare. Cert este că la fiecare nouă carte aduce noi și noi dovezi, iar demersul său este urmat și de alți istorici care încep să abordeze subiectul ajungând la concluzii asemănătoare (de exemplu Mark Solonin, tradus și la noi, ajunge la concluzia că atacul sovietic era programat pentru 23 iunie, iar Suvorov pentru 7 iulie). Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei (României i se acorda o atenție specială), cu scopul declarat de a ocupa întreaga Europă pe care să o aducă în lagărul socialist, în paradisul sovietic. Atâta doar că Hitler i-a luat-o înainte.

    Scopul declarat al U.R.S.S. de a ocupa întreaga Europă, pe care să o aducă în paradisul sovietic

    Reacția istoricilor oficiali ruși este dură, Suvorov/Rezun este acuzat de orice, ba că e mincinos, ba trădător, orice. Dar de ce nu este combătut cu argumente clare, de genul celor expuse în cărțile sale? De ce rușii nu desecretizează arhivele și invită istoricii din întreaga lume să le cerceteze și să-i răspundă cum se cuvine acestui impostor? De ce nu zic poftiți, domnilor, haideți să vedeți adevărul și să constatați cu ochii voștri că acest Suvorov/Rezun spune numai idioțenii? Dar nu se întâmplă așa ceva, ba dimpotrivă. Totuși, există niște mici excepții, unii istorici occidentali atent selecționați primesc acces la documente alese cu grijă, li se pun în față, cu un singur scop: hai, dă-i replica lui Suvorov/Rezun, desființează-l pe el și pe alții ca el! În schimb ai toate onorurile istoricilor ruși. Dar e insuficient și imposibil de răspuns clar și argumentat, cu toate că Suvorov/Rezun folosește doar sursele oficiale sovietice, pe care le pune cap la cap și le adună ca pe un imens mozaic din care se desprinde imaginea finală.

    Ce are de ascuns Rusia? Adevărul!

    Și totuși, de ce nu răspund istoricii ruși desecretizând parțial arhivele, în așa fel încât să-l pună la punct pe Suvorov/Rezun? Președintele istoricilor ruși ai celui de-al doilea război mondial, Oleg Alexandrovici Rjeșevski, declara la 22 aprilie 2008: Unele documente rămân inaccesibile pe veci, dacă acestea privesc secretul de stat sau personal. Deci pe veci, pentru totdeauna. Toate țările participante și-au desecretizat documentele privitoare la al doilea război mondial, treptat, după un număr de ani, lăsându-le la îndemâna istoricilor și cercetătorilor. Singura excepție rămâne Rusia, care încă declară că le vor păstra secrete pe veci, pentru totdeauna. Dar de ce, de ce să nu le faci publice după un anumit număr de ani? E drept, cele care au mai rămas, la căderea U.R.S.S. s-au distrus tone de documente. Să dau un exemplu, la căderea zidului Berlinului, s-a încercat evacuarea documentelor poliției secrete est-germane, temuta STASI, dar cetățenii germani au împiedicat asta. Rezultatul a fost că au ajuns publice multe nume de colaboratori, spioni și informatori, unii aflați pe treptele de sus ale societății germane sau în politica vest-germană. Da, este un fapt, s-a produs un cutremur și un scandal în Germania, dar după un număr de ani desecretizarea lor nu ar fi avut impact prea mare, e vorba în acel moment doar de date istorice. Sau noi ar trebui să menținem secrete documente despre primul război mondial? Dar ce are de ascuns Rusia, căci U.R.S.S. nu mai există, ce secret teribil este acela care trebuie menținut pe veci? Un singur răspuns: Adevărul. Dar să revenim la iubitoare de pace Uniune Sovietică, la ce făcea ea și la agresiunea noastră, în lumina adevărului.

    Pașnica U.R.S.S.

    Am vorbit mai devreme, în alt articol, despre ceea ce făcea și desfăcea Uniunea Sovietică a lui Stalin până la agresiunea noastră. De fapt, se pregătea de război, dar nu de unul defensiv, cum încearcă și astăzi să ne convingă unii, cu tot mai puțin succes, din moment ce și oficialitățile ruse încep să recunoască cu jumătate de gură, cum că Stalin pregătea o ofensivă. [1]  

    Stalin negociază la ambele capete

    Dar până la acel moment, al agresiunii noastre, așa zisa agresiune, să vedem ce făcea Stalin cu poporul sovietic, al cărui conducător incontestabil era. După ce Hitler anexase Austria și Cehoslovacia în anii 1938-1939, occidentalii adormiți începeau să realizeze pericolul german pentru pacea Europei, asta după ce chiar ei închiseră ochii la Munchen, permițându-i lui Hitler să înghită și restul Cehoslovaciei prin cedarea lui Chamberlain. Totuși, Hitler interpretează asta ca și o slăbiciune (cum era și de fapt) și își sporește pretențiile asupra Poloniei, în speță coridorul spre Prusia Orientală prin teritoriul polonez. În aceste negocieri atitudinea U.R.S.S. devine esențială. Stalin negociază la ambele capete chiar la Moscova, pentru ca în final să dea lovitura la 23 august 1939 încheind un pact de neagresiune (așa numit) cu Germania. Păcăliți, negociatorii anglo-francezi se întorc cu coada între picioare. Acest pact Molotov-Robbentrop (de fapt Hitler-Stalin, dar rămas sub acest nume după semnatarii săi, respectiv miniștrii de externe) a fost numit de neagresiune, dar prin protocolul adițional secret era unul de împărțire a zonelor de influență în estul Europei. Pentru noi este esențial punctul 3, în care U.R.S.S. își manifesta interesul pentru Basarabia, iar Germania dezinteresul pentru această regiune.

  • DE CE Stalin e legal şi Hitler e interzis în România

    Dacă astăzi ieşim din casă purtând un tricou imprimat cu o svastică, riscăm să petrecem între 6 luni şi 5 ani la închisoare. În schimb suntem liberi, cel puţin deocamdată, să ne afişăm într-un tricou cu Che Guevara, destul de popular printre tinerii români, sau poate chiar într-unul cu „Che al nostru” (în care forma feţei lui Nicolae Ceauşescu o înlocuieşte pe cea a Che Guevara în acelaşi tip de tricou).

    Prietenul devenit duşman: Cum l-a atacat Hitler pe Stalin cu arme produse în URSS

    Un proiect de lege care ar putea interzice utilizarea sub orice formă a simbolurilor ce ţin de comunism va ajunge luna viitoare pe masa Guvernului, în condiţiile în care simbolurile naziste sunt interzise de 11 ani în România şi de mai mult timp în alte state europene, scrie ziaruldeiasi.ro.

    Potrivit Cărţii Negre a Comunismului, lucrare apărută în Franţa în 1997 și editată de mai mulţi academicieni din Europa, regimul comunist a ucis aproximativ 100 de milioane de persoane, în timp ce nazismul a făcut 25 de milioane de “victime”.

    Sursa: Realitatea.NET
  • 12-13 iunie 1941 – Primele deportări staliniste

    Articol de Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

    12-13 iunie 1941 – primul val al deportărilor staliniste din R.S.S. Moldovenească

    „Într-un stat comunist, plugarul român ar fi lipsit de toate bunurile şi de toate bucuriile sale şi el nu ar mai fi un om liber şi neatârnător, ci ar fi un simplu şi neînsemnat şurub într-o maşinărie mare” (Nicolae Enciu)

    Acum 72 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la nici un an de la anexarea Basarabiei la imperiul sovietic, în proaspăt creata „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească” s-a produs prima deportare masivă de populaţie, – o operaţiune militară minuţios elaborată de organele NKVD-ului sovietic conduse de Lavrenti Beria, în urma căreia peste 22 mii de bărbaţi, femei şi copii sub 16 ani au fost „deportaţi cu domiciliu forţat” în diverse regiuni ale URSS, în special în RSS Kazahă, RSS autonomă Komi, ţinutul Krasnoiarsk şi regiunile Novosibirsk şi Omsk. Pregătirile începuseră cu mult înainte de operaţiunea de ridicare propriu-zisă, prin întocmirea listelor „membrilor organizaţiilor contrarevoluţionare şi a altor elemente antisovietice”, precum şi a „membrilor familiilor celor reprimaţi şi ai membrilor formaţiunilor contrarevoluţionare aflaţi în ilegalitate” din regiunile de vest ale RSS Ucrainene, RSS Belaruse, din RSS Moldovenească şi din regiunile Cernăuţi şi Ismail recent atribuite Ucrainei sovietice.

    Deşi ca pretext al deportării din 12-13 iunie 1941 s-a invocat „intensificarea activităţii antisovietice, cu sprijinul activ al serviciilor de informaţii româneşti, a organizaţiilor şi partidelor contrarevoluţionare din RSSM”, teroarea fizică şi morală a populaţiei a constituit elementul intrinsec şi definitoriu al concepţiei staliniste şi practicii bolşevice de reorganizare „pe cale socialistă” a Basarabiei. „Aceşti duşmani, – afirma, bunăoară, P. Borodin, secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din RSS Moldovenească în primul an de ocupaţie sovietică, – pătrunzând în colhozuri (inexistente în acea perioadă.- N.E.), îşi vor continua activitatea de subminare a orânduirii colhoznice, pe care noi o vom crea. Trebuie să ducem o luptă necruţătoare şi să stârpim din rădăcină toate canaliile rămase de la români. Dar trebuie să spunem că unor tovarăşi nu li se ridică mâna ca, în chip bolşevic, să-i alunge de acolo. Iată o sarcină importantă care stă în faţa noastră”. Un alt emisar al Kremlinului în Basarabia cerea ca „în niciun caz să nu fie subapreciată rezistenţa de clasă a elementelor chiabureşti şi a acoliţilor chiaburilor”, dat fiind că aceştia „sabotau prăşitul” şi intenţionau să desfăşoare „o activitate intensă pe parcursul campaniei de recoltare şi colectare”.

    Aşadar, orânduirea colhoznică abia urma a fi impusă ţăranilor basarabeni, iar sarcina „stârpirii chiaburilor şi a altor elemente ostile” fusese deja trasată, în situaţia în care nu exista nici un document oficial care să fi permis catalogarea gospodăriilor ţărăneşti ca fiind chiabure. Mai mult ca atât, concomitent cu noţiunea indefinită de „chiabur” a fost lansată şi o alta, aceea de „acoluţi ai chiaburilor” (rus. «подкулачник»), permiţând încadrarea oricărei persoane suspecte ori indezirabile în categoria adversarilor prezumtivi ai noului regim.

    Obiectivul „stârpirii chiaburilor şi altor elemente ostile” puterii sovietice se conţinea inclusiv în textul primei Constituţii din 8 februarie 1941 a Moldovei sovietice. Preluând principiile de bază ale Constituţiei staliniste din 1936, R.S.S.M. era proclamată „stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor”, a cărui bază politică o constituiau Sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii, iar cea economică – sistemul socialist de gospodărire şi proprietatea socialistă asupra uneltelor şi mijloacelor de producţie.

    Este adevărat că art. 9 al Constituţiei stipula că, „în paralel cu sistemul economic socialist, în R.S.S.M. sunt admise şi gospodării individuale ale ţăranilor, meseriaşilor şi micilor producători de mărfuri şi servicii, mici întreprinderi industriale şi comerciale particulare”. Toate acele categorii erau însă tolerate doar „în limitele prevăzute de lege”, – o formulare extrem de vagă, aplicată de noile autorităţi într-o manieră discreţionară.

    În paralel şi concomitent cu transformările politice, social-economice şi culturale radicale, deja în primul an de ocupaţie sovietică s-a procedat la crearea unor structuri speciale, urmărind să asigure controlul total şi permanent al Kremlinului asupra activităţii organelor de conducere din Basarabia. Una din structurile de bază care aveau să asigure eficienţa acestui control cvasitotal asupra noii achiziţii teritoriale a fost Institutul Împuterniciţilor (rus. «Уполномоченные») ai Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice pentru RSS Moldovenească, în fruntea căruia, printr-o decizie din 7 mai 1941 a CC al PC (b) al U.R.S.S., a fost numit S.A. Goglidze.

    Deja către finele lunii mai 1941, Goglidze a expediat lui I.V. Stalin un raport, care avea să pecetluiască destinul tragic al unui număr de oameni nevinovaţi din Basarabia recent anexată. În opinia lui Sergo Goglidze, urmare a sprijinului direct al serviciilor de informaţii româneşti, o seamă de partide burgheze din Basarabia, „foştii oameni” (rus. «бывшие люди», un alt termen care defineşte cu exactitate viziunea comunistă asupra lumii.- N.E.), moşierii, ofiţerii armatei albe, marii proprietari de case, negustorii şi tot felul de elemente antisovietice desfăşurau în R.S.S.M. „o intensă activitate contrarevoluţionară”, solicitând, în consecinţă, permisiunea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice de a efectua „deportarea în alte regiuni ale Uniunii Sovietice a 5.000 de persoane, împreună cu membrii familiilor lor”, inclusiv 980 de persoane din activul partidelor politice burgheze româneşti, 137 de moşieri, 140 de poliţişti şi jandarmi, 285 de ofiţeri ai armatelor albe, 83 de ofiţeri ai armatei ţariste, 64 de ofiţeri ai armatei române, 1948 de mari comercianţi, 411 mari proprietari de case şi 652 de primari.
    Cererea lui Goglidze de expulzare din RSSM a „elementelor ostile” puterii sovietice a ajuns la Moscova în momentul în care materialele necesare justificării acelei fărădelegi erau deja întocmite, iar mecanismul organelor N.K.V.D. şi K.G.B. centrale şi locale era pregătit pentru declanşarea operaţiunii militare. În consecinţă, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost efectuată o operaţiune specială sub egida N.K.V.D.-ului, în urma căreia în întreaga Basarabie şi în nordul Bucovinei au fost arestate 5.479 de persoane, „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”, 24.360 de persoane fiind deportate. Din cele 6 judeţe basarabene, rămase în componenţa RSS Moldoveneşti, au fost arestate în acea noapte 4.507 persoane şi deportate 13.885 de persoane.

    Este de remarcat că deportarea din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 s-a efectuat în temeiul „Regulamentului cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali”, aprobat de Lavrenti Beria la 29 mai 1941. Luând în considerare faptul că cele 13.885 de persoane deportate din RSS Moldovenească (exceptând capii familiilor) erau copii sub 16 ani, femei şi bătrâni – iată, aşadar, „criminalii” şi „elementele ostile” identificate de regimul bolşevic în primul an de ocupaţie şi deportate fără vreo anchetă sau judecată prealabilă. Una din victimele deportării din anul 1941, Eufrosinia Chersnovschi, avea să descrie mai târziu în următorii termeni tragedia miilor de persoane ridicate, în doar câteva ore, din locurile natale: „Ţin minte o gloată de soldaţi, strigăte, ţipete, îmbulzeală şi vagonul ticsit cu oameni pierduţi şi chinuiţi… culcaţi cu toţii claie peste grămadă, agăţându-se fiecare de catrafusele sale, femei, bărbaţi, copii în vagonul de vite…, în minte mi se perindă şiruri de oameni dintre cei mai diferiţi…- mici funcţionari, prăvăliaşi, prostituate, învăţători, pe care-i unea un singur lucru: nimeni nu-şi dădea seama ce se întâmplă, plângeau cu toţii de frică şi disperare… La 15 iunie, după un control amănunţit, iarăşi ne-au numărat şi… pe neaşteptate trenul s-a urnit din loc. Nu eram deprinşi cu vagoanele de marfă, am căzut jos care încotro. De prin toate vagoanele răzbăteau plânsete şi tânguiri: femeile boceau ca la mort. Nu era de mirare: îşi luau rămas-bun de la pământul natal, de la Basarabia… Aceşti nenorociţi, care nu înţelegeau pentru ce păcat îi lovise o pedeapsă atât de straşnică, erau smulşi din mediul lor obişnuit, pierzând tot ce-au adunat cu atâta greu ani şi ani la rând…”.

    În atare mod, Stalin, cu ipocrizia-i caracteristică, declara omul drept „valoare supremă a noii orânduiri”, în timp ce în realitate, pe altarul „construcţiei societăţii comuniste” sacrifica fără milă nu numai zeci, sute de mii şi milioane de persoane adulte, ci şi tot atâtea suflete de copii nevinovaţi.

    Într-o recentă Rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006 privind Necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, se menţionează, între altele, că „marele public este foarte puţin conştient de crimele comise de regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est şi care mai există în multe ţări ale lumii”, că acestea „au fost marcate, fără excepţie, de violări masive ale drepturilor omului. Aceste violări, care variază în funcţie de cultură, ţară şi perioadă istorică, includeau asasinate şi executări, fie individuale sau colective, decese în lagărele de concentrare, moarte prin foamete, deportări, tortură, muncă forţată şi alte forme de teroare psihică şi colectivă, persecutări pe motive etnice sau religioase, atingeri la libertatea de conştiinţă, gândire şi exprimare şi la libertatea presei şi lipsa pluralismului politic”.

    Până a deveni, aşadar, membru cu drepturi depline al Marii familii europene, Republica Moldova urmează, întâi de toate, să se debaraseze hotărât şi definitiv de sechelele trecutului său comunist, să restituie în întregime proprietăţile confiscate de la populaţie şi să afirme, la nivel oficial, adevărul cunoscut şi recunoscut de întreaga comunitate ştiinţifică internaţională, potrivit căruia „comunismul conţine orizontul genocidului”, pretutindeni şi de la început (André Glucksmann).

    Notă: Nicolae Enciu este doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău

    Sursa: art-emis.ro

Back to top button