“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

sfintii inchisorilor

  • Crăciunul în temnițele comuniste

    2179ba37fec96a3ccb0fd41254a59805maxim

    Acest articol este dedicat mărturisitorilor din temnițele comuniste, unde, izolați de cei dragi și fără libertate, au găsit tăria să nu renunțe la credință și să-și păstreze bucuria Nașterii Domnului.

    „La fereastra amintirii ne-adunăm, cântecul de altă dată colindăm…”

    Niculina Moica – Adolescența petrecută în închisorile comuniste

    În sărbătoarea Nașterii Domnului, mărturisitorii își amintesc serile obositoare, întorcându-se din ateliere și adunându-se în camară. Cu sufletul plin de gânduri, femei triste colindau împreună în taină, încercând să nu fie auzite de gardieni. Colindele aduceau o rază de lumină în întunericul celulelor și înălțau inimile către cei dragi acasă.

    Preot Nicolae Bordașiu – Primul Crăciun în celulă, Oradea 1955

    În dimineața Crăciunului, mărturisitorii simțeau o forță aparte și o liniște mai adâncă. Împreună, ascunși de privirile gardienilor, își rosteau rugăciunile, iar părintele Vasile săvârșea în taină Sfânta Liturgie. Într-o dimineață specială de Crăciun, au adunat crucile și capetele de Crist, creând o iesle improvizată în celulă. Cu sufletul plin de emoție, au colindat pentru pruncul Iisus, aducând o rază de bucurie în închisoare.

    Traian Neamțu – Crăciun în lagărul Periprava, 1959

    În Ajunul Crăciunului, muncă în bătăi și oboseală. În drumul spre colonie, cu lemnele în spate, mărturisitorii priveau casele din orașul Vâlcov, văzând fumul din coșuri. În momentele de durere și gândindu-se la greșelile lor, își întrebau soarta. Crăciunul în lagăr aducea o supă de arpacaș și amintiri dureroase, dar și dorul de libertate și de clipele petrecute acasă.

    Vasile Jacques Iamandi – Crăciun în Lublianka, 1952

    Prezența preoților în închisori a fost binecuvântare. Acești martiri, riscul pedepselor fiindu-le permanent alături de mărturisitori. Slujbele religioase, predici pline de curaj și spovedirile preoților aduceau mângâiere în celule. Mărturisitorii simțeau prezența lui Dumnezeu, iar rugăciunile lor erau îndreptate spre celor care i-au sprijinit.

    Traian Neamțu – Să nu se uite

    În preajma Crăciunului, mărturisitorii rămășiți în viață mulțumesc lui Dumnezeu și împărtășesc tineretului credința, dragostea de țară și neam. Acestea sunt realități, nu povești. Mărturiile lor sunt mărturii ale curajului și speranței în mijlocul întunericului comunist.

    Valeriu Gafencu – Colind de Crăciun

    „La fereastra robilor, cântă îngerii în cor, de cu seară până-n zori. Au venit colindători, îngerii nemuritori, încărcați cu dalbe flori.” Aceste cuvinte ale lui Valeriu Gafencu reflectă duioșia și speranța pe care mărturisitorii le-au împărtășit în temnițele comuniste.

    Acest material a fost realizat cu ajutorul mărturisirilor adunate în cartea „Crăciun întemnițat. Sărbătoarea Nașterii Domnului în temnițele comuniste și după eliberare în amintirile mărturisitorilor”, Editura Evdokimos, Fundația Profesor George Manu, 2016.

  • Prelegerile lui Petre Țuțea erau ascultate până și de gardienii închisorii: „Am făcut 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi!”

    Sa faci 13 ani de temnita pentru un popor de idioti citat de Petre Tutea 1
    Să faci 13 ani de temniţă pentru un popor de idioţi, citat de Petre Țuțea

    Petre Țuțea, un filosof român ce a reușit să aducă ideea de Dumnezeu mai aproape de oameni, folosindu-se de cuvinte pline de înțelepciune.

    Aproape 13 ani a petrecut Petre Țuțea în închisorile comuniste, fiind arestat de două ori pe baza unor dovezi fabricate. Abia în 1997, la șase ani după trecerea sa în neființă, a fost achitat de Înalta Curte de Casație.

    Un pasager din detenție alături de Petre Țuțea, Aurel Sergiu Marinescu, a relatat în volumul său “Prizonier în propria țară” câteva întâmplări din perioada trăită la Aiud. A povestit cum într-o seară, un coleg l-a îndemnat pe Petre Țuțea să-și exprime părerea despre doi filosofi germani. Conform stilului său caracteristic, acesta a început lent, cu un ton domol, să construiască o paralelă între cei doi giganți ai gândirii umane și, treptat, cu o voce caldă și captivantă, a atras atenția întregii audiențe, fascinându-și ascultătorii. Printre cei prezenți în acea celulă se afla și un fost șofer, un om corect, politicos și respectat, dar fără educație școlară, care a ascultat cu o atenție profundă întreaga prezentare.

    A doua zi, un coleg care îl observase cât de atent a urmărit prelegera l-a întrebat: “Ce ai înțeles din discursul de aseară?”. Șoferul, om cinstit și corect, a răspuns: “Domnule X, sunt sincer, nu am înțeles nimic, dar mi-am dat seama că Domnul Țuțea spunea lucruri atât de interesante și frumoase încât am încercat să înțeleg ceva și nu am putut să închid ochii sau să fac altceva”. Până la ora închiderii, chiar și unii gardieni ascultau la ușă, fără să întrerupă prelegerea, din curiozitate.

    Petre Țuțea s-a născut pe 6 octombrie 1902 în satul Boteni (Muscel) în familia unui preot. A urmat studiile la Liceul Neagoe Basarab din Câmpulung și Liceul Gh. Barițiu din Cluj, apoi a absolvit Facultatea de Drept a Universității din Cluj. A studiat forme de guvernământ la Universitatea Humboldt din Berlin și a obținut titlul de doctor în drept administrativ. În anii ’30, a publicat diverse articole și studii de economie și politică în presa vremii, în special în Cuvântul condus de Nae Ionescu. A fost apropiat de personalități ca Petre Pandrea, Mircea Eliade, Emil Cioran și alții.

    Deși inițial a fost simpatizant al mișcării legionare, Petre Țuțea nu s-a înscris în mișcare. Sub regimul comunist, a petrecut un total de 13 ani în închisoare politică între anii 1948-1953 și 1956-1964. După eliberare, a continuat să fie supravegheat de Securitate, care i-a confiscat mai multe manuscrise, inclusiv Tratatul de antropologie creștină, ce i s-a restituit după 1989.

    În perioada post-închisoare, a trăit înconjurat de tineri din mediul boem bucureștean și a publicat sporadic, sub pseudonimul Petre Boteanu, în revistele și almanahurile Uniunii Scriitorilor. A murit la București pe 3 decembrie 1991, fiind “redescoperit” de tinerii generației post-1989, bucurându-se de o scurtă notorietate și de o intensă mediatizare.

    Printre celebrele sale cuvinte, prezentate în cartea „322 de vorbe memorabile ale lui Petre Țuțea“, publicată la Editura Humanitas, se regăsesc:

    • „Poarta spre Dumnezeu este credința, iar forma prin care se intră la Dumnezeu e rugăciunea. Rugăciunea e singura manifestare a omului prin care acesta poate lua contact cu Dumnezeu. Gândită creștin, rugăciunea ne arată că umilința înalță, iar nu coboară pe om”.
    • „Eu cred că războiul nu e făcut de oameni; e mult prea serios. Îl face Dumnezeu. Cum ne dă și cutremure, ne dă și război”.
    • „De creat, doar zeul creează, iar omul imită. Eu când citesc cuvântul „creație“ – literară, muzicală, filozofică – leșin de râs. Omul nu face altceva decât să reflecte în litere, în muzică sau în filozofie petece de transcendență”.
    • „Eu, cât aș fi de aristocrat în gândire, politic trebuie să fiu democrat. Masa e absolută; fiecare prost luat în parte e un prost și atât. Dar toți proștii ăștia, luați împreună, sunt un principiu istoric”.
    • „În fața lui Dumnezeu, geniul e văr primar cu idiotul”.
    • „Am dorit dintotdeauna să fac o teză de doctorat cu tema „Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români“.
    • „Un tâmpit mai mare ca mine nu există. Să faci 13 ani de temniță pentru un popor de idioți! De asta numai eu am fost în stare” (declarație făcută după alegerile din 20 mai 1990).
  • Sfinții închisorilor fac minuni în bisericile în care sunt puși la închinare

    sfintii inchisorilor minuni

    Un părinte din Satu Mare a primit binecuvântare de la preasfinţitul Iustinian de a aduce Sfinte Moaşte de la Aiud la biserică şi să le păstreze în Sfântul Altar. Şi mi-a spus că până să aducă sfintele moaşte în parohie erau întotdeauna neînţelegeri şi tensiuni între credincioşi. Dar de când au venit Sfintele Moaşte s-a aşternut o pace şi o linişte peste tot.

    Un alt lucru extraordinar pe care l-a spus părintele a fost că au început să vină oameni care până atunci nu cercetau deloc biserica. Pur şi simplu se vedea că erau parcă chemaţi şi aduşi în biserică de o forţă nevăzută, de harul lui Dumnezeu şi voiau să caute ceva în biserica respectivă. Şi părintele, văzându-i aşa porniţi, le-a spus despre Sfinţii de la Aiud la care s-au închinat cu multă evlavie şi cu lacrimi în ochi.

    Şi mai mult, părintele, având şi ceva construcţii de făcut, a început să primească donaţii datorită acestui har pe care îl au Sfinţii şi datorită liniştii pe care o primesc oamenii atunci când se închină la aceste Sfinte Moaşte.

    (Mărturii relatate de Părintele exarh Gavriil Varvaruc, stareț al mănăstirii Sf. Cruce din Aiud)

    Notă: Astfel de mărturii sunt nenumărate în rândul preoților care au pus la închinare moaștele sfinților mucenici din temnițele comuniste.

  • 12 ani de la moartea Părintelui Arsenie Papacioc

    anticonceptionalele frauda

    Aproape de mare, cladita langa apele lenese ale golfului Techirghiol, se afla o statiune renumita pentru puterea sa de a lecui. Aici s-au tamaduit de-a lungul timpului soldatii indepartatei Rome sau osmanlaii lui Said Pasa care, se spune, si-ar fi oblojit cu namol bratele betegite in lupte. Acum aproape 70 de ani, Patriarhul Iustinian s-a decis sa ctitoreasca in statiune o manastire in care slujitorii Domnului sa isi vada de bolile trupului. Intaistatatorul ortodoxiei romanesti a avut apoi inspiratia de a-l aduce aici pe un smerit monah, care prin uriasa sa personalitate duhovniceasca va transforma tamaduirile trupesti de la Techirghiol in tamaduiri spirituale si sufletesti.

    „Un batran atat de simplu, dupa vorba, dupa port”

    Cine s-a apropiat vreodata de parintele Arsenie Papacioc nu-i poate uita privirea limpede, ochii albastri, in care parca cerul se intalneste cu marea, si nici trupul scund, subtire si straveziu ca un paharel de clestar. Parintele e animat mereu de o energie teribila, care se evapora in miscari repezi, caci, in pofida celor 96 de ani, e iute ca un praznel. Ceva delicat si luminos emana din fiinta sa. Vorba-i este punctata de un chicot vesel, iar tacerile de un suras. Barba alba, lunga si maiestuoasa, ii subliniaza cum nu se poate mai bine varsta supremei intelepciuni. Intr-un fel, parintele a ramas foarte tanar. Imi si spune, de cate ori il vad, ca cine nu are „o frantura de batranete la tinerete nu va avea nici un crampei de tinerete la batranete”.

    „Arsenie de la Mare”, cum il numea parintele Ioan Buga, poate cel mai mare portretist al duhovnicilor romani, are un suflet greu de intalnit printre muritori. Plamadit in focul suferintei, din aliajul alb si pur al iubirii, cel care nu se trece cu anii, el a ramas la batranete mladios ca o pana si darz ca otelul. Pe parintele nu poti sa il desprinzi de istoria pamantului nostru, pare concrescut in ea. Printre vorbele de foc ale dragostei ceresti, intre o chemare de ruga si una spre smerenie, va gasi cu cale, intotdeauna, sa iti vorbeasca de crucea romanilor, de incercarile lor prin vremuri, dar, mai ales, despre rostul si chemarea noastra in fata lui Dumnezeu. „Sunt atat de optimist in ceea ce priveste invierea neamului romanesc, incat, de navala asta din inima mea, nu mai pot vorbi… Opinca asta romaneasca s-a nascut in jertfa si se jertfeste si acum! Asta va invia poporul roman!”. Mare duhovnic care, inainte de a mustra, stie sa preia in inima lui sufletul fiului duhovnicesc, parintele Arsenie cerne dureri si patimi, pana cand, plin de bucurie, il poate slobozi pe cel ingenuncheat dinainte-i, spre eliberarea dintru inaltimi. De aceea s-au strans la poala sa sute de mii de romani, cautand sfat si Cuvant, transformand micuta statiune de la mare, dintr-un loc de tamada pentru trup, intr-o citadela nevazuta a Duhului.

    Pruncul din raiul ciobanilor

    Parintele Arsenie Papacioc a venit pe lume in campia Baraganului, un loc slefuit mereu de vanturi aspre, ars de soare vara si muscat de ger naprasnic iarna. In trecut, aici era raiul ciobanilor, care coborau muntele sa-si pasca mioarele la loc larg si adapostit de fiare. Asa a facut si Mircea Papacioc, bunicul lui, un arman mandru si bogat, salasluit prin partile noastre tocmai din Macedonia. A adus cu el cateva mii de oi. Cand a sosit cu ele, un boiernas de pe langa Slobozia l-ar fi rugat sa ii ia si lui mioarele, oplostindu-le langa card. „Cate ai mata?”, l-ar fi intrebat semet Mircea Papacioc. „Pai sa tot fie vreo 70!”, i-ar fi raspuns boierul. „Apai, eu numa’ cani am 70!”, i-a taiat-o scurt si mandru armanul nostru.

    Nascut pe 15 august 1914, chiar in ziua praznicului Adormirii Maicii Domnului, cel ce va deveni parintele Arsenie a primit la botez numele Anghel, un nume ingeresc ce parca prevestea chemarea cinului caruia isi va jertfi intreaga viata. De altfel, s-a simtit atras de Hristos dintru inceput, chiar din anii copilariei, impresionandu-i pe cei printre care traia, prin delicatete si dragoste. Odata a fost batut salbatic de baietii din alt sat cu cateva crengi de salcam pline de spini, care i-au insangerat picioarele. Initial, micul Anghel s-a gandit sa ii spuna tatalui sau despre asta. „El avea o autoritate peste sase sate, ca era agent sanitar. Dar mi-am zis: „Nu-i spun, ca-i bate, si asta nu-I place lui Dumnezeu. Mai bine sa rabd”.”

    Parintele Arsenie a staruit intr-o iertare iubitoare intreaga viata. N-a propovaduit-o doar, ci a risipit-o cu generozitate peste toti oamenii cu care s-a intalnit. In tinerete, a trecut printr-o incercare cumplita – fratele sau a fost ucis. Cand, in cele din urma, criminalul a fost prins, Anghel a avut ocazia sa se razbune, dar a preferat sa-l ierte, in loc sa ridice mana si sa loveasca. Ucigasului i-a spus doar atat – „Stai linistit, nu vei pati nimic. Cu nici un chip! Chiar eu o sa iti pun paza la poarta astfel incat nimeni sa nu se atinga de tine”. Peste ani, avea sa isi invete ucenicii ca „razbunarea nu rezolva nimic. Trebuie sa ne iubim dusmanii. Asta nu e o utopie, pentru ca Domnul ne-a inzestrat cu o sfanta sensibilitate, tocmai ca sa se implineasca un pic de dragoste intre oameni”. Dar ca sa lucrezi in sufletul tau o astfel de porunca ai nevoie nu numai de o imensa putere de daruire, ci si de o vointa darza, care sa iti largeasca baierile inimii, lasand sa se stravada in ea infinitul dumnezeirii.

    Dor de Hristos

    Sufletul curat al parintelui Arsenie Papacioc a visat la o tara „mandra ca soarele de pe cer”. A crezut mereu in „reinvierea neamului romanesc”. Poate ca idealul acesta national l-a determinat sa se inscrie in Miscarea Legionara, ajungand in timpul guvernarii Antonescu chiar sef de plasa si primar la Zarnesti. Erau vremuri tulburi, in care multe suflete curate au fost jertfite. Anghel va plati scump aceasta etapa a vietii, mai intai prin doi ani de inchisoare la Miercurea Ciuc si, mai apoi, prin alti cinci, ispasiti pana in anul 1946, cand s-a intors in satul natal.

    Detentia il va schimba definitiv. Se ruga mult si intens, desprins de realitatea temnitei, bucurandu-se de mangaierea harului. Un martor din anii de inchisoare povesteste ca, atunci cand ceilalti plecau la munca, pe Anghel Papacioc il lasau in celula pentru ca era bolnav. Se ghemuia intr-un colt si adasta asa, ore in sir, suflet insetat de dorul iubirii dumnezeiesti. Timpul si spatiul se topeau in marginea vesniciei. Camarazii intrau uneori, dar el nu ii simtea, oricat zgomot ar fi facut. Asa au ajuns sa il respecte ca pe un om al lui Dumnezeu, desi nu era cleric. Dar drumul era deja ales. Dorul acesta atat de aprig de Dumnezeu se alina intr-un singur fel: prin monahism.

    Povestind despre momentul cand a luat aceasta decizie, fata parintelui infloreste intr-un zambet. De altfel, parintele zambeste mereu, are un soi de bucurie launtrica, de parca lumea e plina doar de bine si de frumos. Dar cand vorbeste de calugari si calugarie, cea mai draga tema a sa, se transfigureaza. „Pentru ca Dumnezeu ne vrea cu orice pret pentru El. La manastire se vine cu dor mare. O nebunie pentru Hristos, o dorinta de a te rastigni impreuna cu el, rabdand orice pentru a ajunge sa ii iubesti pe toti”.

    In tinda raiului

    In cazul nepotului de cioban dobrogean, „nebunia pentru Hristos” a inceput la manastirea Cozia, unde tanarul Anghel a fost primit, fiind numit in scurt timp profesor la scoala ce functiona in incinta. Erau anii in care ateismul era injectat in vinele acestui neam, pregatind desertul rosu ce avea sa vie, in curand. De aceea, prima lectie pe care parintele Arsenie a anuntat-o copiilor a fost „Despre Iisus Hristos”. Dar Securitatea din Ramnicu Valcea s-a sesizat si parintele a trebuit sa demisioneze. A urmat o lunga peregrinare, timp in care a trecut prin manastirile Cioclovina, Sihastria si Antim, drumul luand sfarsit la manastirea Slatina, unde a fost numit egumen, sub ascultarea parintelui Ilie Cleopa, care era staret.

    Dar poate ca cea mai tainica perioada a vietii sale a fost cea petrecuta in pustiul din apropierea manastirii Sihastria, alaturi de prietenul si duhovnicul sau, arhimandritul Ilie Cleopa. Discretia sa l-a oprit, tot timpul, sa povesteasca ce s-a intamplat in solitudinea muntilor Neamtului. Sufletul sau s-a cufundat atunci in tacere si contemplare. Cu greu poate intui cineva rugaciunile neincetate, luptele cu demonii sau bucuriile dumnezeiesti pe care le are un sihastru. Ca sa rezisti, ai nevoie de darzenia unui martir.

    Nevointa aceasta comuna i-a unit pe cei doi duhovnici pana la moarte. Parintele Arsenie i-a purtat o adanca pretuire parintelui Cleopa, pe care l-a vazut mereu ca pe un erou al credintei, „care a invatat lumea sa stie sa moara”. „Odata eram cu parintele Cleopa in pustiu, intinsi pe jos pe radacinile unui brad. Si dintre radacini a iesit un sarpe indreptandu-se spre el. Eu am sarit: „Parinte, e un sarpe! Vine spre matale!”. „Lasa-l mai”, a spus parintele Cleopa, „sa se incalzeasca si el””.

    Vietile Sfintilor abunda de astfel de descrieri. Sfantul Isaac Sirul spune ca sihastrul poate ajunge la o asemenea infratire cu Domnul, incat inima sa sa fie plina de mila fata de intreaga zidire. Sufletul sau ii iubeste nu numai pe oameni, ci si animalele si natura toata. Aceasta a fost probabil cea mai mare lectie pe care i-a dat-o singuratatea parintelui. „Mila e toata Scriptura” va repeta el la batranete. Se va folosi de ea in anii ce vor urma, pentru ca Hristos ii pregatise din nou in fata Golgota temnitelor. De aceasta data, comuniste…

    Muntele si soricelul

    „M-au arestat de la manastirea Slatina, la ora doua noaptea, cand ieseam de la slujba. Trei camioane, doua masini mici si 89 de ofiteri. Eu le-am spus: „S-a scremut muntele si a iesit un soricel!””.

    Era in noaptea de 13 spre 14 iunie, 1958. Obstea urma sa fie decapitata prin arestarea staretului – parintele Cleopa, si a egumenului – parintele Arsenie Papacioc. In ultima clipa, parintele Cleopa a scapat, refugiindu-se in padure, unde a stat ascuns apoi ani de zile. Pentru fiul sau duhovnicesc venise insa vremea ca experienta calugariei sa fie sublimata, trecand intr-o alta forma de asceza; toata nevointa de pana acum, experienta carcerala a tineretii, anii de rugaciune si slujire monahala, timpul petrecut in sihastrie, totul urma sa fie asezat la picioarele lui Hristos, sub forma jertfei supreme, a suferintei pentru intregul neam romanesc. Parintele Arsenie era constient de toate acestea – „Pustia si inchisoarea sunt niste comori de care te poti folosi foarte mult, daca esti dibaci. Un neam traieste prin cei care tasnesc spre cer. Adica prin cei care lupta, care stau prezenti pe cruce, fara sa cedeze”. Vina lui? Participarea la intalnirile Rugului Aprins, acea superba miscare de reinnoire duhovniceasca pornita la manastirea Antim din Bucuresti de monahul poet Daniil Sandu Tudor, impreuna cu un grup de intelectuali bucuresteni. Li s-a pus in spate incercarea de a rasturna regimul, desi ei luptau doar cu propriile patimi, incercand sa se lumineze si sa se desavarseasca, lucrand rugaciunea lui Iisus sub calauzirea parintelui rus Ioan Kulighin. Cand a fost arestat, parintele Papacioc le-a spus fratilor sai de nevointa de la Slatina: „Am fost legionar, dar acum sunt calugar, dincolo de orice. Si nu am alt ideal decat acela de a muri pentru scanteia de Adevar ce o port in mine”.

    Dar Hristos nu-i harazise sa moara in inchisoare. A fost torturat luni de zile, in anchete teribile. Caznele erau astfel gandite incat sa franga sufletul detinutului. Nopti de nesomn, alternate de batai si de confruntarea cu cei care, din frica sau suferinta, te tradasera. Parintele Arsenie a trecut prin toate acestea. Dosarul sau de la Securitate arata ca nu a spus nimic despre nimeni, dar ca a fost incriminat de altii, care nu au rezistat torturilor. Ani dupa aceea, avea sa spuna ca de nimic nu s-a folosit mai mult in viata, decat de experienta temnitei. Acolo, in hrubele fara lumina, transformate vara in cuptoare incinse, iarna, impietrite de ger, s-au format marii duhovnici ai acestui neam. Toate marile figuri ale ortodoxiei din secolul XX au trecut prin inchisorile comuniste: Dumitru Staniloae, Constantin Galeriu, Benedict Ghius, Daniil Tudor, Roman Braga, Sofian Boghiu si multi altii au facut peretii temnitelor translucizi, pentru a lasa soarele credintei sa lumineze tenebrele. „O, Hristoase, care te rogi pentru cei ce te rastignesc si-i rastignesti pe cei ce te iubesc!”. Aceasta „alchimie” teribila a functionat si in temnitele comuniste. Prin trupurile chinuite ale catorva mii de incarcerati s-a distilat toata ura, tot pacatul aruncat in lume de fiara comunista. „Mi-a fost foarte greu sa suport inchisoarea. Dar mi-e greu sa spun si cat de mult m-am folosit de ea. Erau suferinte care te depaseau. Ajunsesem niste schelete. Ne scoteam dintii din gura si ii aruncam pe jos. N-am vazut in viata mea oameni piele si os, cum am vazut acolo. Dar cel mai mult m-a impresionat un vecin de celula care, din atatea chinuri, ajunsese sa nu isi mai aminteasca nici macar numele sotiei. Imi dadeau lacrimile de mila lui si a celorlalti, dar incercam sa ii incurajez, spovedindu-i”.

    Cred ca aici, in temnitele de la Aiud si Jilava, inima parintelui s-a unit deplin cu Hristos. Pentru el, temnita a reprezentat maturitatea interioara, iubirea deplina, compasiunea pura, rugaciunea cea mai adanca. De cate ori vorbeste de ea, ceva se trezeste inlauntrul sau. Nu evoca usor toate aceste amintiri, dar atunci cand o face, spatele sau garbovit de ani si metanii se indreapta, ochii ii lucesc si parca o lacrima ii inroureaza de fiecare data. „Ma bagau des la „racitor” – o celula care iarna era neincalzita, cu gheata pe jos. Acolo era, intr-adevar, foarte greu sa supravietuiesti. Unii au murit… Doreau sa ma distruga, dar se vede ca inima mea a fost mai rezistenta… Acolo s-a intamplat sa imi arate Domnul mangaieri extraordinare, care sunt foarte greu de povestit. M-a intrebat cineva daca s-au facut minuni in inchisoare. I-am raspuns ca cea mai mare minune e ca acolo nu s-a intamplat nici o minune…”.

    „Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”

    Intunericul are o margine, iar Raul, un sfarsit. Nu pentru ca oamenii ar fi buni, nu pentru ca Dumnezeu ar interveni pentru a stopa rautatea, ci pentru ca doar iubirea si lumina sunt nemarginite, atotputernice. Asa s-a intamplat ca temnitele care ii inghitisera pe cei mai buni dintre romani au ajuns, in final, sa ii si elibereze. Schelete vii, trupuri ruinate, dar aprinse de Duh, au revenit la viata. La fel cum nimeni nu a stiut cand au fost inchisi, nimeni nu a sesizat ca ei s-au intors, dar, treptat, mesajul s-a auzit din nou. Nu ei fusesera la inchisoare, ci tara era un imens gulag, din care puteai sa scapi, doar daca aveai aripi. Parintele Arsenie Papacioc a fost unul dintre cei care ne-au ajutat sa constientizam ca suntem liberi si ca ocupatia principala a omului, profesia lui de baza, este zborul spre Dumnezeu.

    Dupa eliberarea din inchisoare, petrecuta in anul 1964, parintele a pribegit prin cateva parohii de mir, pana cand Patriarhul Iustinian l-a asezat la Techirghiol. In manastirea micuta, cat un sipet cu moaste, parintele si-a implinit viata si invatatura. In primul rand, a inceput sa spovedeasca. Vorbea simplu si direct, de la inima la inima. A fost un duhovnic neintrecut al maicutelor din intreaga tara. Cu sensibilitatea lui deosebita, cu dragostea sa fata de frumos, a intuit potentialul enorm pe care femeile il au in Biserica. „Au fost neglijate, devalorizate de mentalitatea omeneasca, iar asta e o greseala enorm de mare. Femeia este o creatie a lui Dumnezeu, cu totul superioara. Dovada este Maica Domnului! Femeile au o putere extraordinara de a iubi, si de aceea le admir foarte mult! Bisericile sunt pline de femei, nu de barbati!”.

    Parintele deborda de optimism. Ucenicilor le spunea ca, intr-o singura zi, poti ajunge la masura sfinteniei, pentru ca „in materie de mantuire nu exista timp, exista vesnicie. Orice clipa poate fi un timp si orice suspinare poate fi o rugaciune”. „In fond, dracul nu are putere, el e un tolerat! Nimic nu este pierdut, atata vreme cat sufletul nu abdica, capul se ridica din nou, iar credinta este in picioare. Iubeste si ai incredere in Dumnezeu”.

    Bataliile duse cu sine, in inchisoare sau in pustie, dadeau acum roade. Finalul acestor lupte era un imn al luminii victorioase, un strigat de bucurie in fata deznadejdii. Anul 1989 a fost pentru parintele o revelatie. El a vazut in tinerii care s-au jertfit atunci o continuare a eforturilor generatiei sale, care s-a impotrivit comunismului din rasputeri. De aceea, i-a spus revoltei din decembrie „o revolutie plina de har. Pentru ca tinerii nu au luptat cu nici o arma, nici cu coasa, nici cu topoarele, ci cu piepturile deschise, ca sa se vada credinta in Dumnezeu, a inimilor lor. Am o mare admiratie pentru daruirea lor extraordinara, pana la moarte!”.

    Parintele Arsenie a fost mereu foarte aproape de inima tinerilor. Incandescenta sa, o anume bucurie interioara, dar mai ales nadejdea pe care o insufla, l-au facut mai cautat de adolescenti, decat de batrani. Eu cred ca asta si-a dorit de fapt intreaga viata. Sa ajute, sa incurajeze, sa poata cultiva, sa fie alaturi de tineri, pentru a le veghea zborul – „Stiti ca un sambure e mai mare decat un munte? Pentru ca muntele poate doar sa descreasca, pe cand samanta se poate face mai mare decat el”.

    Parintele Arsenie Papacioc a murit si a inviat pana acum de atatea ori, incat eu cred ca se afla de mult cu inima in imparatia cerurilor, cufundat in oceanul de lumina si iubire al lui Hristos. Pe pamant e doar trupul sau, martor al suferintelor si al biruintei crucii asupra tuturor incercarilor de pe drumul greu al vietii. De aceea, cred ca parintele Arsenie Papacioc nu mai poate muri. Moartea l-a cautat de prea multe ori, intelegand in cele din urma ca nu mai are nimic de luat de la el. In urma ei a ramas numai viata. Viata pe vesnicie.

    (Cristian Curte – Formula AS, numărul 958, anul 2011)

    Trecerea prin veac a părintelui Arsenie Papacioc

    Cine deschide paginile Patericului poate rămâne surprins de numărul mare de „elemente” considerate un pericol pentru societate care s-au retras în liniştea deşertului pentru a-şi plânge păcatele şi a-l afla pe Dumnezeu. Erau toţi aceştia sinceri în căutarea lor sau era un mijloc de a-şi ascunde trecutul prea puţin onorabil sub masca religiei? Asceza autoimpusă putea compensa vreodată erorile tinereţii?

    Răspunsul creştin la aceste întrebări este bine ştiut, dar, pentru duşmanii religiei lui Hristos, era departe de a fi convingător. În perioada când România a fost sub dominaţia regimului comunist, puterea politică şi organele de represiune au avut obsesia că opţiunea unor reprezentaţi ai vechii ordini sociale de a se retrage la mănăstire, pentru a-şi închina viaţa Domnului, nu ar fi altceva decât fie o fugă de pedeapsa meritată, fie o camuflare a acţiunilor duşmănoase sub haina religiei.

    De „atenţia” deosebită a Securităţii au „beneficiat” în primul rând foştii membri şi simpatizanţi ai Mişcării Legionare, priviţi drept cel mai mare pericol pentru „noua ordine” comunistă.

    Membrii ai Legiunii au jucat un rol deosebit de important în acţiunile de rezistenţă anticomunistă, dar ei au colaborat, cel mai adesea, cu membri şi simpatizanţi ai altor partide politice, cu toţii uniţi prin aceeaşi ură împotriva duşmanului bolşevic. Însă, „pericolul legionar” a devenit o marotă, un mit cu dimensiuni monstruoase, care, paradoxal, a fost şi un motiv de teamă permanentă pentru organele de represiune comuniste, dar şi un mijloc de realizare a unui control mai strict asupra societăţii. Faima bunei organizări a legionarilor, solidaritatea existentă între ei, „fanatismul” neînţeles de mulţi a făcut să existe îngrijorarea că este posibilă oricând iniţierea unei mişcări bine coordonate de rezistenţă. În acelaşi timp, Securitatea a profitat de eticheta de organizaţie fascisto-teroristă aplicată Legiunii, pentru a face din calitatea de fost legionar cea mai mare dintre crimele posibile. Odată aplicată această etichetă cuiva, până la închisoare nu mai era cale lungă. Era de ajuns ca într-un grup să existe o persoană cu antecedente legionare pentru ca asupra tuturor să se extindă bănuiala de simpatie faţă de ideile gardiste. Adesea, la comandă politică ori în lipsă de altceva, ofiţerii de Securitate inventau conspiraţii legionare, ca să mai strângă un număr de oameni pentru închisori sau lagăre sau pentru a-şi justifica rostul.

    În timp, legionarismul a devenit ceva monstruos care pe unii îi fascina tocmai pentru această faimă neagră. Majoritatea oamenilor vedeau în el un pericol difuz, dar extrem de persistent. Acest monstru mitic, creat de serviciile comuniste de represiune şi-a vădit eficienţa şi după „revoluţia” din decembrie 1989, când au existat câteva acţiuni bine orchestrate de atragerea atenţiei asupra „pericolului legionar” care, chipurile, ar fi pus în pericol noua putere, proaspăt instaurată.

    Lovirea năpraznică a monahismului ortodox

    Când scriem istoria de după 1945 a Legiunii, trebuie să avem grijă să nu suprapunem istoria organizaţiei peste cea a diverselor destine individuale ale unor foşti membri ai acesteia, care sunt extrem diferite. Unii şi-au păstrat crezul până la capăt, alţii au trecut, pentru a se salva, în tabăra comuniştilor învingători, iar alţii, constatând eşecul căii politice, au ales să se retragă în cele spirituale. Numărul legionarilor intraţi în mănăstiri a fost destul de important, majoritatea acestora fiind persoane de mare calitate morală şi intelectuală, care s-au angajat total în viaţa obştilor monahale. Evident că ei păstrau sentimente anticomuniste, dar în primul rând erau slujitori ai Domnului. Ei erau duşmani ai puterii comuniste pentru că, asemenea multor alţi preoţi şi monahi, refuzau să adopte ateismul bolşevic şi păstrau cu încăpăţânare flacăra credinţei. Forţa spirituală a mănăstirilor a fost un motiv major de îngrijorare pentru organele de Securitate, care au căutat mijloacele pentru a limita, pe cât posibil această influenţă. Dar influenţa religioasă nu constituia un temei legal pentru ca mănăstirile să fie închise. Atunci a fost inventată o vastă conspiraţie a legionarilor din mănăstiri, menită să readucă Garda de Fier la putere în România. Ea a constituit temeiul pentru celebrul decret 410 din 1958. Au fost mai multe dosare prin care Securitatea a justificat această aserţiune şi amintim în acest sens problema Vladimireşti, cazul mănăstirii Viforâta şi lotul „Teodorescu Alexandru şi alţii”.

    Acest din urmă caz a însemnat o cumplită lovitură dată elitei monahale a ortodoxiei române, aflată sub protecţia nemijlocită a patriarhului Justinian. Pretextul arestărilor operate era că Alexandru Teodorescu (devenit ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor), împreună cu alţi prieteni, sub masca întâlnirilor de meditaţie ale „Rugului Aprins”, făceau de fapt educaţie legionară unor tineri. Faptul era complet fals, deoarece aceste întâlniri aveau un caracter pur religios şi, în plus, mulţi din cei arestaţi avuseseră prea puţin de-a face cu gruparea fondată de Sandu Tudor. Dar, faptul că ei se cunoşteau şi se întâlniseră la un moment dat a fost de ajuns pentru Securitate ca să-i aresteze. Iar în sprijinul ideii de conspiraţie legionară nu aveau alt argument în afară de cel al trecutului legionar al unora dintre membrii lotului. Unul dintre aceştia era părintele Arsenie Papacioc, de la mănăstirea Slatina.

    Pentru cei care concep creştinismul în mod edulcorat şi cuminte s-ar putea să le pară o impietate ce voi prezenta mai departe. Ei văd în preot sau monah o statuie de ceară, un amorţit, nu un om de carne şi sânge, care are şi el păcatele lui, dar care, prin asceză, reuşeşte să-şi domine patimile şi să se apropie de Dumnezeu. Nu insist mai mult asupra acestui subiect, ci trimit pe cel curios la însemnările cuviosului Siluan Athonitul pentru ca, în cele ce urmează, să prezint pe scurt câteva aspecte din viaţa marelui duhovnic al României care este părintele Arsenie Papacioc.

    Anghel Papacioc s-a născut pe 13 august 1914, în comuna Misleanu, judeţul Ialomiţa. Tatăl său era agent sanitar şi poseda, conform notelor Securităţii, atente la asemenea detalii, 12 hectare de pământ arabil. După ce în 1932 a absolvit şcoala de Arte şi Meserii din Bucureşti, tânărul Papacioc devine membru al Mişcării Legionare, activând într-un cuib din oraşul Slobozia. În decembrie 1933, revenea în Bucureşti pentru a participa la tabăra legionară de la Bucureştii Noi, unde se ridica „Casa Verde” – sediul central al mişcării. Harnic şi priceput,Anghel Papacioc se face remarcat de liderii legionari, încrederea lor fiind confirmată de hărnicia cu care tânărul ialomiţean participă şi la multe alte tabere de muncă. Prin urmare, legionarismul de tinereţe al părintelui Papacioc nu a fost un gest de oportunism sau pornit din ură de rasă, ci a fost influenţat de acea dimensiune pozitivă a mesajului legionar, care îi chema pe tineri să ridice cu sudoarea frunţii o Românie mai bună şi mai dreaptă. Hărnicia, spiritul organizatoric, jertfa pentru cauza comună, calităţi pe care le vom regăsi la părintele Papacioc exprimate într-o formă superioară în viaţa de monah îl vor propulsa în gradul de inspector legionar.

    După satisfacerea serviciului militar, Anghel Papacioc pleacă la Braşov, unde se angajează la fabrica de armament „Malaxa”, unde lucra, în calitate de maistru şef, fratele său, Radu. În decembrie 1938 este arestat şi internat în celebrul lagăr de la Miercurea Ciuc unde, conform mărturisirilor făcute la anchetă, îşi petrecea timpul rugându-se şi, fiind un sculptor priceput, confecţiona cruciuliţe, troiţe şi icoane. După eliberarea din lagăr, în aprilie 1940, se stabileşte în Zărneşti, unde lucrează ca secretar la un avocat.

    Abdicarea regelui Carol al II-lea şi instaurarea regimului naţional-legionar l-a propulsat pe Anghel Papacioc în funcţia de şef al plasei Zărneşti, din octombrie 1940 devenind şi primar al comunei Zărneşti. Datorită funcţiei pe care a deţinut-o, el a fost printre principalii vizaţi de represiunile ordonate de Ion Antonescu, după rebeliunea din ianuarie 1941. A fost judecat, alături de mulţi alţi membri şi simpatizanţi ai Legiunii de către Tribunalul Militar Braşov şi condamnat la 6 ani de închisoare.

    În luna august 1941, Papacioc face cerere să fie eliberat din închisoare, pentru a pleca pe front. Iniţial este eliberat şi repartizat unei unităţi militare dar, ulterior, se revine asupra deciziei. Temându-se că va intra din nou în închisoare, se hotărăşte, împreună cu alţi camarazi, să plece din ţară, trecând frontiera în Jugoslavia. În iunie 1942 este prins de patrulele germane şi predat grănicerilor români, care îl trimit la Braşov, unde este judecat de Tribunalul Militar pentru trecere frauduloasă a frontierei, fiind condamnat la şase ani de închisoare. Este încarcerat la Aiud, până în septembrie 1946, când se întoarce în satul natal, având însă în minte să lase cele lumeşti şi să devină monah.

    Pentru aceasta, în ianuarie 1947, pleacă la mănăstirea Cozia unde stareţul Gherman Dineaţă îl primeşte ca „frate”. Mărturisind în faţa duhovnicului cele făcute în viaţa lumească, tânărul „frate” lăsa în urmă toate deşertăciunile lumii şi îşi dedica întreaga viaţă lui Dumnezeu. Timp de un an şi jumătate, fratele Papacioc a îndeplinit diverse ascultări la mănăstirea Cozia (bucătar, paracliser), pentru ca mai apoi, dat fiind calităţile sale de organizator, să fie trimis să administreze pământul aparţinând mai multor mănăstiri, aflate în comuna Comanca – Caracal. La sfârşitul lunii august 1948, a fost trimis la schitul Cioclovina, care aparţinea de mănăstirea Tismana, unde a stat până în luna ianuarie 1949 când, la cerere, a plecat la mănăstirea Sihăstria, unde era stareţ arhimandritul Ilie Cleopa. Aici a stat până în luna septembrie 1949, când a fost trimis la mănăstirea Antim – Institutul Biblic, la atelierul de sculptură. A fost rânduit călugăr, sub numele de Arsenie şi a slujit aici până în iunie 1950, când a pleacat la mănăstirea Slatina, gândită de patriarhul Justinian ca o mare lavră a monahismului românesc. De aici este arestat în noaptea de 13 spre 14 iunie 1958, fiind trimis la Direcţia de Anchete penale a M.A.I. Bucureşti. În acelaşi timp mai fuseseră arestate un mare număr de personalităţi de primă mărime a spiritualităţii româneşti, care au fost supuse rapid unor interogatorii dure, deoarece Securitatea spera să afle în propriile mărturisiri ale acestora temeiurile pentru condamnare.

    În momentul arestării părintelui Papacioc, Securitatea nu avea în portofoliul ei decât dosarele instrumentate împotriva acestuia de către regimul Antonescu şi nimic în plus. Or, el a fost arestat pentru nişte fapte pentru care fusese deja judecat şi îşi ispăşise pedeapsa. Numai în sistemul comunist erau posibile asemenea aberaţii, ca un om să fie arestat pentru o faptă pentru care deja plătise. Era obsesia bolnavă a pericolului legionar, a neîncrederii că fostul membru al Gărzii de Fier şi-ar fi schimbat între timp opţiunile şi, în acelaşi timp, a dorinţei de a da cât de cât consistenţă acestei fantasme.

    În perioada iunie-iulie, părintele Arsenie este supus unor interogatorii intensive în care i se cere să-şi povestească întreaga activitate de natură politică. Cel interogat îşi recunoaşte fără şovăire activitatea politică din trecut, la modul onest şi neutru, fără a brava cu actele sale sau să caute justificări cu orice chip. Se poate vedea că, pentru părinte, este un timp de dinainte şi un timp după intrarea în mănăstire. Nu îşi ascunde trecutul, dar nici nu îl clamează. Pur şi simplu, dacă este întrebat răspunde. Anchetatorii îl vor descoase şi despre activitatea cu caracter politic depusă şi după intrarea în monahism, despre legăturile cu „Rugul Aprins”, cu alţi reprezentanţi ai Bisericii.

    Răspunde scurt şi limpede că toată activitatea sa este de natură spirituală, neavând nici o legătură cu politica legionară. Arată răspicat, iar depoziţiile celorlalţi inculpaţi vin în sprijinul celor spuse de el, că el crede că organizaţia legionară a săvârşit în trecut o serie de crime şi atentate, lucru care nu este îngăduit de Biserică, încercarea Gărzii de Fier de a se folosi de Biserică în scop politic fiind considerată o mare greşeală. Acest lucru părintele Papacioc i l-a spus şi lui Constantin Dumitru, fost legionar, eliberat din închisoare în 1956, când acesta şi-a exprimat dorinţa să se călugărească. Acelaşi lucru l-a spus adesea foştilor legionari veniţi să-i ceară un sfat şi Daniil Sandu Tudor, care nu a fost nici membru, nici simpatizant al Legiunii. Pentru un creştin, aceste idei sunt perfect coerente şi credibile. Grila obtuză a Securităţii a transformat cu totul ideea în teoria camuflării legionarilor sub masca monahală, deoarece, ascunşi în mănăstiri, ei pot mai bine să acţioneze pentru răsturnarea regimului comunist. Oameni precum Arsenie Papacioc sau Daniil Sandu Tudor au rezistat tăvălugului comunist, dar la un nivel spiritual superior, pe care securiştii nu puteau sau nu voiau să-l înţeleagă.

    Părintele Papacioc a stat dârz în faţa anchetatorilor dar alţii, supuşi unor presiuni infernale, nu au mai rezistat, mărturisind marile „crime” făcute, anume că, la o întâlnire privată s-a comentat, pornindu-se de la conferinţa de la Geneva, „în mod duşmănos” regimul comunist şi s-a vorbit despre necesitatea unei mai mari libertăţi de exprimare, iar, în unele ocazii, s-a făcut educaţie anticomunistă unor tineri.

    Supus unor confruntări dureroase părintele Papacioc a recunoscut că s-a pronunţat, în unele ocazii în favoarea unei mai mari libertăţi de exprimare şi i-a îndemnat pe tinerii care-l căutau să intre la mănăstire şi să nu asculte îndemnurile ateiste ale regimului. Toate acestea nu au avut însă nici o legătură cu conspiraţia legionară căutată cu orice preţ de organele de Securitate. Neavând de ce să-l acuze, anchetatorii îl vor trimite în judecată pe părintele Papacioc pe baza aceloraşi acuzaţii pentru care mai fusese condamnat o dată! Judecat laolaltă cu ceilalţi membri ai lotului „Teodorescu Alexandru” părintele Arsenie este condamnat, prin sentinţa 125 din 8 noiembrie 1958, la 20 de ani de închisoare pentru uneltire contra ordinii sociale. A trecut prin închisorile din Braşov, Aiud şi Jilava, fiind eliberat în 1964. De fapt, „eliberat” este numai un fel de-a spune, deoarece în sufletul său părintele Arsenie a fost şi este mereu un om liber, închisoarea fiind numai un alt loc unde l-a slujit pe Domnul.

    Aici opresc „viaţa cea după trup” a părintelui Papacioc. Mai importantă însă, dar şi mai greu de scris, este viaţa lui cea îngerească, din care, oricine se apropie de el, simte că se împărtăşeşte.

    (George Enache – Revista Rost, numărul 28 din iunie 2005)

    Curajul mărturisirii

    Interviu cu Părintele Arsenie Papacioc:

    Am fost la Aiud şi am filmat în osuar. Există o presiune foarte mare la nivel politic, prin care toată jertfa celor care au murit la Aiud să fie astupată. Cu foarte mare greutate s-a făcut osuarul. Cu foarte mare greutate s-a ridicat acum un corp de chilii. S-ar dori să se facă acolo şi o mănăstire. Părintele Justin Pârvu a fost acolo de câteva ori şi tot încearcă să găsească formula prin care să se facă în sfârşit o biserică. Pentru cei care poate nu din rea credinţă, ci din ignoranţă, nu ştiu ce a fost la Aiud l-am rugat pe părintele Arsenie Papacioc să ne spună câte ceva din propria experienţă. Părintele Justin spune că Aiudul e cel mai sfânt loc al românilor…

    – Da, pentru că nu ştiai dacă trăieşti până mâine. Această stare de tensiune extraordinară îţi dădea ocazia să îţi cunoşti marile tale intimităţi. Nu este vorba de o suferinţă. Tendinţa lor era exterminarea prin înfometare. Zarca e o închisoare în închisoare, făcută de unguri pentru români, ca să-i omoare, unde fără discuţie i se aplica regimul dorit fiecărui ins sau fiecărui grup de inşi. Ultimii ani – un an, doi – numai în zarcă m-au ţinut. I-am înfruntat la o întâlnire pe care ne-au făcut-o ei acolo, cu deţinuţii vânduţi, ceea ce era egal cu moartea. Dar nu a vrut Dumnezeu. M-au băgat la răcitor. În trei zile mureai, constatat. M-au băgat cinci zile, nu am murit! M-au băgat şapte, n-am murit. La camere frigorifere, ştiţi. E groaznic! Nu ştiu dacă mă înţelegeţi… Aveam o curiozitate de copil să văd cum iese sufletul… Deci eram la marginea lucrurilor. Condiţii imposibile, ca să mori în trezire. Au murit mulţi. Eu nu am murit. Nu puteam vorbi decât prin morse, şi au cerut cei de alături să se spovedească. Tot prin morse. Eu puteam să transmit, dar nu puteam să primesc, pentru că dacă te prindea, te omora pe loc. Şi am aranjat aşa cu ei, tot prin morse. „Mâine, la o anumită oră – am apreciat cu ei atunci – staţi în partea asta a celulei. Eu vă dau un semnal prin bătaie, prin perete, şi îmi spuneţi păcatele şi eu vă dezleg. Cu o condiţie: dacă muriţi până mâine – pentru că aşa se punea problema – e valabilă spovedania. Dar dacă nu muriţi, la primul preot pe care-l întâlniţi să vă spovediţi din nou păcatele”. Adică să procedem cinstit în ceea ce priveşte respectiva taină. Vă spun acestea ca să aveţi o imagine a stării noastre spirituale acolo, când erai în fiecare clipă nesigur de clipa următoare. Această stare, care nu era de o zi, era de ani. Nu am putut vedea nici un semn de bunăvoinţă omenească, de om, în tot acest timp. Am fost întrebat de mulţi unde a fost mai greu: în închisoare sau în pustie, pentru că am trăit şi prin pustie. În închisoare, cei care nu credeau în Dumnezeu se chinuiau, şi le era rău. Pentru că nu era o forţă nevăzută care să oprească niţel pornirile sălbatice, de cruzime, de ură care apăsau mereu pe om. Asta lipsea. În pustie însă dracii cu care lupţi se temeau de Dumnezeu şi era mai uşor, cu toate intemperiile vremii: iarnă, zăpadă, fiare sălbatice, stare încordată şi acolo. Dar era totuşi o notă de libertate. Pentru că dumneavoastră toţi nu ştiţi cât e de scumpă libertatea şi pentru ce ne-a lăsat-o Dumnezeu.

    Despre om

    Nu-i nimic mai scump la Dumnezeu ca timpul pe care ni-l dă să-l trăim. Pentru că a sufla şi a răsufla e tot de la Dumnezeu. Şi atunci a avut marea prudenţă Domnul Hristos să ne spună că „nu se mişcă fir de păr fără voia Mea”. Suntem guvernaţi de Dumnezeu în toată mişcarea, în toate gândurile noastre ascunse. Sigur că depinde şi pe ce poziţie te aşezi. Având în vedere şi numai lucrul acesta: viaţa veşnică. Dacă te rătăceşti, dacă eşti neatent sau eşti ateu – Doamne fereşte! Că-i mai gravă starea aceasta, nepăsarea aceasta. Aceasta e nesuferită la Dumnezeu…. Pentru că nu e supărat Dumnezeu pentru anumite greşeli pe care le facem cât e supărat că suntem nepăsători. Ne amânăm existenţa, mergem pe inerţie. E o mare greşeală! Trebuie trăit fiecare moment în toată plinătatea lui. Să te cunoşti pe tine. Marea greşeală care e în lume care e? Fiinţa omenească, care e făcută după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, se izolează după propria sa fiinţă. Nu Dumnezeu l-a dat afară pe Adam din Rai, ci Adam s-a dat afară singur. Ăsta-i omul! Sfântul Grigorie de Nyssa, fratele Sfântului Vasile cel Mare, a fost întrebat: „Ce zici despre om?” Şi a răspuns Sf. Grigorie: „Este copleşitor şi de neînţeles”. Dumnezeu păstrează încă taine despre om, necunoscute nici de îngeri şi necunoscute nici de lume. Pentru că e după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. E singura fiinţă creată după chip şi asemănare. Este singura verigă posibilă între om şi creaţie. Omului i s-a încredinţat marea răspundere să supravegheze întreaga creaţie. Şi Satan luptă din răsputeri, cu o râvnă pe care oamenii nu o cunosc, să ne scoată din cap că suntem asemănare cu Dumnezeu. Pentru că îi cam ocupăm locurile. Treaba lui, dar noi aşa suntem creaţi, după chip şi asemănare. Şi creaţia lui Dumnezeu nu poate fi dezminţită sau interpretată. Suntem chip şi asemănare a lui Dumnezeu. Deci avem mare siguranţă, dar şi mare răspundere. De aceea vă spuneam că este foarte grav să nu ştii că tu trăieşti şi cine eşti.
    N-ai stat de vorbă cu tine niciodată, bineînţeles, ţinând cont de marile valori: veşnicia… Ce e cu mine? Eu, ţinând cont de puşcărie şi pustie, nu m-am folosit mai mult decât la căpătâi de morţi. Ţipete… Intrau într-un necunoscut nu pentru o mie de ani, ci pe veşnicie! Trăistişoara lui nu era plină cu fapte bune, era goală! Sau e goală, la oameni. Mare greşeală această stare de necunoştinţă proprie!

    Omul, dumnezeu după har

    Instinctul acesta de a trăi îl are şi porcul, îl are şi orice alt animal. Dar atât! Omul are o conştiinţă, are o dăruire dincolo de raţiune. E făcut Dumnezeu după har. Vă daţi seama: Dumnezeu după har! Căderea lui Adam ne-a întrerupt relaţia aceasta cu Dumnezeu. A venit Dumnezeu şi ne-a adus mai mult decât a pierdut Adam! Ne-a adus tocmai din nou cunoştinţa că suntem din nou Dumnezeu după har şi că nu există moartea. Pentru că ne zice: „Şi veţi trece de la moarte la viaţă”. Or moartea nu înseamnă o terminare, ci înseamnă un alt început fericit sau nefericit. Că de ce să te temi de moarte, dacă te-ai pregătit de înviere? E o contradicţie, şi omul hotărăşte, în vidul acesta al lucrurilor, nu într-o stare de prezenţă continuă. Nu este greu. Pentru că niciodată nu e degeaba cineva lângă tine. Ori nu te foloseşti, ori îl foloseşti, ori trebuie să te verifici dacă îl rabzi sau nu-l rabzi, bubos aşa cum e. Că lipsa asta de prezenţă lângă fratele tău e lipsă de dragoste, şi e în contradicţie cu Creatorul. Actul de prezenţă.

    Nu sunt pentru nevoinţă, ca duhovnic. Sunt de 95 de ani. Sunt pentru o stare de prezenţă continuă a lui Dumnezeu. Exist! Şi ne punem întrebarea: De ce? Ce e cu mine? Ce e cu moartea? Ce-s cu aceste elemente, care sunt valabile? Moartea nu vine să îi faci o cafea. E fără cruţare! Te ia aşa cum eşti! Nu o putem amâna nici o fărâmiţă de secundă când va veni. Judecata de Apoi nu trebuie văzută cu Dumnezeu stând pe un tron de judecată.

    Te judeci singur, repede. Suntem o fiinţă valoroasă, mai mult decât oricare altă fiinţă. Dracii au fost îngeri buni. Şi am spus aşa: dacă ar fi întruchipat iar posibilităţile pierdute, ar răsturna pământul cu degetul mic! Dacă tu, pierdut fiind, gândeşti aşa, de ce să nu gândesc aşa despre îngerul meu păzitor, care nu e căzut! Şi se spune despre îngerul păzitor într-un loc aşa: că e cu neputinţă să nu mori, dacă l-ai vedea într-atâta lumină! Şi îngerul acesta nu e singur, în ceea ce priveşte paza. Cuvântul păzitor nu i l-am dat noi, i l-a dat Dumnezeu: „Păzeşte sufletul acesta, până la moartea lui”. El e în relaţie cu alte miliarde de îngeri, cu mare putere. Şi totuşi ei sunt fără identitatea asta mare, Dumnezei sunteţi. Sunt o creaţie cu mari posibilităţi, cu mare frumuseţe, care scapă minţii noastre mărginite. Pentru că zice şi Sfântul Apostol Pavel că nu îi e dat omului să cunoască, pentru că el a fost răpit până la al treilea cer.

    Aşa că fiinţa omenească e Dumnezeu după har. Acel zis homo homini lupus, „omul lup pentru om” a căzut, la venirea Mântuitorului. Acum e invers: omul e Dumnezeu pentru om. Şi uite pe cine băgăm noi în iad şi nu ne astâmpărăm. De ce îi zici drace, drace şi nu îi spui Doamne, Doamne!? Înseamnă că i-ar pune o râvnă mare de tot în constatarea asta, de către fiecare ins care ar vrea să fie câtuşi de cât treaz. Că el luptă din răsputeri să ne cucerească şi să ne adune la el. Însă se împiedică de puterea Crucii, de puterea lui Dumnezeu. Crucea e Tatăl, toată înălţimea, Fiul, toată adâncimea, Sfântul Duh, toată lăţimea. Sfânta Cruce are o semnificaţie extraordinară! De aceea şi catolicii au schimbat semnul crucii, făcută altfel cu degetele, cu altă aşezare, de la stânga la dreapta. E o mare greşeală! Nu suntem aici pentru că ne-ar conveni nouă să să fim aşa, ca la un papă… Suntem aşa de la Duhul Sfânt şi tot de Duhul Sfânt suntem judecaţi.

    Sfinţii închisorilor

    – Dat fiind faptul că, de exemplu, acum Sinodul refuză să facă vreo referire la oamenii care au murit în temniţe şi care sunt consideraţi sfinţi de popor – şi acum mă refer, de exemplu, la Valeriu Gafencu –, să ne spuneţi ceva despre Valeriu Gafencu. L-aţi cunoscut?

    – Da, am trăit împreună. Era mai mic decât mine. Era un băiat cu fond, nu aş avea ce spune altceva despre el decât că era un sfântuleţ! Însă nu conta în lumea noastră, pentru că noi toţi trăiam acelaşi moment, aceeaşi stare, aceleaşi nădejdi şi aceleaşi mari bucurii ascunse, care nu pot fi înţelese raţional de lume. Eram una cu toţi. Gândeam la fel. Îi cunoşteam familia din poveştile dintre noi. Avea trei surori: Valentina, Eleonora şi Elisabeta. Tatăl lui a fost omorât de ruşi. Nu era vorba de inteligenţă, pentru că tot omul avea destulă. Nu e vorba de moarte, ci maniera în care mori contează. Şi, vă spun încă o dată, au fost multe momente pentru noi toţi, în care aveam curiozitatea să vedem cum iese sufletul din noi! Eram la marginea existenţei! Nu se mai putea! Altfel nu mă băgau la frigider, la camerele frigorifere, unde fără discuţie, nu mai puteai să trăieşti. Trei zile era marginea la care puteai rezista. M-au băgat cinci zile şi n-am murit. M-au băgat şapte zile şi n-am murit. Nu a vrut Dumnezeu. Sigur că sunt obligat să mă smeresc, că au fost atât de multe momente pentru noi toţi, unde puteai să mori şi dacă nu mureai ziceai că s-a întâmplat cutare lucru. Nu a vrut Dumnezeu, pentru existenţa unei fiinţe Dumnezeu după har. Marea, enorm de mare greşeală a lumii este nepăsarea!

    – Ce au au avut cu dumneavoastră comuniştii? De fapt, de ce au fost chinurile atât de mari?

    – Întrebarea matale e de şcoală primară. Ce vrea dracul cu noi, aia vor comuniştii! Erau exponenţii răului. „Nu crede în Dumnezeu” şi „omul e fiară”! Am fost chemat, încadrat de patru soldaţi cu baionetele la puşcă, scos din zarcă şi, când ieşeai aşa din zarcă, ştiai că nu te mai întorci. Şi sigur că erai pregătit, nu aveai nici o ieşire decât „Doamne, ajută! Doamne, iartă-mă!” şi gata. Şi m-au dus la un colonel. Erau zece colonei acolo. Crăciun era cel mai mare ticălos, care făcea pe blândul. Adevărul e că nici deţinuţii, cum eram şi noi, nu erau proşti. Ne dădeam seama cum suflă şi cum răsuflă omul. Pentru că, fără discuţie, apar înţelegeri nebănuite, prin care poţi pătrunde în zona respectivă. Şi m-a întrebat cum există Dumnezeu? Eu eram deţinut, încadrat. Cum făceam o mişcare, cum mă invita pe scaun. Mare cinste… Nu puteai face nici o mişcare pentru că le era frică să nu-i omorâm. Aberaţii nebune, drăceşti! Şi i-am spus: „Domnule colonel… Eu am avut întâlniri cu copiii de şcoală primară. Şi toţi m-au întrebat ceea ce mă întrebaţi şi dumneavoastră. Ochii, pe care îi avem, cu care pătrundem; inima cu care înţelegem într-o formă mută fiinţa din faţa noastră, sentimentul de poezie, de versuire, toate acestea vin de la un Creator. E greu să înţelegeţi aceasta, dar nu-i vina mea.” Şi mi-am luat curajul să îl întreb: „Dar dumneavoastră, care e motivul că nu credeţi?” Ăsta era un mare curaj, pentru că se considerau înfruntaţi. Zice: „Războiul pe care l-a dus Hitler în Rusia”. Zic: „Nebunul acela de Hitler credeţi că a fost cinstit, să păcălească poporul rus că Stalin e necredincios?! Aceia, înainte de a fi credincioşi, sunt ruşi, prin natura lor! Şi nu s-a dus Hitler să cucerească Rusia. S-a dus în Rusia să cucerească pământul întreg. Ei, şi acum aţi biruit. De ce nu credeţi? Dacă ăsta e motivul…” S-a încurcat. Îşi dădea seama că nu are răspuns. Şi m-a întrebat atunci, ca să scape, care e ultimul cuvânt. Zic: „Sunt gata să mor pentru tot ce spun. Şi v-aş invita la aceeaşi poziţie.” „Luaţi-l de aici!” Am scăpat. S-au mirat toţi! Băteau prin perete când au auzit că am venit în celulă, că nu m-au omorât. Ca să înţelegeţi într-un cuvânt, asta era tensiunea noastră în Aiud.

    Decizia Sfântului Sinod

    – Sfântul Sinod refuză orice apropiere faţă de jertfa celor din închisori…

    – Nu te repezi… Nu vă legaţi de Sinod. Consideraţi că nu-i chiar aşa. Dacă sunt sfinţi, sunt sfinţi unde sunt. Dar sunt nişte rânduieli, nişte reguli care trebuiesc urmate. Şi pe urmă, în afară de Sinod, izolându-ne, să zicem aşa, de valoarea aceasta, care are ultimul cuvânt, nu avem voie să ne amestecăm. Ei sunt sfinţi între sfinţi. Dar nu ne grăbim, pentru că nu puteam face asta fără amprenta Bisericii. Că dacă ai făcut un ou, trebuia să ştie tot satul, cum cântă găina! Nu e aşa! Important este să te cunoşti tu pe tine ca om al mântuirii, şi să te pui la punct, pentru că eşti un microcosmos, în care se oglindeşte un macrocosmos. Nimeni nu e sfânt doar pentru că a murit. Trebuie să se pronunţe autoritatea Bisericii, aşa cum e, că nu e degeaba acolo. Şi i-am spus unui mitropolit: „Eu aş desfiinţa Sinodul! Pentru că noi nu avem nevoie de poziţia lui Corneanu. Noi nu avem Sinod, Înalt Prea Sfinţite – i-am spus.” Nu mai tergiversăm o măsură pe care trebuie să o luăm. Dar nu asta contează. Pentru că nu Sinodul e punctul de orientare strategic, ci ceea ce avem în noi înşine. La aceasta se referă marea întrebare: Ce ai făcut? Cine eşti? Recunoaşte-te pe tine! Că nu după glasul străzii sau glasul poporului – care de multe ori are dreptate, săracul – se fac lucrurile acestea, ci Sinodul, după poziţia pe care o are, trebuie să gândească întâi serios; şi nu se face nimic fără învoirea divină. Eu, care am trăit focurile acelea, trecând în lumea aceasta grozav de bucuros, îmi dau seama cât de valoaroasă e poziţia asta, că nu cel care loveşte biruie, ci cel care a primit cu dragoste lovitura. Acesta e Hristos! Că ne mirăm toţi, în situaţii din acestea, de ce Hristos nu i-a nimicit pe toţi. L-au jupuit, L-au umilit şi El i-a răbdat! Dar toată frumuseţea Învierii Mântuitorului… Când a înviat, nu numai El a Înviat, ci toată creaţia cu El! Toată frumuseţea aceasta nu ar fi fost grozavă dacă nu ar fi fost Crucea mai întîi. Deci nu e voie să blestemi suferinţa de care toată lumea fuge şi o blestemă. Nu e bine! Asta e necesar! Orice vale dă valoarea unui deal. Rămâne, în concluzie, un lucru: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Să aveţi o lucrare şi o poziţie mântuitoare. Indiferent ce eşti, furnică dacă eşti, ai o răspundere. Dar eşti om! Ai o conştiinţă. Să cunoaşteţi marile valori. Încadraţi-vă. Că nu de moarte mă cutremur, cum se zice, ci de veşnicia ei. Adică nu contează, repet, decât maniera în care mori. Gafencu şi toţi ceilalţi au primit moartea cu plăcere. Pentru că eram neînţeleşi, ne iubeam între noi, în sensul unui adevărat rai, încât nici nu mai conta suferinţa, pe care o vedeai ca un plasture liniştitor. Vedeai rezultatele de după suferinţă. Nu e uşor să prevezi nişte lucruri. Dar numai dacă eşti în foc îţi dai seama de intensitatea lui. Aveam şi contraziceri acolo, însă aveam toţi acelaşi ideal tainic, care ne lega…

    (Interviu realizat de Rafael Udrişte)

    Din învăţăturile părintelui Arsenie Papacioc

    „M-am uitat la voi să vă văd figurile, doar, doar, în felul ăsta aş putea să vă văd şi inimile. Faptul că vă aflaţi aici dă de înţeles că vă preocupă problema mântuirii, dar mai raţional. Aş vrea să discutăm despre ceva care să vă pună în mişcare. Nu teorie, tipic, tipic, şi la inimă, nimic. Trebuie să zbori cu amândouă aripile, vertical, fără cea mai mică abatere. Pentru ceea ce a făcut Hristos pentru noi, nu e permisă nici cea mai mică abatere. Iar dacă se întâmplă, să fie fără voia noastră, să căutăm duhovnicul şi să ne dezlegăm. Pentru că nici o nenorocire nu înseamnă ceva, dacă credinţa rămâne în picioare. Cel mai mare câştig al Satanei este descurajarea noastră în urma unor căderi, slăbiciuni.

    Dragii mei, nu se ajunge să străbaţi distanţe decât pas cu pas, dar sigur. Nu vă întreb dacă aţi auzit de iad. Aţi auzit, dar nu-l cunoaşteţi! Apucaţi-vă de acum de a cunoaşte mai întâi Raiul. Vă cunoaşteţi după identitatea din buletin, dar nu vă cunoasteţi inimile, posibilităţile.”

    Dumnezeu ne-a creat numai pentru El

    Dragii mei, fiinţa omenească este cu totul superioară întregii creaţii. Umanitatea e superioară îngerilor. Dumnezeu a creat îngerii cu o mare misiune. Ei pot mult, pentru că sunt curaţi. Dumnezeu ne-a creat singur, numai pentru El. Nu pentru altceva, cu nici un chip! Ne-a creat ca să fim împreună cu El în vecii vecilor, iar pentru aşa ceva ne-a creat liberi, dar ne-a asortat, ne-a dat înger păzitor, pe care l-aţi uitat! Dar n-aţi simţit pe dracul pe spinare ca să vedeţi cât de important e îngerul păzitor impotriva lui. Se spune că este cu neputinţă să nu mori dacă vezi un înger în adevărata lui lumină. Îngerul ăsta are o misiune grozav de importantă. Toate gândurile şi cuvintele tale spre Dumnezeire sunt duse de înger la Dumnezeu.

    Nu există păcat mic

    La o conferinţă, primeam bilete. Şi-mi zice unul că el are un păcat mic. Dar eu cunosc un păcat şi mai mic decât al lui. Adam n-a făcut altceva, decât a muşcat dintr-un măr. N-a fost împotriva lui Dumnezeu, nu s-a îndoit de existenţa puterii divine, dar n-a ascultat. Şi a răsturnat cerul şi pământul. Nu există păcat mic! A trebuit să vină Hristos să salveze fiinţa omenească. Şi ne-a adus mai mult decât ne-a pierdut Adam! Ne-a dat putinţa de a ne îndumnezei. Noi, nişte fiinţe în dimensiunea în care suntem, avem puteri divine! Avem o animalitate în noi şi unde încetează animalitatea începe omul. Până când, vă întrebaţi, dăm voie animalului ăstuia din noi să lucreze?

    Moartea nu vine să-i faci o cafea

    În viaţa mea, am fost la multe capătâie de muribunzi. Ţipete grozave, vedeau dracii, vedeau păcatele exact cum le-au făcut! Nu se puteau salva, că moartea nu vine să-i faci o cafea! Vine să te ia. Te duce unde-s faptele, nu discută. Şi toţi aceştia doreau să mai traiască o zi. Ziceţi că-i puţin… dar să vedeţi, când se opreşte răsuflarea, ce importantă e o clipă. Justiţia divină e încadrată de marea iubire divină, şi ne iartă cu o suspinare. Asta m-a făcut să spun că o clipă poate să fie un timp şi o suspinare poate să fie o rugăciune. Şi un mare trăitor a zis că aceasta clipă e mai mult decat coşul cu lacrimi.

    Dumnezeu vrea o inimă sinceră, şi nu mii de rugăciuni. Vrea inima noastră. Nimic nu-i mai scump de la Dumnezeu decat timpul. Ni l-a dat ca să ne salvăm. Ne-a suferit, ne-a îngăduit, doar-doar ne-om ridica. Asta e mila lui Dumnezeu – ne ţine o viaţă întreagă! Dacă am găsi cu putinţă să întrebăm pe cei de sus – ce v-a costat de aţi ajuns la atâta fericire, răspunsul ar fi: timp, puţin timp, petrecut bine. Dumnezeu ne-a creat liberi ca să luptăm, că harul Lui nu vine la un milog, vine la un erou.

    Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăşti

    A iubi vrăjmaşii e o poruncă, nu un sfat! Eu, care stau de vorbă cu multă lume, am simţit că-mi spun – părinte, până aici! Fac orice, 1.000 de metanii pe zi, dar să nu-mi spui să-mi iubesc duşmanii. Vedeţi ghearele drăceşti care stăpânesc pe fiecare? Dacă nu poţi să-ţi iubeşti vrăjmaşii, măcar să nu-i urăsti, şi nu mai eşti în baltă, ci pe treaptă. Să facem puţină cântăreală negustorească… Focul iadului e o realitate, nu o sperietoare adusă de duhovnici sau părinţi în educaţia religioasă. Iadul e o mare realitate! Şi daca nu ierţi, mergi în focul de veci. Focul de acolo e de mii de ori mai tare decât focul de aici, şi-i fără lumină. Nu te vezi cu cineva! Şi nu stai acolo un timp, ci o veşnicie! Daţi-vă seama, îngrozitor! Pentru că nu numai suferinţa fizică te macină, ci şi faptul ca eşti rupt de iubirea lui Dumnezeu pe veşnicie. Te îngrozeste veşnicia asta, măi fraţilor! Te plictisesc de multe ori chiar nişte bunătăţi, că te saturi de ele.

    40 de ani erau un timp şi nu o vesnicie

    Unui oarecare ins i s-au descoperit suferinţele din iad. Până la glezne era unul în foc şi ţipa groaznic. Şi l-a întrebat ăsta – de ce ţipi aşa? Pentru că veşnic sunt în focul ăsta! Şi a mers de a dat de altul care era în foc până la gât; dar ăsta se bucura din când în când. Şi a spus: cu mult mai mult sunt în foc decât alţii, dar mă bucur când se mai face câte unul din neamul meu preot, şi peste 40 de ani mă scoate de aici. Vedeţi, psihologic, 40 de ani erau un timp şi nu o veşnicie. Era fericit pentru că avea o nădejde.

    Fratilor, la judecată vom fi întrebaţi: de ce n-ai iubit? Pentru că am duşmănit, pentru că am vorbit de rău, pentru că am ucis! Luptaţi, de ce nu vreţi să cereţi harul lui Dumnezeu? Cand vin ispite de tot felul, strigaţi la Hristos: Doamne Iisuse, Doamne Iisuse! Nu staţi în virtutea inerţiei, trăiţi fiecare moment. E greu, dar Dumnezeu va înţelege, vrea să vă ajute. Ne urmăreşte pentru că ne iubeşte. Hai să ne iubim!”

    Nu fă cruce cântând ca la mandolină!

    Atunci când facem crucea ne plecăm Sfintei Treimi. Când ridici mâna la frunte, toata înălţimea, Tatăl, apoi, toată adâncimea, Fiul şi duci la umeri, toată lăţimea, Sfântul Duh. De aceea fuge dracul de cruce! Dar dacă o faci aşa, ca şi cum ai cânta la mandolină, atunci nu ştiu care draci vor mai fugi, mai mult îi încurajezi.

    (Monica Dumitrescu – Ziarul Lumina)

    sursa: buciumul.ro

  • Florentina Goroneanu: 26 iulie 1958. Se stinge, exterminat, la inchisoarea Jilava, Costache Oprișan, la varsta de 37 de ani (VIDEO)

    oprisan

    Acești sfinți minunați pe care se cuvine , spre Luminarea și curățirea noastră , a-i cunoaște ! Constantin Oprisan Prezent ! Material video realizat de Florentina Goroneanu:

     

  • Moaştele Sfinţilor Închisorilor şi icoanele părintelui Iustin Pârvu, filmate izvorând mir (Video)

    izvm

    Minunea se repetă la Iaşi. Ieri, 19 martie, la Conferinţa Sfinţilor Închisorilor, a izvorât din nou mir de la moaştele martirilor din închisorile comuniste, dar şi de la icoanele părintelui Iustin Pârvu.

    Sfinţii Închisorilor au dat mărturia sfinţeniei lor şi anul acesta la Iaşi, la binecunoscuta conferinţă ţinută mereu în data de 19 martie.

    Unul dintre părinţii care au vorbit în cadrul conferinţei a mărturisit că, aseară, “a fost o abundenţă de mir”.

    Mai întâi de la moaştele martirilor din temnițele comuniste, iar mai apoi, mirul a izvorât de la icoanele părintelui Iustin Pârvu, duhovnic și stareț al Mănăstirii Petru Vodă din județul Neamț.

    Moaştele izvorăsc mir an de an

    Conferinţa Sfinţilor Închisorilor se ţine în fiecare an din 2009 încoace. Şi, pentru că, atunci în 2009, la sfârşitul conferinţei, a izvorât mir din moaştele unui sfânt mucenic de la Aiud, ca o pomenirea a acestui eveniment, organizatorii s-au hotarât să se ţină din nou o conferinţă în 2010. Din nou au izvorât mir moştele.

    S-au făcut conferinţe şi în 2011, 2012 şi 2013.

    În ultimii doi ani fiind aduse şi alte sfinte moşte ale noilor mucenici şi mărturisitori, unele izvorând din nou mir bine mirositor.

  • Biografia ”teologică” a lui Valeriu Gafencu s-a lansat în Spania. Românii din Madrid l-au celebrat pe Sfântul Închisorilor

    gf5

    Cartea ,,Valeriu Gafencu. O Biografie Teologica a Sfântului Închisorilor” de Ionuț Țene, s-a lansat în Spania. Românii din Diaspora deja au un cult față Sfântul Închisorilor și îl celebrează.

    Cartea se bucură de o prefață semnată de Pr. Amfilohie Brânză și o postfață scrisă de Mircea Gălățeanu. ”Biografia teologică” a lui Valeriu Gafencu este o sinteză istorică științifică pe baza mărturiilor, memoriilor și arhiva CNSAS.

    Evenimentul s-a desfășurat la Parohia ortodoxă ”Nicodim cel Sfințit de la Tismana” din Madrid – Getafe, duminică 23 octombrie a.c., la ora 12.00, după Sfânta Liturghie! La eveniment au participat circa 100 de enoriași și intelectuali români din zona Madridului.

    Cartea a fost prezentată de Protopop, Preot Paroh, Pr. Cristian Mihail Deac, care a subliniat importanța organizării evenimentelor culturale românești în Spania și Diaspora. Părintele Deac a evidențiat sacrificiul românilor pentru Hristos din închisorile comuniste și necesitatea recunoașterii jertfei acestora în apărarea valorilor creștine și a Bisericii Ortodoxe Române în perioada prigoanei regimului comunist. Părintele paroh a mai adăugat importanța sprijiniri și recunoașterii jurnalismului creștin în Diaspora.

    Despre Valeriu Gafencu a vorbit și autorul cărții Ionuț Țene, care a făcut o comparație dintre lupta poporului spaniol pentru biserică, familie și tradiție împotriva comuniștilor din perioada războiului civil spaniol și mărturisitorii din închisorile comuniste românești. ”A fost aceeași luptă pentru Hristos și libertate împotriva comunismului, atât în România cât și în Spania”. Ionuț Țene a făcut o comparație dintre noii mucenici mărturisitori ai secolului XX și cei din primele secole creștine, subliniind necesitatea canonizării oficiale a lui Valeriu Gafencu, care este deja un „sfânt popular” în conștiința românilor. Românii din Diaspora se arată interesați de viața de sacrificiu a celui numit de N. Steinhardt ca Sfântul Închisorilor.

    La final, autorul a oferit autografe și le-a promis românilor din Spania că se va reîntoarce pentru noi celebrări ale Sfinților Închisorilor pe un pământ sfințit de sângele românesc în lupta pentru Hristos și împotriva anarhiștilor comuniști din timpul războiului civil. Autor: Ionut Tene – Napoca News

    gf1 gf2 gf3 gf4

  • Cedry2k, duşman al poporului

    Cedry2k-2014-600x414

    România ultimelor săptămâni pare că a intrat pe panta descendentă a unei curbe temporale, întorcându-se în anii de tristă amintire ai instaurării dictaturii bolșevice.

    În decursul unei singure luni, ne-am confruntat cu acte de cenzură care nu ar fi putut fi aplicate într-un stat democrat: retragerea titulului de cetățean de onoare al orașului Segarcea, al lui Vintilă Horia, cercetarea penală a administratorului LegendeVii (www.legendevii.ro) pentru comercializarea tricourilor ce purtau chipurile martirilor și mărturisitorilor Radu Gyr, Mircea Vulcănescu și Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ultimul act de cenzură fiind anularea celui de-al doilea concert de lansare a ultimului album Cedry2k – România Furată, în urma unor sesizări făcute către conducerea clubului Control, după lansarea inițială, pe data de 29 ianuarie. Astfel de sesizări nu au fost formulate de către „numeroasele și agresivele grupări de extremă dreapta” (după spusele alogenilor promotori ai legii 217) în luna decembrie a anului trecut, când clubul a găzduit petreceri ale minorităților sexuale. Se pare că actul democratic este în exercițiu numai atunci când trebuie să slujească și să apere interesele unor grupuri minoritare, fie că este vorba de minorități etnice, religioase, sau sexuale, asupra majorității aplicându-se un alt regim, unul de tip dictatorial, în care a-ți promova și apăra valorile și reperele naționale intră sub incidența legii penale și a cenzurii.

    Dar care este, până la urmă, problema cu Cedry2k?

    Circulă diverse speculații în mediul online care susțin că rapper-ul a lezat comunitatea LGBT prin versurile sale „homofobe” (ghilimele sunt pentru că homofobia este un concept inventat, o asemenea fobie neexistând, de fapt) și că acesta ar fi motivul pentru care se încearcă aplicarea cenzurii asupra sa. Dacă acesta ar fi motivul, ar însemna că la nivel internațional să nu mai existe concerte de acest gen, pentru că majoritatea exponenților industriei rap/hip-hop au versuri îndreptate împotrivă devierilor sexuale. Cedry2k, însă, nu se regăsește în această categorie, el neavând melodii dedicate acestei teme, și chiar dacă ar fi aşa… nu libera exprimare este unul dintre principiile de bază ale democrației?

    Cedry2k irită din motive mai serioase decât lezarea minorității LGBT: prin muzica sa, face cunoscută acea parte a istoriei României ce se dorește uitată, zidită în necunoaștere. Rapper-ul vorbește prin muzica sa despre martirii și eroii care și-au dat viața pentu Cruce, Neam și Țară, care au stat scut neclintit în fața invaziei ateist-bolșevice ce a pus stăpânire pe România, le semnalează tinerilor că există o istorie care le este interzisă. Le pune în față modele și repere de forță morală, demnitate și trăire creștină, pe care ar putea să le interiorizeze, să le urmeze.

    În astfel de condiții, le dau dreptate cenzorilor! Dacă aș fi descendenta unui marxist înrăit și a unei slujitoare fidele a regimului, care timp de 30 de ani s-a aflat pe ştatele de plată ale Securității, având „onorabila” meserie de turnător, iar eu, la rândul meu, aș fi o „demnă” moștenitoare ideologică a „respectabililor” mei părinți, dedicându-mi existența elaborării de legi și strategii neobolşevice, bineînțeles că aș fi furioasă să aud o sală de 400 de oameni cântând „cu toți plămânii români” versurile poeziei-manifest „Ridică-te Gheorghe, ridică-te Ioane!”. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru această poezie, în 1958, de către cei care i-au ținut în funcții bine plasate și remunerate pe părinții personajului din sinistrul exercițiu de imaginație anterior. Este absolut firesc ca acest individ să vadă același pericol în Cedry2k, acela de „duşman al poporului”.

    Tragedia este că marea majoritate nu conștientizează amenințarea tot mai aprigă ce pune în pericol libertatea, suveranitatea, însăși existența identitară și integritatea teritorială a poporului român. Trăim cu iluzia că am fi liberi doar pentru că avem apă caldă 24 de ore pe zi, căldură, cablu TV, internet și mall-uri. Ne lăsăm antrenați într-o horă jucată pe vârful unui aisberg, în timp ce, sub noi, războiul este în plină desfășurare.

    Așadar, rapper-ul Cedry2k a fost constrâns să schimbe locul în care urmează să susțină al doilea concert de lansare, cu doar trei zile înaintea evenimentului. Deocamdată, gazda concertului este Club A, însă, este greu de crezut că sesizările se vor opri aici. Rămâne la latitudinea administrației Club A dacă va executa ordine impuse de către neobolşevicii deghizați în democrați, sau dacă va păstra conștiința suveranității. Articol de Elena Radulescu, Buciumul.ro

    VEZI SI: Au concertat îmbrăcați în tricourile care au fost interzise de Institutul „Elie Wiesel”

  • Tu ai fi în stare să mori în locul meu?

    patimirile-rabdatorilor-de-chinuri

    Jilava a devenit închisoare de tranzit în 1948, când s-au comandat arestări masive în întreaga ţară. Aici se făcea trierea deţinuţilor şi „depozitarea” lor până la anchete. Director al temniţei era „un găgăuz înalt, negru, ciupit de vărsat”, vestitul Maromet, sub a cărui „domnie” Jilava a cunoscut o vreme de cruntă înfometare şi interminabile bătăi.

    Înghesuiţi, om lângă om, în camere cu geamuri bătute în cuie, mulţi au murit asfixiaţi. Totul se făcea pe „răspunderea” lui Maromet, care îşi asumase rolul de a spulbera cu „argumentul ştiinţifico-contodent” (ciomagul), pe toţi vrăjmaşii „clasei muncitoare”. În plin avânt revoluţionar, după explicaţia sinistrului şef, „clasa muncitoare” îşi trata „bandiţii” ştiinţific,adică cu nu mai mult de 1000 de calorii pe zi şi cu o cantitate măsurată de aer…

    Mulţii bătrâni, bolnavi, abia îşi mai trăgeau răsuflarea în aceste uriaşe hrube de beton şi cărămidă. Unii nu mai puteau vorbi, alţii mureau sub priciuri, la „şerpărie” (sub priciuri nu se putea intra decât pe brânci şi sta decât întins, cu capul afară, iar ieşirea de acolo se făcea tot târâş, uneori sinuos chiar, motiv pentru care locul luase numele de „şerpărie”).

    Conducătorii Partidului stabiliseră ca întemniţaţii să fie terorizaţi prin maltratări şi schingiuiri, însă, deoarece miliţianul nu putea identifica persoana vizată, mulţi tineri ieşeau în locul celor vârstnici. Să urmărim mărturia deţinutului Virgil Maxim:

    „Nică Voloşniuc, Românaşul, cum îi spuneam noi, bucovinean, era unul dintre aceştia. Odată, ofiţerul politic a identificat victima şi a constatat substituirea. A dat o palmă zdravănă miliţianului care administrase pedeapsa, lăsându-l fără replică:

    -Tu nu vezi, mă ce fac ăştia? Tu ai fi în stare să mori în locul meu?

    A doua zi miliţienii ne priveau ca nişte minuni. Mulţi şi-au cerut demisia, dar nu li s-a aprobat. Arme nevăzute, duhovniceşti, îşi făceau lucrarea de înfruntare a răului: dragostea lucrătoare, căci nu este dragoste mai mare decât ca cineva să-şi pună viaţa pentru prietenii săi, credinţa că Dumnezeu poate şi din pietre să ridice fii ai lui Avraam şi nădejdea că dacă vom muri împreună cu Hristos, vom şi învia împreună cu El…”

    “Aceasta este porunca Mea: să vă iubiţi unul pe altul, precum v-am iubit Eu. Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să şi-l pună pentru prietenii săi.”(Ev. Ioan 15: 12-13)

    (Virgil Maxim – Imn pentru crucea purtată, Sursa: Fericiţiceiprigoniţi.net)

    VEZI SI: VIDEO SOCANT: In COLECTIV a avut loc un ritual SATANIC chiar in Saptamana Patimilor! S-au dat foc la cruci intoare si s-a facut baie in sange de animal!

  • O ISTORIE MAI PUTIN CUNOSCUTA – Asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu – VIDEO

    Corneliu_Zelea_Codreanu-1

    29 noiembrie 1938: asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu.

    In noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Corneliu Zelea Codreanu impreuna cu 13 camarazi ai sai, au fost asasinati in dreptul padurii Tancabesti.

    Reproducem mai jos marturiile jandarmului Sarbu, asasinul lui Corneliu Zelea Codreanu:
    „Am plecat în noaptea aceea din Bucureşti, cu două maşini-dube de la Prefectura Poliţiei. Eram însoţiţi de maiorii de jandarmi Dinulescu şi Macoveanu.

    Ajunşi la Râmnicu Sărat, am tras la Legiunea de Jandarmi. Aici maiorii Dinulescu şi Macoveanu au luat contact cu maiorul Scarlat Roşianu, Comandantul Legiunii de Jandarmi din Râmnicu Sărat. Imediat ne-am întors spre Bucureşti.

    În lipsa unui ordin precis (sau poate că intervenise vreo modificare) jandarmii n-au mai luat pe legionari.

    Ajunşi la Buzău, am oprit să luăm benzină pentru maşini, dar în acelaşi timp soseşte maiorul Dinulescu, care ne-a dat ordin răstit:
    Înapoi la Râmnicu Sărat!

    Ne-am întors, dar ne-am oprit mai întâi în comuna Bălţaţi (azi Valea Râmnicului, n.r.), la câţiva kilometri de Râmnicu Sărat, unde am fost cantonaţi pe timpul nopţii. Aici ni s-au dat vin de băut, ţigări scumpe şi gustări alese.

    În zorii zilei am pornit spre Râmnicu Sărat.
    Ajunşi la închisoare, am fost băgaţi toţi jandarmii într-o celulă, unde maiorii Dinulescu şi Macoveanu ne-au dat instrucţiuni asupra modului cum aveam să executăm pe legionari.
    Punând în genunchi pe şoferul maşinii, i-a aruncat un ştreang după gât pe la spate, arătând cât de uşor se poate executa astfel.

    Totul a fost gata în câteva minute. Jandarmii au ieşit apoi câte unul afară, în curtea închisorii, şi fiecăruia i s-a dat în seamă un legionar. Mie mi-au dat unul mai voinic, mai înalt. Am aflat mai târziu că acesta era Căpitanul, Corneliu Zelea Codreanu.
    I-am dus apoi la maşini. Aici, legionarul era legat cu mâinile de bancă la spate, iar cu picioarele de partea de jos a băncii din faţă, în aşa fel încât să nu se poată mişca nici într-o parte nici într-alta. Aşa au fost legaţi zece legionari într-o maşină şi patru în cealaltă.

    Eu am fost în prima maşină, în cea cu zece legionari, în spatele Căpitanului, şi fiecare jandarm aşezat în spatele legionarului ce-i fusese încredinţat. În mâini aveam ştreangurile.
    Am pornit. În maşina mea era maiorul Dinulescu, iar în cealaltă, maiorul Macoveanu. Era o tăcere de mormânt, căci n-aveam voie să vorbim nici între noi jandarmii, şi nici legionarii între ei.

    Ajunşi prin dreptul pădurii Tâncăbeşti, maiorul Dinulescu, care stabilise cu noi, printr-un cod de semnale, momentul execuţiei, a aprins la un moment dat lanterna, stingând-o apoi şi aprinzând-o iarăşi de trei ori.

    Era momentul execuţiei, dar nu ştiu de ce n-am executat niciunul.
    Atunci maiorul Dinulescu a oprit maşina, s-a dat jos şi s-a dus la maşina din spate.
    Aici, maiorul Macoveanu fusese mai autoritar, legionarii erau executaţi…
    Căpitanul şi-a întors capul puţin către mine şi mi-a şoptit:
    – Camarade, dă-mi voie să le vorbesc camarazilor mei…
    Dar în aceeaşi clipă, mai înainte ca el să-şi fi terminat această rugăminte, maiorul Dinulescu a pus piciorul pe scara maşinii şi, păşind cu revolverul în mână, a rostit printre dinţi:
    – EXECUTAREA!

    La aceasta, jandarmii au aruncat ştreangurile. Ultimul lor cuvânt – de rugăciune? de chemare? de blestem? – le-a fost strivit în gâtlej. Ştreangurile îi sugrumaseră.
    A fost un muget şi un horcăit, întrerupt, pornit din adâncul fiinţei lor, apoi o linişte de mormânt.

    Cu perdelele trase, maşinile şi-au continuat drumul până la Jilava.
    Când am ajuns – continuă Sârbu – erau orele şapte dimineaţa. Aici ne aşteptau: colonelul Zeciu, Dan Pascu, comandantul închisorii, colonelul Gherovici, medicul legist, lt. Colonelul Ionescu şi alţii.
    Groapa era făcută.

    Traşi din maşină, legionarii au fost aşezaţi apoi cu faţa în jos şi împuşcaţi în spate, pentru a se simula astfel împuşcarea lor pe la spate, în timpul evadării de sub escortă.
    După aceea, au fost aruncaţi în groapa comună.

    La câteva săptămâni însă, aceiaşi jandarmi, tot noi, am fost aduşi din nou la Jilava şi, desfăcând groapa, am aruncat peste ei o soluţie dizolvantă şi arzătoare, 15 damigene de vitriol.” Sursa: Basarabia91

    CITESTE SI: Maresalul Ion Antonescu: a trăit, a luptat și a murit ca un erou
  • Cedry2k – Sfintii Inchisorilor – FULL / VIDEO

    DAOS

    După lansarea din Bucureşti, Cedry2k vine şi în Timişoara cu un concert special, dedicat deţinuţilor politici din temniţele comuniste, care va include şi lansarea discului “Sfinţii închisorilor”, care conţine 6 piese.

    Evenimentul va avea loc vineri, 17 octombrie, în Clubul Daos (Splaiul Nicolae Titulescu nr.5), cu începere de la ora 22.00. Alături de artist va ura pe scenă şi Sişu Tudor iar în deschidere vor concerta cei de la Dexcultz şi Dj Crispy Rolla la platane. Preţul unui bilet de intrare este de 20 de lei.

    Artistul, pe numele său real Stelian Crăciun, a revenit după o perioadă de pauză şi după ce şi-a însuşit un nou stil de viaţă, axat în jurul valorilor naţionale şi ortodoxe.

    Mai jos va punem la dispozitie piesele:

  • Concert Cedry2k dedicat Sfinţilor din închisorile comuniste

    cedry2k

    Duminică, 12 octombrie, va avea loc în clubul Silver Church din Bucureşti un concert hip-hop marca Cedry2k dedicat deţinuţilor politici din temniţele comuniste. Evenimentul inedit, care va include şi lansarea discului “Sfinţii închisorilor”, care conţine 6 piese, va începe de la 0ra 20.30. Preţul de intrare este de 25 de lei.

    Artistul, pe numele său real Stelian Crăcium, revine duminică după o perioadă de pauză şi după ce şi-a însuşit un nou stil de viaţă, axat în jurul valorilor naţionale şi ortodoxe.

    “M-am hotărât să las CD-ul la 10 RON până la urmă, bani în care se găsesc costurile pentru producţie şi distribuţie”, a scris Cedry2k pe pagina sa de Facebook în legătură cu noul EP “Sfinţii închisorilor”.

    “Singurul meu scop a fost să vorbesc tinerilor români despre aceşti Oameni care au pătimit în închisorile comuniste şi, mult mai grav, sunt prigoniţi şi astăzi. Mai sunt şi altele de zis, dar vorbim acolo. Vor mai veni cu mine Sişu, Stres, Carbon, Euforic, Stripes, Dragoş”, a mai spus artistul. Sursa: FrontPress.ro

    CITESTE SI: CÂNTĂREŢUL DE HIP-HOP CEDRY2K LE-A VORBIT AZI LICEENILOR DIN BUZĂU DESPRE DROGURI ŞI PERICOLUL REPREZENTAT DE ELE

  • Circ mincinos, cu miza spirituala. Sau cum un colind arhaic poate duce la interzicerea sfintilor din temnitele comuniste

    La ce clasă politică avem, nu e de mirare cine sînt “analiştii” vieţii politice de la noi. Sau altfel spus: aşa politicieni, aşa comentatori. Între aceştia, Mircea Badea, un tip ilar în orice situaţie, chiar şi cînd este luat drept director de opinie într-o emisiune de televiziune care se vrea serioasă, axată pe dezbaterea unor probleme grave ale societăţii. Las că şi emisiunea cu pricina (recte “Sinteza zilei”, de la Antena 3) este, cel mai adesea, de un comic involuntar incredibil şi fără o brumă de credibilitate. Însă, Mircea Badea i-a dat un plus de stupiditate, dacă pot spune aşa, prin intervenţia sa în ediţia de marţi. Omul a început prin a declara franc că nu suportă colindele, pentru că nu le înţelege şi nu le ştie rostul. Bun! Acum, ignoranţa nu e pedepsită prin lege, deşi, în opinia mea, s-ar cam cuveni. Deci, treacă de la noi! Dar în incultura sa crasă, Mircea Badea vrea să dea lecţii. Nici nu se poate altfel. Toţi sfertodocţii sînt un pic fuduli şi se simt chemaţi să-i lumineze pe alţii.

    Badea a ţinut să-şi exprime, în manieră proprie, dezacordul faţă de un colind calificat drept antisemit, pe care l-a difuzat TVR 3 deunăzi. Colindul, cîntat de ansamblul “Dor transilvan”, conţine următorul fragment: “A născut un fiu frumos,/ Anume Iisus Hristos./ Toată lumea i se-nchină,/ Numai jidovii îl îngână./ Jidov – neam afuristit,/ Nu l-ar răbda Domnul sfînt,/ Nici în cer, nici pe pământ./ Numai la corlan [= horn], la fum,/ Acolo-i jidovul bun,/ Să iasă şfară [= fum] în drum”.

    0-325333-mircea_badea_1f55c120b8„Eu nu am absolut nici o aşteptare de la instituţiile statului. Însă, de data asta, contez pe evrei. Speranţa mea în treaba asta e în evrei. Evreii au o problemă cu ăştia de vor să-i omoare şi cică nu-i lasă aşa.

    Eu abia aştept să-i rezolve pe ăştia de la Dor Transilvan. Într-un fel sau altul, eu sunt absolut convins căevreii îi vor rezolva. Eu, în locul lui Dor Transilvan, mi-aş căuta o altă planetă. Pe planeta asta, destul de complicat de scăpat. Spre imposibil. […] Este atît de rău ce s-a întîmplat, atît de odios, atît de primitiv şi, să nu ne ferim de cuvinte, atît de nazist (aia era o incantaţie nazistă), încît, prietene, îmi pleacă aşa capul. Văd că e o revitalizare a nazismului în societatea noastră, o revitalizare a legionarismului… ăstora… aşa zişilor ecologişti, care sînt legionari adevăraţi… «Sîntem ecologişti». Bine legionarilor, noi nu ne-am dat seama că sînteţi legionari… Deci în societatea românească a început, aşa, să se revigoreze un val de nazism şi un val de legionarism”, a spus Mircea Badea.

    Mi-e limpede că realizatorul tv habar n-are despre valoarea culturală a unor creaţii populare, că dispreţuieşte tot ce nu pricepe şi că se repede să-şi dea cu părerea despre orice, în virtutea unui orgoliu pe cît de nejustificat, pe atît de exacerbat. În condiţiile astea, chiar dacă lucrează într-o televiziune, probabil că nici pe la ureche nu i-a trecut vestea că, pe 5 decembrie a.c., UNESCO a înscrisColindatul de ceată bărbătească din România şi Republica Moldova în Lista reprezentativă a Patrimoniului cultural imaterial al umanităţii. Altminteri, poate s-ar mai fi gîndit înainte de a scuipa pe colinde.

    Aşa stînd lucrurile, puteam să-l ignorăm pe Badea cu ţîfna sa neghioabă, dacă atitudinea lui nu ar avea şi o încărcătură politică pe care o vehiculează şi minţi mult mai mobilate şi mai treze decît a lui. În plus, Badea are şi notorietatea care îi permite să disemineze în mase largi o aserţiune care se înscrie într-o prea lungă propagandă antiromânească, derulată de cercuri intelectuale, civice şi politice de un servilism obscen faţă de evreitate (în scop mercantil, evident).

    Badea cere cenzurarea folclorului şi pedepsirea exemplară a celor care îl cultivă, pe motive ideologice, mai precis de “corectitudine” politică. Şi dacă Academia Română a cenzurat DEX din care a scos cuvîntul “jidan”/”jidov” (termen aflat în limba română, şi nu neapărat cu conotaţie peiorativă, încă înainte de a apărea noţiunea de “antisemit”), iar Biserica şi-a cenzurat slujbele pentru a nu leza sensibilităţi evreieşti (în anul 2011, Patriarhia Română a tipărit o ediţie aProhodului fără referinţele negative la evrei, ca de pildă: “Îngâmfat Israil,/ Ucigaşe popor !/ Pentru ce pe Varava, pătimaş, slobozi,/ Iar pe Domnul pentru ce Îl răstigneşti ? […] Pizmăreţ popor,/ Ucigaş blestemat !/ Ruşinează-te măcar, înviind Hristos,/ De mahrama şi de giulgiurile Lui. […] O, neam jidovesc,/ Îndărătnic, ce-ai primit arvuna !/ Cunoscut-ai ridicarea Bisericii;/ Pentru ce dar pe Hristos L-ai osândit ?”), nu ne-om împiedica acum de nişte colinde care datează de sute de ani. Colinde care sînt în linia Bisericii, condamnîndu-i pe ucigătorii lui Hristos, nu pe evreii de azi.

    Badea vede o probă de nazism şi/sau legionarism (că oricum nu-i este lămurită diferenţa) într-un colind şi face rapid legătura dintre promotorii tradiţiei şi legionarism, în bună manieră marxistă. El dă astfel apă la moară “holocaustologilor” (a se citi: celor care au făcut o afacere şi un instrument de dominare politică din memoria holocaustului) şi “vînătorilor de nazişti”, care au cam rămas fără slujbă la meridian românesc.

    Dar Mircea Badea nu este singur pe acest front, ci poate numai unul dintre cei mai vizibili. Diverşi intelectuali şi oameni politici, dintre care unii cu o cultură solidă şi declaraţi de dreapta (deci cu gust pentru tradiţie), au luat poziţie public în rînd cu Badea – care altminteri le este duşman învederat. Iată însă că sînt raţiuni mai înalte care îi aproprie pe cei ce par adversari ideologici neînduplecaţi.

    Revista 22 şi Grupul de Dialog Social au cerut şi ele Consiliului Naţional al Audio-vizualului şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării să se sesizeze în privinţa “colindului antisemit”.

    Iar după această pregătire a terenului, a venit comunicatul de presă al Centrului de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului, din care am reţinut:

    “Colindătorii care cînta astfel de colinde, în timp ce îşi fac semnul crucii, nu au nimic cu spiritul creştinesc care îndeamnă la dragoste între oameni şi nu la arderea «jidovilor». Iar cei care permit astfel de manifestări antisemite nu au ce căuta în instituţiile publice ale statului.

    Indignarea noastră este amplificată de un alt eveniment, care a avut loc pe data de 1 Decembrie 2013. De Ziua Naţională, legionari, reprezentaţi ai Mişcării Legionare reactualizată, îmbrăcaţi în uniforme legionare, au defilat şi au abordat, în spaţii publice centrale ale Capitalei României, în timpul zileiînsemne legionare şi salutul nazist. Unele dintre aceste scene incredibile şi odioaseau avut loc în preajma unor monumente din Bucureşti, monumente-simbol ale României. Din informaţiile postate pe internet rezultă că această manifestare a Mişcării Legionare a fost autorizată de către Primăria Capitalei.

    În urma cu cîteva luni, Radio România a difuzat o emisiune în cadrul căreiarealizatoarea i-a ridicat în slăvi pe cei care au comis crime împotriva evreilor în timpul celui de al doilea război mondial şi a negat Holocaustul.

    Domnule Preşedinte, Domnule Premier, sîntem pur şi simplu consternaţi. Aceste manifestări publice nu ar fi fost posibile fără lipsa de acţiune a autorităţilor, fără indiferenţa sau chiar încurajarea Bisericii Ortodoxe care sprijină antisemitismul religios şi reabilitarea memoriei unor «sfinţi» naţionalist-legionari ( a nu se confunda cu patrioţi) care au mîinile pătate de sînge.

    Domnule Preşedinte, Domnule Premier, ne adresăm domniilor voastre pentru că, din monitorizarea noastră, remarcăm o recrudescenţă a antisemitismului în RomâniaRemarcăm o atitudine negativă, o reticenţă evidentă faţă de necesitatea de a lua măsuri şi de a acţiona împotriva antisemitismului care, în ciuda repetatelor declaraţii politice făcute la nivel internaţional, în ciuda angajamentelor luate în timpul vizitelor şi întîlnirilor cu reprezentaţi ai organizaţiilor evreieşti din străinătate, colcăie în anumite medii ale societăţii. În opinia noastră, evenimentele mai sus enumerate nu sînt întîmplătoare.

    În acest context, vă rugăm să luaţi toate măsurile necesare, pînă nu este prea tîrziu, pentru ca cetăţenii români de altă etnie şi religie să nu fie puşi în pericol, pentru ca România să nu devină, din nou, prizoniera unui trecut care i-a distrus o dată viitorul.” [Sublinierile îmi aparţin]

    Aşadar, Centrul de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului atrage atenţia asupra primejdiei în care s-ar afla evreii din România, care nu numai că nu sînt ameninţaţi de nimeni, dar au purtători de cuvînt şi apărători ai intereselor lor şi în societatea civilă, şi în presă, şi în politică, derulează neîngrădiţi afaceri prospere în ţara asta şi au acces, cînd nu le deţin direct, la pîrghii de putere politică importante.

    De unde vine pericolul? De la o mînă de epigoni ai unei mişcări dispărute ca fenomen politic şi social în urmă cu şapte decenii! De la un număr nesemnificativ de persoane, care, în cei 24 de ani scurşi de la căderea regimului comunist, nu şi-au trecut în cont nici cea mai mică încălcare a legii!

    Centrul de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului ştie că nu e nimic incriminant în manifestările unui astfel de grup (dovadă că au fost şi autorizate de Primăria Capitalei) şi că legea nu interzice legionarismul. De aceea, “confundă” salutul legionar cu cel nazist – un simbol care cade sub incidenţa legii – şi uzează de artificii retorice penibile, care vor să spună că aşa ceva nu se face în văzul lumii. Apoi, pentru a dramatiza mai mult, aminteşte despre o emisiune radio căreia, în mod suspect, nu-i indică nici un element de identificare (titlul emisiunii, numele realizatoarei, ora de difuzare).

    Cu aceste false argumente, Centrul de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului vrea să preseze asupra autorităţilor pentru ca acestea să dea o lege antilegionară. O lege al cărei scop principal nu este acela de a băga la răcoare o mînă de nostalgici, ci acela de a ţine sub control orice manifestare a spiritului naţional românesc şi mai ales a ortodoxiei. Adevăratele intenţii ale Centrului de Monitorizare şi Combatere a Antisemitismului se vădesc în fraza asta: “Aceste manifestări publice nu ar fi fost posibile fără lipsa de acţiune a autorităţilor, fără indiferenţa sau chiar încurajarea Bisericii Ortodoxe care sprijină antisemitismul religios şi reabilitarea memoriei unor «sfinţi» naţionalist-legionari (a nu se confunda cu patrioţi) care au mîinile pătate de sînge”. Asta îi doare pe monitorii noştri evrei: sfinţenia unor foşti legionari şi, atenţie la exprimare!, a altor naţionalişti. Reprezentanţii comunităţii evreieşti cunosc puterea exemplului şi se înfricoşează de impactul pe care l-ar putea avea asupra acestui popor canonizarea neomartirilor români. Şi din această temere, mint cu neruşinare. Este o minciună că BOR sprijină antisemitismul religios. Faptul că a cenzurat pînă şi una dintre slujbele sale de Paşti o arată cu asupra de măsură.

    Este cel puţin o inexactitate că BOR susţine “reabilitarea memoriei” unor sfinţi foşti legionari sau numai naţionalişti. Există o seamă de preoţi şi cîţiva episcopi care recunosc sfinţenia unor figuri pregnante ale rezistenţei anticomuniste. Dar ierarhia Bisericii noastre s-a ferit să canonizeze vreunul dintre deţinuţii politic, fie ei foşti legionari sau nu, deşi în unele cazuri evlavia populară, existenţa moaştelor şi consemnarea unor minuni le dovedesc sfinţenia.

    Este o minciună sfruntată că între neomartirii cinstiţi deja ca atare de o parte din cler şi de mireni sînt unii “cu mîinile pătate de sînge”. Pe cine au schingiuit sau au omorît Pr. Arsenie Boca, Pr. Daniil Teodorescu (Sandu Tudor), Pr. Ilie Imbrescu, Pr. Ilie Lăcătuşu, Maica Mihaela Iordache, monahul Marcu Dumitru, Valeriu Gafencu, Mircea Vulcănescu? Asta ca să nu mai vorbim că e plin calendarul de vechi martiri şi sfinţi care chiar au ucis, dar apoi s-au pocăit şi s-au sfinţit printr-o viaţă exemplară, sfîrşită pentru unii în chinuri.

    În fine, nici acest episod nu iese din paradigma vieţii politice de pe Dîmboviţa: circ şi minciună. Ceea ce nu înseamnă că trebuie să ne lăsăm înşelaţi, sau să rîdem nepăsători. Cu atît mai puţin cu cît miza nu este, de data asta, una pur politică, ci mai ales una spirituală. De Claudiu Tarziu – Rost

  • Masonii ies la rampa, in vreme ce sfintii inchisorilor sunt condamnati din nou

    Vineri 21 iunie 2013, în seara celei mai lungi zile a anului (solstiţiul de vară; la masoni nimic nu este fără semnificaţie simbolică), Ateneul Român (care a împlinit anul acesta 125 de ani de funcţionare şi căruia masonii i se revendică drept ctitori) a primit destinaţie festivă de Templu Masonic, găzduind Gala celei de-a treia ediţii a Premiilor Marii Loje Naţionale din România. Mulţi au rămas foarte surprinşi, pentru că ediţiile anterioare nu s-au bucurat de aceeaşi mediatizare (anul acesta Televiziunea naţională – TVR2 – s-a implicat cu toate motoarele, iar biata Alexandra Velniciuc, aleasă ca prezentatoare, părea să trăiască un adevărat orgasm profesional). Totul a fost girat de guvernul României şi premierul a fost prezent în persoană, cu prestigiul său de plagiator, dar candid ca o fată mare. Masonii premiază performanţele ştiinţifice, artistice şi profesionale, dar nu par cîtuşi de puţin deranjaţi de mai micile sau mai marile imposturi conjuncturale (căci – nu-i aşa? – “interesul poartă fesul”, şorţuleţul şi… progresul).

    1Gala-Premiilor-MLNR-2012-0

    Principala cîrdăşie a fost cu Academia Română (un fel de metresă bătrînă şi mereu disponibilă), desigur, iarăşi, nu întîmplător, ci ca să asigure în ochii marelui public prestanţa ştiinţifică a manifestării (aplauze pentru dr. Ionel Haiduc!), nu cumva să se lăţească bănuiala că ar fi vorba de pură propagandă masonică. Tinichele de coada struţocămilei masono-academice au fost vreo 12 universităţi din marea ciupercărie butaforică a învăţămîntului “superior” românesc (pe care au ajuns să-l întreacă, deontologic şi calitativ, pînă şi unele licee din lumea a treia). Sponsorii evenimentului (masoneria trebuie şi ea sponsorizată, frăţeşte) au fost: Premier Palace, Borza & Asociaţii, EURO Insol, Roche, Siveco, KDF Energy, ADM Farm, Grupul Feroviar Roman, Medicare, Garden Center Group şi Nei Holding.

    Au fost propuse ori s-au înscris (vă puteţi înscrie şi dvs.!) să ia premii (adică bani) de la masoni un număr de 430 de eminenţe intelectuale, dintre care – prin elecţiunea unor “comisii alcătuite din reputați academicieni și profesori universitari” (33 în 7 comisii, împărţiţi nu ştiu să vă spun cum) – 21 au fost nominalizate şi 7 premiate (cu cîte 10.000 euro fiecare; e grobiană speculaţia unui oarecare cum că “li s-ar fi dat şi şorţuleţe, dar aveau deja”). Oamenii au muncit şi trebuia să-i recunoască şi pe ei cineva. Şi cine să-i recunoască? Păi dacă guvernul nu poate deloc, dacă Academia nu poate de una singură, iar Universităţile nici atît, atunci să-i recunoască Lojile, domnule! Care-i problema?! Marele Orient, Orientul etern. oricare Orient… Ex Oriente lux (“Lumina vine de la Răsărit”, în traducerea colportată de Mihail Sadoveanu, Marele Maestru Federal, de grad 33). E o onoare, monşer, chiar nu pricepi?!

    2ateneu

    Dar iată-i şi pe onorabilii (şi/sau venerabilii – reali sau potenţiali) premiaţi de anul acesta: I. Premiul GRIGORE MOISIL pentru Ştiinţe Exacte – Ștefan Papadima, de la Institutul de Matematică al Academiei Române, pentru grupul de lucrări de topologie şi geometrie algebrică publicate în ţară şi străinătate în anul 2012; II. Premiul HENRI COANDĂ pentru Ştiinţe Aplicate – Maria Petrescu, Universitatea Politehnică Bucureşti, pentru lucrarea Tratat de ştiinţă şi ingineria materialelor metalice, 5 vols., 2006-2012 (premiu acordat în premieră unei femei); III. Premiul EUGENIU CARADA pentru Economie – Lucian Croitoru, pentru lucrarea Politica monetară; ipostaze neconvenţionale – Atacul speculativ; Criza din zona euro, şomajul; Inflaţia, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2012; IV. Premiul NICOLAE TITULESCU pentru Diplomaţie şi Politologie – Mihnea Motoc, ambasador al României la Uniunea Europeană (?!); V. Premiul SPIRU HARET pentru Educaţie, Mediu, IT – Horia Pop, Universitatea Babeş-Bolyai, Cluj-Napoca, pentru grupul de lucrări referitoare la inteligenţa artificială; VI. Premiul CONSTANTIN BRÂNCUȘI – George Virgil Stoenescu pentru volumul de poezii Roata Norocului, Editura Univers Enciclopedic Gold, 2012; VII. Premiul CAROL DAVILA pentru Medicină – conf. dr. Dragoş-Cătălin Jianu, Universitatea de Medicină şi Farmacie Victor Babeş, Timişoara.

    Evenimentul, avîndu-l ca amfitrion la vîrf pe Marele Maestru al MLNR dr. Radu Bălănescu, iar ca “producător general” pe Marele Orator al MLNR Remus Borza, a fost chibiţat de “peste 700 de personalităţi din mediul academic, universitar, cultural, bancar, diplomatic şi politic” (nu mai are importanţă în ce proporţie masoni), cărora le-au cîntat (vivace ma non troppo) Orchestra şi Corul Filarmonicii George Enescu.

    3marea-loja

    “Este un eveniment unic, care a reuşit să creeze o colaborare cu 12 universităţi şi cu Academia Română. Vorbim de un parteneriat pentru excelenţă pe care Masoneria îl are cu Academia. MLNR premiază excelenţă şi valoare pentru lucrări cu impact social. Orice cetăţean român, rezident sau nu, dar cu cetăţenie română, s-a putut înscrie în competiţia pentru ştiinţă şi artă. Nu e o condiţie ca ei să aparţină Ordinului Masoneriei. A venit momentul să punem în drepturi valoarea”, Remus Borza dixit.

    “Este un sprijin pentru valorile naţionale şi care a găsit sprijin şi deschidere către societatea civilă şi dă posibilitatea cetăţenilor să cunoască proiectele noastre. Am avut şansa de a colabora cu Academia Română, unde am găsit deschidere şi înţelegere, fiind necesar să aducem în prim-plan calităţile poporului român – ştiinţă, inteligenţă, calităţile noastre native”, Radu Bălănescu (foto) dixit.

    4Gala-Premiilor-MLNR-2012-38

    Pentru ce îşi cheltuiesc masonii – cu cea mai publică discreţie – timpul şi banii (fie şi din “sponsorizări”) pe nişte intelectuali nebăgaţi de mai nimeni în seamă, mai degrabă obedienţi decît rentabili, de care nici lumea largă n-a prea auzit, ba nici chiar ei unii de alţii? Ei da, vă puteţi mîndri că aţi ghicit: din cea mai dezinteresată şi mai nobilă pasiune pentru valorile autentice, şi mai ales pentru valorile noastre româneşti, din dragostea lor îndelung refulată pentru ţară şi naţiune, care nu se putea să nu debordeze la un moment dat, într-un moment propice al istoriei, cum este cel pe care-l trăim astăzi, cu entuziasm civic şi efervescenţă creatoare, în calea neabătută spre Statele Unite ale Europei şi spre Noua Ordine Mondială!

    E mai mult decît oricînd vremea să afle – dacă n-au aflat încă – şi conspiraţioniştii de serviciu, şi reacţionarii din spaţiul real şi virtual, şi scepticii de tot felul, şi toată suflarea, de la vlădică la opincă şi de la mogul la căpşunar, că masoneria nu se ascunde şi n-are secrete; ea luptă pe faţă, în văzul lumii, cu echerul şi cu compasul, pentru binele umanităţii (pardon: Binele Umanităţii) şi pentru triumful valorilor adevărate, iar masonul secolului XXI nu mai seamănă cu fratele lui din mărturiile şi documentele de altădată, ori din zvonistica expiratului secol XX, ci este un domn corect politic, generos şi cumsecade, pe care nu-l lasă să doarmă grija de valorile naţionale şi de soarta intelectualităţii, care a uitat de Marele Arhitect şi se exprimă dezinvolt cu “Dumnezeu să ne ajute!”. Şi cînd vezi cum te înţelege el, cum te răsplăteşte, cum îţi vorbeşte pe limba ta, cum e gata să te primească în Loja lui şi să-ţi dea şorţul de pe el, numai să-ţi fie bine şi să nu mori nepreţuit, cum să nu-l respecţi, cum să nu-l admiri, cum să nu vrei să fii şi tu ca el?! Să mai vezi tu, intelectual răsplătit, pe cineva vorbind de rău masoneria! Şi Hristos dacă ar veni să-ţi spună: “Păzea!”, cu vrăjelile alea ale Lui despre Dumnezeu şi Mamona şi despre neputinţa de a sluji la doi domni, i-ai zice de la obraz, cuviincios, dar ferm: “Iertare, Doamne, dar chiar nu vezi diferenţa?! Tu ai fost vîndut pe 30 de arginţi, eu am fost cumpărat pe 10.000 de euro! Dacă vrei să-mi dai raiul, după ce mor, nu Te-mpiedică nimeni. Dar, cît trăiesc, nu mă obliga la răbdările Tale prăjite şi nu mă confisca pentru Biserica Ta de doi bani! Mai bine Te-ai întreba, ca un Dumnezeu lucid, de ce sînt în Lojile astea ale lui Mamona atîţia popi şi episcopi de-ai Tăi! Eu nu vreau să mă leapăd de Tine (uite că nici fraţii masoni nu mi-o cer!), ci doar să cădem, rezonabil, la pace. Iar cînd Biserica Ta, în loc să-mi ceară, o să-mi dea, parale, nu binecuvîntări, atunci poate mai stăm de vorbă şi mai cîntărim… Şi aşa, între noi, fără supărare: mai înnoieşte-Ţi şi Tu Cuvîntul ăla prăfuit, dacă vrei să convingi oamenii subţiri şi deştepţi, nu doar săracii cu duhul şi babele superstiţioase!”.

    Dar ce să mai vorbim de intelectuali? Iată, vorba vecinei mele de la 4, pensionată de la APACA şi stahanovistă la vremea ei: “Lasă, maică, să vină să ne conducă şi masonii, şi cine-o fi, că uite nemasonii ăştia unde ne-a adus!”. Nici ea nu ştie cine sînt masonii, nici eu nu ştiu cine sînt nemasonii… Sîntem amîndoi nişte alegători de cartier, proşti şi plini de păcate. Ea n-a înţeles nimic din Gala de vineri seară şi a dat pe o telenovelă (de unde mereu înţelege cîte ceva). Eu am încercat, încăpăţînat, să înţeleg mai mult, dar mă tem că, pentru păcatele mele, n-am înţeles ce trebuia…

    Mă mai gîndesc… Poate pentru la anul, pentru a patra Gală, mă înscriu şi eu… N-am lucrări ştiinţifice, nici de interes social, dar nişte poezele, acolo, ca fratele Stoenescu, încropesc şi eu… (o mai trebui şi altceva?) şi nu se ştie cum se mai învîrte “roata norocului”… Şi, dacă iau 10.000 de euro, şterg această postare (şi alte cîteva) şi ies din sărăcia asta de realitate virtuală, în care mereu îmi dau în petec, ba cu viii, ba cu morţii…

    5MG_5340

    Frăţia (sin)ucigaşă a “europenismului”

    În vreme ce intelectualii români sînt premiaţi de fraţii din francmasonerie, sfinţii închisorilor sînt condamnaţi de fraţii noştri evrei şi executaţi de fraţii noştri români. Frăţie pe toată linia (sin)ucigaşă a “europenismului” triumfător la sate şi oraşe! Ceea ce nu s-a putut face acum trei săptămîni, în văzul lumii şi cu binişorul, se pare că s-a făcut ieri, mai pe ascuns şi mai cu otuzbirul: aşa cum prevăzusem (Valeriu Gafencu: o victorie la limită), tandemul Alexandru Florian – Victor Ponta “nu s-a lăsat” şi, printr-un nou vot (pe deasupra ordinii de zi şi sub presiunea monitorială a unui senator PSD), Valeriu Gafencu nu mai este cetăţean de onoare al oraşului Tg. Ocna! (Trebuie spus, totuşi, că nu există o confirmare oficială; ar fi minunat, desigur, să fie doar un “zvon”.)

    Să recapitulăm, aşadar:

    – Masoneria poate convoca în orice moment Guvernul României, Academia Română şi mass-media de la centru pentru acţiunile ei propagandistice;

    – lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închisorilor” şi simbol al rezistenţei creştine româneşti, i se va fi ridicat pînă la urmă cetăţenia de onoare a oraşului în care a fost martirizat, fiind consfinţit oficial ca “bandit” legionar;

    – altui “bandit” legionar, Ion Gavrilă Ogoranu, i s-a făcut recent rechizitoriul public, în campania mai amplă de “demitizare” a rezistenţei anticomuniste din munţi;

    – ultimul mare “bandit” legionar în viaţă, Părintele Iustin Pârvu, “duhovnicul neamului”, ne-a părăsit înainte de Rusalii, mînjit cu lături de toată presa laică de stînga şi de toată floarea masonică a intelectualităţii româneşti;

    – preşedintele Traian Băsescu s-a pronunţat răspicat, în fine, pentru căsătoriile între homosexuali, după ce se pronunţase, la fel de răspicat, pentru desuveranizarea României şi cît mai grabnica implementare (parcă aşa se zice, nu?) a venerabilului proiect masonic al Statelor Unite ale Europei;

    – Muzeul Ţăranului Român, în cîrdăşie cu Ambasada Statelor Unite, s-a oferit ca gazdă a acţiunilor propagandistice LGBT, iar licee din România sînt în parteneriat cu Accept (principala organizaţie oficială a poponauţilor) şi le fac fermă “educaţie” homosexuală elevilor (în română şi în engleză);

    – în loc să se caute, concertat, nişte modalităţi de stopare a avorturilor (la care ocupăm primul loc în Europa şi care se apropie, din 1990 încoace, de cifra de… 20 de milioane!!!), universităţile noastre invită conferenţiari de pe aiurea care fundamentează “ştiinţific” pruncuciderea (numită eufemistic “avort post-natal”!), iar, ca bonus, pedofilia (legitimată ca… ephebofilie);

    – opinia publică r(r)omânească, hrănită curent cu manele, telenovele, reclame şi cancanuri, se pregăteşte asiduu de vacanţă şi-şi bagă picioarele în ea de “Românică” (bine că nu i s-au luat mititeii, pentru că asta chiar ar fi fost nasol şi ar fi meritat o reacţie!);

    – Biserica Ortodoxă, la nivelul ei cel mai înalt, tace asupra tuturor acestor lucruri, strategic sau indolent, părînd preocupată exclusiv să-şi numere arginţii…

    Sigur că lista ar putea continua (cu extensiuni şi dincolo de Prut). Nu-i aşa că stăm bine din punct de vedere naţional, spiritual, moral şi cultural? Numai economic stăm puţin mai rău, dar s-ar zice că merită! Cu mici şi cu manele, toate trec şi în cot nu ne doare, am votat noi cine să se ocupe de viitor şi mergem pe mîna Europei, că dacă nu curge, pică… Altminteri, masoneria asta – că veni vorba – e o organizaţie filantropică de belferi cu papion, care poate ne-or da şi nouă de-o ţuică, ..tu-i în cur pă mă-sa! De Razvan Codrescu

Back to top button