Tag Archives: rezistenta

La mulți ani, ZOE RĂDULESCU! 16 decembrie 1949 – se năștea în temniță fiica lui GOGU PUIU, în timp ce comandanții Rezistenței erau împușcați la Lacul Siutghiol.

Ziua de 16 decembrie 1949 are dublă semnificație pentru istoria Rezistenței armatei anticomuniste din România. În acelei zile, la ora 6, în timp ce pe malul Lacului Siutghiol erau executați de Securitate comandanții Haiducilor Dobrogei, sub baionete, în arestul Securității, se năștea ZOE RĂDULESCU, fiica liderului gherilelor dobrogene, GOGU PUIU, căzut în luptă cu Securitatea la Cobadin, cu câteva luni înainte. „De va fi băiat să-l botezi Hristu, iar de va fi fată, să-i spui Zoe…” apucase să îi spună Gogu Puiu soției sale, Olimpia, odată cu ultimul sărut, înainte de a sări înarmat, pe fereastră, pentru a lupta, de unul singur, cu plutoanele Securității, într-o bătălie pe care Cobadinul nu avea să o uite niciodată. A doua zi, în beciul Securității, în anchetă, Olimpia era constrânsă de cerberi să accepte că un cadavru carbonizat, de nerecunoscut, ar fi fost ceea ce rămăsese din Gogu Puiu, după ce acesta, rănit și rămas fără muniție, s-ar fi aruncat pe nedespărțita sa grenadă. Zoe Rădulescu s-a născut în zorii întunecați ai unei zile de decembrie, în momentele în care camarazii tatălui său, făcuți prizonieri de comuniști, erau duși, în lanțuri, pe ultimul lor drum, printre aburii ce se ridică în nopți de iarnă din Lacul Sinoe. În vaierul cumplit al vieților secerate de gloanțe, în altă parte, sub pază militară, venea pe lume Zoe. Această stranie coincidență explică poate, întrucâtva, bărbăteasca dârzenie care a însoțit-o pe firul vieții sale, dar și determinarea cu care a căutat și a promovat adevărul despre lupta și sacrificiile părinților săi și ale camarazilor lor. Camarazii din Fundația Ion Gavrilă Ogoranu și Asociația Gogu Puiu și Haiducii Dobrogei îi transmit cu ocazia zilei de naștere ca forța, lumina și seninul ce au însoțit-o mereu să nu o părăsească nicicând, ani mulți și frumoști să îi încununeze viața, …

Citeste tot articolul

Rezistenta anti-DISCO din Campia Banatului

În societatea contemporană îţi poţi da seama de ce-i „poate capul” unui om văzând ce muzică ascultă. Evident, există o sumedenie de genuri şi subgenuri „mainstream” sau „underground”, asemănătoare sau diferite, care pot coexista cât se poate de paşnic în play-listul oricărui meloman amator. Oferta muzicală din ziua de astăzi este incredibil de variată, dar mulţi oameni nu ştiu să profite de „mărinimia” internetului şi a măriei sale, you-tube-ului, ambiţionându-se să asculte la nesfârşit aceleaşi rahaturi produse de industira muzicală comercială. Chiar dacă se spune că „gusturile nu se discută”, m-aş încumeta să nu fiu întru totul de acord. O persoană care, de exemplu, merge la concertele lui Fuego (cu excepţia situaţiei în care vrea să facă mişto) sau plesneşte din degete pe schimonoselile lui Salam, şi-a cam dat examenul în faţa mea. Şi ar mai fi multe de zis pe această temă, dar nu vreau să intru în amânunte. Pe timpuri eram extrem de deranjat de monotonia muzicală care domnea în România. La începutul anilor 90 se ascultau invariabil câteva genuri muzicale: în orice loc public se băgau doar casete cu piese dance sau disco, iar la nunţi şi botezuri taragoatele şi saxofoanele îţi făceau varză urechile. Aproape că nu exista nici o abatere de la această regulă. Ţin minte că în 1993 pur şi simplu nu puteai să scapi de 2 Unlimited sau de „Mr. Vain” oriunde mergeai: la piaţă, la discotecă, într-un club, bar, sau restaurant, la chef, la reuniuni şcolare, baluri etc. Muzică rock, metal sau punk asculta o minoritate marginală, complet izolată din punct de vedere (sub)cultural, iar unii rockeri riscau să şi-o ia şi în freză de la diverşi băieţaşi în treninguri. Singurele trupe „tolerate” erau Phoenix, Iris sau Holograf, dintre care personal doar pe prima am putut s-o ascult. Revolta mea împotriva lumii …

Citeste tot articolul