religie

Juratul iUmor, Mihai Bendeac, a publicat recent, pe pagina de Facebook, un mesaj în care povestește cum a fost nevoit ani la rândul să trăiască cu boala supranumită „boala secolului XXI”, depresia.

„NU sunt ateu! Din contra… Am studiat cât am putut fizica cuantică. Depresia cu care trăiesc de o viaţă m-a împins la întrebări şi căutări. Aceste căutări m-au dus, repet, la fizică, istorie, chimie, filosofie, religie. Concluzia mea? Divinitatea există. Punctul incipient. Generatorul infinitului (consider infinitul ca unică şi incontestabilă constantă).

Dar consider, totodată, ORICE formă de religie ca fiind o manipulare jegoasă. Şi, în urma reacţiilor de după ultimul episod „Băieţi de oraş”, consider că decizia mea de acum 15 ani de a renunţa la religia ortodoxă în care am fost botezat, a fost o decizie bună. Mi-e milă de credincioşii ortodocşi. Părerea lor despre Dumnezeu este jignitoare. O divinitate cretină, absurdă, veşnic îmbufnată, oricând gata să pedepsească, să dea boli cui râde de ea, să blesteme generaţii întregi pentru o „greşeală” a cuiva…

Aşa dobitoc?! Dacă asta ar fi divinitatea, mă piş pe ea. Sunt mai bun. Şi i-aş transmite că vreau neapărat în Iad. Dar… „Divinitatea”, „Creatorul”, „Punctul incipient”, „Karma Lord”-ul meu ar fi râs cu lacrimi la acest episod. Mi-e milă de voi. Şi de teama voastră imaginară vizavi de un Dumnezeu care, în vechiul testament, pune o haită de lupi să ucidă nişte copii..

Eu cred în lucruri simple, nu în religii. Cred în bunătate, în milă faţă de orice fiinţă, în dreptate. Asta e religia mea. Nu mai caut răspunsul. L-am aflat acum câteva luni. Acum, am un singur gând ce mă ajută să lupt cu boala asta sinistră numită depresie: să aduc bucurie. Prin profesia mea. Visez artă de când mă ştiu. Şi mi-am sacrificat totul pentru ea: viaţă, familie, sănătate. Fă ce iubeşti până te omoară. Altminteri, mori acum. Noapte bună, copii!”, a scris Mihai Bendeac pe Facebook.

Vezi si: BENDEAC lupta cu o BOALA SINISTRA, ceea ce l-a indepartat de ortodoxism. „Daca asta ar fi divinitatea, ma p** pe ea!”

Dacă voi avea vreodată un copil, pe Pământ, nu în gând, acesta nu va fi botezat în biserică. În nicio biserică. Atunci când va creşte va decide el, şi numai el, dacă, când şi unde va primi botezul. Eu, parintele lui lumesc, nu am dreptul să hotărăsc asta pentru el.

Tot ceea ce trebuie să fac eu e să-i deschid toate ferestrele prin care poate vedea viaţa, în toata splendoarea ei, şi să-l veghez cu iubire. Alegerea copilului meu va fi, însă, sfântă pentru mine.

Faptul că oamenii dau naştere unor copii, „suflete întrupate“, fără să aibă consimţământul acestora pentru viaţă, nu le dă însă şi dreptul să pună stapânire pe sufletul şi pe trupul lor. Ca părinte, eşti custodele copilului tău, ai obligaţii unilaterale, acelea de a-l iubi necondiţionat, de a-i oferi tot ceea ce poţi mai bun, de a-l sluji, sprijini şi îngriji, fără să-i ceri nimic în schimb, nici măcar obedienţă.

Copilul este proiectul fundamental al unui om, este proiecţia lui în viitor. Este ceea ce am fi putut fi noi, dacă am fi fost el. Datoria părintelui este să fie întotdeauna mai bun cu copilul lui, indiferent cât de buni au fost părinţii lui cu el. Momentul în care pretindem copilului nostru iubire, respect, recunoştinţă, este acela al ratării esenţiale a relaţiei cu el, un păcat de neiertat!

Dacă toate aceste sentimente vin şi dinspre odraslă către tine, părintele lui, este bine, este foarte bine, fără să fie şi dovada absolută că ţi-ai făcut datoria. Dacă toate aceste sentimente vor fi însă îndreptate de către copilul tău către copilul lui, nepotul tău, cu un dram îmbunătăţite, atunci înseamnă că ai fost un părinte bun. Dacă copilul tău va arăta iubire şi semenilor noştri, e semnul că ţi-ai făcut, ca părinte, datoria de-a fi om. Dacă copilul tău va fi însă un om rău, vina îţi aparţine în exclusivitate şi în întregime: fie nu l-ai crescut/educat cum trebuie, fie i-ai transmis gene proaste. Sau ambele.

Eu nu cred că botezul este un act ce ţine de religie, ci de liberul arbitru, un dar oferit de Dumnezeu la naştere fiecărei fiinţe umane, şi înăbuşit – de regulă – din faşă de către toţi aparţinătorii ei. Chiar şi atunci când tradiţional se săvârşeşte la maturitate (cum se întâmplă, de pildă, la adventişti), el nu simbolizează decât un drum nou şi nu garantează nimic altceva decât o iniţiere.

Credinţa în Dumnezeu e ca şi iubirea. Apare – cu adevărat – rar şi se poate pierde lesne. Esenţial este însă să vină din noi, natural, nu să ne fie impusă, (şi) printr-un ritual de un formalism obscurantist, aşa cum e botezul fără consimţământ. Dumnezeu nu-şi selectează copiii după virtuţile şi conformismul părinţilor lor, deci copilul nebotezat nu poartă niciun fel de păcat asupra lui. Cu toţii suntem copiii Lui. Să nu uităm că Mântuitorul s-a botezat la 30 de ani, vârsta care – iată, deloc întâmplator – era îndeobşte considerată ca fiind a deplinei pârguiri a bărbatului (echivalentul a 40 de ani, în prezent, în opinia mea).

Desigur, parinţii şi socrii mei se vor supăra dacă nepotul lor (sau nepoata, dacă ar după mine) nu va fi botezat conform canoanelor, dar îi voi ierta (un act pe care mi-l pot permite în numele copilului meu). Soţia mea nu se va supăra, ci mă va susţine, căci de n-ar fi aşa, n-ar fi – cu adevărat – ea, jumătatea mea. Nimic însă nu poate ştirbi dreptul copilului meu de a alege ce vrea să fie şi nu mă va împiedica să-i arăt astfel respectul meu deplin.

Când se poate întâmpla acest lucru? Când este un om suficient de matur, pregătit să facă singur pasul spre credinţă? Exact atunci când simte imperios nevoia, nici mai devreme, nici mai târziu!

Tot de libertatea copilui meu de a alege şi de obligaţia mea fundamentală de a-i asigura condiţii optime pentru aceasta, ţine şi studierea religiei în şcoală. Niciodată n-aş permite cuiva să impună copilului meu necopt o anumită religie, nici măcar prin sugestie sau în virtutea unei „reguli a majorităţii“. Singura religie dezirabilă înainte de momentul alegerii lui este cea a cunoaşterii cu bun-simţ a diversităţii şi complexităţii lumii. Etica, istoria şi filozofia religiilor, predate de intelectuali cu formaţie umanistă, şi nu de absolvenţi de seminar, contaminaţi inevitabil cu virusul bigotismului, sunt singurele discipline pe care, ca păzitor al sănătăţii sufleteşti a copilului meu neformat încă, le-aş permite, cu entuziasm!

Nu voi ierta niciodată bisericii felul în care se insinuează în sufletele şi minţile noastre, mai mult sau mai puţin fragede, aşa cum nu voi ierta nici discriminarea la care supune femeia, mama tuturor copiiilor noştri. Cine sunt eu ca să pot ierta aşa ceva?

Nu sunt tată şi nici nu am vreun plan în acest sens, cel puţin atât timp cât copilul meu ar fi condamnat să se nască şi să traiască in infernul moral numit România de azi. Nu cred că „meseria“ de părinte se învaţă din mers (în afară de detalii „tehnice“) aşa cum – din nefericire – o fac şi au facut-o, cel puţin până acum, cvasi-majoritatea părinţilor din toată lumea asta. Nu avem voie să experimentăm pe pielea copiilor noştri! Dacă nu ştim dinainte cum trebuie să fim ca părinţi, însemnă ca nu suntem pregatiţi să fim. Îmi pare rău…

Îi rog din inimă pe toţi cititorii care sunt părinţi să fie îngăduitori, să nu ia personal cuvintele mele, să mă ierte! Eu vorbesc – întotdeauna – doar despre mine, nu judec oameni pe care nu-i cunosc. Obligaţiile mele sunt de a-mi judeca prietenii*, instituţiile statului şi – ultimul, dar nu cel din urmă – pe mine.

*conform maximei mele „doar prietenii se judecă“.

Autor: Adrian Munteanu / Adevarul.ro

Cei ce isi prorocesc moartea

Pustnicul Zosima a murit de curand, in octombrie 2008, la varsta de 129 de ani. Un om pe nume Ioan Baron l-a ingropat, in taina, intr-un loc inalt; fratele Ioan, cum i se zice aici, unul dintre putinii oameni care i-a cunoscut pe acesti sihastri cu aura de sfintenie din muntii Rarau-Giumalau, care i-a vazut, care i-a auzit, care a fost ingaduit sa urce pana la ascunzisul lor din padure. Marturiile sale sunt halucinante: de pilda, acest pustnic Zosima si-a „hotarat” exact ziua in care va muri, cu un an inainte. Si-a sapat singur groapa, asteptandu-l apoi pe ucenicul sau in ziua prorocita, ca sa il culce in mormant si sa aseze tarana peste dansul. A spus sa nu i se puna cruce deasupra, ca sa nu afle nimeni unde a fost ingropat. A dat canon cu limba de moarte sa nu fie dezvaluit locul ingropaciunii, pentru ca ucenicii sai din munti sau eventualii pelerini sa nu-l tulbure nici dupa trecerea dincolo. „Un om cu viata ingereasca” a fost socotit schimonahul Zosima. La fel pustnicul Nectarie, mutat la viata vesnica in anul 2002, pe cand avea 108 ani. L-a chemat tot pe fratele Ioan, cu multa vreme inainte, fix in ziua pe care si-o sorocise pentru a muri. Era lucid, senin, inainte de a se aseza in groapa proaspat sapata cu mainile. Si-au mai fost! Multi alti anahoreti, cu duh puternic, din muntii acestia, bucovineni, n-au vrut sa ramana nimic pamantesc dupa dansii. Doar rugaciunile lor. Padurile Raraului si Giumalaului sunt pline de asemenea morminte nestiute, de oameni indumnezeiti – unii poate chiar sfinti -, dar si de sihastri vii (multi dintre ei tineri), ce-si duc acelasi trai auster, in gropi, sub pamant, chiar si-n acest strasnic de geros inceput de an 2012. Pustnici multi, si doar intr-un singur munte? Cine ar fi crezut
Nimeni nu stie astazi groapa sihastrului Zosima. Nici macar cei cativa ucenici de-ai sai, care traiesc ascunsi prin codrii din jur. O groapa peste care poti sa calci nepasator, atunci cand umbli dupa fragi sau ciuperci, prin cine stie ce coclauri ascunse. Un singur om stie locul acestor morminte. Unul singur cunoaste aproape toate locurile unde traiesc ascetii din Rarau-Giumalau: acest Ioan Baron, care, pentru viata sa cuminte si pioasa, fiindca a trait el insusi multi ani in singuratate, dupa toate regulile ascezei crestine, a primit binecuvantarea de la duhovnicii pustnicilor si chiar de la Biserica Ortodoxa Romana, de a-i vizita pe multi dintre schimnici, de a-i ajuta si a le duce uneori cateva merinde la bordeiele lor tainice. Un singur om. Singura legatura de azi cu lumea pustnicilor din acesti munti ai Bucovinei de miazanoapte. Fratele Ioan Baron. Cel caruia toti calugarii manastirilor din jur ii zic „ingrijitorul sihastrilor”.

Fratele Ioan

Printr-un noroc am aflat de Ioan Baron.
In Campulung Moldovenesc, oraselul cotropit de frig si zapezi de la poalele Muntilor Rarau, aproape nimeni n-are habar ca acolo, sus, deasupra capetelor tuturor, se mai ascund inca asemenea sihastri ciudati, traitori in salbaticie. Aveam sa-i intreb pe multi localnici dac-au auzit de asa ceva. „In pamant?! Cine, Doamne iarta-ma, poate sa stea acolo pe gerul asta?”, a fost replica. Si ziceau ca nu stiu, nu exista. De Zosima inca se mai zvoneste, datorita longevitatii sale, ca despre un calugar teribil de batran si „paranormal”, care bantuie de peste un secol padurile dimprejur, cu parul si barba pana aproape de pamant, pe care unii l-au vazut ca pe o fantasma, caci el are capacitatea „de a se face nevazut” („cand apare, cand dispare printre copaci, nici nu stii daca-i om sau naluca”), nevoind sa vorbeasca sau sa vada alti oameni. Se mai stie ca Raraul e o veche si insemnata vatra sihastreasca, inca din veacurile XIV-XV, din vremea Cuviosilor Chiril si Sisoe, ucenici ai Sfantului Daniil Sihastrul, ca din acele timpuri tot muntele a fost continuu plin de pustnici. Dar astazi? Tocmai astazi?! Si tocmai pe Rarau, acum, cand se construieste un drum european spre o partie imensa de schi, de peste 5 kilometri, cea mai mare din tara, si cand Raraul a fost defrisat si a inceput sa se umple de multimi de turisti?… Campulungenii sunt instariti, au supermarketuri ca-n Bucuresti, merg in restaurante luxoase, la sauna, fitness si bazine de inot acoperite, multi muncesc jumatate din an doar prin tari straine. Cui ii mai sta capul la ce se petrece pe sus, in negura padurilor? Noroc de un localnic, bunul meu prieten Nicolae Iurniuc, om credincios si umil cu semenii, el insusi iubitor de singuratate, caruia i-a placut de zeci de ani sa cutreiere toate piscurile dimprejurul Campulungului, in cautare de comori ascunse sub pamant, dar si de povesti ale oamenilor. Asta e azi, „de profesie”, Nicolae Iurniuc – cautator de comori, cu-n detector de metale sau urmand indicatiile batranilor de prin munti. Lui i s-a intamplat asa, acum, nu de mult: l-a prins o furtuna teribila prin muntii Raraului si, chiar cand si-a dat seama ca se ratacise, i-a pus o mana pe umar un om. De unde aparuse? Zice ca „parca din pamant”, in spatele lui. Omul i-a facut semn sa vina dupa dansul. L-a dus prin vifor pana la o casuta singuratica din padure, la ferestrele careia ardeau cateva candele.

Copaci socotiti sfinti in Muntii Raraului

In fata casei se afla o troita, in spate se legana o toaca de lemn, atarnata de un brad enorm. Barbatul i-a pus hainele la uscat si l-a asezat la masa. Mamaliga, supa de zarzavat, hribi de padure. Si ceai. In cele doua odaite de sus erau gazduite doua femei, care aratau ca niste maici. O singura data au coborat si, trecand pe langa el, au iesit pana afara, unde au stat vreo doua ore, apoi s-au intors. El le-a spus „buna seara”, dar ele nu i-au raspuns. Omul din padure i-a zis ca femeile acelea nu prea vorbesc cu nimeni. Ca sunt doua pustnice de la manastirea Petru Voda, care s-au „zavorat” sa nu vorbeasca mai mult de sapte cuvinte pe zi, si doar dupa amiaza. Sapte cuvinte. El nu avea voie sa le intrebe, sa le zica nimic. Doar ele, uneori. Sapte! I-a mai spus ca acea casa a lui e facuta pentru drumeti rataciti, dar si pentru a primi, uneori, unii pustnici, mai ales pe cei care abia vor sa se retraga in sihastrie si au nevoie de un timp pentru a-si sapa bordeiele pe vreme urata si-n locuri greu accesibile. El, omul acela, doar ii gazduia. Se numea Ioan Baron. Ce facea el? Le ducea mancare sihastrilor. Mergea zeci si zeci de kilometri prin viscole si ploi, cu traiste de merinde in spate (pesmeti, malai, orez, fasole, cartofi, toate cumparate din pensia lui) pe care le lasa in locuri anumite, la poalele povarnisurilor unde pustnicii isi aveau ascunse chiliile subpamantene, sau chiar pana la bordeiele lor, daca acestia ii ingaduiau sa urce. Le sapa el insusi bordeiele – era mare mester la asta -, le taia lemne, atunci cand trebuiau sa mai aprinda cate un foc, in iernile grele. Ajuta peste tot, in tot muntele. Asta facea. I-a zis lui Nicolae Iurniuc ca poate sa mai vina acolo, la casuta lui. El mi-a povestit mie toata aceasta intamplare. Si am hotarat sa mergem impreuna.

Calatorie in munti

Drum greu, pe-o zapada tare ca sticla, de-a lungul albiei paraului Valea Seaca, ce urca spre munti, chiar din mijlocul orasului Campulung. Dupa vreo opt kilometri, masina nu ne mai foloseste. Casele se raresc, e placut sa le vezi, cu hornurile lor prin care ies varcolaci de fum, la marginea padurii. O ultima ulita se termina, urcam pieptis. O padure intinsa, „apocaliptica” parca, pustiu inghetat si fantastic, cu cioturi prelungi de arbori rupti de vant, ca dupa un razboi atoatepustiitor, sub un cer alburiu. Am trei pulovere pe sub haina groasa de iarna, abia primita de la Mos Craciun, si ma-ntreb mereu cum or fi traind insinguratii aia acolo, in pustiu, la minus zece grade Celsius (si oare chiar or fi existand?), daca mie, dupa doar o ora de mers, imi tremura barbia, de-abia mai pot vorbi. Trecem apoi de o culme a potecii, moment in care prietenul meu, Nicolae Iurniuc, se uita in toate departarile, neintelegand parca. Pentru cateva minute mi-e teama ca ne-am ratacit, asa cum a patit-o si calauza mea, altadata. De frig mi-e frica. Cel mai mult de frig! Insa Iurniuc se mai invarte pe vreo cativa zeci de metri, uitandu-se cu mana streasina la ochi, si-n cele din urma isi da seama: da, acolo este! Undeva, pe celalalt versant. Nu se vede, fiindca e ascunsa de brazi. Dar acolo este. Casa cu sihastri

Cel ce vorbeste cu sfintii

E un omulet vanos, parca fara varsta, cu o cusma de oaie pe cap, un spiridus al padurii, ce ne sfredeleste din cap pana-n talpi, zambind cu ochii lui micuti si rotunzi. Ioan Baron nu are barba, nici plete calugaresti. Mereu rade cand oameni-i zic ca „si-l inchipuiau altfel”, „mai monahal, asa”.

Scorbura cu sihastre

Ce conteaza, a avut candva, a avut si barba, si plete, in anii cat a stat la manastirile Pojorata sau Sihastria, dar si le-a tuns aspru, scurt, ca de ostas, fiindca nu i-a placut sa i se zica „sarut mana”, n-a vrut nicicand sa fie „cineva”, sa fie bagat in seama, ci doar sa ajute din umbra, nestiut. Unii monahi ii zic si azi „parinte”, iar el aproape se amuza – „habar n-am de ce-mi zic asa!” -, insusi Inaltul Pimen i-a propus sa-l preoteasca in calugarie, dar el este inca mirean, chiar daca s-a desprins de mult de sotie si cei doi baieti ai sai, acum barbati, cu deplinul accept al acestora, care i-au inteles „dorul de singuratate”. Un „dor” pe care l-a avut inca din copilarie, care e „innascut”, crede, caci nu i-au placut niciodata asezarile omenesti, nici orasele, nici satele, niciodata!, ci s-a jertfit din greu sa traiasca atatia ani printre oameni, pana cand a hotarat ca gata, si-a facut datoria, si trebuie sa sfarseasca cu lumea pentru totdeauna. De atunci a trait multi ani complet singur, intr-un bordei in pamant, de pe Giumalau, ducand intocmai acelasi mod de viata ca ceilalti sihastri. Tacere si izolare depline. Casuta in care sta acum i-au ridicat-o abia de curand credinciosii locului si calugarii manastirilor, ca sa se poata ocupa mai bine de toti schimnicii pe care-i are in grija. Un bun crestin localnic, Constantin Arsene, a ajutat cel mai mult la facerea acestei case, cu lemn si doua hectare de pamant, fara a cere nimic in schimb. Localnicii au nevoie mare de rugaciunile acestor sihastri, de aceea il ajuta pe Ioan, in semn de pretuire pentru eforturile neostenite si voluntare pe care acesta le-a facut spre ocrotirea lor.
Ca un arhondaric de manastire arata cabanuta de pe Rarau. Cu doua chilii la etaj si fratele Ioan la parter. Lui nu prea ii prieste confortul acestei case. Se simte doar „un administrator”, deloc la locul lui, care sta aici doar „cu ascultare”. Zice ca daca ar fi dupa el, ar trai mai departe tot in „groapa” (chilia) lui din varful Giumalaului, unde „era asa o liniste, din octombrie si pana in ianuarie nu vedeam om…”. Linistea asta. Pacea asta. Asta ne transmite, zambind, poftindu-ne la masa, dandu-ne mereu de-nteles ca nu trebuie urgent „sa dam raportul” de ce-am venit, chiar daca stie ca o sa-l iscodim pentru un ziar, despre lucruri „delicate”, dar nu-l intereseaza asta acum, ci doar sa ne lasam impreuna prada starii de bine ca ne-am intalnit, ca ii suntem oaspeti si el gazda. Caci de vorbit vom avea tot timpul. Deocamdata: bulz. Mamaliga aurie, aburinda, cu straturi de branza ciobaneasca inauntru. Inaintea mesei, o mica rugaciune. In soba jarul tresare mocnit. Afara, viscolul loveste in ferestrele casutei, din toate partile.

O aratare a muntilor

Nu stiu daca ne-a placut in mod special pe noi, sau daca asa se poarta cu toti pribegii ce trec prin munti si-l intreaba curiosi despre ce inseamna pustnicia. Cert este ca, pana la urma, a recunoscut… „Da, l-am cunoscut pe schimonahul Zosima. L-am gasit, in ziua in care mi-a zis dinainte sa vin, intins langa mormantul sau si asteptand. Abia murise. Linistit, moale, parca s-ar fi cufundat intr-un somn. Cand l-am ridicat in maini sa il pun in mormant, am vazut ca trupul lui era foarte usor si frumos mirositor.

Cabanuta cu sihastri

A fost unul din pustnicii vechi, cu har mare, recunoscut in ortodoxie ca mare profet si vazator cu duhul. Apropiat de-al lu’ parintele Daniil-Sandu Tudor de la Rugul Aprins. Impreuna au fost „ca o manusa”, la manastirea Rarau, dar Zosima era chiar mai in varsta decat Daniil. S-a retras in munti, cu decretul acela din ’59, prigonit de comunisti, si-a stat in stanci. Toata lumea a dat zvon c-o murit. Dupa un timp, securistii nu l-au mai cautat, iar el a ramas in pustie pentru totdeauna. Eu l-am vazut abia prin anul 2000. E adevarat ce zice lumea: parca „se facea nevazut” din calea ta. Stiai ca-i acolo, undeva, ii simteai cumva duhul, dar nu-l vedeai. Asa imi disparea si mie, la inceput. Pe urma, poate ca m-o cercetat el mai bine din umbra, si-o-nceput sa-mi mai apara mai mult. Avea un par maaare, roata-mprejur, ii curgea in vale, ca o umbrela, roata. Parca era o aratare a muntilor, cu cetina in par, cu frunze, cu barba care-i ajungea pana la brau. Umbla in doua bete, nu vorbea cu oameni, putini i-au auzit vocea. Greu, foarte greu, m-o ingaduit langa el, chiar daca aveam blagoslovire de la manastiri si duhovnici. Mereu descult, n-avea nevoie de hrana aproape deloc, merindea mea ramanea uneori aproape neatinsa, cand veneam data urmatoare. Da, am apucat sa vorbesc cu el, m-a lasat de cateva ori chiar in chilia lui, era departe tare, cu viziunea lui a reusit sa-si gaseasca, cred, cel mai izolat loc din tot muntele. Doar cu elicopterul ajungeai la el, iarna. Nu prea pot sa va zic asta, ce-am vorbit. Multe nopti am stat langa el, caci el vorbea numai noaptea. Atatea vorbe cu duh, atatea vorbe de folos!… N-as vrea sa va zic. Sunt vorbe atat de puternice, ca ar putea fi asa usor rastalmacite… Mai ales daca le zic eu, un nepriceput. Cine sunt eu, sa-mi permit sa spun vorbele lui? Eu doar am facut ascultare, am fost trimis sau chemat. Va zic doar ca a prorocit unele evenimente foarte importante pentru Romania si lumea intreaga. De unde stia toate astea el, care nu coborase din muntele asta de peste-o suta de ani? A lasat aici putini ucenici, eu ii cunosc doar pe doi. Sihastrul Calinic si inca unul… Degeaba intrebati. N-o sa va pot duce la bordeiele lor, iarna asta…”
Pe varful cel mai de sus al Giumalaului este o cruce alba, inalta, de piatra. Intr-o nisa dreptunghiulara sapata in aceasta cruce sunt bagate cateva lumanari, o sticluta de ulei, o cutie de chibrituri mereu uscata si o candela. Alaturi, pe piatra alba, e scris: „Nu luati uleiul de candela si chibritul. Aici se intalnesc sfintii pustnici si se roaga pentru noi”. Intr-adevar, un loc de intalnire. Doar cateva zile pe an, sihastrii urca din ascunzisurile lor spre crucea aceea, si se roaga impreuna. Stau acolo, unul langa altul, sub cruce. Probabil canta. Ii poti vedea uneori, invaluiti in ceturi, de pe Mestecanis, celalalt pisc, cu binoclul.

Femeile „zavorate”

Mereu ma gandesc: ce sansa a avut, totusi, omuletul asta ascultator sa-i cunoasca pe acesti vestiti anahoreti cu vietuire ingereasca! Ce comoara trebuie sa fi preluat de la ei in sufletul sau!… Chiar calugarii vrednici din manastiri ii vorbesc deseori cu reala invidie: „Mult ti s-o dat, frate Ioane, da’ si mai mult o sa duci pe lumea ailalta, pentru asa noroc!…”. La toate astea, el rade. Are doar 65 de ani acum, e total sanatos, poseda o forta fizica cam cat trei barbati de varsta lui, n-are nimic de pierdut. Isi poate duce prin munti sacii lui cu pesmeti inca multi ani de acum inainte, nici nu-si imagineaza ca asta ar fi vreo cazna. Si cand n-o sa mai poata? Doar n-o fi o gaura-n cer. S-o gasi altul in locul lui. El chiar nu face mare lucru. Doar cara.

E formidabil cu cat firesc vorbeste despre „vecinii” lui din munti, insi parca desprinsi din Pateric, care sunt chiar aici, la doi pasi de dansul, nevoindu-se afara, in frig, dupa toate regulile severe si stravechi ale schimniciei. Privindu-l pe Ioan, in casuta lui din inaltimi, parca aluneci spre basm, prin vremurile cele dintai ale pustniciei egiptene. Intr-adevar, un Pateric viu sunt astazi acesti doi munti apropiati, pe care el ii cunoaste palma cu palma. Imi arata pe ferestrele cabanei, prin viscol, anumite puncte din munti, anumite directii pe care le ia el catre pustnici: „Acolo-s doi parinti, dincolo alti trei sihastri La Piatra Rosie, la Pietrele Doamnei, la Slatioara, in codrii seculari… Spre Piatra Zimbrului e Calinic, ucenicul lui Zosima, si-un parinte de 86 de ani sta si acuma acolo, in pamant, bagat intr-un cojoc de oaie, fara foc, fara nimic. Slaaab, facut parca numai din oase si duh. Ce face acolo? Se roaga. Cu rugaciunea se hranesc oamenii astia – au simturile zavorate si reusesc sa treaca cumva dincolo de lume, unde nu mai au nevoie de hrana sau apa. Pustnicul asta nu mi-a dat voie nici sa privesc in odaia din pamant unde doarme si se roaga. El e cunoscut prin manastiri, dar putini au vorbit cu el, putini ii stiu numele. Se zice ca unii nu reusesc nici „sa il vada”.

Ca asemenea schimnici tari au puterea de-a merge chiar la slujbe in manastirile din munti si acolo sa nu ii vada nimeni. Trec printre oameni, printre fratii manastirilor, iar acestia nu-i vad. Stau la Liturghie in biserica, in umbra zidurilor, si nu-i vede nimeni ca sunt acolo. Da, mai exista inca schimnici din astia si azi, infocati, care nu coboara din munte niciodata, acolo mor si nici nu stii c-au murit. Sunt vesnici. Femei sunt si mai multe decat parinti. Mucenite! In Rarau, numai eu cunosc cinci, la distante mari unele de altele. Femei cu viata foarte imbunatatita. Cu unele nu poti vorbi decat in ziua de miercuri, o jumatate de ora. Atat. In Giumalau sunt mult mai multe. Pustnice „zavorate”, retrase acolo de la manastiri mari, precum Dragomirna, Neamt, Agapia, Vladimiresti-Galati, de la Piatra Fantanele – Nasaud, chiar fosta stareta de la manastirea Pasarea din Bucuresti. Si altele si altele… Zeci si zeci de maici, numai eu cunosc bine… exact douazeci si opt de pustnice. Acuma, in decembrie, am mers acolo, pana la o maica batrana, sa o mai ajut. La vreo 15 kilometri de-aici – eu fac cam o ora. Si am inteles de la ea ca inc-au mai venit alte sihastre noi…”.
Chiar in timp ce vorbeam, l-a sunat pe-un telefon rebegit insusi marele duhovnic Iustin Parvu de la Petru Voda, cu care e vechi prieten. I-a zis ca ii va trimite doua calugarite din Manastirea Poiana Maicilor – undeva sub Ceahlau -, una absolventa de Medicina, alta de Teologie, femei ce vor sa se pustniceasca aici, in Rarau. De poimaine, fratele Ioan le va gazdui in casuta lui si va incepe sa le sape bordeiele.

Urcusul spre Rai

Treptat, imi dau seama ca nu degeaba il „aleg” pe Ioan acesti anahoreti cu viata sfintita. In primul rand, fiindca stie muntii.
A fost mereu acolo, intre ei. L-au urmarit de atata vreme, pandindu-l din intunecimile padurii, i-au vazut faptele, comportamentul neprihanit, bucuria cu care se duce sa ajute pe oricine, sfant sau pacatos deopotriva. De cincisprezece ani sta neclintit in pustietati, neabatandu-se un moment de la viata lui supusa si crestina. A locuit candva in orasul Iasi, peste o jumatate de viata, la apartament de bloc, perioada pe care o considera „crucea” sa, pe care a trebuit sa o duca. Cand, prin 1998, a vrut sa renunte total la lume, familia a zis „bine”, dar nimeni n-a crezut ca o sa reziste singur acolo. „Ce, crezi ca pustnicia e asa, pentru oricine?”, i-au zis sotia, baietii, prietenii. A coborat din tren in gara la Pojorata si s-a uitat la piscuri – sapte ore avea de urcat pana la locul unde se hotarase sa-si faca bordei. Si, chiar cand a pornit spre inaltimi, o furtuna teribila s-a napustit asupra-i, cu gheata, cu ploi si vanturi grozave ce-i raneau chipul, cu brazi smulsi din radacini, picand imprejurul lui. De cateva ori si-a spus: „Nu o sa pot ajunge sus! Ce-ar fi sa ma intorc in gara aia, sa plec inapoi la Iasi?”. De cateva ori a avut ispita asta. Dar nu s-a mai intors.
Trei ani in manastire, cinci in bordeiul de pe Giumalau. Forfota manastirii, obstea, nu prea i-au placut. In schimb, zice ca anii petrecuti in singuratatea friguroasa a bordeiului sau din munti au fost fara indoiala cei mai fericiti ai vietii. Mai mult decat fericiti – sublimi, dumnezeiesti! 380 de zile a muncit la chilia aceea, s-o sape in piatra. Trei sferturi bagata in pamant, camuflata cumva, cu-n acoperis pe care-a apasat pamant si muschi, ca sa nu fie observata, din orice directie ai veni. Inauntru, pe-un perete, a batut intr-un cui un carton cu regulile lui de asceza, Pravila Sfantului Vasile si a Sfantului Antonie cel Mare. Si a pornit sa traiasca in curatie si simplitate, asa cum si-a dorit dintotdeauna. In prima iarna, chiar daca ar fi vrut, nu s-ar fi putut intoarce. Si-a luxat grav un picior in padure, i se umflase tare, nu mai putea merge. Trei luni a stat acolo, singur, sub zapezi. In ultimele doua saptamani, nu mai avea nimic ce manca, incepuse sa scormoneasca prin pamant, sa roada scoartele copacilor. Spre primavara, cand l-au vazut calugarii de la Pojorata, coborand schiopatand spre manastire, s-au mirat foarte: „Cum ai rezistat, omule bun?!”. Dar el venea zambind, abia asteptand sa-si ia ceva merinda si sa urce inapoi.
Zice ca urmatoarele ierni n-a mai simtit nici lipsuri, nici insingurari. C-a stat acolo, in bordeiul lui, ca-ntr-o alta existenta, paradisiaca, pe care doar o banuise c-ar putea fi, dar niciodata atat de la indemana. „Va spun: eram deasupra lumii. Vedeam privelisti care te ameteau cu frumusetea lor… Uitai de foame, de frig. Muntii astia… Frumusetea pura, curata. Stiam deja toate animalele care-mi erau vecine, ma uitam prin gemuletul ala prafuit de la bordei si vedeam caprioare, mistreti, lupi, trecea ursul chiar pe langa bojdeuca mea, cu cerbu’ de-a dara… De nimic nu ma temeam, animalele parca imi erau prieteni. Si reuseam sa ma rog la Dumnezeu… nu stiu cum sa va zic… cu bucurie! Fara nici un efort, fara truda. Puteam cuprinde cu mainile toti muntii! O bucurie pe care n-am trait-o nici cand am fost copil…”.

Maica fara nume

Adevarata rugaciune a invatat-o de la o femeie. O pustnica ce traia nevazuta prin padurile Giumalaului, considerata prin manastirile imprejmuitoare „foarte speciala”. Intr-o zi, staretul de la Pojorata a trimis pe cineva dupa Ioan, sa-l cheme din munte. „Frate Ioane”, i-a zis, „eu stiu ca dumneata cunosti muntii astia mai bine decat noi, calugarii. Avem mare nevoie de o maica, s-o cunoastem, sa ne dea si noua o vorba de folos, ca sunt timpuri grele pentru manastiri acuma.
Pustnicii nevazuti din Muntii Bucovinei
Cabana fratelui Ioan

N-are nume. N-ai vrea sa te duci dumneata sa o cauti, sa-i spui ca noi am chemat-o aici?”. Ioan, ce sa zica? A zis da, n-a cartit. Era un sfarsit de toamna, pe la mijlocul Postului Craciunului. La iesirea din manastire, un parinte duhovnic s-a apropiat de el si i-a spus: „Vezi ca daca nu ti-i dat s-o gasesti, n-o s-o gasesti pe maica aceea. Chiar daca va fi langa tine, tu tot n-o vei sti. Trebuie sa pornesti cu post, cu rugaciune multa. Sa te invredniceasca Dumnezeu, caci nu oricui „i se arata” sihastrii astia cu viata nelumeasca…”. S-a dus chiar in ziua aia. Se gandea c-o va gasi repede, poate-n cel mult cateva zile, avea o idee din drumurile sale, de pe la ceilalti sihastri pe care-i cunostea, cam prin ce parte a muntelui ar putea sa fie. S-a dus chiar in ziua aceea…
Patru ani de zile a cautat-o. Patru ani, zi de zi, dintr-o parte in alta a Giumalaului. Culme cu culme, valcea cu valcea, pestera dupa pestera. „Asta a fost canonul meu cel mare. Am rupt nu stiu cate perechi de incaltaminte, ploi, viscole, oboseala, foame… Pe rape, prin desisuri neumblate, pe muntii cei mai de sus. Intr-o vreme, mi-am zis ca nu sunt vrednic, ca Dumnezeu randuieste sa nu o gasesc. Si totusi, erau unele zile in care parca „o vedeam”, simteam ca trebuie sa fie acolo, undeva, imediat in preajma, ca mai e doar putin si trebuie sa o vad. Nu stiu cum sa explic. Parca o stiam ca-i la doi pasi si mereu imi scapa. Poate ca ea m-o fi vazut mereu, in toti anii astia, si n-a vrut sa-mi iasa in cale. Nu stiu. Poate ma observa asa, m-o pus la o proba, sa vada cat rezist, cat mai am rabdare sa umblu de nebun prin munti. Ma intorceam la bordeiul meu tot mai obosit, tot mai abatut. La un moment dat, m-a prins uratul. Uratul, ispita grea. Era un inceput de iarna, trei saptamani a fost numai burnita si ceata, udeala in aer, nu vedeai la doi pasi. Daduse un urat peste mine, ca nu mai stiam ce sa fac, nu-mi gaseam locul, turbam. Ma invarteam prin jurul bordeiului, imi gaseam motiv sa fac ceva, sa merg dupa lemne, sa-mi fac niste mancare, dar parca nimic nu avea rost. Si, intr-o seara, cum stateam eu asa afara, in fata bordeiului, vai de capul meu de mahnit, numai ce aud un fasait prin tufisuri si vad o umbra cum se misca pe acolo. Am zis ca-i ursul, o salbaticiune ceva, ca cine putea sa fie in varful muntelui, pe ceata si burnita aia? Am pus mana pe tarnacop. Si-atunci vad umbra cum se opreste langa un bradut. M-am uitat mai bine: o femeie, o maica. Mi-am facut cruce. Cum a putut ajunge pana aici?… Se uita la mine, eu la ea, cu tarnacopul in mana. Parca impietrisem. La un timp, maica se apropie si zice: „Doamne ajuta”. O intreb: „Nu sunteti cumva maica fara nume?”. Ea, c-o voce asa, pierduta: „Nuuu, is o biata maica ratacita pe-aicea…”. Eu stiam deja, de-acuma, tot rostul muntelui, nu ma mai inselai asa usor. Zic: „Nu, n-ai cum sa te ratacesti, ai venit pe-o poteca pe care n-o stie nimeni in muntii astia!…”.

Fratele Ioan si pustnica Serafima, venita din Rusia

Si-n sinea mea ma tot gandeam ca s-o fi facut Diavolul in chip de maica, ca sa ma ispiteasca. Cand vezi asa, o femeie singura noaptea, in varful muntelui, ce sa mai crezi? Citisem si prin carti despre diavoli care iau infatisari de femeie, de calugarite, tot felul de naluciri… Parca mi-era si frica. Ea era palida la fata si tot venea catre mine. „Da’ de ce tot te dai in spate, de ce te temi?”, zicea. Ma dadeam in spate, spre bordei, si parca simteam ca n-are cum sa-mi faca nici un rau, imi dadeam seama undeva inauntrul meu, dar tot mi-era teama. Cumva n-as fi vrut sa plece, da-mi era si rusine sa-i zic ca mi-e frica. Cand a ajuns mai aproape de mine, maica mi-a soptit: „Ai ispite, nu? Ti-e tare urat aicea, saracutu’ de tine…”. Am lasat tarnacopul jos, mi-a cazut din mana. Ca paralizat am ramas. Si am izbucnit in lacrimi. Am pus capul in piept, si stateam asa, plangand, in fata ei. Eu cred ca nu am plans niciodata in viata in felul asta, cu lacrimi multe. Cand am fost copil poate, nu-mi amintesc. Maica m-a luat pe dupa umeri si m-a dus incet, sa intram in bordei. „Hai la rugaciune”, a zis. „Hai la rugaciune…”, ca o mama.

Doi ani de zile am stat cu ea in sihastrie. M-a primit in bordeiul ei, unul micut, pitit sub o stanca pe langa care trecusem de atatea ori pana atunci. Si acolo a inceput ea sa imi spuna, cate putin, despre ce inseamna rugaciunea „cu toata fiinta”… Trei-patru ore aveam de mers pana la dansa, seara de seara, prin padure. Ajungeam frant de oboseala, uneori numai ca s-apuc sa ma uit la ea cateva clipe. Atat. Si apoi ma intorceam iarasi, cincisprezece kilometri prin noapte. Ea statea doar in metanie si rugaciune. Nu dormea. Parca era total rupta din lumea asta. Si se ruga… cu lacrimi. Plangea la rugaciune acolo, in grota ei, in frig. N-am vazut niciodata ceva mai impresionant, mai sincer. Nu trebuie sa-ti fie rusine niciodata de lacrimile tale, domnule. Niciodata! Patru ani de zile am cautat-o pe maica cea sfanta. Patru ani! Ea este inca acolo…”, si-mi arata cu mana, prin fereastra, spre culmile involburate de zapezi ale Giumalaului. (sursa: www.formula-as.ro)

Cu totii stim ca de-alungul timpului, religia s-a adresat celor limitati in gandire.
La o adica, un om care crede in basme, dragoni, mari despartite in doua si alte mituri de genul asta, fara nici o dovada, este un om credincios, dar limitat.
Cercetatorii Americani au demonstrat in sfarsit, ca religia este de fapt doar o alta boala psihica.

“Simptomele” acestei boli sunt:

(1) Halucinatii – persoana religioasã are prieteni invizibili, insistând cã acestia ar fi reali, vorbind cu acestia zilnic, desi nimeni nu-i poate vedea sau auzi.

(2) Iluzii – pacientul crede cã prietenii invizibili au puteri magice pentru a-i îmbogãti, pentru a-i vindeca, pentru a aduce pacea pe Pãmânt, dacã vor fi rugati.

(3) Negarea/Inabilitatea de a învãta – desi rugãciunile pentru pacea mondialã au rãmas fãrã rãspuns, chiar si dupã multe sute de ani, pacienþii persistã cu rugãciunile, de fiecare datã aºsteptând alte rezultate.

(4) Inabilitatea de a distinge fantezia de realitate – credinþele se bazeazã pe vechi mitologii, ce sunt acceptate ca fapte istorice.

(5) Paranoia – credinþa cã oricine nu împãrtãseste conceptul supernatural al realitãtii este “malefic”, “diavol”, “agent al Satanei”.

(6) Abuz emotional – ­ conceptele religioase ca pãcat, iad, cauzeazã sentimente de vinã, rusine, fricã ºi alte stãri care pot rãni psihicul pentru totdeauna.

(7) Violentã – multi pacienti insistã cã si altii sã le împãrtãseascã iluziile, chiar cu folosirea violentei.

Acum depinde de decizia fiecaruia. Cine e gata sa deschida ochii si sa vada realitatea este sanatos. Daca nu poti sa vezi si sa realizezi de fapt simptomele acestei boli si continui sa spui ca exista o divinitate, te sfatuim sa mergi de urgenta la psihiatru pentru un control. – Articol de Ionut Marian

CITESTE SI: ALERTĂ! Deutsche Welle AVERTIZEAZĂ România. Afla ce spun despre problema imigranților pentru țara noastră.

Cel mai cunoscut fizian contemporan, Stephen Hawking, a afirmat recent că nu crede în existenţa lui Dumnezeu, deoarece există numeroase explicaţii de natură ştiinţifică, mult mai convingătoare, asupra originii Universului. Savantul menţionează de asemenea că miracolele religioase „nu sunt compatibile” cu adevărul ştiinţific. „Înainte de a înţelege ştiinţa, era firesc să credem că Dumnezeu a creat Universul. Acum însă, ştiinţa are capacitatea să ne ofere explicaţii mult mai convingătoare asupra proceselor prin care există viaţa”, a declarat Stephen Hawking.

„Ceea ce voiam să spun cu afirmaţia – Am cunoaşte cum gândeşte Dumnezeu – era că, dacă ar exista Dumnezeu, am cunoaşte tot ceea ce ştie şi Dumnezeu, însă acesta nu există. Sunt ateu”, a mai afirmat celebrul fizician.

Noile afirmaţii făcute de Stephen Hawking sunt un răspuns la întrebările adresate de jurnalistul spaniol Pablo Jauregui, care a dorit să aducă în faţa publicului opiniile religioase ale savantului.

Stephen Hawking scria în cartea sa, „A Brief History of Time” („O scurtă istorie a timpului”), publicată în 1988, că „mintea” lui Dumnezeu ar putea fi cunoscută de oamenii de ştiinţă, dacă un set unificat de principii ştiinţifice – cunoscute sub numele de teoria tuturor lucrurilor – ar fi descoperit.

Nu este însă prima dată când fizicianul îşi exprimă părerile religioase. De exemplu, în 2011, într-un interviu acordat publicaţiei britanice „The Guardian”, acesta a afirmat că nu crede în rai sau în viaţa de după moarte, caracterizând aceste concepte drept „basme şi povesti pentru oamenii fricoşi”.

Într-un alt interviu, de această dată pentru BBC, în 2007, Stephen Hawking spunea despre el că nu este „religios într-un sens uzual”. „Cred că universul este guvernat de legile ştiinţei. Legile pot fi hotărâte de Dumnezeu, însă El nu intervine asupra lor”, spunea atunci savantul.

Epoca tenebrelor este termenul folosit pentru descrierea perioadei între căderea Imperiului Roman şi Renaştere. Ea este numită astfel pentru că “Perioada este caracterizată de un deficit relativ de înregistrări istorice şi a altor surse scrise, cel puţin în unele zone din Europa, făcându-l obscur pentru istorici”. De asemenea putem citi că: “Conceptul de Perioada Tenebrelor se trage de la cărturarul italian Francesco Petrarca, în 1330, şi a fost iniţial conceput ca o critică zdrobitoare a caracterului literaturii latine târzii. Petrarca considera secolele post-romane ca fiind “întunecate” în comparaţie cu lumina antichității clasice. Mai târziu istoricii au extins termenul pentru a se referi la perioada de tranziţie dintre epoca romană și Evul Mediu târziu(sec. XI – XIII), inclusiv lipsa de literatură latină, şi o lipsă de istorie contemporană scrisă, declinul demografic general, activitate constructivă limitată precum şi în realizările pe plan cultural material în general. Mai târziu istoricii şi scriitori au preluat conceptul, iar cultura populară s-a extins şi mai mult asupra lui ca un mijloc pentru a descrie Evul Mediu ca o perioadă de înapoiere, prelungind utilizarea peiorativă al acestuia şi extinzînd domeniului său de aplicare.”

După cum ştim, căderea Romei a venit la scurt timp după introducerea iudeo-creştinismului ca cult oficial, aşijderea noi ştim că Renaşterea a fost o renaştere a culturii, idealurilor, filozofiei, ştiinţei şi valorilor ‘păgâne’ (adică europene), care prin secolul al XIV-lea a început să se întoarcă în Europa din lumea musulmană prin intermediul cruciaţilor şi invadatorilor musulmani. Spre deosebire de iudeo-creştini, care ardeau şi distrugeau totul european ce întâlneau, musulmanii păstrau literatura europeană peste care dădeau.

Evului Mediu timpuriu este descris ca “perioada de migraţie”, atunci când diferite triburi europene se mişcau: primii hunii şi goţii, vandalii şi saxonii, iuţii şi anglii şi alte triburi germanice, apoi slavii şi alţii de asemenea. Ei au fost – conform istoriei – forţaţi să se mute de alte triburi. Istoria totuşi nu spune prea multe despre cauzele apariţiei acestei perioade de migraţie în primul rând, de ce primele triburi au început să migreze, forţând pe alții să facă același lucru. Cu toate acestea noi ştim de ce în epoca vikingilor scandinavii au început să se mişte, iar noi ştim că ei nu erau forţaţi de alte triburi migratoare să se mute: ei au început să se mişte din cauza agresiunii iudeo-creştinilor din sud. Da, interesant că “mişcarea” triburilor corespunde perfect cu răspândirea iudeo-creştinismului în Europa… După ce Europa de Sud a fost creştinată, răspândirea iudeo-creştinismului a ajuns în primul rând în Europa de Vest, apoi în Europa de Est, apoi în cele din urmă în Europa de Nord. Și ori de câte ori venea, triburile începeau să “migreze”.

În loc să ne spună ce s-a întâmplat în această perioadă a “declinului demografic”, istoricii de azi – în siguranţă – afirmă doar că “noi nu ştim”. Asta-i epoca tenebrelor…

Asta clar că-i foarte convenabil pentru iudeo-creştini, ai căror istorici practic spun că: “iudeo-creştinismul a crescut în Imperiul Roman în ciuda persecuţiei crude și nedrepte a împăraţilor, apoi Imperiul Roman a căzut (din cauza presiunii “barbarilor”, trebuie să spun: nu din cauza activităţilor perturbătoare, criminale și distructive ale iudeo-creştinilor din interiorul Imperiului Roman….), şi după câteva sute de ani de întuneric istoric, că nu știm prea multe despre asta, aproape întreaga Europa a apărut iudeo-creştină.”

Avem surse scrise care descriu cum romanii, scandinavii, balticii şi finlandezii au rezistat violent creştinării, dar ce convenabil că nu avem surse care descriu cum ceilalţi europeni au reacţionat (dar ni se spune să credem că celelalte triburi europene au fost pur şi simplu convertiţi… deoarece mesajul lui “Isus” este atât de adevărat şi convingător desigur). Ştim doar că au început să “migreze” şi că era “declin demografic” în Europa la acea vreme. Iar atunci când istoria a început să fie înregistrată din nou, ei toţi deja erau iudeo-creștini. Aleluia!

---

Permiteţi-mi să vă spun ce cred eu că sa întâmplat: iudeo-creştinii au distrus Imperiul Roman dinăuntru, şi în timp ce făceau asta popoarele “barbare” din Europa se apărau de otrava iudeo-creştină ce venea din Imperiul Roman, atacând Imperiul Roman – la fel cum scandinavii s-au apărat de aceeași otravă câteva sute de ani mai târziu, în epoca vikingilor, atacând în special centrele misionare iudeo-creștine (adică mănăstiri) în Europa iudeo-creştină.

Convertirea europenilor era făcută – precum este descris în sursele scandinave mai târziu din epoca vikingilor – prin ameninţări, violenţă, tortură, luare de ostatici, răpirea copiilor şi omor. Iudeo-creștinii acţionau ca cele mai nemiloase, violente şi crude grupări mafiote, cu Papa şi Marele Patriarh ca naşi, şi au ajuns la putere în acelaşi mod cum şi organizaţiile criminale ajung la putere azi.

Acest lucru a determinat triburi întregi să migreze, să fugă de teroarea lor în încercarea de a scăpa de ei. Astfel saxonii, iuţii, anglii, belgii etc. s-au retras pe pământurile păgâne, Insulele Britanice. Alţii au înaintat, şi au jefuit Roma (din nou…). Totuşi alţii s-au mutat în întregime din Europa, cum ar fi vandalii.

Când gloatele de sicarii iudeo-creștini au ajuns în Scandinavia, chiar înainte de epoca vikingilor, asta a fost motivul pentru activitatea bruscă a “vikingilor”, și abia apoi a venit “epoca vikingilor”, şi mulţi de acolo de asemenea au fugit în Irlanda, în Scoția, Islanda şi chiar în America, acolo unde iudeo-creştinii erau slabi sau unde ei nu aveau nici o putere, sau atacau și devastau mănăstirile de unde veneau teroriştii, şi îi tăiau ca pe nişte criminali genocidali ce erau.

Da, eu cred că “declinul demografic” în Europa din anii 400-800 era rezultatul unui genocid comis de către iudeo-creştini. Ei terorizau şi ucideau europeni în masă, bărbaţi şi femei, tineri şi bătrâni, băieţi şi fete, şi chiar copilaşi – şi noi nu ştim de acest lucru deoarece ei au ascuns crima lor prin – ceea ce e convenabil – ştergerea a 400 de ani de istorie scrisă. Şi ei asta puteau: ei înşişi au scris această istorie, înşişi păstrau cărţile în mănăstirile lor. Nu era nici o problema a scăpa de aceste cărţi. Aşa şi au făcut(şi ei încă mai procedează la fel, chiar şi la evenimentele pe care le-am experimentat în epoca noastră: ei şterg sau re-scriu istoria cum cred de cuviinţă).

Pentru noi e doar epoca tenebrelor, de care noi “nu ştim nimic”, iar apoi noi ar trebui să credem că Europa a acceptat iudeo-creştinismul de bună voie, fără rezistenţă. Epoca vikingilor este considerată ca rezultat al “barbarismului” scandinav şi “agresiunii păgâne”, iar rezistenţa romană era pur şi simplu absurdă şi doar un rezultat de ignoranţă. “Ei chiar au acuzat iudeo-creştinii de canibalism, ha ha ha”. Ce ridicol, corect?

---

Adevărul este că Europa după creştinare şi înainte de Renaştere este caracterizată de către oamenii de ştiinţă moderni (inclusiv arheologi) astfel: “declinul demografic general, activitate constructivă limitată precum şi în realizările pe plan cultural material în general.” Acestea sunt roadele iudeo-creştinismului. Europa înainte de iudeo-creştinism a fost prosperă, ştiinţific avansată, educată, sănătoasă, avansată spiritual, cultural şi artistic, şi toate acestea s-au întors în Europa doar cu Renaşterea, începutul sfârşitului iudeo-creştinismului în Europa, atunci când Europa a început să se întoarcă la propriile rădăcini. Europa a început un drum lung înapoi la viață după ce a suferit în întunericul iudeo-creştin pentru atât de mult timp.

Arta iudeo-creştină din epoca tenebrelor

Arta europeană înainte de creştinare

Arta europeană din Renaştere

Arta europeană pre-iudeo-creştină, distruse intenţionat şi pângărite(cu cruci) de iudeo-creştini în timpul creştinării

Noi încă mergem sau mai degrabă urcăm în sus, înapoi spre Olymp, ca să spunem aşa. Noi încă luptăm ca să scăpăm de întuneric, dar noi prevalăm: în fiecare zi ce trăim noi prevalăm asupra întunericului lor. Noi am găsit lumina strămoşilor noştri, și nici o cantitate de întuneric iudeo-creştin nu poate să stingă această lumină.

În cele din urmă, voi adăuga o notă cu privire la modul de a distruge iudeo-creştinismul în Europa, şi de a-l şterge totalmente de pe pământul nostru: noi trebuie doar să informăm tinerii noştri cu privire la natura şi originea iudeo-creştinismului, şi în schimb a crește din ei buni europeni. Nici o fiinţă umană informată, echilibrată, bine hrănită, sănătoasă şi liberă nu se va converti sau s-a convertit vreodată la iudeo-creştinism!

Uitaţi de bătrâni: ei sunt pierduţi de îndoctrinare şi rușine, şi oricum în curând vor muri de la o vârstă înaintată, dar trebuie să ne asigurăm că ei vor lua perversul şi străinul lor cultul cu ei atunci când vor muri. În teorie iudeo-creştinismul poate să fie eliminat complet din Europa în doar o singură generaţie! Aşa că haideţi să facem astfel! Dacă vom face, toate celelalte probleme ale noastre de asemenea vor dispărea, pentru că iudeo-creştinismul este rădăcina practic la toate problemele noastre de azi!

Imagine iudeo-creştină care ilustrează cum ei tratau arta şi cultura europeană:

Sursa: Fieraria Odalista

Creştinii timpurii şi păgânii aveau multe practici şi ritualuri comune. Autori precum Freke şi Gandy afirmă faptul că creştinii au copiat de la păgâni. Nu putem exclude faptul că şi unele practici creştine au fost împrumutate de către practicanţii cultelor păgâne cum ar fi cultul lui Mithra. În timpul secolului al III-lea d.Hr., Mithraianismul şi creştinismul fiind principalii competitori pentru afilierea religioasă a cetăţenilor romani. Dar dogma creştină a împrumutat şi de la alte religii mai vechi, nu doar de la cele contemporane ei.

Horus şi Iisus

Horus, la fel ca şi Iisus, a fost născut din fecioară, Isisşi a fost singurul fiu născut al zeului Osiris. Naşterea sa a fost vestită de către steaua Sirius, steaua dimineţii. Seth a încercat să-l omoare pe Horus, dar Osiris previne această întâmplare spunăndu-i mamei lui Horus ,, Vino, tu zeiţă, ascunde-te cu copilul tău!”. Aceaşi situaţie este întâlnită şi la Iisus, unde un înger îi spune lui Iosif: ,,Scoală-te şi ia pruncul şi pe mama lui şi fugi în Egipt”. La fel ca şi în cazul lui Iisus, nu se ştie nimic despre viaţa lui Horus între 12 şi 30 de ani. La vârstă de 30 de ani sunt botezaţi amândoi, iar soarta celui care îi botează este aceaşi, în ambele cazuri botezătorul fiind decapitat. Minunile realizate de Horus sunt aceleaşi ca şi cele realizate de Iisus, amândoi merg pe apă, vindecă bolnavi, redau vederea, exorcizează, sunt crucificaţi, coboară în iad şi învie după trei zile.

Krishna şi Iisus

Conform Bhagavata Purana (Poveşti divine şi eterne ale Zeului Suprem), Krishna s-a născut fără existenţa unei uniuni sexuale, ci prin ,,transmisie mentală” de la mintea lui Vasudeva în pântecele mamei, Devaki. Atât Iisus, cât şi Krishna erau numiţi zei sau fiul Zeului Suprem. Amândoi au fost trimişi din rai pe pământ luând chip uman, numiţi salvatori şi fiind a doua persoană din Trinitate. Tatăl Krishnei era deasemenea tâmplar, un spirit fiind cu adevărat tatăl lor. Amândoi au fost vizitaţi la naştere de înţelepţi sau păstori, ghidaţi de o stea. În ambele cazuri, îngerii îi avertizează pe părinţi că liderul local doreşte să-i asasineze şi fug împreună cu părinţii, Maria şi Iosif se refugiază în Muturea, părinţii Krishnei fug în Mathura. Iisus era numit ,,leul tribului Iudaic”, în timp ce Krishna este intitulată ,,leul tribului Saki”. Minunile înfăptuite de cei doi sunt aceleaşi, amândoi începând aceste minuni cu vindecarea unui lepros. Ambele zeităţi au parte de o ultimă masă, sunt crucificate şi reînvie  după 3 zile.

Iisus şi Mithra

Mulţi creştini timpurii celebrau naşterea lui Iisus pe data de 6 ianuarie ( creştinii armeni încă sărbătoresc astfel). În Alexandria, naşterea zeului Aion (zeitate elenistică asociată cu timpul) era sărbătorită tot pe data de 6 ianuarie.

Creştinii şi păgânii sărbătoresc naşterea zeului lor pe data de 25 decembrie. În cazul lui Mithras, singura dovadă a celebrării sale la această dată este sărbătorirea naşterii lui Invictus în această zi a caldendarul lui Philocalus, Invictus fiind desigur, Sol Invictus. Spre deosebire de alte culte romane de mistere, misterele mithraice nu erau publice, cultul lui Mithra era limitat doar la iniţiaţi şi doar ei puteau practica acest cult în secret, în Mithraeum. Festivalul natalis Invicti [naşterea Neînfrântului (Soare)], ţinut pe data de 25 decembrie, era un festival al soarelui, nicidecum al misterelor lui Mithra.

Conform unei tradiţii creştine, Hristos a murit în ziua de 23 martie şi a înviat pe 25 martie. Aceste date coincid cu moartea şi învierea lui Attis ( zeu frigian al vegetaţiei ).

Botezul era un ritual de bază atât pentru creştini, cât şi pentru cei ce îl venerau pe Mithra. Creştinii practică botezul prin scufundare. Se spune că Sf. Ioan Botezătorul, a început să boteze oamenii în apa Iordanului pentru a-i curăţa de păcate. După istorioarele creştine, acesta L-a botezat chiar şi pe Isus. La antici, botezul era o practică curentă. În religia lui Mithra, se practica tot botezul prin scufundare. În acest sens, chiar Justin Martirul şi Filosoful, apologet creştin, declara în opera sa „Apologetica”, următoarele: ,,când diavolii au auzit despre această spălare vestită de profet, i-au determinat pe cei ce intră în templele lor, pentru a le aduce jertfe de băutură şi arderi de tot, să se şi stropească şi să se spele, de asemenea, în întregime, după ce se îndepărtează [de locul sacrificiului], ca să intre în sanctuarele unde se află imaginile lor”.

Creştinii iniţiau convertirii prin botez în martie şi în aprilie, Mithraismul îşi iniţia membrii în aceaşi perioadă. Creştinii se botezau dezbrăcaţi, iar după scufundare, îmbrăcau o haină albă şi purtau pe cap o coroană şi ţinând în mână o lumânăre, intrau în basilică. Adepţi cultului lui Mithra aveau acelaşi ceremonial, singura diferenţă fiind aceea că ei mergeau în templu purtând torţe.

Pâinea şi vinul sau euharistia, constituie un punct cheie în religia creştină.

Într-o inscripţie dedicată lui Mithra, scrie ,, Cel ce nu v-a mânca din trupul meu şi nu v-a bea din sângele meu, astfel încât el să se unească cu mine şi eu cu el, acela nu va cunoaşte salvarea”

Sf. Justin Martirul şi Filosoful spune despre aceasta următoarele: ,,Ştiţi sau puteţi afla că, în cadrul riturilor mistice prin care este iniţiat cineva, se aşază pâine şi un pahar cu apă, prin rostirea anumitor incantaţii”.

 Acest fapt l-a făcut pe Firmicus Maternus, apologet creştin, să declare, plin de ură următoarele: „Veninul unei otrăvi purtătoare de ciumă ai înghiţit, o băutură dătătoare de moarte ai băut în pornirea funestei tale nebunii. Urma de neînlăturat a acestei hrane e moartea ca pedeapsă. Ceea ce te lauzi că ai băut ca dătător de viaţă te împinge la moarte. Altu-i alimentul care dă mântuirea şi viaţa; caută pâinea lui Hristos, băutura lui Hristos!”

În Biblie, se spune :,, Şi le-a zis Iisus: Adevărat, adevărat zic vouă dacă nu veţi mânca trupul Fiului Omului şi nu veţi bea sângele Lui, nu veţi avea viaţă în voi. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu are viaţă veşnică, şi Eu îl voi învia în ziua cea de apoi. Trupul este adevărată mâncare şi sângele Meu, adevărată băutură. Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu întru el.”

Tot Biblia spune că Iisus a fost crucificat într doi hoţi, unul a mers în rai, iar celălalt în iad. În misterele lui Mithra, o imagine des întălnită este aceea a lui Mithra flancat de doi purtători de torţe, câte unul pe fiecare parte, unu dintre ei ţine torţa îndreptată în sus, celălalt în jos. Acestea simbolizau accederea în rai sau căderea în iad.

Sunt multe asemănări între religia lui Mithra şi creştinism, sfântul Augustin declara că preoţii lui Mithra venerau acelaşi zeu ca şi el:

Adepţii ambelor religii aveau un ritual ce implica pâinea, acesta purta denumirea de missa.

Atât creştinismul, cât şi cultul lui Mithra aveau un total de 7 taine.

Epihania, 6 ianuarie, era o serbare în care adepţii lui Mithra celebrau vizita magilor la noul zeu născut. Biserica Creştină adoptă această tradiţie în secolul al IX-lea d.Hr.

Care sunt motivele asemănărilor dintre păgâni şi creştini?

Creştinii au copiat de la păgâni: Aceasta este, posibil, cea mai plauzibilă teorie. Celsus a fost un filosof grec ce a trăit în secolul al II-lea d.Hr. şi care a scris împotriva creştinismului. El spune că ,,această religie recentă (creştinismul), este o reflexie palidă a credinţelor păgâne”. Conform enciclopediei catolice, Celsus spunea că creştinii au copiat conceptele celorlalte culte. ,,Ideilie (creştine) referitoare la originea universului sunt comune cu cele ale tuturor oamenilor şi ale înţelepţilor din antichitate”.

O încercare a diavolului de a înşela credinţa creştinilor:  Diverşi autori creştini, precum Irineu (episcop de Lyon, circa 120 d.Hr-?), Justin martirul (apologet creştin, 100-165 d. Hr), Tertulian (teolog creştin, circa 160-220? D.Hr.) au concluzionat că asemănările dintre păgânism şi creştinism erau nişte încercări ale diavolului de a imita. Se spunea că diavolul folosea ,,plagiat prin anticipare”, adică diavolul folosea atacuri preventive împotriva credinţei cu câteva secole înainte de naşterea lui Iisus cu scopul de a convinge oamenii că Iisus era doar o copie a celorlalţi zei şi de a distruge credibilitatea creştinismului în ochii oamenilor.

Coincidenţe. Aceste puncte asemănătoare pot fi coincidenţe. Există multe cazuri în religia comparată unde credinţe sau practici asemănătoare sunt observate între două religii fără să existe o legătură între cele două ( ex. Structurile piramidale din Egipt sunt asemănătoare cu cele din Mexic ). Similar, aproape toate religiile împart o reciprocitate etică, precum regula de aur (tratează pe cei din jurul tău aşa cum ai vrea să fii şi tu tratat). Totuşi, cele aproape 200 de coincidenţe perfecte între evenimentele din viaţa lui Iisus şi cea a lui Horus, precum şi cele 346 analogii dintre Hristos şi Krişna, fac ca această teorie să nu fie credibilă.

Asemănările dintre creştinism şi religiile păgâne sunt dovada faptului că multe dintre componentele esenţiale ale credinţei creştine sunt de origine păgână, iar  multe din evenimentele atribuite  vieţii lui Iisus (naşterea din fecioară, învierea oamenilor, vindecările miraculoase, exorcism, crucificare, înviere etc. ) sunt mai vechi de 4500 de ani şi inspirate din mitologia păgână.

CITESTE SI: Despre Crestinism

Friedrich Nietzsche a rămas cunoscut în istorie pentru multe lucruri, dar probabil cel mai mult datorită unei afirmații: Dumnezeu e mort. Dumnezeu a murit și noi l-am ucis. Această afirmație a lui Nietzsche a rămas cunoscută și citată până-n zilele noastre, mai populară decât orice alte idei ale marelui filosof și-n ciuda acestui fapt mai puțin înțeleasă decât orcare alta.

Afirmația lui Nietzsche și ideea pe care a lansat-o a fost interpretată în diferite feluri de către diferite persoane. Se pare că omul nu s-a limit la a-l interpreta pe Dumnezeu după chipul și asemănarea proprie, ci a interpretat și idei, idei precum cea lansată de Nietzsche, după propria credință. Pentru atei a fost întărirea argumentului inexistenței unei divinități, iar pentru credincioși confirma că Dumnezeu există și că omul îl ucide prin erorile proprii, unii au spus că-i și o referire la răstignire.

Pentru mine ambele astfel de interpretări sunt total eronate. Nu cred că afirmația lui Nietzsche poate fi considerată drept un argument pentru o dezbatere de genul ”Dumnezeu există sau nu”. Din contră, această afirmația nu are nimic în comun cu eterna dispută între teiști și ateiști. Este o afirmație care, la fel ca o mare parte din filosofia lui Nietzsche, reflectă o stare de fapt. O realitate sociologică și psihologică specifică modernității, lumii în care Nietzsche a trăit.

Când interpretăm ideile și filosofia lui Nietzsche trebuie să ținem cont de realitatea acelor vremuri. Friedrich Nietzsche a trăit într-o epocă prin natura sa nihilistă. Ideile religioase ale trecutului se clătinau sub lovitura noilor descoperiri științifice, iar lumea era asemeni unui deșert. Moralitatea și sufletul lumii vechi s-au prăbușit, stabilitatea și siguranța mulțimilor a dispărut, acum toți mergeau printr-un deșert, fără nici un ghid, fără nici o direcție clară. Mergeau spre nicăieri.

Mai degrabă Nietzsche se referea la această realitate existentă decât la o discuție teologică. Pentru Nietzsche Dumnezeu a murit. Dar nu un Dumnezeu despre a cărui existență nu știa nimic, ci Dumnezeu ca simbol pentru vechea religie, pentru moralitatea care a caracterizat lumea până atunci și care oferea oamenilor o fundație și un scop. Iar cei care l-au ucis am fost chiar noi, renunând la vechile idei pentru a scoate capul afară și a vedea deșertul, marele nimic.

Rezultatul firesc a fost căutarea unor noi zei, a unor noi idoli făcuți după chipul și asemănarea omului sau, în cazul de față, a dorințelor sale. De data asta mai raționali și mai naturali decât permitea înțelegerea antică, tribală. Așa s-au născut o mulțime de ideologii și doctrine care au cuprins mai târziu spiritul maselor, ducând până la fanatism. Nietzsche nu a făcut decât să constate realitatea lucrurilor și a constatat-o perfect, așa cum era.

Constatând realitatea nihilismului Nietzsche a fost clasificat drept un nihilist la rândul său, dar nu a fost în totalitate așa. În locul vechilor zei, cât și a celor noi, Nietzsche a propus propriul său concept: supraomul. Un concept prin care omul trebuia să se elibereze de orice control extern, de orice zeu sau dogmă inventată de propria sa minte, de orice frică de păcat, și să-și croiască propriul drum prin acest deșert, bazându-se astfel de pe propria-i putere și dorință de biruință asupra lumii.

Revenind la ideea de bază a articolului, Dumnezeu e mort nu este un argument religios sau anti-religios. Nietzsche a văzut cum evoluau lucrurile în lumea sa și a înțeles să prezinte asta printr-o frază simbolică. Dumnezeul de care vorbește Nietzsche este fundamentul creștin al vechii Europe cu toate legile sale morale pe care noi am ales să-l dăm la o parte. Acum suntem liberi. Lipsiți de siguranța propriei ignoranțe, dar încercăm să naștem alți zei și alte reguli pentru a ne oferi această siguranță. Nietzsche propunea opusul. Să îmbrățișăm lumea așa cum este ea. – de Alexandru Suditoiu

Monica Macovei a aruncat o ”bombă” în public. Nu este de acord cu predarea religiei în școli. În schimb ar prefera ca elevii să învețe istoria religiilor. Aceasta din urmă fiind mai adecvată într-un stat laic decât educația religioasă propriu-zisă. Ea trebuind să se facă în lăcașurile de cult sau în familie

Afirmația Monicăi Macovei a fost însoțită de o serie de dezbateri în spațiul mediatic și online. Apărătorii secularismului s-au înfruntat live cu cruciații predării religiei în școli. Subiectul a devenit din nou unul la ordinea zilei. Aproape la fel de popular ca subiectul lansat de Traian Băsescu.

Ar trebui să se predea religia în școli ? Obligatorie sau opțională ? Sau ar trebui înlocuită cu istoria religiilor ? O întrebare interesantă. Cu siguranță putem învăța multe din modelul european. Dar înainte de toate să ne aducem aminte că România este un stat laic la fel de mult cum majoritatea românilor este formată din creștini ortodocși, mai mult sau mai puțin practicanți.

Orice inițiativă legată de predarea religiei în școli trebuie să țină cont de aceste două aspecte. Politicienii la rândul lor vor ține cont de aceste realități sociologice. Pentru că ei conștientizează că fără o mulțime fericită nu vor reuși niciodată să dobândească puterea în stat.

Acum pentru găsirea soluției. Personal cred că înlocuirea orelor de religie cu cea de istoria religiilor ar fi o inițiativă interesantă. Mult mai adecvată pentru sporirea culturii generale a elevilor. Deși nu știu cât de utilă. Școala românească este plină de materii inutile, puse aiurea.

O soluție echilibrată ar fi păstrarea orelor de religie în funcție de cult ca și materii opționale. Nu opționale cum au fost până acum, că trebuie să faci cerere ca să nu mai studiezi religia, ci opționale în sensul că elevul trebuie să facă o cerere pentru a studia religia de care aparține.

În fiecare instituție de învățământ să fie clase speciale, după modelul grupurilor de elevi, în care să se învețe religia după ore. Cu profesori de religie, pastori sau preoți. E mai puțin relevant. Elevul să semneze o cerere prin care atestă dorința de a participa la acest oră în plus, iar ora de religie obligatorie să fie înlocuită cu o oră de istoria religiilor.

Astfel cei care doresc să studieze învățăturile propriei religii o pot face după ore, într-un mediu care împarte această dorință. Într-un mediu în care se pot purta discuții pe teme religioase fără o urmă de discriminare anti-religioasă. La fel cum persoanele fără o religie anume n-ar mai fi discriminate la orele de religie.

În schimb elevii ar studia obligatoriu istoria religiilor sau, de ce nu, educație civică sau politică. La prima ar dobândi o cultură generală despre religie. O cultură care i-ar ajuta să înțeleagă religia dintr-o perspectivă mai amplă și mai utilă. La a doua opțiune elevii și-ar putea dezvolta gândirea critică și analitică, sau ar putea înțelege mai bine valorile lumii contemporane.

Cu religia ca materie opțională în școală nimeni nu se poate plânge că nu i se dă șansa să învețe despre propria religie. La fel cum nimeni nu se poate plânge că este obligat, nu neapărat prin lege cât prin circumstanțe, să învețe o religie în care nu crede. Situația ar fi mult mai echilibrată.

România este un stat laic cu o majoritate religioasă. Uneori mai mult superstițioasă. Aceste două perspective trebuiesc împăcate când vine vorba de educație. Pentru că sistemul educațional nu este neutru. Nu există așa ceva. El trebuie să reflecte viziunea statului, cât și dorința majorității. Un stat laic de la Cuza încoace, un stat laic cu o majoritate creștină, dar și cu cetățeni atei sau agnostici.

Problema predării religiei în școli nu este în sine una dificilă. Nu este una din marile probleme ale educației românești. Ci mai degrabă o problemă superficială. Cu puțină inițiativă ea ar fi rezolvată. Cred că învățământul românesc are probleme mult mai grave care trebuie rezolvate, iar acestora nu li se dă atenția cuvenită.

Predarea religiei ca problemă în educație este nimic în comparație cu faptul că educația românească eșuează lamentabil în fiecare an. Nu avem un sistem vocațional, un sistem în care elevul să fie liber cu adevărat sau în care să studieze lucruri utile pentru dezvoltare sa personală.

Nu avem un sistem care să promoveze gândirea, procesarea informației, ci unul care promovează memorarea. Nu avem manuale, nu avem investiții. Profesorii nu sunt motivați de un salariu adecvat. Elevii săraci nu primesc ajutorul social necesar.

Românii ar învăța mai bine cum să gândească analitic, critic. Cum să proceseze informația. Ar face mai bine cursuri de psihologie aplicată sau ar învăța despre economia de piață, cum funcționează, cum să fii întreprinzător într-o piață competitivă.

Sistemul ar trebui să dezvolte creativitatea, nu mecanizarea. Din păcate educația pre-universitară suferă de boala tuturor popoarelor latine. Face exact contrariul. Cum evidenția și Gustave le Bon. De asta latinitatea e în declin, în timp ce lumea anglo-saxonă prosperă în toate câmpurile.

Învățământul românesc are probleme mult mai grave decât predarea religiei în școli. Aștept să o aud pe doamna Monica Macovei, pentru care am tot respectul, vorbind și despre aceste lucruri. Aștept să văd un SINGUR candidat la prezidențiale dornic să promoveze o amplă reformă în educație. Nu subiecte aproape irelevante. – Articol de Alexandru Suditoiu