Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită:

reeducare

  • Holocaustul nostru. La Poarta Albă sunt înregistrate 10 decese într-o sigură zi…

    sbz

    Cu certitudine, lagărele de muncă forțată de pe cursul Canalului Dunăre-Marea Neagră au reprezentat un uriaș malaxor destinat exterminării elitelor politice, culturale și economice ale poporului român. Acest lucru a fost reflectat până și de documente oficiale interne ale regimului comunist care însă, nu ajungeau la dispoziția societății românești din acei ani. Astfel, rezultatele unei anchete a Consiliului Securităţii Statului din 1967 acreditau oficial că, la Canalul Dunăre-Marea Neagră, cel puţin 1304 deţinuţi au decedat, fără ca decesele să fi fost înregistrată în acte, conform legilor statului de la acel moment. Un fapt mai mult decât grav, desigur, și care, pe lângă că reflectă caracterul criminal al regimului comunist, atestă fără putință de tăgadă caracterul arbitrar și abuziv al simulacrului de stat construit, după 1945, de comuniști.

    Suntem convinși că cifra de 1304 decese neînregistrate din lagărele Canalului Morții, acreditată de ancheta internă din 1967, este departe de a reflecta realitatea. Numărul celor decedați în condiții de exterminare și neînregistrați este cu siguranță mult mai mare. Iar principalul argument în acest sens este acela că, în haosul administrativ ce domnea în acel prim deceniu de comunism românesc, mii de nume de deținuți politici morți în circumstanțe tragice au fost pierdute, neregăsindu-se nici în documentele arhivelor penitenciare, și nici în actele de stare civilă ale localităților pe raza cărora se aflau centele de detenție respective.

    O situație completă și exactă a cifrelor holocaustului comunist din România nu există nici astăzi. Cu ani în urmă, Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din România, identificase în arhivele de Stare Civilă ale Sfaturilor Populare peste 800 de nume de deţinuţi decedaţi. Dintre aceștia lipseau numeroase nume ale unora despre care camarazii lor știau cu certitudine că decedaseră la Canal.

    Mărturii din lagărele Canalului Dunăre-Marea Neagră:

    „În drum spre infirmerie am surprins de câteva ori momentul când, seara, în faţa „Băii”, se încărcau morţii în căruţe. Era un spectacol de groază pe care mintea umană refuza să-l creadă, nu putea să-l descrie…

    Căruţele aveau montate pe ele un fel de lăzi închise. Erau folosite şi la transportul pâinii. Câţiva criminali de drept comun aruncau aşa, ca nişte lemne, trupurile rigide şi goale, devenite piele şi os, ale morţilor noştri, martirizaţi prin atâta suferinţă şi prin acest sfârşit. (…)

    Într-o zi, prin iarna anului 1952, l-am găsit (pe dr. Traian Mihăilescu n.n.) într-o stare de nelinişte cum nu-l mai văzusem niciodată. «Vom ajunge ca la Auschwitz dacă nu se intervine într-un fel. Munca asta de exterminare, fără hrana necesară şi în frig, facă să scadă, din zi în zi mai ameninţător, rezistenţa oamenilor. Mai întâi a celor mai în vârstă, a celor care mai aveau şi alte tare şi apoi a celorlalţi.» «Uite – şi-mi întinse nişte fişe medicale -, astăzi avem la morgă 27 de morţi, dintre care cinci sunt tineri până în 35 de ani, dar, într-adevăr, adunaţi în ultimele patru-cinci zile. » (…) M-am hotărât în ziua în care am avut discuţia de mai sus să caut să intru la morgă învingându-mi groaza pe care mi-o inspira chiar numai ideea de a merge acolo. (…)

    Era o cameră în faţa intrării de la „Baie” (chiar sub turn, unde făcea de rond un gradat securist, având o vedere largă asupra zonei). Spectacolul unic, de apocalips, era înfiorător. Dezbrăcaţi, aruncaţi de-a valma unul peste altul, cadavrele acestor deţinuţi, care până mai ieri fuseseră cu noi, trudiseră şi speraseră lângă noi, alcătuiau acum o imagine de infern. Ici apărea un cap vânăt cu ochi sticloşi, dincolo picioare numai oase, undeva o mână descărnată, trupuri scheletice… da, schelete adevărate. Oricât căutai cu privirea, nu găseai un cadavru cu un cap mai plin, mai apropiat de normal… Schelete, numai schelete…” Constantin Ticu Dumitrescu, „Mărturie şi document” (Polirom, 2008).

    Morți pe 17 februarie 1953:

    BĂLUŢĂ Ioan N., n. 30 sep. 1900, Amărăştii de Jos (Dolj), ţăran; ar. 15 aug. 1952; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; CI; RSC Poarta Albă; Mem40-41; EŞ)

    MĂLĂESCU Constantin M., n. 10 mar. 1902, Acăţari (Mureş), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)

    MOLDOVEANU Ioan P., n. 5 ian. 1929, Braşov,muncitor; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)

    PAKO Bela I., n. 27 iun. 1896, Târgu Secuiesc (Covasna), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)

    POPOVICI Vasile V., n. 10 mar. 1922, Blăjenii de Sus (Bistriţa-Năsăud), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (MSt; RSC Poarta Albă; CI)

    SAVU Ioan D., n. 15 sep. 1892, Firiteaz (Arad), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; EŞ; MSt; RSC Poarta Albă)

    SĂRMĂŞAN Solomon S., n. 25 sep. 1909, Sânpettroita-ridicata-in-amintirea-robilor-de-la-canalul-dunare-marea-neagraru de Câmpie (Mureş), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; RSC Poarta Albă)

    SPĂTARU Gheorghe T., n. sep. 1904, Cerneşti (Botoşani), ţăran; ar. 1952; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; EŞ; RSC Poarta Albă)

    STAN Vasile Gh., n. 1 ian. 1890, Dridu (Ialomiţa), ţăran; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (EŞ; MSt; RSC Poarta Albă)

    SURDUCAN Mihai M., n. 6 iun. 1889, Sătmărel (Satu Mare), ţăran; ar. 1951; † 17 feb. 1953, Poarta Albă (CI; MSt; EŞ; RSC Poarta Albă)

    Sursa: buciumul.ro

  • REEDUCARE PRIN TORTURA

    qq

    6 DECEMBRIE 1949, PITEŞTI, ROMÂNIA

    Ziua de Sfântul Nicolae, începând cu anul 1949, a căpătat o semnificație sumbră pentru România: a fost ziua care a marcat începutul reeducării din penitenciarul studenților – Pitești. Despre „Experimentul Piteşti”, sau „Fenomenul Piteşti” s-au scris mii, zeci de mii de pagini, cu toate acestea, ororile petrecute în acel penitenciar trebuie amintite ca o datorie morală, istorică și spirituală față de cei ce le-au trăit, față de memoria lor și față de România, cu atât mai mult cu cât niciunul dintre autorii ororilor petrecute în timpul reeducării nu a fost adus în fața legii și condamnat.

    Poate că și serviciile de informații ale Statului Român ar putea avea că sursă de inspirație departamentul Metsada, ce funcționează sub motto-ul „Cei care nu uită niciodată” și să îi aducă în față Legii pe consilierii bolșevici care au gândit și controlat cel mai barbar experiment pus în scenă pe teritoriul Europei, fie că se ascund în America de Sud, Israel sau Germania, fie că sunt în viață sau nu. Dar, probabil că mucenicii și martirii noștri s-au obișnuit că, în România, dreptate să le aducă nu aparatul de stat ci conștiința și sufletul celor care încă mai simt și gândesc românește. Şi sunt mulți. Din ce în ce mai mulți.
    Prin acest experiment s-a dorit distrugerea oricărei valori morale, creștine și naționale a deținuților, care în proporție de peste 85% erau exponenți ai Mișcării Legionare, și transformarea lor în adepți ai comunismului ateu.

    Unul dintre supraviețuitorii Experimentului, George (Gogu) Cușa, susține că reeducarea din Pitești, apoi Aiud, Gherla, Târgşor şi Canal „nu se poate numi experiment, nici măcar fenomen, ci a fost un masacru”. Acesta afirmă că o educație primită și însușită în ani de zile, niște principii și valori în care se credea cu ardoare nu au putut fi clintite prin tortură, prin „bătaia animalică” administrată în timpul încercării de reeducare: „Pe ei îi interesa să ne compromită, să ne distrugă, să ne transforme în informatori, nu reeducarea” (George Cușa).
    George Cușa povestește că a fost vecin de celulă cu Eugen Ţurcanu. Student la drept, Eugen Ţurcanu a fost transformat de către Securitate în unealtă de represiune, care, cu 7 luni înainte de începerea reeducării a studiat ce se întâmpla în închisoarea de la Pitești: voia să afle care sunt vârfurile Mișcării Legionare, care erau relațiile dintre deținuți, care erau rude, care erau prieteni sau colegi de facultate. Odată începută reeducarea, Eugen Ţurcanu, deconspira unul dintre scopuri: „Am să va fac ca 4 generații de acum încolo să va fie rușine să va priviți în oglindă, bandiților, cu crezul vostru legionar”.
    Deținuții erau obligați să își deconspire activitatea legionară și să își demaște camarazii, atât pe cei aflați în temnițe, cât și pe cei din libertate. În cele mai multe cazuri, cum a fost și cel al domnului Cușa, bătăile, torturile și mutilările nu i-au transformat pe deținuți în „omul nou” dorit de regim: „Am deconspirat 16 pe care îi știam afară din țară și pe care nu aveau cum să-i prindă, și încă vreo 3,4 pe care îi știam deja prin alte închisori din ţară”, ba chiar afirmă că fapta cu cea mai mare semnificație pentru dânsul este aceea că nu a deconspirat activitatea legionară din satul natal, Mihail Kogălniceanu, motiv pentru care a fost condamnat la 21 de ani de temniță.
    Transferat la Gherla, Gogu Cușa urmă să își asume rolul de torționar. Însă, odată ajuns acolo, și-a avertizat colegii de celulă: „Nu vorbiți cu mine, eu sunt reeducat.” Pe cei crescuți și educați în același Crez îi lega o puternică și curată iubire de frate, care nu a putut fi distrusă nici prin tortura psihică permanentă la care erau supuși deținuții piteșteni, nici prin mutilările fizice.

    Un alt supraviețuitor piteștean care a acceptat să ne ofere un interviu, este domnul Traian „Maca” Popescu și care a plecat Acasă în ianuarie 2010. Ne-a mărturisit că nu și-a format Credința, conștiința națională, ci că s-a născut cu ea. A fost frate de cruce, motiv pentru care arestarea a venit în 1949. În Pitești i s-a cerut să îl bată pe cel mai bun prieten al său. Răspunsul imperturbabil a fost: „Îmi pare rău, dar asta nu pot să o fac”. Un asemenea act de rebeliune nu putea rămâne nepedepsit, așa că domnul Popescu a fost bătut la tălpi cu o rangă de metal, bătaie ale cărei urme au rămas vizibile pentru totdeauna.
    Detenția a petrecut-o ca și ceilalți deținuți: obligat să bea pe nerăsuflate ceaiul clocotit, bătut, schingiuit, umilit, forțat să scrie memorii false și înjositoare despre familia să, dar s-a dovedit un alt eșec al Experimentului: nu s-a transformat nici în călău, nici în informator.
    În schimb, detenția l-a înzestrat cu un har: neavând niciun fel de studii în domeniu, a compus 20 de lucrări muzicale, dintre care 3 cu caracter simfonic, în condițiile în care în celulă în care era închis creion și hârtie nu existau, iar de profesie era inginer. A compus mental aceste opere, le-a memorat, iar ulterior eliberării le-a așternut pe hârtie. Domnul Popescu povestea că fiecare melodie pe care a compus-o a fost declanșată de câte un element pe care și-l aducea aminte, de cele mai multe ori înainte de culcare: mama sa, sora sa, un arbust care îmbrăca o parte din gardul casei părintești. Spunea că odată ce a compus mental acele versuri nu i s-au mai desprins din minte, și le-a transpus pe hârtie și instrumental când a fost eliberat.
    Primele versuri ale acestuia au fost compuse și dedicate mamei sale cu trei zile înainte de ziua acesteia: „printre lacrimi și suspine/ te rog să-mi asculți chemarea/ în genunchi căzând la ține eu îți spun iartă-mă mama”. Pe fondul unei căderi psihice acute, chiar pe data de 19 octombrie, ziua de nume a mamei sale, acesta cade în genunchi „si în hohot de plâns repetăm fredonând versurile pentru mamă, însoțite de Doamne , Doamne, dacă exiști pentru ce m-ai părăsit? Fă ceva și ia-mi viață. Eu nu mai sunt în stare să mă mai rog, poate de aceea nu vrei să mă mai ajuți. Fă ceva și ia-mi viață […]. Seara, fiind scos la așa-zisul program pentru WC, am văzut pe sub ochelarii maţi pe Brânzaru. Întors în celulă mi-am spus că mi-a venit rândul, am avut un șoc, am luat 80 de hidrazide (strânse în ultimele săptămâni) și mi-am tăiat venele cu un ciob de sticlă de la un bec spart găsit în WC”. Dar a fost salvat de către slujitorii mărinimoși ai regimului, doar pentru a fi torturat din nou.
    Domnul Traian Popescu a trăit convins de faptul că dacă nu ar fi trecut prin temnițele comuniste, talentul sau artistic ar fi rămas îngropat undeva în adâncurile ființei sale. Din acest motiv, ne-a mărturisit că nu ar fi schimbat absolut nimic din propria să istorie pentru a evita închisoarea.
    Pe lângă faptul că închisorile comuniste „au umplut cerul de sfinti”, ele au dat naștere și unor creatori de geniu: poeți, muzicieni, sculptori.

    A fost și cazul meșterului popular Nicolae Purcărea, care a fost declarat de către UNESCO „tezaur uman viu” și care a fost înzestrat cu harul sculpturii tot în anii de temnița. Domnul Purcărea ne-a onorat cu un interviu în 2008. În septembrie a.c. a plecat și el Acasă, acolo unde coșmarurile în care torționarul său, Eugen Turcanu, urlă satanizat – „Cruşoiul mamei voastre de bandiți!” – nu-i mai tulbură pacea.
    Vârful ororilor Piteștiului a fost reprezentat de așa-zisa „camera 4 spital”, unde se derulau cele mai crunte torturi, era purgatoriul în care trebuia să te cureți de tot „putregaiul legionar”. Cei care au avut neșansa să ajungă aici erau dintre cei mai înverșunați opozanți ai Regimului, care au refuzat cu vehemență orice formă de demascare, orice ordin de a-și tortură colegii de celulă; erau indivizi cu personalități extrem de bine conturate și reprezentau dovezi vii ale nereușitei reeducării. Pentru că torturile erau direct proporţionale cu nivelul de rezistenţă al fiecăruia, studenții cei mai puternici au fost aduși în această sinistră „camera 4”. „Oaspeţii” camerei 4 au fost schingiuiți, mutilați, li se smulgeau bucăți de carne de pe corp, cum a fost cazul lui Pop Cornel, care era plimbat prin fiecare celulă, mutilat fiind, pentru că ceilalți deținuți să știe ce se întâmplă cu „bandiţii” ce se opun reeducării.
    Camera 4 Spital a fost pentru o vreme gazdă domnului Nicolae Purcărea. Amintindu-și ororile trăite nu se putea abține să nu plângă. Ne-a mărturisit că adaptarea să socială nu s-a putut realiza nici măcar până în ziua de azi, motivând că repercursiunile mentalității comuniste sunt mult prea puternice și că mai este nevoie de câteva generații care să spele aceste consecințe. În urma detenției, și domnul Purcărea și-a dezvoltat o latură artistică, și anume sculptură în lemn. Această „devenită profesie”, cum o numește dânsul, i-a creat memorie, l-a ajutat să supravieţuiască morții soției sale, în 1984, „şi prin ea, mi-am găsit libertatea fizică și morală. Dar coșmarurile se mai țin lanț. Ce a fost nu se poate șterge din subconştient”. Ne-am permis să-i adresăm întrebarea dacă se consideră vindecat de „sindromul Piteşti”, iar răspunsul a fost crud: „de sindromul Pitești nu te vindecă decât moartea”.
    Nicolae Purcărea s-a dovedit a face parte din categoria celor greu de înfrânt, greu de reeducat. Se cunoaște faptul că deținuții care opuneau rezistentă reeducării lui Ţurcanu au cunoscut abisul umilinței. Domnului Purcărea a fost unul dintre ei și a suferit un satanic botez: a fost băgat cu capul în tinetă cu murdărie. „ Atunci am simțit că ceva s-a rupt în mine. O singurătate m-a cuprins și în același timp și o nemărginită nepăsare. Am înlemnit”.
    Nicolae Purcărea, presupus reeducat, a fost trimis la Gherla pentru a face la rândul sau reeducare. Numai că, aici a avertizat pe toți cei pe care îi întâlnea ce a însemnat reeducarea la Pitești și să se ferească de studenții veniți de acolo. Deci, nici măcar Camera 4 Spital nu l-a convins pe domnul Purcărea să se lepede de valorile creștine și de principiile în care fusese educat.
    Sunt doar trei cazuri, din sute de alte exemple, care demonstrează că diabolicul Pitești nu și-a atins scopul, acela de a crea un „om nou”, reeducat, un fidel al comunismului. Privind istoria în față, este simplu să deducem că scopul experimentului era imposibil de realizat. Imposibil pentru că Omul Nou era deja creat, deja format. Oameni Noi erau toți deținuții ”cu sufletul de crin” care fuseseră animați de aceeași Credința, în același Duh, de spiritul național-creștin și care au ales să urce Golgota suferinței pentru Crezul lor. Au fost Oameni Noi, iar acum sunt Noii Mărturistitori, Martiri și Mucenici.
    Fenomenul Pitești este perfect ilustrat de către bădia Purcărea: „Căci lupta n-a fost între oameni, ci între două lumi: lumea binelui și lumea răului, a lui satan. Şi dacă pentru o clipă surâsul lui satan ne-a înghețat inimile, Dumnezeu, în marea Lui dragoste, ne-a redat viață, ne-a încălzit, ne-a scos la lumină, ne-a dat puterea de a lupta cu cel rău…” (Nicolae Purcărea, Urlă Haita).

    Ei au îndurat toate aceste atrocități pentru o Românie liberă. Nouă ne revine datoria istorică și moștenirea spirituală de a-i oferi României libertatea pentru care s-a murit în Aiud, Gherla, Canal, Periprava, Fortul 13. Ne-am născut în această țară, în această epocă, având deja o datorie și o interdicție: datoria de a păstra Linia Neamului și interdicția uitării. Autor: Elena RĂDULESCU / Buciumul.ro

  • Dosarele privind “Fenomenul Pitesti”

    CNSAS a publicat online dosarele privind “Fenomenul Piteşti”

    reeducarea_Pitesti

    REEDUCAREA DE LA PITEŞTI
    Început în septembrie 1949, experimentul de la Piteşti a fost precedat de antecedentele de la penitenciarele Suceava şi Târguşor, unde s-a folosit pentru prima oară termenul de „reeducare”, intenţionându-se convertirea ideologică la noile comandamente ale puterii comuniste. La început legate inextricabil de anchetă, de descoperirea suspecţilor încă nearestaţi, convertirile, care erau finalizate printr-o declaraţie de desolidarizare, şi-au schimbat mai târziu recuzita şi miza. Evenimentele de la Suceava dovediseră că multe din „desolidarizări” puteau fi formale, în ciuda presiunilor şi regimului dur de anchetă. Cum „elementele” cele mai active, recalcitrante şi intratabile erau studenţii încarceraţi, apropiaţi sau membri ai Mişcării Legionare, s-a decis transferarea acestora la Piteşti şi debutul unei formule de „reabilitare pe baze noi”. Primele grupuri de studenţi deţinuţi au fost transferate la Penitenciarul din Piteşti pe 4 februarie 1949.
    Reeducarea de la Piteşti a fost strâns legată de evoluţia structurii de contrainformaţii din penitenciar, numită iniţial „Biroul Operativ” (martie 1949) şi ulterior Serviciul Inspecţii (mai 1950). Piteştiul a constituit prima încercare consolidată de aplicare a strategiilor informativ-operative, în mediu controlat, având ca principale mize destructurarea conştiinţelor şi obţinerea informaţiilor compromiţătoare, cu orice risc, independent de consecinţe. Strategiile informativ-operative ale Securităţii au fost transferate în rândul deţinuţilor prin practica recrutărilor şi a culegerii de informaţii, pe fondul unui scenariu ritual, marcat de cruzimi greu imaginabile. Coordonarea întregii acţiuni a fost făcută de Teohari Georgescu (ministrul de Interne), Marin Jianu (ministru adjunct al M.A.I.), Gheorghe Pintilie (şeful D.G.S.P.), Al. Nicolschi (subdirector general în D.G.S.P.), Iosif Nemeş (primul şef al Serviciului Operativ, înlocuit de lt.col. Tudor Sepeanu şi apoi de mr. Coman Stoilescu), colonelul Mişu Dulgheru (şeful Direcţiei Anchete Penale) şi Gavril Birtaş (şeful Direcţiei I, Informaţii Interne).
    Trebuie precizat, însă, că activitatea informativă a deţinuţilor n-a fost decât un pretext şi instrument al disciplinarii conştiinţelor, neavând o valoare operativă care să justifice amploarea cruzimilor, la fel cum educarea „marxistă” n-a avut, prin ea însăşi, nici o miză. Totuşi, asta nu a împiedicat organele Securităţii să folosească „informaţiile” culese de la deţinuţi în varii contexte de anchetă.
    Organizarea reeducării a fost puternic marcată de improvizaţie şi dezordine, vizibilă nu doar din cartarea intenţiilor sub care a stat întreg experimentul, ci şi din funcţionarea însăşi a unităţii de contrainformaţii, aflată la confluenţa nedecisă dintre autoritatea directorului penitenciarului (deci a D.G.P.M.) şi Securitate. Abia în vara lui 1950 (la mai bine de 10 luni de la debutul operaţiunilor), Tudor Sepeanu, aflat în inspecţie la Piteşti, i-a comunicat directorului penitenciarului, Alexandru Dumitrescu, să nu se mai implice în munca de reeducare, sarcina fiind preluată integral de slt. Mircea Mihai (şeful Biroului Inspecţii). Nu au existat directive clare, direcţii de acţiune sau planuri de măsuri care să vizeze, în ansamblu, operaţiunea derulată la Piteşti şi, ulterior, extensiile ei din celelalte penitenciare.
    Eugen Ţurcanu, un fost legionar convertit oportunist la noile comandamente ideologice, fost membru al Uniunii Naţionale a Studenţilor din România, o organizaţie de comunizare a vieţii studenţeşti, primit în Partidul Comunist, cu un rol mai curând periferic la penitenciarul Suceava, devine la Piteşti un actor central. În iulie 1949, Ţurcanu face o cerere prin care solicita cercetarea situaţiei sale. Este momentul în care ofiţerii de contrainformaţii din penitenciar îl aleg ca principal pion în operaţiunea ce urma să fie declanşată. În faţa problemei simulării, a falselor aderenţe, a tacticii „banditeşti” prin care deţinuţii mascau convertirea la noua ideologie, păstrându-şi priorităţile simbolice şi politice intacte, Ţurcanu a găsit o rezolvare fără fisură. Singura cale sigură, în faţa căreia simularea putea fi fructificată (fabularea era intens uzitată şi apreciată) sau folosită pentru amplificarea blamului, era folosirea bătăii şi torturii. În faţa torturii nu exista simulare eficace.
    „A sparge unitatea legionară”, odată cu care realizare „deţinuţii dezbinaţi se vor demasca reciproc”, a constituit miza acţiunii ofiţerilor Biroului Inspecţii. Aparentul eufemism („a sparge”) ascunde, în fapt, intenţii deloc sofisticate. Se pare că ideea i-ar fi aparţinut lui Iosif Nemeş, comunicată celor de la Piteşti cu ocazia unei inspecţii din noiembrie 1949. Tot el este cel care a autorizat folosirea bătăii pentru obţinerea demascărilor.
    Scopul torturilor, al bătăilor, al umilirii simbolice etc. a fost – în primă instanţă – obţinerea demascărilor. Realizarea lor nu garanta, însă, oprirea cruzimilor, cel implicat putând fi oricând subiectul violenţelor. N-a existat un scop real al operaţiunii de la Piteşti, altul decât exterminarea fizică a deţinuţilor sau exerciţiul sadic al cruzimii.
    La sfârşitul lui august 1951, operaţiunile de la Piteşti se încheie prin transferul tuturor deţinuţilor implicaţi la penitenciarul Gherla.
    Au existat mai multe încercări de „exportare” a metodelor destructurante puse în practică la Piteşti. Folosindu-se pretextul obţinerii de informaţii, primii deţinuţi „reeducaţi” de la Piteşti sunt transferaţi la penitenciarul Braşov (martie-februarie 1951). Urmează, cum s-a amintit mai sus, momentul Gherla, cea mai importantă etapă post-Piteşti (iunie 1950-decembrie 1951), marcată de acelaşi tip de măsuri brutale. Una din diferenţele importante încercate aici provenea din faptul că ofiţerii Securităţii învăţaseră din propriile greşeli. La Gherla s-a dorit ca sarcinile directorului penitenciarului (D.G.P.C.M.) să nu se suprapună cu cele ale ofiţerilor de Securitate (Biroul Inspecţii). Exigenţa unei mai bune conspirativităţi l-a determinat pe Sepeanu să ordone, totodată, transmiterea prin curier special a materialelor informative obţinute şi nu prin poşta militară cum se obişnuise până atunci. Se pare, însă, că necesitatea acestor precauţii n-a fost tot timpul resimţită cu putere. Aşa se face că administraţia penitenciarului a ştiut şi a participat şi aici la toată gama măsurilor informativ-operative, inclusiv la torturi, în ciuda unor iniţiale ezitări (episodul demiterii directorului penitenciarului, Tiberiu Lazăr).
    Un alt spaţiu carceral unde metodele piteştene au fost aplicate a fost penitenciarul de la Tg. Ocna (ianuarie 1951). Absenţa unor reglementări clare privind regimul unităţilor de contrainformaţii din penitenciare (pentru intervalul 1949-1951) face ca responsabilitatea aplicării măsurilor destructurante să revină atât angajaţilor Securităţii cât şi celor ai D.G.P.C.M.
    Întrebarea firească este de ce s-a stopat întreaga operaţiune. Sunt două tipuri de explicaţii care se pot oferi, cele de context şi cele punctuale. Informaţiile de context conţin tensiunile intestine ale relaţiei dintre Securitate şi P.C.R., iar cele punctuale se referă la recuzita eşecului total al întreprinderii. Astfel, informaţiile despre decesele din penitenciare, irelevanţa informaţiilor culese de la deţinuţi în urma aplicării măsurilor specifice, improvizaţia, cruzimea şi incompetenţa cadrelor, scurgerea unor detalii în presa occidentală etc., au contribuit la oprirea „experimentului”. O altă întrebare crucială se referă la responsabilitatea implicată de o atare operaţiune. În primul rând, ea trebuie atribuită conducerilor Ministerului de Interne, Securităţii şi a Serviciului Inspecţii, respectiv a directorilor penitenciarelor implicate, neomiţând, însă, culpa deţinuţilor, victime şi torţionari deopotrivă.
    Ceea ce face excepţională (în sens strict) operaţiunea destructurantă de la Piteşti este identitatea ideologică a victimelor. Nu e defel întâmplător, constituind – în mod paradoxal – unul din ingredientele cruzimii, trecutul legionar al deţinuţilor implicaţi în torturi. Existenţa unui ethos specific, marcat de o anumită cultură a violenţei, un sistem de ierarhizare strict, ritualizarea vieţii de grup, fanatismul, cultul şefilor, cultura conspirativităţii şi sectarismul, au contribuit, toate, la coregrafia ororilor din celulele Piteştiului. Rafinamentul, regia minuţioasă a momentelor torturii, dexteritatea şi imaginarea multiplelor „scenete” ale violenţelor au aparţinut deţinuţilor implicaţi activ în reeducare.
    Principalele surse arhivistice care cartografiază fenomenul Piteşti şi extensiile sale sunt reprezentate, pe de o parte, de dosarul fond Penal nr. 1114, însumând 24 de volume, constituind procesul intentat lotului Eugen Ţurcanu (10 noiembrie 1954), în urma căruia au fost condamnaţi 22 de deţinuţi, respectiv dosarul fond Penal nr. 1126, compus din 10 volume, reprezentând procesul lui Tudor Sepeanu şi al celorlalţi şase ofiţeri implicaţi în atrocităţi (16 aprilie 1957). Ambele unităţi arhivistice, precum şi dosarele personale ale actorilor implicaţi (deţinuţi sau ofiţeri) se găsesc în arhiva C.N.S.A.S.
    Nici unul din aceste dosare nu poate fi citit ca o descriere onestă și suficientă a celor petrecute între zidurile penitenciarului Piteşti. Atât grila falsificatoare vizibilă în scenariul pus la lucru în procesul actorilor reeducării, care acredita ideea complotului legionar (simist) şi deculpabilizarea organelor represive, cât şi decupajul operat în procesul „cadrelor” nu sunt în măsură să contribuie la clarificarea exploziei de violenţă din penitenciarul Piteşti. Cercetătorul trebuie să parcurgă cu discernământ şi precauţie „concluziile” celor două anchete, fiind atent la suita factuală şi recuzita cruzimii.

     

    Pentru indexul tematic şi conţinutul dosarului nr. 1114, apăsați aici.
    Pentru indexul tematic şi conţinutul dosarului nr. 1126, apăsați aici.
  • Reeducarea prin mass-media

    Am putea face mai întâi o constatare dureroasă. În vreme ce cartea educă pe om, mass-media reeducă. Cu alte cuvinte, televiziunea şi celelalte mijloace de informare în masă încearcă şi reuşesc adeseori să schimbe sistemul de valori şi reperele culturale în sens negativ (vezi manelele, idolii şi multe alte aspecte), mergând până la spălarea deplină a creierului.

    TV

    Nu este dificil să observăm cum în prezent doar foarte puţine televiziuni (sau emisiuni), posturi de radio, ziare şi reviste, mai cultivă valorile autentice şi tradiţionale şi acea deprindere importantă a omului de a gândi singur. Aşa se face că astăzi, mulţi concetăţeni cred aproape tot ceea ce li se spune.

    Pentru a înţelege fenomenul reeducării la scară naţională şi globală, ar trebui poate să studiem puţin experimentul diabolic al reeducării prin tortură de la Piteşti (dar şi prin constrângeri de tot felul în toate închisorile şi lagărele comuniste), petrecut între anii 1949-1952. În opinia d-lui Dumitru Bordeianu, autorul volumului ,,Mărturisiri din mlaştina disperării”, la Piteşti şi Gherla ,,lupta s-a dat între cei ce-L slujeau pe Dumnezeu şi cei posedaţi de duhurile satanei”.

    Dacă vom lectura numai câteva astfel de lucrări privind reeducarea care s-a făcut acolo, privind liturghiile negre, blasfemiile, ororile şi tragediile care s-au făcut acolo, vom concluziona că, comunismul a luptat într-adevăr împotriva creştinismului şi mai cu seamă împotriva Bisericii Ortodoxe, cea care a dat de altfel cei mai mulţi martiri şi pe care nu am reuşit nici până astăzi să-i canonizăm, măcar pe unii dintre ei aşa cum era firesc şi necesar, după aşa-zisa cădere a comunismului.

    Acelaşi lucru se poate spune şi astăzi, când sub masca unei democraţii aparente, de formă, vlăguite şi fără fond, globalismul încearcă să folosească şi să submineze încrederea poporului în credinţa sau religia sa, să reformeze Biserica (!) şi să-i anihileze tot ceea ce are ea mai valoros.

    Asistăm totodată la o nivelare a religiilor în spiritul ecumenismului (potrivit căruia toate religiile şi credinţele sunt egale şi au pe acelaşi Dumnezeu ocrotitor!), pentru a ,,garanta” şi asigura ,,pacea lumii”. Când, în fond, acesta relativizează tocmai adevărul şi caută naşterea unei noi şi singure religii pe tot globul, care să propovăduiască spiritul lumesc, libertatea (de formă numai, precum în comunism, la Revoluţia Franceză etc.) şi toleranţa deplină între enoriaşi şi clerici. Căci secularizarea adusă de globalizare nu este altceva decât slujirea duhului acestei vremi, care este cu certitudine unul lumesc şi profund impregnat de materialism şi consumism, potrivit principiilor: ,,Trăieşte viaţa!” şi ,,Consumă şi aruncă!”.

    Globalismul se propagă astăzi prin mişcarea New Age (Noua Eră), cultivând un nou tip de morală (morala succesului şi banului), insistând asupra dorinţelor şi poftelor lumeşti. În locul adevărului, este adusă în prim plan plăcerea, adică hedonismul. De asemenea, globalismul ţinteşte spre schimbarea din temelii a mentalităţilor tradiţionale şi a modului de a gândi la nivel colectiv şi individual. Totul, în încercarea de a edifica (din nou!) ,,omul nou” şi Noua Ordine Mondială visată îndelung de partizanii înfocaţi ai globalizării şi imperialismului.

    Reeducarea omului prin mass-media, chiar dacă se face astăzi în ascuns, fără tortură şi constrângeri făţişe, ci doar prin reclame, bombardament informaţional, nihilism şi negativism, totuşi generează mult stres, confuzie, nelinişte, nefericire, însingurare şi chiar depresie. Se merge încă pe filosofia lui Nietzsche, potrivit căreia Dumnezeu a murit şi nu mai e prezent în creaţie, deşi ştim că acesta înainte de a muri în azilul de nebuni, alerga pe câmp strigând că el este Dumnezeu!

    Este interesant că, în volumul ,,De la epuizare la echilibru”, autorul acestuia, Ben Kubassek afirmă că ,,suntem puternic influenţaţi de ceea ce citim şi vedem cel mai mult”, iar ,,mass-media alimentează minţile noastre cu negativism, deoarece negativismul este cel care face ziarele să se vândă şi rata vizionării TV să crească”. Am putea completa poate spunând că, negativismul este căutat premeditat tocmai pentru a-i îndepărta pe oameni de Dumnezeu şi pentru că mass-media este formator de opinie. Nu putem crede că asta chiar îşi doresc spectatorii, ascultătorii şi cititorii.

    Uitaţi-vă la tinerii care neglijaţi fiind de părinţii lor, evadează în lumea virtuală a filmelor violente sau erotice, a jocurilor violente de pe calculator ş.a.m.d. Sunt tot mai mulţi care îşi spală creierul în felul acesta, descurajaţi fiind şi de viitorul care li se prezintă sumbru şi lipsit de perspectivă, care îşi pierd adesea orice motivaţie şi bucurie de a trăi frumos. Cu ei însă se va construi lumea desacralizată de mâine! În confuzia creată şi întreţinută de mass-media, pentru ei sentimentul iubirii echivalează cu erotismul…

    Noi credem că singura soluţie viabilă care ne mai poate salva în această lume, atât la nivel colectiv cât şi individual sau personal, este trăirea autentică a ortodoxiei şi comuniunea cu Dumnezeu. Întoarcerea la Hristos este imperativul vremurilor noastre tulburi şi primejdioase. Iubind pe Dumnezeu din toată inima şi cugetul nostru, iubind şi ajutând pe aproapele nostru (pe orice om din jurul nostru, mai ales pe cel aflat în nevoi şi strâmtorări), împlinind poruncile Sale şi participând la Sfintele Taine, rugându-ne şi postind după puterea noastră, vom fi mai aproape de mântuirea noastră, a celor din jurul nostru, a copiilor noştri şi a neamului nostru. Aşa să ne ajute Dumnezeu. Amin.

    P.S. Globalismul şi comunismul sunt cu certitudine cele două feţe ale aceleiaşi monede. Altfel spus, aceeaşi Mărie, cu altă pălărie! Fragment din Iacoboaie Radu, „Luptați împotriva sclaviei electronice”, Suceava, 2009 via Foaie Nationala

Back to top button