Tag Archives: onoare

Politia Romana : Lege si Onoare

De a lungul istoriei fiecare societate civilizată şi ghidată de o serie de legi a avut nevoie de oameni capabili să acţioneze permanent pentru respectarea acestor legi şi implicit pentru securitatea cetăţenilor la rândul lor protejaţi prin lege. Plecând de la această nevoie prin care oamenii au renunţat la o parte din libertatea lor absolută pentru a primi siguranţa de a merge pe stradă alţi oameni au fost investiţi cu încrederea şi datoria de a veghea asupra acestei siguranţe. Astfel s-au născut corpurile de poliţie pe care noi le avem şi astăzi, dar cărora tineretul de astăzi uita să le acorde respectul cuvenit pentru o muncă extrem de riscantă şi extrem de importantă. Din păcate în societatea actuală infracţiunea şi anarhia sunt la modă. A fi un vânzător de droguri, un mafiot care ameninţă oameni sau un simplu golănaş de stradă sunt lucruri la modă, în timp ce acei oameni care respectă legea, o asigură şi asigură dreptul cetăţeanului de a se plimba pe stradă fără a fi atacat la fiecare pas, sunt batjocoriţi de aceeaşi oameni pe care-i apără. Un efect cert al filmelor hollywoodiene şi al spiritului de turmă care afectează chiar şi o generaţie care se vrea liberă, diferită, dar în care uniformizarea se face în spiritul ”găştii” de cartier, sub aerul toxic al drogurilor şi cu apucăturile isterice ale ”şmecheraşilor” cu probleme psihice care dacă ştiu să înjure pe ritm de rap ajung modele pentru tineri, sau eventual să se laude pe ritm de manele. În orice caz sfidarea legii a devenit o modă. Alţii visează o lume fără lege şi fără poliţie în care fiecare face ce vrea, cu alte cuvinte anarhia. Ceea ce aceşti inconştienţi uită este că într-o astfel de lume majoritatea s-ar trezi trântiţi la pământ, mulţi ar trebui să-şi sigileze uşile, …

Citeste tot articolul

Onoare, demnitate, Patrie

După 1990, demnitatea şi onoarea au ajuns marfă de contrabandă pe malurile DâmboviÅ£ei, sau vândută la bucată, pentru doi bani speranÅ£a. Românismul, patriotismul au fost demonetizate, iar realismul şi adevărul sunt căutate încă de Diogene, cu lumânarea aprinsă în toiul zilei. Sacrificiul de sine pentru o cauză dreaptă, în folosul Patriei, este considerat vetust, (el, sacrificiul, singular) ignorat sau de-a dreptul sfidat, chiar aruncat la ghena parlamentului sau a guvernului, apoi cărat la groapa cu resturi menajere a Capitalei. Bulgarilor li s-au aprins luminiÅ£ele când au aflat că energia electrică le va mări tensiunea, iar în buzunare vor putea monta centrale eoliene. Au ieşit în stradă. La ei s-a găsit cineva cu coloană vertebrală normală, nu din cauciuc sintetic şi a spus: ajunge! La noi nu! Pe bulgari nu-i paşte pericolul dezmembrării ca stat. Pe noi, da! Poporul român a răbdat în 23 de ani cât alte popoare într-un secol. Se pare că unii iluminaÅ£i ai planetei au decis că aici, în CarpaÅ£i, se află eşantionul experimental al răbdării. În urmă cu şapte decenii, ordinul Mareşalului Antonescu a cutremurat sufletele românilor: „Ostaşi! Vă ordon: TreceÅ£i Prutul!” A făcut cât a fost posibil pentru Întregirea României asupra căreia se aruncaseră hienele vremii. A fot trădat de propriul rege, predat inamicului şi condamnat înainte de a fi judecat. A murit demn, cu tricolorul pe piept şi strigând: Trăiască România! A murit pentru Å¢ara sa şi pentru Neamul Românesc. Deşi extrem de rare, dovezile demnităţii unor conducători de naÅ£iuni încă străpung „zidurile plângerilor” şi aduc aminte că omul este o fiinţă raÅ£ională. Australienii şi ruşii ştiu încă să rostească adevărul şi, iată, nimeni nu îndrăzneşte să-i numească naÅ£ionalişti. Ei sunt stăpâni la ei acasă. Aşa şi trebuie! În România, românii au ajuns străini în propria Å£ară. Deşi răbdarea vă va fi pusă la …

Citeste tot articolul