Nu este despre feminism, progresism, politici de gen, emancipare sau patriarhat, ci reprezintă o scurtă trecere în revistă a unor femei (s-au născut și au murit așa) care au impactat naționalismul românesc prin curaj și tenacitate, depășind conformismul timpurilor.
Unele reprezentante ale “sexului frumos” sau “slab” au cutezat să rămână în istorie alături de majoritatea covârșitoare a bărbaților în perioade cruciale ale poporului nostru. În timpuri desfigurate de ură și inechitate socială, acestea s-au încumetat să își însușească atribuții și activități uneori exclusiv masculine, realizând însă cu succes și sarcinile administrative pentru care au fost consacrate și “menite”. Îngrijirea locuinței, “statul la cratiță”, procrearea și educația copiilor realizate prin iubire, dăruire și credință, au fost completate de militarism concret, uneori chiar de acțiuni de instrucție paramilitară, demonstrând astfel că rolul femeilor este mult mai important și complex decât se considera.
Este adevărat că pentru astfel de “aroganțe” în asemenea perioade, uneori chiar și astăzi, femeile naționaliste ale României au trebuit să dea dovadă de o superioritate în gândire, atitudine și comportament, depășind barierele impuse de societate și mai ales vulnerabilitățile etichetate de alții.
Nu este despre supraomul lui Nietzsche, care în niciun caz nu ar fi fost femeie, nici despre “nulități cel mult simpatice al căror singur rol este să destindă bărbatul din tensiunea spiritului”, cum le numea Cioran, și nici despre egalitarismul marxist sau despre teoriile constructiviste ale genului, implicând caracterul binar și rolurile de gen. Nici despre scopul mișcării feministe, acela de a face femeile nemulțumite de statutul lor și de a le încuraja să preia roluri masculine, adoptând inclusiv promiscuitatea sexuală. Nici despre feminismul care s-a metamorfozat ulterior în transgenderism, fiind în prezent inoculat în mod agresiv minorilor, iar conceptul de femeie rămânând unul discreditat.
De fapt, este depre martiri și victime ale unor regimuri distorsionate, femei persecutate pentru propria credință, care nu au renunțat nici în ultima clipă a vieții lor la speranța în această țară. Vorbim despre cioburile de pluș ale istoriei care ar trebui cunoscute și promovate, fără de care modernitatea nu ar fi putut să își construiască astăzi principiile. În istoria României femeile au jucat întotdeauna un rol esențial în lupta pentru independență, unitate și suveranitate națională. Femeile naționaliste române au fost printre acele personalități remarcabile care și-au dedicat viața și energia pentru a-și apăra țara și a promova valorile naționale.
Încă de la începutul secolului al XIX-lea, când România era sub stăpânire otomană și austriacă, femeile române și-au demonstrat loialitatea față de țară și dorința de independență. Elena Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, a fost una dintre primele femei care au susținut deschis ideea unificării Principatelor Române, Moldova și Țara Românească, într-o singură țară.
Revoluționarele de la 1848 au jucat, de asemenea, un rol esențial în lupta pentru independență. Printre acestea, se numără Ecaterina Teodoroiu, care a devenit simbolul luptei eroice în Primul Război Mondial, care s-a sacrificat eroic în bătălia de la Mărăşeşti, în momentul în care se afla în fruntea unui pluton de infanterie al Armatei Române. Anterior, Cătălina Vasile Toderoiu, pe numele ei real, a fost luată prizonieră (în 18 octombrie 1916), însă a dat dovadă de sânge rece, împuşcând santinela germană care o însoţea și reuşind să evadeze alături de alţi combatanţi români aflaţi în situaţia sa.
Ulterior, într-o epocă în care România își căuta identitatea și stabilitatea politică, în perioada interbelică, femeile naționaliste au reprezentat un pilon de susținere pentru națiune. Ele au fost implicate activ în lupta pentru unitatea națională, învățământul național și emanciparea femeilor. Astfel, au contribuit la formarea unei generații de români conștienți de moștenirea culturală și istorică a țării lor.
Elena Bacaloglu (1878-1947), jurnalistă, critic literar și politiciană de dreapta, a devenit o susținătoare fermă a fascismului în curs de formare al lui Benito Mussolini. În 1921 aceasta a revenit în România și a dat naștere mișcării naționale fasciste italo-română, care a cumulat aproximativ 100 de membri și care a stabilit obiectivul de a consolida rădăcinile comune din cultura Italiei și a României, încercând, de asemenea, să propună un model ideologic similar cu fascismul italian. În cadrul activității sale, Elena Bacaloglu a tradus în limba română eseuri de Mussolini și Antonio Beltramelli și a format în 1921 un partid fascist, Mișcarea Națională Fascistă Italo-Română, care în 1923 a fuzionat cu un alt partid, formând Fascia Națională Română.
Într-o perioadă în care rolul femeii în societate se reducea la activitățile menajere, îngrijirea și educarea copiilor, rareori păstrarea feminității, în care dreptul la vot urma să fie obținut prin Constituția de la 1938, în interiorul Legiunii Arhanghelului Mihail, femeile aveau propriile lor organizații – Cetățuile. Printre aceste femei naționaliste s-a evidențiat prin ținuta morală exemplară, putere de jertfă și tenacitate în luptă, Nicoleta Constanța Nicolescu, prima femeie din cadrul Legiunii care a primit gradul de comandant. Ea a fost conducătoarea organizațiilor de femei de pe întreg cuprinsul țării, până în anul 1936, când conducătorul Legiunii a transferat-o în funcția de consilier personal.
Viziunea Nicoletei Nicolescu privind rolul femeii în cadrul Legiunii a depășit tiparul activităților femeii interbelice și a militat pentru o implicare mai activă în demersurile organizației, inclusiv în acțiuni comune cu cele ale bărbaților, precum cele paramilitare. Temeritatea și dăruirea s-au sfârșit însă prea devreme, prin martirizarea din 10 iulie 1939, în timpul prigoanei instaurate de Regele Carol al doilea. Chinurile și schingiuirile la care a fost supusă la doar 26 ani în beciurile Prefecturii Poliției București de Comisarul Patriciu nu au determina-o să se lepede de credința sa, rămânând fidelă crezului până la final. Conform celor relatate de Sofia Cristescu Dinescu în volumul “Pe firul amintirilor”, ultimul ordin pe care l-a dat camaradelor sale, înainte de a fi ucisă, a fost: “De vă duce în lagăr, să spuneți că ordinul meu este să nu se dea nici o declarație, să nu se admită nici un compromis!”.
Într-o scrisoare din 1937 către Nicolae Constantinescu, unul dintre cei trei Nicadori condamnați pe viață, Nicoleta Nicolescu a menționat: “Am îngenuncheat pe lespezi reci de biserică, ne-am rugat și am plâns; nu pentru voi, nu pentru noi, ci pentru că, din tot ce a lăsat Dumnezeu pe pământ, oamenii n-au înțeles nimic. Și, într-un târziu, ne-am pomenit zâmbind, pentru că, totuși, câțiva au înțeles.”
În istoria mișcării legionare din România și numele Lucia Grecu rămâne unul notabil. Cu o personalitate puternică și un devotament neclintit față de idealurile și valorile mișcării, Lucia Grecu a jucat un rol esențial în promovarea și apărarea credinței și a națiunii române. A fost cunoscută pentru intelectul său ascuțit, dar și pentru abilitățile sale de orator, susținând fervent principiile mișcării, inclusiv cel al “morții pentru credință și țară”. Astfel că în data de 5 februaruie 1939, a fost torturată pentru a denunța persoanele din organizație alături de care colaborase, însă fără a se obține nicio informație de la aceasta, fiind ucisă iar corpul său aruncat de la etajul 2 pentru a se încena o sinucidere.
Femeile naționaliste din România au avut un impact semnificativ asupra istoriei și identității naționale. De-a lungul secolelor, ele au luptat pentru independență, au promovat valorile și cultura românească și au rezistat regimurilor opresive. Contribuțiile lor au fost esențiale în modelarea istoriei și a societății românești și continuă să fie o sursă de inspirație pentru generațiile actuale și viitoare. Este important să recunoaștem și să promovăm aceste femei notabile pentru devotamentul și sacrificiul lor în slujba patriei.
“Si să vrem, camarade, să dăm țării acesteia o femeie mare, o femeie care nu șovăie, care călcându-se pe ea, închină tot: minte, inimă, voința neamului ei. Îndrăznește tot pentru el și moare pe redută cu gândul mereu înainte.” – Nicoleta Nicolescu
