Tag Archives: natiune

Mircea Eliade: “o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să impună tuturor celorlalte popoare universalismul ei”

NAŢIONALISMUL este şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa participării la o lungă durată istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti. Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decît un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism“ nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cît mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobîndeşte prin adîncirea pînă la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală. Un geniu nu face altceva decît să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră pînă atunci obscure, inerte sau nesemnificative. Pînă la Shakespeare, partea aceea din sufletul omului în care tragicul se amesteca cu grotescul, în care nebunia şi somnul se învălmăşeau cu invectiva – nu fusese valorificată, şi deci nu avea nici o semnificaţie. Oamenii trăiau acele stări sufleteşti cu indiferenţă sau cu ruşine. Acel tragic grotesc nu avea pînă atunci nici o grandoare, nici un sens. Shakespeare izbuteşte să arate tocmai grandoarea şi semnificaţia acestor stări obscure şi groteşti. De-abia cînd s-a impus conştiinţei europene geniul lui Shakespeare, s-a văzut cît de puţin se cunoscuse „sufletul omului“, pînă la el, acel „suflet omenesc“ viu, mediocru, confuz, însetat de fericire şi corupt. Dostoevski face un act similar de creaţie spirituală: el valorifică părţi şi mai obscure din sufletul omenesc. Gesturi fără …

Citeste tot articolul

Casatoriile de durata garanteaza viitorul unei tari

“Adevăratul scandal modern nu este despărţirea, ci o căsătorie de durată”, a spus regizorul italian Pupi Avati, al cărui serial “O căsătorie” a debutat zilele trecute pe canalul naţional italian de televiziune Rai. Filmul prezintă istoria a doi tineri care se căsătoresc după război şi care, depăşind dificultăţile, continuă să fie împreună şi azi, după 50 de ani. Regizorul a fost intervievat pentru Radio Vatican de Antonella Pilia, declarând pentru început: – Am ajuns la 49 de ani de căsătorie, aşa încât ştiu ce înseamnă căsnicie şi cred că sunt îndreptăţit să vorbesc despre ea. Observ însă că la noi vorbesc despre căsătorie fie cei cărora căsnicia le-a mers rău şi deja după patru ani s-au recăsătorit, fie cei care – oricum – nu au ajuns la maturitatea cunoaşterii unui raport atât de special, atât de deosebit, de misterios, atât de sacru precum uniunea dintre un bărbat şi o femeie care îşi promit să stea unul alături de celălalt, să îi protejeze reciproc pe fii, garantându-le doi părinţi… Adică două persoane care s-au angajat în respectarea pactului căsătoriei când în practică nu ştiau nimic despre aceasta, căci – în general – cine se căsătoreşte nu cunoaşte nimic din ceea ce înseamnă de fapt realitatea convieţuirii, descoperind-o de-a lungul zecilor de ani care urmează. Fiind unul care cunoaşte această realitate, mă simt îndreptăţit să povestesc care a fost experienţa mea, astfel încât alţii să poată decide asumarea acestui tip de angajament şi sper să o facă în mod pozitiv. – În zilele noastre, vorbirea despre căsătoria de durată este ceva împotriva curentului… – Da, şi este o viziune atât de înrădăcinată încât, acum şase ani, când m-am dus să propun televiziunii Rai acest proiect, spunând: “Aş vrea să istorisesc o căsătorie care durează 50 de ani”, funcţionarul pe care-l aveam în …

Citeste tot articolul

Naţiune, Naţionalism, Stat Naţional

Articol de Conf. univ. dr. G. D. Iscru „România este stat naţional, suveran, unitar şi indivizibil” (Art. 1 din Constituţia României). Readucem în discuţie această chestiune fundamentală într-un moment greu al naţiunilor lumii, în context şi al naţiunii noastre, azi, când împătimiţii dominaţiei planetare pun deschis problema lichidării acestei principale permanenţe a istoriei – NAŢIUNEA, „poporul istoric”, cum i-a spus Eminescu. Readucem, am spus, căci cercetând şi reflectând îndelung, valorificând şi contribuţia înaintaşilor, problema aceasta am abordat-o şi am rezolvat-o ştiinţific într-o carte recentă şi am reluat-o apoi, ca atenţionare, ca avertismnet, ca semnal de alarmă, în câteva studii publicate în presă. Naţiunea – „întrânsa ne-am născut, ea este mama noastră […] Sau punem pumnul în pieptul furtunii, sau pierim!” (Simeon Bărnuţiu, 1848) Cum spuneam în alt loc, în ceasurile de mare cumpănă istorică, cum este şi cel pe care-l trăim azi la nivel planetar şi la nivel naţional, trăitorii prezentului, pe lângă propria lor judecată şi decizie, pentru a ieşi dintr-o situaţie limită întreabă istoria – regina ştiinţelor umaniste, cum i s-a spus -, istoria Neamului lor şi istoria lumii, iar din istorie pe cele mai reprezentative personalităţi, cele mai ataşate poporului istoric şi, drept consecinţă, recunoscute de popoare ca stâlpi de lumină şi energie. Iar istoria şi personalităţile ei emblematice care au gândit şi s-au exprimat în acest domeniu au concluzionat că naţiunea – naţiunea etnică, singura accepţiune ştiinţifică a conceptului! – a fost este şi va rămâne principala permanenţă a istoriei lumii. Şi astfel am început, din motto, cu cea mai adâncă şi mai succintă cugetare asupra naţiunii, spusă într-un moment de răscruce pentru fiinţa noastră naţională de gânditorul cel mai reprezentativ, al locului şi al timpului, Simeon Bărnuţiu, atunci când liderul emblematic al revoluţiei de la 1848-1849, Avram Iancu, formula deviza: „Sau punem pumnul în pieptul …

Citeste tot articolul