Tag Archives: mircea eliade

21-22 septembrie: Unul dintre cele mai odioase acte de terorism ale statului român. 252 de persoane au fost ucise fără judecată. Autoritățile au expus cadavrele victimelor pe STRĂZILE orașelor țării

După alegerile din 1937, conflictul dintre Regele Carol al II-lea și Mișcarea Legionară s-a acutizat. Scrutinul, care a făcut din Legiunea Arhanghelul Mihail în cea de-a treia forță politică a țării, l-a făcut pe Rege să-l perceapă pe Corneliu Zelea Codreanu ca pe un rival la conducerea țării. În urma refuzurilor lui Codreanu de a veni la guvernare cu condiția de a-i ceda Regelui conducerea Mișcării Legionare, suveranul decide eliminarea Căpitanului. Scrie istoricul Ioan Scurtu: „La sfârșitul lunii februarie 1937, a avut loc o întâlnire secretă între Carol al II-lea și Corneliu Zelea Codreanu. Cu acest prilej, Regele a afirmat că „simpatizează foarte mult” Mișcarea Legionară, că vrea să înlăture guvernul Tătărescu și să instaureze un regim personal, bazat pe Mișcarea Legionară. Suveranul i-a cerut lui Corneliu Zelea Codreanu să-l proclame „Căpitanul” Mișcării Legionare, iar el îl va numi șeful guvernului. Corneliu Zelea Codreanu nu a acceptat însă oferta, afirmând că legionarii nu erau încă pregătiți pentru guvernare, iar în privința șefiei a arătat că legionarii i-au jurat lui credință, nu altcuiva, și că această credință nu putea fi obiectul unui trafic politic. La 10 februarie 1938, Carol al II-lea a recurs la o lovitură de stat, prin care a pus capăt regimului democratic, pluripartidist din România. Noul regim era îndreptat împotriva legionarilor, acuzați că au pus în pericol ordinea de stat. Corneliu Zelea Codreanu a sesizat dificultatea în care se afla și, la 21 februarie 1938, a adresat legionarilor o circulară în care arăta; „Noi am înțeles să acționăm în cadrul legal, manifestându-ne credințele noastre. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin esența însăși a concepției noastre, noi suntem contra acestui sistem. Ea însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe când noi așteptăm biruința noastră de la desăvârșirea în sufletul națiunii a unui proces de perfecțiune …

Citeste tot articolul

Mircea Eliade, omul de geniu care a marcat cultura lumii – 112 ani de la nașterea scriitorului

Istoric al religiilor, filosof, prozator și eseist, personalitate marcantă a culturii mondiale, Mircea Eliade s-a născut la 9 martie 1907, în București, ca fiu al lui Gheorghe Ieremia (devenit Eliade prin schimbarea numelui), ofițer, și al Ioanei (născută Stoenescu). In copilarie, i s-a interzis sa citeasca. La inceputul secolului trecut, medicina nu avea solutii pentru miopia grava, iar parintii au fost sfatuiti sa-l tina pe micul Mircea departe de oboseala cititului. La scoala, a fost corijent tocmai la romana si limbi straine iar tatal sau il obliga sa studieze pianul, si ii organiza concerte la care veneau doar rude si prieteni. Adolescentul miop care si-a trecut cu greu corigentele urma sa devina ilustrul profesor de istorie a religiilor din Statele Unite, iubit de hipioti si chiar in ziua de azi la o intrebare adresata pe forumul liceenilor „Care este autorul roman preferat?” cei mai multi au raspuns Mircea Eliade. Iata farmecul corigentului ajuns savant, al pianistului fara public, al calatorului exotic care a descoperit tainele Orientului, dar si iubirea pentru fiica unui invatat indian, al singurului om cu care Cioran vorbea romaneste, al activistului legionar care in timp ce scria articole antisemite lua pozitie impotriva persecutarii intelectualilor evrei, al idolului pentru generatii intregi de elevi si studenti din Chicago. Eliade se obisnuise in copilarie cu eticheta de Elev indisciplinat si mereu corijent.Intr-o vara, din senin, el se hotara sa schimbe totul din proprie initiativa si cu propriile puteri. Daca toti il credeau o haimana, el le va dovedi ca nu este asa. Le-a pregatit o supriza iar arma lui a fost tocmai tocul cu cerneala. Compozitiile literare ale tanarului miop au inceput sa ii aduca note maxime la romana. Profesorii erau convinsi ca a copiat dar eseurile erau originale. Au urmat note maxime la limbi straine iar lectura devenise o …

Citeste tot articolul

Mircea Eliade: “Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât a frenezie defectele și să-şi bată joc de trecutul lui!”

A apărut, acum de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori; a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale, ei nu spun: “nu mai sunt român pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu umiversal și etern”. Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști, sau anarhiști, sau mai stiu eu ce sectă social universală. Nu. Ei pur și simplu, regretă că sunt români, și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filosofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, incapabilă de eroism, de probleme filosofice, de creație artistică, și așa mai departe. Unul dintre ei se îndoiește atât de mult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească Istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii, și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura “românească” nu e de origine română: Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. etc. – toți, dar absolut toți sunt streini. Sunt slavi, evrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori. Dacă le pronunți vreun nume despre care se știe sigur că e românesc, au alte argumente. Este din Oltenia? Sânge …

Citeste tot articolul

Mircea Eliade – De ce sunt intelectualii lasi si nemernici?

Ati vãzut vreodatã un „intelectual” în timpul unei crize politice, sau unei prefaceri internationale? Nu numai cã e uluit si neiformat, asta încã n’ar fi o rusine prea mare. Dar e deadreptul înspãimântat, e coplesit de fricã, e paralizat de panicã. Umblã aiurit, pune întrebãri oricui, ascultã pe oricine îi vorbeste, are o încredere oarbã în orice dobitoc politic – si tremurã pentru viata si libertatea lui ca cel din urmã dintre sclavi. Numai atunci îsi dã el seama ce putin s’a „interesat” de viata socialã din jurul sãu. Si cautã pretutindeni sprijin, adãpost, încurajare. Renuntã la orice demnitate personalã, uitã cu desãvârsire misiunea lui istoricã; frica face din el o lichea si un sclav. De câte ori plutesc în aer psihoze politice, de câte ori se întâmplã sau se asteaptã ceva grav – o revolutie, o reforma acerbã, un atentat, o schimbare esentialã a ordinei sociale – bietul „intelectual” român îsi pierde mintile. (Fireste, vorbesc numai de „intelectualul” pur, de cel fãrã aderente cu partidele sau grupãrile poltice). Incearcã atunci sã facã cele mai umilitoare tranzactii; si nu de ordin concret, politic, ci tranzactii fara nici un profit, fara nici o eficacitate. Mãrturiseste oricarui om întâlnit ca aproba anumite gesturi politce, cã si el a gândit asa, cã bine se face ce se face etc. In noaptea insurectiei comuniste dela Atelierele Grivita, am întâlnit un excelent romancier care, aflând de cele ce s’au întâmplat, mi-a deschis repede ultimul sãu roman, apãrut chiar în zilele acelea, ca sã-mi arate cã si el a promovat o revolutie sociala si antiburgheza. Poate cã asa era. Dar nu lucrul acesta e semnificativ. Ci faptul ca excelentul romancier s’a grabit sã-si caute puncte de contact cu o miscare socialã despre care nu stia nimic, nu stia cine o face si contra cui, daca are …

Citeste tot articolul

Guvernati de evrei si tigani, romanii sunt umiliti in propria tara

Consecința a 45 de ani de internationalism comunist și încă vreo 15 de neocomunism: reperele morale ale României interbelice sunt puse la zid și interzise, precum pe vremea stalinismului. Ceea ce nu au îndrăznit jigodiile neocomuniste și penalii din Parlament, în frunte cu trompeta lor celebră, jegul penalTariceanu, pe vremea lui Traian Băsescu, au reușit azi, când este Președinte este un fanfaron, un neica nimeni, un individ șters în Occident, care nu obține nimic pentru România, de aceea o freacă prin Israel, în timp ce ar trebui să fie la Consiliul European, numitul Iohannis Klaus. Lins în cur seară de seară la Realitatea TV, acolo unde se pun întrebări idioate despre cum ar fi arătat România dacă președinte ieșea inculpatul penal Viorel Ponta. Mergând pe această logică ne-am putea întreba cum ar fi arătat România dacă nu era PSD-ul sau dacă nu era Realitatea TV din perioada în care infractorul Sorin Ovidiu Vantu era la butoanele Mafiei din presa românească. Nu poți să amintești de marile nume ale culturii românești că ești pus la zid de evreii, țiganii, ungurii și alte nații care conduc România, umilindu-i pe români. Cazul Oana Stănciulescu nu este izolat, ci face parte din planul diabolic de anihilare totală a valorilor românești, de interzicere a românilor adevarati la ei în țară. În numele unui Holocaust, la care românii nu au participat, se cere decapitarea culturii române adevărate. Iată și numele câtorva jeguri ce au semnat împotriva Oanei Stănciulescu: Liviu Antonesei, Liviu Beris, Gianina Cărbunariu, Daniel Cristea Enache, Iulian Fota, Mihaela Grancea, Florin Iepan, Norman Manea, Adrian Niculescu şi Andrei Kleun. Îmi plac Mircea Eliade și Emil Cioran, deci sunt legionar. Pe când interzicerea lui Eminescu de către evreii, țiganii și alte nații ce hotărăsc în România? Aici s-a ajuns. Nu ai voie să-ți exprimi simpatia față …

Citeste tot articolul

România a ieșit plină de aur din război. Cum l-a manipulat Antonescu pe Hitler

Hitler a avut 20 de întâlniri cu Antonescu. Mai multe decât cu orice alt șef de stat sau conducător militar. Iar Mareșalul a știut să profite din plin A fost un miracol economic unic printre țările beligerante: rezervele de aur s-au dublat și nivelul de trai a crescut. Este meritul combinației de dârzenie și abilitate a Mareșalului cu geniul economic al lui Mircea Vulcănescu, unul dintre cei mai străluciți intelectuali pe care i-a dat această țară. Filosof, sociolog, om de litere, profesor de Etică și teolog, Mircea Vulcănescu a fost și un economist redutabil. A lucrat ca subsecretar de stat la Ministerul Finanțelor, între 27 ianuarie 1941 și 23 august 1944, în guvernarea Antonescu. Pentru performanța de a scoate România din război mai bogată decât intrase, a fost condamnat și a murit în pușcăriile comuniste, lăsând celebrul său testament: „Să nu ne răzbunați!” Grație inteligenței sale, sprijinită de combinația de dârzenie și abilitate cu care Mareșalul a manevrat în relațiile cu Hitler, a reușit performanța uluitoare de a face din România o țară mai prosperă decât era la începutul războiului. O țară care și-a dublat rezervele de aur (lucru nereușit de nici un alt stat beligerant), care a reușit să stocheze armament pentru recucerirea Ardealului de Nord, o țară în care nu doar hrana a fost din abundență, dar în care a crescut și consumul obiectelor de lux. Sărăcia, foamea, cartelele au venit odată cu ocupația sovietică. Cum a fost posibilă o asemenea performanță, unică printre statele beligerante, explică amă nunțit Mircea Vulcănescu însuși în procesul celui de-al doilea lot al foștilor membri ai Guvernului Antonescu, în care a fost acuzat de „hitlerism” și de „declararea și continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice”. Pledoaria sa din 15 ianuarie 1948, în fața Curții de Apel București, Secția a IX-a Criminală, …

Citeste tot articolul

VIDEO DOCUMENTAR „Petre Ţuţea: viaţa şi faptele unui patriot“

A fost numit „ţăranul imperial“ sau „Socrate al românilor“. Viaţa i-a rezervat doar celebritatea postumă, una greu de imaginat pentru cineva care şi-a petrecut cea mai parte a vieţii în închisoare sau într-o teribilă sărăcie, la marginea societăţii. Aceasta este povestea acelui om care a vorbit despre neamul românesc ca despre unul „ales“. Prima dintr-o serie de poveşti, pregătite de „Weekend Adevărul“, despre oamenii cu minţi geniale din România Ce-i uneşte pe aceşti oameni, atât de diferiţi? Unul, Radu Preda, oftează cu amărăciune, căutând în zadar o placă memorială, cu numele lui Petre Ţuţea, despre care ştia că „a fost aici“. Altul, Ion Papuc, vine tocmai de la Baia Mare la Bucureşti, pentru un interviu despre acelaşi Ţuţea, prietenul său. Unui altuia, Demostene Andronescu, în vârstă de 87 de ani, îi dau lacrimile când îşi aduce aminte ce a pătimit alături de Petre Ţuţea în închisoare. Erau să moară de frig, când i s-a arătat un înger. Alt bărbat, Marcel Petrişor, şi el trecut prin viaţă, de 84 de ani, râde în hohote când povesteşte despre cum alerga el cu Ţuţea după mâncare. În fine, un autor cu nume, Sorin Lavric, vorbeşte înflăcărat, afirmând că Ţuţea este extrem de relevant astăzi, mai ales pentru cei tineri, tocmai pentru că este „foarte sincer“. Cine sunt toate aceste destine, reunite sub figura de părinte a unei singure persoane, cea despre care bunul său prieten, Emil Cioran, spunea că „este incapabilă de cinism“ şi se referea la ea folosind sintagma „universul Ţuţea“? JOCUL EXTREMELORViaţa nu a fost tocmai blândă cu Ţuţea. L-a mutat din cafenelele cu nume, şi din faţa unei cariere politice fulminante, în închisorile comuniste. Apoi, l-a proiectat în anonimat şi sărăcie cruntă, tocmai în mijlocul unui regim politic care se prezenta ca fiind în slujba omului simplu. Aceeaşi viaţă i-a …

Citeste tot articolul

Mircea Eliade: “Nu cred că se află ţară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie ruşine de neamul lor, să-i caute cu atât a frenezie defectele, să-şi bată joc de trecutul lui şi să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparţină, prin naştere, altei ţări.”

A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali şi scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc. Să ne înţelegem bine: tinerii aceştia nu depăşesc naţionalul pentru a simţi şi gândi valorile universale; ei nu spun: “Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, şi cuget numai prin acest criteriu universal şi etern”. Tinerii aceştia nu dispreţuiesc românismul pentru că sunt comunişti sau anarhişti, sau mai ştiu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur şi simplu, regretă că sunt români şi ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă naţie de pe lume, chinezi, unguri, nemţi, scandinavi, ruşi, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi şi a rămâne român. Şi caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creaţie artistică şi aşa mai departe. Unul dintre ei se îndoieşte demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât îşi propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii şi i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria şi cultura “românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Haşdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toţi, dar absolut toţi sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemţi, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deştepţi, sunt şmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.  Scrisoarea INTEGRALĂ, trimisă de Mircea Eliade, lui Petre Țuțea – FOTO Dacă le pronunţi vreun nume despre care se ştie sigur că e românesc, …

Citeste tot articolul

Scrisoarea INTEGRALĂ, trimisă de Mircea Eliade, lui Petre Țuțea – FOTO

Petre Ţuţea (6 Oct. 1902 – 3 Dec. 1991) a fost unul din cei mai mari români ai secolului XX şi celor viitoare. Vecin de celulă la Aiud cu marele filosof, Părintele Arhimandrit Justin Pârvu a mărturisit: “Nu am cunoscut în tot Aiudul om mai chinuit şi mai torturat decît Petre Ţuţea”. Marele gânditor român a fost arestat şi anchetat fără condamnare între 1948-1953, apoi din nou arestat şi întemniţat la Aiud între 1956-1964, făcând, în total 13 ani de închisoare.  Documentul de mai jos, confiscat de Securitate, provine din arhiva CNSAS, fiind publicat  pe site-ul Mănăstirii Petru-Vodă, Petru-Voda.Ro. LÉGATION ROYALE DE ROUMANIE LE SECRÉTAIRE DE PRESSE Lisabona, 26 decembrie 1941 Dragă Petrache, Prietenul tău, d. J. Constantinescu[1], venit printr’o mie de miracole de la Tokyo, îți aduce această primă scrisoare din parte-mi. Inutil să-ți spun câte scrisori ți-am adresat în conversațiile nesfârșite cu Nina[2] și Giza[3], conversații în care geniul și dragostea ta erau prezente cu toate dimensiunile, mirările și extazele lor. Știi că ești omul cel mai adnotat din România. Dar îmi place să cred că niciodată nu te-ai îndoit de frenezia, minuțiozitatea și inteligența cu care te-am comentat, editat, adnotat și prefațat eu. La noi în casă, alături de problema mântuirii și destinul neamului românesc, alături de Camoens[4] și credința în normele meditareniene, există, tot atât de viu și de fecund, fenomenul spiritual Petre Țuțea. Nu roși, dragă Petrache, pentru că pagina de față este o scrisoare de dragoste. Îmi pare rău că nu-ți pot vesti, de astă dată, nici o operă sfârșită. Am început mai multe, dar întâmplările m-au împiedecat până acum să trimit în țară un manuscris complet. Era și greu, de altfel. Rămâne „Viața Nouă”[5], urmarea, ca să zic așa, a prietenilor tăi „Huliganii”[6], va avea 3-4000 de pagini, și nu am scris decât a …

Citeste tot articolul

Mircea Eliade: “o naţiune nu poate avea decât un singur destin: să impună tuturor celorlalte popoare universalismul ei”

NAŢIONALISMUL este şi lucrul acesta se ştie, de la Eminescu încoace – un act de creaţie spirituală. Conştiinţa de sine a unei comunităţi omeneşti, conştiinţa participării la o lungă durată istorică, şi mai ales valorificarea vieţii prin această participare – sunt acte de trăire spirituală. Miturile, apocalipsele, misiunile istorice pe care şi le revendică orice naţiune – nu au nimic de-a face cu viaţa biologică sau economică a unei aşezări omeneşti. Ancorată prin însăşi fiinţa ei în spiritualitate – o naţiune nu poate avea decît un singur destin: să creeze valori spirituale ecumenice. Să impună, cu alte cuvinte, tuturor celorlalte popoare universalismul ei. În ierarhia spirituală, ca şi în celelalte ierarhii, un „universalism“ nu se face prin sinteza tuturor virtuţilor, printr-un amalgam cît mai complet de valori. Ci, dimpotrivă, universalismul se dobîndeşte prin adîncirea pînă la epuizare a specificului, a localului, a particularului. Actul adevăratei creaţii spirituale este tocmai această valorificare completă a unui act de trăire individuală. Un geniu nu face altceva decît să valorifice anumite stări din viaţă, care rămăseseră pînă atunci obscure, inerte sau nesemnificative. Pînă la Shakespeare, partea aceea din sufletul omului în care tragicul se amesteca cu grotescul, în care nebunia şi somnul se învălmăşeau cu invectiva – nu fusese valorificată, şi deci nu avea nici o semnificaţie. Oamenii trăiau acele stări sufleteşti cu indiferenţă sau cu ruşine. Acel tragic grotesc nu avea pînă atunci nici o grandoare, nici un sens. Shakespeare izbuteşte să arate tocmai grandoarea şi semnificaţia acestor stări obscure şi groteşti. De-abia cînd s-a impus conştiinţei europene geniul lui Shakespeare, s-a văzut cît de puţin se cunoscuse „sufletul omului“, pînă la el, acel „suflet omenesc“ viu, mediocru, confuz, însetat de fericire şi corupt. Dostoevski face un act similar de creaţie spirituală: el valorifică părţi şi mai obscure din sufletul omenesc. Gesturi fără …

Citeste tot articolul

Creatii romanesti in universalitate

Emil Cioran şi Mircea Eliade (foto) – doi corifei ai culturii române care s-au impus pe plan mondial. Amândoi formaţi la şcoala spirituală a lui Nae Ionescu.  Adepţi ai “românismului” din perioada interbelică manifestat sub forma unui larg curent de afirmare a valorilor naţionale şi spirituale. A fost epoca tinereţii şi a idealurilor lor, sfărâmate în cele din urmă prin ocuparea României de către comunismul pustiitor. Asemeni altor români de valoare, în epoca postbelică cei doi s-au văzut nevoiţi să rămână într-un exil permanent în “lumea liberă”. O lume în care ei şi-au afirmat cu putere incontestabila lor calitate intelectuală încă din primii ani postbelici. Emil Cioran devine scriitor de limbă franceză, trecând de la idealurile ruinate ale tinereţii sale, pe care le-a slujit cu o pasiune devorantă, la o atitudine funciar pesimistă, imună la ispitele politicii sau a ideologiilor de orice fel. A devenit, după cum îl numea Petre Ţuţea, “scepticul de serviciu al lumii occidentale”.  Aparent, această mutaţie a însemnat o ruptură definitivă cu tot ce este românesc: limbă, mentalitate, atitudine. Oare aşa să stea lucrurile? Mircea Eliade, la rândul lui, se afirmă ca o somitate în domeniul ştiinţei religiilor. Pasiunea lui timpurie pentru spiritualitate, propria lui experienţă, inclusiv cea participativă la un fenomen spiritual colectiv de genul românismului interbelic, şi-a aflat în cele din urmă împlinirea mai ales pe planul academic, unde Eliade trece drept unul din autorii de referinţă ai secolului XX. Dar ar fi fost posibilă o asemenea carieră, ori conceptele şi ideile lansate de Eliade, în absenţa rădăcinilor sale, a mediului său formativ din tinereţe, a trăirilor sale personale într-o epocă tumultoasă ca cea a României interbelice? Cel care sugerează un răspuns la cele două întrebări aflate deocamdată în suspensie este un alt autor român, al cărui condei s-a remarcat de asemenea cu succes …

Citeste tot articolul

28 de ani de la moartea filozofului si istoricului nationalist Mircea Eliade

Astăzi se împlinesc 28 de ani de la moartea filozofului naţionalist, istoricului, scriitorului şi profesorului Mircea Eliade, una dintre cele mai consacrate personalităţi ale generaţiei de intelectuali interbelici români. S-a născut în 13 martie 1907 în Bucureşti şi încă din adolescenţă a fost interesat de misticism, filozofie şi de lectură. Învaţă italiana, engleza, ebraica şi persana. Ulterior pleacă în India unde studiază limba sanscrită, religia şi tradiţia locului. De la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, se apropie de filozoful naţionalist Nae Ionescu şi devine un adept al Mişcării Legionare. Publică în această perioadă o serie de articole politice şi se implică activ în campania electorală din 1937. Din cauza militantismului său este arestat în 14 iulie 1938 din ordinul regelui dictator Carol al II-lea. La vremea arestării tocmai publicase articolul “Provincia și legionarismul” în ziarul Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară. A fost încarcerat timp de trei săptămâni la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, timp în care autorităţile fac presiuni la adresa lui Mircea Eliade să se dezică de camarazii săi. Acesta refuză sa o facă şi este transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Aici starea lui de sănătate se înrăutăţeşte şi este astfel eliberat în 12 noiembrie 1938, după aproape 4 luni. În aprilie 1940, cu ajutorul lui Alexandru Rosetti, un reputat lingvist și filolog român, este numit Ataşat Cultural în Marea Britanie. După deteriorarea relaţiilor bilaterale româno-britanice, din cauza celui de al Doilea Război Mondial, este transferat în Portugalia, unde va îndeplini aceeaşi funcţie pe lângă ambasada din Lisabona. Îşi păstrează postul atât în timpul Statului Naţional Legionar cât şi în timpul dictaturii militare a mareşaleului Ion Antonescu. Tot în Portugalia scrie o carte în favoarea “Statului Nou”, un concept filozofic-social aplicat de liderul naţionalist al ţării din acea perioadă, …

Citeste tot articolul

Mircea Eliade: „Luntrea statului nostru este condusă de niște piloți orbi”

„Imoralitatea clasei conducãtoare românesti, care detine “puterea” politicã de la 1918 încoace, nu este cea mai gravã crimã a ei. Cã s-a furat ca în codru, cã s-a distrus burghezia nationalã în folosul elementelor alogene, cã s-a nãpãstuit tãrãnimea, cã s-a introdus politicianismul în administratie si învãtãmânt, cã s-au desnationalizat profesiunile libere – toate aceste crime împotriva sigurantei statului si toate aceste atentate contra fiintei neamului nostru, ar putea – dupã marea victorie finalã – sã fie iertate. Memoria generatiilor viitoare va pãstra, cum se cuvine, eforturile si eroismul anilor cumpliti 1916- 1918 – lãsând sã se astearnã uitarea asupra întunecatei epoci care a urmat unirii tuturor românilor. Dar cred cã este o crimã care nu va putea fi niciodatã uitatã: acesti aproape douãzeci de ani care s-au scurs de la unire. Ani pe care nu numai cã i-am pierdut (si când vom mai avea înaintea noastrã o epocã sigurã de pace atât de îndelungatã?!) – dar i-am folosit cu statornicã voluptate la surparea lentã a statului românesc modern. Clasa noastrã conducãtoare, care a avut frânele destinului românesc de la întregire încoace, s-a fãcut vinovatã de cea mai gravã trãdare care poate înfiera o elitã politicã în fata contemporanilor si în fata istoriei: pierderea instinctului statal, totala incapacitate politicã. Nu e vorba de o simplã gãinãrie politicianistã, de un milion sau o sutã de milioane furate, de coruptie, bacsisuri, demagogie si santaje. Este ceva infinit mai grav, care poate primejdui însãsi existenta istoricã a neamului românesc: oamenii care ne-au condus si ne conduc nu mai vãd. Într-una din cele mai tragice, mai furtunoase si mai primejdioase epoci pe care le-a cunoscut mult încercata Europã – luntrea statului nostru este condusã de niste piloti orbi. Acum, când se pregãteste marea luptã dupã care se va sti cine meritã sã supravietuiascã si cine îsi meritã soarta …

Citeste tot articolul

107 de ani de la nasterea filozofului nationalist Mircea Eliade

Joi, 13 martie, se împlinesc 107 de ani de la naşterea filozofului naţionalist, istoricului, scriitorului şi profesorului Mircea Eliade, una dintre cele mai consacrate personalităţi ale generaţiei de intelectuali interbelici români. S-a născut în Bucureşti şi încă din adolescenţă a fost interesat de misticism, filozofie şi de lectură. Învaţă italiana, engleza, ebraica şi persana. Ulterior pleacă în India unde studiază limba sanscrită, religia şi tradiţia locului. De la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, se apropie de filozoful naţionalist Nae Ionescu şi devine un adept al Mişcării Legionare. Publică în această perioadă o serie de articole politice şi se implică activ în campania electorală din 1937. Din cauza militantismului său este arestat în 14 iulie 1938 din ordinul regelui dictator Carol al II-lea. La vremea arestării tocmai publicase articolul “Provincia și legionarismul” în ziarul Vremea, ministrul de interne, Armand Călinescu, considerând că Eliade ar fi autor de propagandă legionară. A fost încarcerat timp de trei săptămâni la sediul Siguranței Statului de la Malmaison, timp în care autorităţile fac presiuni la adresa lui Mircea Eliade să se dezică de camarazii săi. Acesta refuză sa o facă şi este transferat la un lagăr provizoriu din Miercurea-Ciuc. Aici starea lui de sănătate se înrăutăţeşte şi este astfel eliberat în 12 noiembrie 1938, după aproape 4 luni. În aprilie 1940, cu ajutorul lui Alexandru Rosetti, un reputat lingvist și filolog român, este numit Ataşat Cultural în Marea Britanie. După deteriorarea relaţiilor bilaterale româno-britanice, din cauza celui de al Doilea Război Mondial, este transferat în Portugalia, unde va îndeplini aceeaşi funcţie pe lângă ambasada din Lisabona. Îşi păstrează postul atât în timpul Statului Naţional Legionar cât şi în timpul dictaturii militare a mareşaleului Ion Antonescu. Tot în Portugalia scrie o carte în favoarea “Statului Nou”, un concept filozofic-social aplicat de liderul naţionalist al ţării din acea perioadă, Antonio …

Citeste tot articolul

FILM DOCUMENTAR: Mari romani – Mircea Eliade

Mircea Eliade (n. 13 martie 1907, București – d. 22 aprilie 1986, Chicago), a fost istoric al religiilor, scriitor de ficțiune, filozof și profesor român la Universitatea din Chicago. Filozof și istoric al religiilor, Eliade a fost profesor la Universitatea din Chicago din 1957, titular al catedrei de istoria religiilor Sewell L. Avery din 1962, naturalizat cetățean american în 1966, onorat cu titlul de Distinguished Service Professor. Autor a 30 de volume științifice, opere literare și eseuri filozofice traduse în 18 limbi și a circa 1200 de articole și recenzii cu o tematică extrem de variată, foarte bine documentate. Opera completă a lui Mircea Eliade ar ocupa peste 80 de volume, fără a lua în calcul jurnalele sale intime și manuscrisele inedite. „Mari români” este titlul unei emisiuni produse în anul 2006 de Televiziunea Română sub forma unei campanii publice de identificare a celor mai mari români din toate timpurile. Inspirându-se din versiunea britanică a emisiunii 100 Greatest Britons, TVR a întocmit topul 100 al celor mai mari români, pe baza votului exprimat de telespectatorii români care au dorit să-și exprime preferințele prin internet, sms sau telefon. În acest Top 100 sunt cuprinse atât persoane reale, cât și personaje imaginare (Bulă), care reflectă modul în care publicul a perceput acest sondaj. În data de 21 octombrie 2006 TVR a anunțat numele celui mai mare român ales de cei care au votat, și anume Ștefan cel Mare. Mircea Eliade s-a clasat pe locul 7 în preferințele românilor. Prezentat de Dragoș Bucurenci, acest reportaj / film documentar biografic spune povestea celui mai cunoscut istoric al religiilor român. Din lipsa unor criterii coerente de clasificare și prin faptul că alegerea s-a bizuit exclusiv pe bunul plac al telespectatorilor care au participat la vot, s-a ajuns la o listă problematică, disputabilă, care a demarat o …

Citeste tot articolul

Mircea Elidade despre mentalitatea MASONICA

Nu cunosc nici un francmason şi din toate cărţile pe care le-am citit n-am înteles mai nimic asupra francmasoneriei, pentru că în realitate nici nu ai ce să întelegi în cazul aşa-zisei doctrine a ei. Nu ştiu ce vor de fapt aceşti oameni, cine le-a băgat în cap că-şi trag doctrinele de la Solomon şi de la Piramide şi de ce sunt atât de misterioşi cu “secretele” lor, pe care le publică totuşi în sute de cărţi de propagandă. Dar un lucru am învăţat totuşi din comerţul meu cu literatura aceasta aiurită: am învăţat să cunosc mentalitatea francmasonică. Vă veţi mira, poate, aflând că acord o mentalitate francmasonică chiar şi unor oameni care nu au nimic de-a face cu această societate secretă. Într-adevăr este uimitor cât de mulţi intelectuali judecă lumea, spiritul şi istoria cu asemenea mentalitate francmasonică. Pe care aş putea-o rezuma astfel: fel simplist de a vedea lucrurile, criterii abstracte şi vădit greşite în judecarea istoriei. Un marxist, de pildă, exemplifică de minune mentalitatea aceasta francmasonică. Pentru marxist, toate lucrurile sunt clare, toată istoria este un joc de forţe economice, rigide, simpliste până la absurd, abstracte până la confuzie. Cu un marxist nu poţi discuta. Cu nici un intelectual de formaţie “francmasonică” nu poţi discuta. În capul lui e prea multă “lumină”, sunt prea multe “certitudini”; problemele se rezolvă, toate, cu aceeaşi ecuaţie, necunoscutele sunt, toate, de acelaşi grad, pe acelaşi plan. Am început să mă gândesc serios că paradoxul acesta – mentalitate francmasonică – nu este un simplu paradox, după ce am cunoscut mai îndeaproape mentalitatea marxistă. Un marxist este de fapt un om cu o mie de certitudini şi care acceptă un singur miracol: opera lui Karl Marx. Pentru el istoria se rezolvă în câteva formule simple, care explică tot, satisfac orice curiozitate, preîntampină orice controversă. …

Citeste tot articolul

Lucian Blaga despre “RASA ca STIL” si comentariul lui Mircea Eliade

„Dacă mi s-ar pune întrebarea ce atitudine aș lua faţă de problema amestecului între rase, aș răspunde: nici în această chestiune nu mă îndrumă pretinse descoperiri sau principii știinţifice, ci mai curând sensibilitatea mea stilistică. Mă voi declara cu alte cuvinte împotriva amestecului, dar nu din considerente biologice de puritate a plasmei ereditare, ci fiind ca mi se pare că amestecul duce în cele mai multe cazuri la lipsă de stil și într-un anume sens la lipsă de caracter. E în joc un elementar simţ al stilului și un respect cvasi-religios faţă de formele substanţei vitale, simţăminte pe care nu pot şi nu înţeleg să le înving. Simţământul că te găseşti în prezenţa unei rase, care a fost favorizată de împrejurări prielnice de a se realiza consecvent cu ea însăsi şi de a-şi traduce în fapte creatoare toate virtualităţile, este una din rarele bucurii şi generoase satisfacţii, la care mi s-ar părea monstruos să renunţi cu uşurinţă. Să nu stricăm, să nu nivelăm, să nu spălăcim, noi oamenii, ceea ce a răsărit din sânul naturii şi al sorţii cu irezistibila şi convingătoarea putere a unor fenomene originare plastic delimitate prin graţie de sus. Nu mai puţin condamnabil ar fi însă şi drumul celălalt, al exaltării rasiste. Atitudinea, pretenţioasă în formă, primejdioasă pe cât de naivă în esenţă, a mesianismului rasist, care în ultimele sale consecinţe teoretice şi practice propagă în ascuns sau pe faţă imperialismul spiritual, fizic şi economic al unei singure rase — nu e prin nimic justificabilă. Simţământul, singurul, care deschide poarta spre un cadru ecumenic, simţământul de evlavie în faţa fenomenului raselor — ne dictează să fim noi înşine, sub stelele noastre, şi să îngăduim celorlalţi să fie şi ei — tot ei înşişi, sub stelele lor.” (fragment de Lucian Blaga din „Rasa ca stil”, revista „Gândirea”, …

Citeste tot articolul