maresalul

13 Septembrie 1899 – ziua de naștere a Căpitanului

Am spus într-un capitol anterior că în tot timpul războiului, făcând abstracţie de întreg cortegiul de suferinţe, nedreptăţi, samavolnicii şi crime pricinuite lor de dictatura antonesciană, iertându-le pe toate, străduindu-se să uite, legionarii s-au aflat permanent în spatele mareşalului, printre primele rânduri în marea încleştare împotriva bolşevismului. Li s-au părut suferinţele lor proprii prea mici în comparaţie cu imensele calvaruri ce se pregăteau neamului românesc prin politica mioapă a unei alianţe cu bolşevicii. Mai mult ca oricând, acum în ultimele ceasuri ale vieţii, mareşalul avea nevoie să nu se mai simtă singur, să ştie că milioane de români conştienţi sunt alături de el, acum când interesele neamului trebuiau puse mai presus de toate celelalte interese.

La 31 mai 1946 legionarii de la „Reduit” (aici erau incarceraţi, în două camere cu geamurile în dreptul capelei din curte) au fost primii care au aflat de respingerea cererilor de graţiere ale condamnaţilor de la celula zero. Au mai aflat că după-masă, la dorinţa mareşalului, avea să aibă loc la capela închisorii o mică slujbă religioasă de împărtăşanie a condamnaţilor la moarte; încă nu dispăruse acest obicei, această practică religioasă creştină, moştenită de la burghezimea în agonie.
Atunci unul dintre conducătorii grupului se gândi la o operaţie prin care Ion Antonescu să ia cunoştinţă de ultima poziţie a legionarilor faţă de el, acum ca osândit la pedeapsa capitală, pentru politica sa antisovietică. În cuvintele cronicarilor marxişti urma să fie un act, ultimul, de fidelitate legionară pentru ceea ce a însemnat în politică, în lupta anticomunistă a României mareşalul Ion Antonescu. Operaţia se concretizează: mareşalul va primi din partea legionarilor un mesaj de îmbărbătare. Fostul prim-gardian Sabău va spune şi cum: legionarii au scris mesajul, l-au pasat preotului închisorii (care era legionar), cu consemnul de a face să ajungă în mâna mareşalului. Duhovnicul s-a conformat. A împăturit biletelul, reducându-l la dimensiuni mici şi, în timpul împărtăşaniei, când i-a dat mareşalului să sărute Sfânta Evanghelie, i l-a strecurat în mână. Maresalul fiind atenţionat prin semne discrete, a primit biletelul şi, după ceremonia din capelă, l-a citit în celulă. Potrivit spuselor lui Sabău şi a altor foşti gardieni, mesajul legionar n-a fost găsit în bagajele mareşalului după execuţie. Nu-i exclus să-l fi avut la el undeva la inimă, ca talisman.

Mai târziu, în închisorile staliniste, împreună cu dr. Ilie Niculescu (acesta făcuse parte din conducerea Mişcării ca şef al Corpului legionar „Răzleţi” şi fusese unul din coautorii mesajului scris la Jilava în ziua de 31 mai 1946) am reuşit să-l reconstituim, desigur cu aproximaţia de rigoare. Iată textul mesajului după o notă pe care am scris-o imediat după eliberarea de la Aiud în vara anului 1954:

„Domnule mareşal Ion Antonescu,
În numele legionarilor din închisori, al legionarilor şi simpatizanţilor din ţară ne permitem a vă scrie aceste rânduri. Considerăm mesajul nostru un act de admiraţie şi de îmbărbătare din partea tuturor românilor de bună credinţă, conştienţi că patria noastră se găseşte azi la cota cea mai periculoasă a existenţei sale.
Nu punem acum în discuţie cum şi de ce am ajuns aici. Istoria cea dreaptă a României de mâine va avea grijă să explice în mod obiectiv, fără pasiuni ideologice şi falsuri grosolane, cauza dezastrului politic în care am fost aruncaţi ca naţiune. În momentul de faţă gândul nostru, de pe poziţia lealităţii dintotdeauna, este la d-voastră… Suntem alături de viteazul general Ion Antonescu în aceste clipe de mare cumpănă şi vrem să ştiţi că am fost mereu în spatele conducătorului statului aflat în lupta împotriva barbariei comuniste.
Mâine, pe Valea Piersicilor, acolo unde Căpitanul nostru e încă prezent cu spiritul, la căpătâiul veacului frânt sub povara unui destin potrivnic, în secunda ultimului foc, vom striga împreună cu d-voastră: Trăiască România noastră, a românilor, în credinţa strămoşească!…”
(…)

După citirea mesajului a urmat o tăcere apăsătoare. S-a spus că mareşalul ar fi plâns. Apoi Sabău l-a auzit pe Ion Antonescu spunând cam aşa:

„Iată, domnilor, realitatea … Oamenii aceştia sunt aici condamnaţi de tribunalele noastre. I-am prigonit … i-am defăimat şi i-am ucis. Am fost necruţători şi am cerut şi altora să fie … Şi acum, iată-i, când cei cu care i-am defăimat şi ucis sunt la ospăţul trădării mareşalului sau lângă mine, se vaită ca nemernicii, aceşti copii curajoşi, cinstiţi, demni, care după câte ştim cu toţii niciodată nu s-au temut de moarte, îmi declară că sunt alături de mine în aceste momente de cumpană … Acum îi cred, mereu au fost încolonaţi în spatele meu, sunt singurii în stare să pună interesele neamului mai presus de orice interes personal… Mi-e ruşine, domnilor, că nu am putut, n-am vrut să-i cunosc până acum cu adevarat … Da, mi-e ruşine…”

S-a spus că în după-amiaza aceea de 1 iunie 1946, mareşalul Antonescu nu a mai scos un cuvînt. Mut, abia stăpânindu-se să nu izbucnească într-un puhoi de plâns, s-a aşezat în faţa ferestrei (celula condamnaţilor la moarte, la fel ca toate celelalte celule din secţii, avea fereastra mare care da în curtea închisorii) şi s-a lăsat purtat de gânduri privind în gol.

Fragment din lucrarea „Generalul Antonescu în cămaşa verde legionară” de Vasile Blănaru-Flamura

Marele Român – Mareşalul Ion Antonescu

Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne Mareşalul Ion Antonescu. Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalităţii sale, a acţiunilor şi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum. Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovăţească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit şi o victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor patriei. Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâţia ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb şi negru, ne împiedică chiar şi în ziua de astăzi să percepem nuanţele şi să judecăm faptele în context, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care, în timpuri de pace şi prosperitate, alta este să fii lider al aceleiaşi ţări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România. Anul 1940 a fost sfârşitul iluziilor visătorilor rupţi de realitate şi a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească.

Cu cât situaţia internaţională este mai complexă, cu atât mai mult numărul gradelor de libertate ale deciziei sunt mai mici, deci ai mai puţine opţiuni la îndemână. În articolul „Ne puteam opri pe Nistru?”[1] am expus principalele cauze care l-au împiedicat pe Antonescu să oprească armata pe linia Nistrului, grupându-le în cauze operative, politice, militare şi strategice. Un reproş adus lui Antonescu este că nu a încheiat un tratat de alianţă cu Hitler referitor la campania din răsărit, în care să se prevadă clar obligaţiile părţilor. Întrebarea ce se pune, cu cine a încheiat Hitler un astfel de tratat? Cu italienii, cu finlandezii, cu croaţii, cu ungurii? În afară de adeziunea la Pactul Tripartit, nu exista nici un alt fel de tratat încheiat de Hitler cu aliaţii săi. De ce? Hitler era în 1941 suficient de puternic ca să nu se angajeze la nimic şi să obţină ce vrea. Chiar dacă Antonescu i-ar fi cerut-o, Hitler nu ar fi acceptat.
Pâlnia cu opţiuni

Această imagine plastică ne este oferită de Joseph S. Nye şi este foarte sugestivă pentru a înţelege complexul decizional care duce spre un drum sau altul al istoriei, care este dependentă şi se scrie conform drumului pe care o apucă la un moment dat. Cu cât evenimentele se precipită mai mult, se înrăutăţesc mai tare, gradele de libertate ale factorilor decizionali se reduc, iar probabilitatea războiului creşte, ajungând la un moment dat inevitabil. Al Doilea Război Mondial putea fi evitat mai uşor în 1938 decât în 1939, soarta României putea fi ocolită mai uşor în 1938 decât în 1940. Într-un interviu acordat unui ziar spaniol în 1931, regele Carol al II-lea menţionează: „Suntem vecini cu un urs care în zece ani ne va sugruma. Ceea ce putem face noi este să ne trăim viaţa până atunci” (citat aproximativ). Aceste cuvinte dovedesc nu numai faptul că regele Carol al II-lea era perfect conştient de pericolul rusesc încă din 1931, dar şi faptul că îl va ignora cu desăvârşire, cu cinism şi fatalitate, condamnând poporul român cu bună ştiinţă prin noncombat. O atitudine gen Ludovic al XV-lea, a cărui deviză era „După mine, potopul!”. Cât egoism cinic, din moment ce el îşi putea salva oricând propria persoană fugind în Occident, ceea ce a şi făcut-o, dar alungat. Ştiind toate acestea, restul însemnărilor din jurnalul său mi se par doar mostre de pură ipocrizie.

Ion Antonescu a preluat puterea la 6 septembrie 1940, când România cedase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, nordul Ardealului şi ceda şi Cadrilaterul. Avea multe opţiuni? Partidele politice nu se înghesuiau la guvernare, aşa cum făcuseră de fiecare dată când în ţară era linişte şi bine. Tocmai de aceea, deoarece nu existau opţiuni, numărul gradelor de libertate era foarte redus. Dacă Antonescu ar fi preluat puterea în 1939, sau 1938, ar fi avut mai multe grade de libertate, mai multe posibilităţi, şi atunci deciziile sale ar fi putut fi judecate în alt context. Ce a făcut Antonescu după preluarea puterii? A îndreptat ţara spre Germania, singura care putea garanta integritatea României. Avea mai multe opţiuni? Care ar fi fost acestea? U.R.S.S., care ne luase deja Basarabia şi Bucovina de Nord, ba chiar încercase să ia întreaga Bucovină? Doar existenţa Germaniei a împiedicat U.R.S.S. să nu ocupe întreaga Românie, aşa cum făcuse deja cu Ţările Baltice, Lituania, Letonia şi Estonia. Aceeaşi soartă îi era pregătită şi României, U.R.S.S. privind cu jind la petrolul şi cerealele României. Bolşevicii au încercat şi în 1918 să proclame România republică populară, şi doar armele românilor i-au împiedicat.[2] Pe cine altcineva se putea baza Antonescu? Franţa, care ne garantase frontierele, încetase să mai existe. Marea Britanie se apăra izolată şi părea că va fi cucerită în curând, doar teama lui Hitler de invazia pe mare şi credinţa în asigurările lui Goring că o va scoate din luptă cu aviaţia au evitat dezastrul. Oricum, la acea vreme, Bătălia Angliei era în toi şi britanicii nu se simţeau prea bine. S.U.A. stăteau deoparte, din nou în politica izolaţionistă, care spunea să-i lase pe europeni să se măcelărească între ei cât vor dori, atitudine din care doar atacul direct de la Pearl Harbour îi va scoate, un an şi jumătate mai târziu.

Antonescu a îndreptat ţara spre Germania pentru a se apăra de Rusia şi pentru că nu avea încotro. A cedat germanilor petrol şi grâne, dar a acceptat în schimb doar aur şi armament, conştient de nevoile de înzestrare ale armatei. Dacă după un an de zile de înarmare (şi era deja voinţă politică pentru asta) am intrat în război cu dotările pe care le aveam, închipuiţi-vă care era situaţia în 1940! Am fi putut să ne batem atunci pe linia Nistrului? Dar dacă Antonescu venea la putere în 1938 şi ar fi demarat un program de înarmare? Avea atunci alte opţiuni? Dacă s-ar fi realizat cele trei mii de cazemate întărite pe linia Nistrului, cele preconizate încă din anii 20, din care au fost gata în 1940 doar o sută, am fi putut discuta altfel în 26 iunie 1940? Fără îndoială că da. Atunci ne puteam pune întrebarea dacă am fi putut rezista armat ultimatumului, atunci puteam pune altfel în discuţie soarta României şi cursul istoric. Cu doi ani înainte, Antonescu ar fi avut alte grade de libertate, mai multe opţiuni şi posibilităţi, ţara ar fi putut fi mai pregătită şi cu mai mari şanse de izbândă. De ce nu s-au realizat toate acestea până în 1940? Întrebaţi-l pe Carol al II-lea şi pe politicienii care s-au perindat la guvernare în această perioadă. Tocmai în această idee, Antonescu trebuie analizat prin prisma opţiunilor disponibile, şi nu doar prin faptul că el a fost soluţia de salvare căutată de Carol al II-lea după un deceniu de nepăsare şi indolenţă. Până la urmă, toţi l-au blamat sau l-au aclamat pe Antonescu, dar nimeni nu s-a obosit să-i asculte şi punctul lui de vedere. Fiindcă există şi mai aşteaptă să fie cercetate documente în care Antonescu îşi expune şi justifică acţiunile (măcar o parte dintre ele), iar abia după cunoaşterea şi studierea acestor documente vom putea să emitem judecăţi imparţiale şi obiective. Ca exemplu, public aici scrisoarea lui Antonescu către Constantin I.C. (Dinu) Brătianu din 29 octombrie 1942.
Scrisoarea lui Antonescu către Dinu Brătianu

„Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari. În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere.

Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940. Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat, în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi.

Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate”; „tâlhărie”; „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”; „bătăi şi omoruri”; „călcarea legilor şi Constituţiei”; luări de comisioane” la toate furniturile statului; „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”; modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”; risipa avutului public; „concesionările oneroase ale bunurilor statului”; „demagogie”; incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor d-umneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi.

Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii. Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor. Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a slava un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră.

Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă; care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate; care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara. Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se slava, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem. Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina , v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat. După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America.

Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump. Suntem la peste 1 500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918. Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii? Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german?

Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie. Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara, deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei. Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea. A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală.
Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului. Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun. Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei; pentru că avem bogăţiile pecare le avem; şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare. Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump. Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare. Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui.

V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele. Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”[3] (Referitor la episodul din Moldova anilor 1917-1918 la care făcea referire Antonescu, pentru o mai bună lămurire, citiţi.[4])
Mareşalul Ion Antonescu a fost executat la 1 iunie 1946, Constantin I.C. Brătianu a murit la închisoarea Sighet la 6 mai 1950, în vârstă de 84 de ani, iar Iuliu Maniu tot la Sighet, la 5 februarie 1953, cu o lună înainte de a muri Stalin. Ideea pe care insist, de fiecare dată când judecăm prin prisma istoriei o personalitate sau alta, mai ales una definitorie şi importantă din istoria noastră naţională, trebuie să ne aplecăm la rece, fără părtinire, şi să ţinem cont şi de ceea ce are de zis aceasta. Mai ales în cazul mareşalului Ion Antonescu, faţă de care datele disponibile sunt încă incomplete, iar interpretarea lor provoacă încă patimi nejustificate în opinia publică, şi chiar în mediul internaţional, dacă este să ne luăm şi după declaraţiile unor oficiali ruşi pentru care Al Doilea Război Mondial a început doar la 22 iunie 1941.

De Cristian Negrea, Art-Emis.ro

Mareşal Ion Antonescu

În zilele minciunii univesale, a spune adevărul este un act de dizidenţă.

Istoria se repetă! În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aproape aceleaşi şi nimeni dintre cei aflaţi la putere n-a fost în stare să spună adevărul, precum, atunci, Mareşalul Antonescu. Textul care urmează este cunoscut multora, însă a-l reciti şi a înţelege, atât atmosfera anului 1942, cât şi dificultăţile cu care s-a confruntat România în acele vremuri tulburi, modul demn de comportare al Conducătorului Statului faţă de adversarii politici, apelul său la raţiune şi apărarea intereselor naţionale, este o necesitate, o referire la realitate şi un apel meditaţie. Sunt mai mult decât relevante cuvintele Mareşalului: „Un om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.”

Trăim Zilele Minciunii Universale, a jafului fără frontiere, camuflate sub denumirea Noua Ordine Mondială. Poate privi în oglinda conştiinţei proprii vreunul dintre demnitarii postdecembrişti, după ce a citit/va citi scrisoarea Mareşalului? I-ar putea răspunde? Cine – dintre conducătorii Ţării – mai spune astăzi, românilor, ADEVĂRUL? Cine le mai apără interesele? Tot ce a afirmat atunci, Mareşalul, s-a adeverit, iar complotul şi trădarea de la 23 august 1944 a lăsat urme adânci, pe care Neamul Românesc le simte şi astăzi. (Ion Măldărescu) 

Ion Antonescu către C.I.C. Brătianu – 29 octombrie 1942

„Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi dumneavoastră. Naţia o doreşte şi o aşteaptă de la mine. Nu am făcut-o totuşi, fiindcă nu am voit să aţâţ şi mai mult spiritele şi, mai ales, nu am voit să dau un spectacol care ar fi fost speculat de inamicii noştri. Am lăsat ziua acestor răfuieli mai târziu. Abuzaţi, însă, de răbdarea, de tăcerea şi de înţelepciunea mea şi, rând pe rând, la scurte intervale de timp, îmi trimiteţi, când dumneavoastră, când dl. Maniu, avertismente, sfaturi şi acuzaţiuni. În virtutea cărui drept? Ce reprezentaţi în această ţară, dumneavoastră, toţi foştii oameni politici, în afară de interesele dumneavoastră egoiste şi un trecut politic total compromis şi dureros?! Uitaţi, domnule Brătianu, că eu sunt omul muncii mele şi martirul greşelilor acelora care au primit în 1918 România Mare şi au dus-o, după 22 de ani de conducere, în prăpastia de unde am luat-o eu în 1940, pe când dumneavoastră sunteţi din profitorii şi dărâmătorii unei moşteniri mari.

În mai puţin de un sfert de secol, fiecare în parte şi toţi la un loc, aţi prăbuşit lupta, sacrificiile şi suferinţele duse şi îndurate, 20 de secole, de poporul nostru, pentru a face unitatea sa politică. Orice apărare încercaţi şi orice diversiune faceţi dumneavoastră, conducătorii politici de ieri, purtaţi pe umeri această răspundere. Dumneavoastră, liberalii, mai mult ca alţii, fiindcă şi din opoziţie şi de la guvern, prin acţiunea dumneavoastră de dirijare şi de îndrumare a vieţii noastre politice, economice, morale şi spirituale, exercitată direct şi indirect, de pe băncile ministeriale, din birourile băncilor şi din culisele politice, aţi dus ţara la catastrofa din 1940.

De pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale dumneavoastrăstră, în detrimentul statului.

Staţi faţă în faţă cu conştiinţa dumneavoastră, depănaţi cu corectitudine, pas cu pas, atât actele dumneavoastră, cât şi pe ale acelora cu care, rând pe rând, v-aţi întovărăşit şi v-aţi acuzat,în faţa naţiei dezolate, scandalizate şi înmărmurite; răsfoiţi toată colecţia ziarelor din ultimii 40 de ani, începând cu Universul şi terminând cu Viitorul şi cu ziarele jidoveşti pe care se sprijinea naţionalistul domn Maniu şi vă reamintiţi: Cine sunteţi dumneavoastră şi dumnealui; câte păcate aţi făcut; cum v-aţi calificat singuri şi cum v-a calificat naţia; câte răspunsuri aveţi. Pentru a vă uşura munca, vă reamintesc, domnule Brătianu, că, împreună cu dl. Maniu, v-aţi acuzat public şi zilnic, în presă, în întruniri, în parlament, de: „incapacitate, „tâlhărie”, „falsificări” şi „furturi de urne”, în Bucureşti, pentru obţinerea puterii; „demisii în alb”, „bătăi şi omoruri”, „călcarea legilor şi Constituţiei”, luări de comisioane” la toate furniturile statului, „traficările de influenţă” practicate de partizanii, deputaţii, miniştrii şi preşedinţii corpurilor dumneavoastră legiutoare; „scandalurile cu contingentările” cu „grâul britanic”, modul cum aţi făcut reforma agrară şi cum „aţi profitat de ea”, risipa avutului public”, „concesionările oneroase ale bunurilor statului”, „demagogie”, incorectitudine civică, provocată de faptul că atunci când eraţi în opoziţie dirijaţi ocult statul, în profitul intereselor dumneavoastră şi ale jidanilor din ale căror consilii de administraţie – mari şi mici – făceaţi parte, iar de pe fotoliile ministeriale încurajaţi şi favorizaţi, acopereaţi şi muşamalizaţi afacerile lor şi ale d-stră, în detrimentul statului.
Un om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Adăugaţi, la acest bogat şi concludent stat de serviciu al partizanilor şi al adversarilor dumneavoastră de ieri, cu care – ca totdeauna când vă găsiţi în opoziţie – sunteţi azi prieteni: cazurile, pe care naţia le ţine numai în dormitoare, ale domnilor Tătărescu, Bârsan, Boilă, Aristide Blank şi afacerea Skoda; ruinarea poporului, prin dobânzile oneroase care au prăbuşit economiile, avutul şi munca tuturor, de la ţăran la marele proprietar, de la micul până la marele negustor român; ravagiile făcute de conversiune şi de concesionarea bunurilor statului, pe care am început să le răscumpăr eu; împrumuturile externe, oneroase şi umilitoare; introducerea controlului străin la Banca Naţională şi Căile Ferate, comisioanele scandaloase etc. etc. şi veţi avea, domnule Brătianu, imaginea unui trecut tragic, pe care l-am plătit atât de scump şi pe care naţia întreagă o are permanent în faţa ochilor săi. Totuşi, domnule Brătianu, cu toţii credeţi că toate acestea au fost uitate şi, cu perfidia politicianistă de altă dată – de totdeauna – atât de bine cunoscută, vă aşezaţi cu cinism pe acest trecut şi – de la cel dintâi dintre dumneavoastră, până la cel din urmă – încercaţi să acuzaţi şi să sabotaţi, pe sub mână, opera de îndreptare şi consolidare la care s-a antrenat toată naţia şi să tăiaţi elanul unui om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.

Nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin minciună, promisiuni, furt de urne sau prin sprijin ocult masonic şi iudaic.

Chiar dacă am greşit, greşesc sau voi greşi, nu pot fi acuzat, domnule Brătianu, de nici unul dintre dumneavoastră. Fiţi încredinţaţi, sunteţi înfieraţi şi puşi chiar de generaţia actuală pe banca acuzaţilor.  Dacă va fi să fiu şi eu pe această bancă, pentru că fac tot ceea ce un om putea să facă, nu numai pentru a salva un neam de la dezunire şi de la prăbuşire, dar şi pentru a-l întregi şi a-i asigura o viaţă nouă, în onoare şi în muncă, atunci în nici un caz nu veţi fi dumneavoastră acuzatorii şi în nici un caz nu voi fi pus alături de dumneavoastră şi acuzat de aceleaşi greşeli ca dumneavoastră. Fac această afirmare nu pentru că mă simt vinovat cu ceva faţă de ţară, dar pentru că ştiu ce au suferit, din antichitate şi până azi, de la Socrate şi Demostene, până la Clemenceanu, atâţia nenumăraţi – mici şi mari – oameni care şi-au servit poporul cu credinţă, cu devotament şi cu folos şi, mai ales, pentru că nu au uitat că în Iaşi, în tragica primăvară din 1918, şi chiar la Bucureşti, după Unire, s-a cerut trimiterea în judecată şi condamnarea fratelui dumneavoastră, atât pentru că făcuse războiul, cât şi pentru dezmăţul creat de nepriceperea dumneavoastră a tuturor, chiar de către aceia care ceruseră intrarea în luptă, care îl acuzaseră în 1914-1915 de lunga şi dezmăţata perioadă de neutralitate, care au aplaudat cu frenezie intrarea în război şi care, ca o culme a cinismului lor, erau ei înşişi vinovaţi de modul cum fusese administrată şi ruinată ţara.

Eu şi mulţi alţii încă nu am uitat ridicolul acestei îndrăzneli pe care istoria l-a înregistrat. Oricum ar fi însă eu nu voi putea fi acuzat de dumneavoastră şi nici pus pe aceiaşi bancă cu dumneavoastră, pentru că nu sunt nici profitorul meritelor predecesorilor mei şi nici şeful unei bande de corbi odioşi, care au ajuns la conducere prin „minciună”, „promisiuni”, „furt de urne” sau prin „sprijin ocult masonic şi iudaic”, ci sunt omul adus de un trecut onest şi de voinţa unanimă a unei naţii care, pentru a se salva, a făcut apel la mine, iar nu la dumneavoastră sau la dl. Maniu, şi nici la domnii care stau în jurul dumneavoastră şi cu care aţi făcut şi faceţi sistem.

Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului.

Niciodată, pentru a fi salvată, naţiunea, armata şi corpurile constituite nu au indicat numele dumneavoastră sau al d-lui Maniu, în ultimii ani ai tragicei guvernări, care s-a sfârşit la 6 septembrie 1940. Dumneavoastră v-aţi strecurat şi v-aţi alăturat acestei mulţimi, cu discreţia impusă de instinctul răspunderii pe care o aveţi şi a dorinţei legitime de a vă salva şi nu aţi făcut nici un gest pentru a vă valorifica drepturile la conducere, când această mulţime spulberă un regim care era de fapt al dumneavoastră şi când aclama un om nou, care eram eu.

Când am intrat în război, cu prudenţă caracteristică a politicienilor valoroşi nu v-aţi manifestat nici pentru, nici contra. După ce am reluat Basarabia şi Bucovina, v-aţi grăbit să-mi cereţi, şi dumneavoastră, şi domnul Maniu, să mă opresc la Nistru. V-am arătat consideraţiunile militare, politice, economice şi morale pentru care nu puteam să o fac şi v-am invitat, pentru a treia oară, să luaţi conducerea, răspunderea şi riscurile unei asemenea acţiuni. Bineînţeles, aţi refuzat.
După omorurile de la Jilava şi imediat după rebeliune, mi-aţi trimis memorii prin care îmi arătaţi situaţia şi-mi dădeaţi noi sfaturi. V-am oferit să luaţi conducerea şi să faceţi cum credeţi că este mai bine. Şi unul, şi altul v-aţi scuturat. Luându-vă după câţiva ofiţeri, fără prestigiu militar, care au deraiat după linia principiilor sănătoase strategice, morale şi politice, pe care poate că nici nu le-au avut vreodată, mi-aţi cerut să retrag armata din Rusia şi m-aţi îndemnat să mă „aranjez” cu Anglia şi cu America. Ar fi o greşeală şi o felonie, iar greşelile şi feloniile se plătesc scump.

[…] Însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor,însemneazăa asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale…

Suntem la peste 1.500 km de ţară, drumurile sunt cum sunt, iarna bate la uşă, depozitele sunt ale germanilor, căile ferate sunt în mâna lor, aviaţia are forţa de distrugere pe care ar trebui s-o cunoaşteţi. Retragerea forţelor din situaţia lor actuală ar însemna părăsirea frontului. Exact ceea ce au făcut ruşii în Moldova în 1917-1918.

Vă întrebaţi ce s-ar întâmpla dacă germanii ar face cu noi astăzi în caz de părăsirea frontului, ceea ce am făcut noi, atunci, cu ruşii?

Vă daţi seama ce s-ar alege de armata noastră, de disciplina noastră, de soldaţii şi caii noştri, de tunurile noastre, dacă am încerca, în condiţiile arătate mai sus, să părăsim frontul fără asentimentul Comandantului german? Situaţia aceasta, a oamenilor care la cea dintâi greutate se descurajează, ar denota uşurinţă totală nepricepere militară şi prostie.

Soluţia ar fi criminală, domnule Brătianu, fiindcă nu s-ar prăbuşi numai armata, s-ar prăbuşi însăşi ţara , deoarece germanii ar ocupa-o imediat şi am ajunge în situaţia Serbiei şi Greciei.

Poftiţi, domnule Brătianu, vă ofer din nou conducerea statului şi a guvernului. Retrageţi dumneavoastră armata şi „aranjaţi-vă” cu Anglia. Numai că trebuie să întreb şi armata şi poporul. Sunt gata să le pun această întrebare, deschis şi categoric, dacă şi dumneavoastră sunteţi gata să vă luaţi răspunderea.
A mă fi „oprit la Nistru” şi a „retrage astăzi forţele din Rusia” înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-odată totul, sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acţiune în contra căreia nu v-aţi pronunţat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea ţării, în cazul victoriei germane, condiţii dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm, nici graniţele care vor voi să ni le lase ruşii, nici libertăţile noastre şi nici măcar viaţa familiilor şi a copiilor noştri; în sfârşit, însemnează, din cauza nestabilităţii şi a feloniei pe care mă sfătuiţi să o practic – şi aceasta este cea mai mare crimă – a asigura ţării în viitoarea comunitate europeană o poziţie morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale şi ar putea să-i fie chiar fatală. Gestul pe care-l cereţi să-l fac, domnule Brătianu, va face din neamul românesc o victimă a tuturor, fiindcă concomitent cu dezorganizarea, prăbuşirea şi distrugerea armatei, ar începe instaurarea anarhiei în ţară. Comuniştii, legionarii, jandarmii, ungurii, saşii ar începe agitaţiile, lupta, distrugerea ordinei, a liniştei, pentru a profita de ocazie, pentru a da ultima lovitură de picior unui neam care cu adevărat ar merita calificativul de netrebnic. Ungurii ar ocupa imediat restul Ardealului.

Iată, domnule Brătianu, la ce ar da naştere gestul pe care mi-l cereţi să-l fac. Ar fi gestul nefericit al unui soldat lipsit de onoare şi al unui om de stat, nu numai inconştient, dar nebun.

Suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei, avem bogăţiile pe care le avem şi vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Conducătorul nefericit al Franţei – şi mai nefericite de azi – a declarat, într-o recentă chemare la realitatea a unui popor, care a căzut şi el victimă josnică a unei guvernări venale, iudeo-democratice şi masonice, că are convingerea că dacă „Germania ar fi înfrântă, Sovietele ar impune mâine legea în Europa şi s-ar termina astfel cu independenţa şi patriotismul naţiunilor”. Am avut şi am această convingere. Rămân la această convingere, fiindcă noi, mai curând ca alţii, mai total ca alţii, vom fi zdrobiţi: pentru că suntem punte între slavi şi zăgazul care le stă de secole în calea expansiunii lor, către vestul şi sud-vestul Europei, pentru că avem bogăţiile pe care le avem şi pentru că vom fi trambulina salturilor lor viitoare.

Trăgând învăţăminte din trecut, cunoscând tendinţele slave, plecând de la consideraţiunile făcute mai sus şi îndrumat de instinctul de conservare şi de logica bunului-simţ, nu puteam, domnule Brătianu, ca un conducător responsabil, să mă „opresc la Nistru” şi nici nu pot „să retrag armata din Rusia”. Ar fi o prostie din partea mea. Este cu neputinţă să o facă cineva şi ar fi o greşeală ireparabilă pe care nu eu şi dumneavoastră, ci neamul ar plăti-o scump.

Când Ţara este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere.

Mareşalul Petain, într-una din valoroasele sale cuvântări, a dat speculatorilor situaţiunile grele lecţia care li se cuvenea şi care a fost aplaudată de toţi oamenii cu conştiinţă clară şi nepătată. Răspunzând unor critici ale acţiunii sale, el a spus: „Când Franţa este în nenorocire, nu mai este loc pentru minciuni şi himere”. Nici la noi, domnule Brătianu, nu mai este loc pentru „minciuni şi himere” şi, mai ales, nu mai putem să ne plătim luxul de a face şi prostii. V-am răspuns, domnule Brătianu, punct cu punct, nu numai la scrisoarea dumneavoastră de la 24 septembrie, dar şi la cele anterioare.
Este răspunsul unui soldat, care nu are nimic de ascuns şi care este conştient de greutăţile şi pericolele ceasului de faţă, precum şi de îndatoririle şi de răspunderile lui. V-am răspuns, cum v-am răspuns, fiindcă nu aţi înţeles nici ţinuta şi nici înţelegerea cu care am voit să trec atât peste greşelile trecutului, cât şi peste marii vinovaţi de ele.

Ca oamenii cei mai lipsiţi de păcat, marile şi numeroasele greşeli politice care s-au comis sub dumneavoastră, continuând a considera comunitatea românească ca pe o turmă de sclavi, pe care – împreună cu celelalte organizaţii politice, cu firmă naţionalistă, însă în acord cu oculta iudeo-masonică, cu care numai pe faţă eraţi în luptă – aţi exploatat-o, aţi minţit-o, aţi demoralizat-o, aţi exasperat-o şi, în cele din urmă, din neputinţă, aţi dus-o, mână în mână cu trinitatea Tătărescu – Urdăreanu – Lupeasca, la catastrofa din 1940 şi la rebeliunea din 1941, îndrăzniţi astăzi, când s-a pus regulă în ţară şi viaţa nimănui nu mai este în pericol, să ridicaţi capul, de după saltarele consiliilor de administraţie, ale industriilor şi ale multiplelor afaceri, pentru a mă acuza. Ei bine, domnule Brătianu, când cineva a fost şeful unui partid care, de la mare la mic, de la primăria din sat până la cabinetul miniştrilor, are răspunderea destrăbălării administrative, dezmăţul moral, a iudeo-masonizării ţării, a venalităţii, a compromiterii viitorului neamului şi a catastrofei graniţelor, nu mai are calitatea să vorbească şi în numele comunităţii româneşti, să dea sfaturi de conducere altora şi mai ales să-i acuze că lucrurile nu merg cum trebuie.”[1]
Notă: Subtitlurile au fost extrase din conţinutul textului.  

Foarte interesantă retorica adversarilor noștri, care nu încetează să ne acuze de 73 de ani că noi suntem agresori, invadatori, și de aceea ne-am meritat soarta de după 1945. Da, după 22 iunie 1941, când am pornit la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, nu există moment în care să nu fim acuzați de agresiune contra pașnicei Uniuni Sovietice. Orice postare pe internet, orice știre despre acest eveniment este întâmpinată cu acuzații și potop de injurii, cum că voi, românii, ați fost cei care ați agresat și atacat pașnica Uniune Sovietică, i-ați ucis pe cetățenii acesteia, ne-ați omorât etc. Foarte ciudat cum acest concept, al agresorului, s-a putut înstăpâni chiar și în mentalul multor români, să nu mai vorbim de cei de dincolo de Prut, cei care au fost inițial victimele agresiunii, dar nu din partea românească, ci tocmai din partea sovietică. 45 de ani de comunism nu ne-au permis să răspundem acestor acuzații, dar și în 23 de ani de democrație nu prea am făcut-o, cu notabile excepții, au fost istorici care au încercat să dea un răspuns argumentat, dar vocile lor s-au cam pierdut în corul acuzatorilor sau în indiferența majorității. Și astfel, în anul 2013, suntem percepuți tot ca și agresori, invadatori ai pașnicei Uniuni Sovietice, paradisul proletariatului mondial. Noi, puși alături de germanii lui Hitler, și cu nimic mai prejos. În acest demers acuzator s-au înscris și alții, profitând de lipsa de reacție a majorității istoricilor noștri, precum și de indiferența crasă a majorității. Nu am cum, din lipsă de spațiu, să fac o trecere în revistă, dar am să încerc să răspund parțial acestor acuzații, dar nu pe baza celor spuse de ai noștri, ci tocmai pe spusele principalilor acuzatori sau a celor neutri.

Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie

Istoria oficială sovietică, preluată cu brațele deschise de moștenitoarea Uninunii Sovietice, respectiv Rusia, este categorică în acest sens. Naziștii germani, împreună cu fasciștii români, au atacat mișelește la 22 iunie 1941 pașnica Uniune Sovietică, doar în urma scopurilor lor imperialiste. Această aserțiune repetată la infinit a fost suficientă ca și justificare pentru ocuparea și jefuirea țării după 1944, pentru comunizarea ei și transformarea într-o colonie sovietică, pentru golirea ei de resurse, uciderea și deportarea elitelor, masacrele inocenților, deposedarea de orice bunuri, totul se justifica prin această afirmație: ne-ați atacat mișelește la 22 iunie 1941! Tocmai în urma acestei acuzații, Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de istorie, aruncat la coș ca un ticălos și trădător de țară. Horty are trei monumente în Ungaria, el, cel care a ucis peste patru sute de mii de evrei, dar Antonescu rămâne fără vreun monument în România. Asupra chestiunii evreiești în România voi reveni, desigur.

În 1939U.R.S.S., era declarată stat agresor de către Societatea Națiunilor

Dar să vedem cine ne acuză de agresiune, respectiv pașnica Uniune Sovietică, care la 14 decembrie 1939 era definită ca și stat agresor, nu de către România, nu de către Germania, stați liniștiți. Ei bine, dragi admiratori ai U.R.S.S., era declarată stat agresor tocmai de către Societatea Națiunilor. Câți știu asta? Nu în 1940 sau 1941, ci în 1939.

Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler!

Hitler era un criminal și un ticălos. De acord, subscriu. Cine se declară admirator al lui nu e zdravăn la cap. De acord, subscriu. Dar Stalin? Cel care a ucis mai mulți oameni ca și Hitler, fiind întrecut doar de călăul numărul unu din istoria mondială, tovarășul Mao Zedung? Cultul pentru Hitler e interzis, dar cultul pentru Stalin e O.K.. Rusia face pași mari pentru a-l reabilita, dar toată lumea e liniștită, e treaba lor. Mare parte dintre ruși în consideră erou, din nou e treaba lor, toată lumea dă din umeri. Dar ce s-ar întâmpla dacă mâine în Germania un partid l-ar declara pe Hitler mare erou? Cum ar sări întreaga omenire condamnând într-un glas o asemenea enormitate? Și eu alături de ei. Dar ce facem cu Stalin? De ce nu este el demonizat la fel ca și Hitler, din moment ce au fost la fel de criminali, ba Stalin l-a și întrecut? Astăzi de poți afișa ca mare admirator al lui Stalin și nimeni nu are nicio treabă, dar încearcă să te afișezi ca admirator al lui Hitler! Este un caz clasic al unei idei mult repetate dar puțin înțelese: istoria e scrisă de învingători. Iar noi, în ciuda jertfelor, eroismului soldaților noștri, am fost învinși și lăsați pradă nesățiosului imperiu sovietic.

Stăm prostiți cu ochii la televizor

Din acest motiv nu ne-am putut onora eroii, din acest motiv ne-am ucis generalii și soldații de pe frontul de est, i-am aruncat în în pușcării și gulaguri pe model sovietic, din acest motiv suntem astăzi în situația în care suntem. Iar ceea ce este mai grav, generația de mâine crește tot așa, fără să cunoască adevărul, fără să-și știe eroii. Se sting pe lângă noi, uitați de toți, ignorați de toți, ultimii veterani ai războiului României, ultimii martori ai acelei încleștări supreme pentru neam și țară, ultimii martori ai luptei pentru existența neamului românesc. Iar noi, ce facem? Stăm prostiți cu ochii la televizor, la emisiuni de tot rahatul, care înlocuiesc totul și ne dau iluzii. Între timp, pe lângă noi se decide soarta lumii, dar nicio problemă, numai să nu se întrerupă telenovela preferată sau emisiunea despre ceva pițipoance. Între timp, veteranii noștri mor în uitare, în fiecare zi. În fiecare zi alții trec la Domnul, uitați de noi, dar măcar acolo își vor putea întâlni camarazii, adevărații români căzuți pentru patrie, cei care și-au lăsat oasele din Basarabia la Cotul Donului, din Caucaz în Crimeea, de la Oarba de Mureș în Munții Tatra.

Secretul sovietic și rusesc

Protocolul secret al Pactului Ribbentrop-Molotov încheiat la 23 august 1939 a fost secret și necunoscut până la sfârșitul războiului, fiind descoperit de către aliați în arhivele capturate de la Germania nazistă înfrântă. Mă întreb dacă nu cumva obsesia lui Stalin pentru cucerirea Berlinului să nu fi avut și motivația pentru a pune mâna pe arhivele Reichului, în așa fel încât acest protocol secret să fi rămas nedescoperit pentru totdeauna? Să nu uităm faptul că nici în ziua de astăzi arhivele sovietice nu sunt desecretizate și accesibile publicului, ca să putem afla adevărul asupra pregătirii agresiunii sovietice împotriva vecinilor și a întregii lumi! Fiindcă până la urmă de asta vorbim, de pregătirea lui Stalin de ofensivă, atât doar că Hitler i-a luat-o înainte, dar nu cu mult, cu maxim două săptămâni.

Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei

Această minciună a fost propagată și acceptată de întreaga lume timp de decenii, era oarecum firesc, Hitler a fost un monstru, și prin antiteză, toți cei care au luptat împotriva lui erau băieții buni. Al Doilea Război Mondial se terminase, începuse Războiul Rece, problema nu mai era de actualitate, deși au mai fost istorici care au ridicat timid unele semne de întrebare la care nimeni nu a putut răspunde, dar au fost întâmpinate cu reacții dure din partea istoricilor oficiali sovietici, apoi ruși. Totuși, cel care a aruncat prima piatră care a zguduit edificiul de minciuni clădit timp de decenii a fost un defector sovietic din G.R.U. (serviciul de informații al armatei sovietice) care trăiește ascuns în Marea Britanie, pe nume Vladimir Rezun și care scrie sub pseudonimul Victor Suvorov. Prima sa carte a fost povestea vieții sale în G.R.U. și a defectării sale, intitulată „G.R.U., cenușă fără epoleți”, carte citată și de Grigore Cartianu în seria sa de cărți dedicate amestecului G.R.U. și K.G.B. în revoluția română din decembrie (le recomand și pe acestea). Apoi a scris Spărgătorul de gheață”, urmată de altele pe aceeași temă, respectiv marea mistificare a secolului. Cele mai importante din cărțile următoare sunt „Ultima republică” (3 volume), „Epurarea și Ziua M.” În aceste cărți el demonstrează faptul că Stalin se pregătea de război împotriva Germaniei și o face foarte convingător, folosind doar surse oficiale sovietice, arhivele sovietice fiind secretizate în continuare. Cert este că la fiecare nouă carte aduce noi și noi dovezi, iar demersul său este urmat și de alți istorici care încep să abordeze subiectul ajungând la concluzii asemănătoare (de exemplu Mark Solonin, tradus și la noi, ajunge la concluzia că atacul sovietic era programat pentru 23 iunie, iar Suvorov pentru 7 iulie). Stalin se pregătea pentru un atac devastator împotriva Germaniei și a Europei (României i se acorda o atenție specială), cu scopul declarat de a ocupa întreaga Europă pe care să o aducă în lagărul socialist, în paradisul sovietic. Atâta doar că Hitler i-a luat-o înainte.

Scopul declarat al U.R.S.S. de a ocupa întreaga Europă, pe care să o aducă în paradisul sovietic

Reacția istoricilor oficiali ruși este dură, Suvorov/Rezun este acuzat de orice, ba că e mincinos, ba trădător, orice. Dar de ce nu este combătut cu argumente clare, de genul celor expuse în cărțile sale? De ce rușii nu desecretizează arhivele și invită istoricii din întreaga lume să le cerceteze și să-i răspundă cum se cuvine acestui impostor? De ce nu zic poftiți, domnilor, haideți să vedeți adevărul și să constatați cu ochii voștri că acest Suvorov/Rezun spune numai idioțenii? Dar nu se întâmplă așa ceva, ba dimpotrivă. Totuși, există niște mici excepții, unii istorici occidentali atent selecționați primesc acces la documente alese cu grijă, li se pun în față, cu un singur scop: hai, dă-i replica lui Suvorov/Rezun, desființează-l pe el și pe alții ca el! În schimb ai toate onorurile istoricilor ruși. Dar e insuficient și imposibil de răspuns clar și argumentat, cu toate că Suvorov/Rezun folosește doar sursele oficiale sovietice, pe care le pune cap la cap și le adună ca pe un imens mozaic din care se desprinde imaginea finală.

Ce are de ascuns Rusia? Adevărul!

Și totuși, de ce nu răspund istoricii ruși desecretizând parțial arhivele, în așa fel încât să-l pună la punct pe Suvorov/Rezun? Președintele istoricilor ruși ai celui de-al doilea război mondial, Oleg Alexandrovici Rjeșevski, declara la 22 aprilie 2008: Unele documente rămân inaccesibile pe veci, dacă acestea privesc secretul de stat sau personal. Deci pe veci, pentru totdeauna. Toate țările participante și-au desecretizat documentele privitoare la al doilea război mondial, treptat, după un număr de ani, lăsându-le la îndemâna istoricilor și cercetătorilor. Singura excepție rămâne Rusia, care încă declară că le vor păstra secrete pe veci, pentru totdeauna. Dar de ce, de ce să nu le faci publice după un anumit număr de ani? E drept, cele care au mai rămas, la căderea U.R.S.S. s-au distrus tone de documente. Să dau un exemplu, la căderea zidului Berlinului, s-a încercat evacuarea documentelor poliției secrete est-germane, temuta STASI, dar cetățenii germani au împiedicat asta. Rezultatul a fost că au ajuns publice multe nume de colaboratori, spioni și informatori, unii aflați pe treptele de sus ale societății germane sau în politica vest-germană. Da, este un fapt, s-a produs un cutremur și un scandal în Germania, dar după un număr de ani desecretizarea lor nu ar fi avut impact prea mare, e vorba în acel moment doar de date istorice. Sau noi ar trebui să menținem secrete documente despre primul război mondial? Dar ce are de ascuns Rusia, căci U.R.S.S. nu mai există, ce secret teribil este acela care trebuie menținut pe veci? Un singur răspuns: Adevărul. Dar să revenim la iubitoare de pace Uniune Sovietică, la ce făcea ea și la agresiunea noastră, în lumina adevărului.

Pașnica U.R.S.S.

Am vorbit mai devreme, în alt articol, despre ceea ce făcea și desfăcea Uniunea Sovietică a lui Stalin până la agresiunea noastră. De fapt, se pregătea de război, dar nu de unul defensiv, cum încearcă și astăzi să ne convingă unii, cu tot mai puțin succes, din moment ce și oficialitățile ruse încep să recunoască cu jumătate de gură, cum că Stalin pregătea o ofensivă. [1]  

Stalin negociază la ambele capete

Dar până la acel moment, al agresiunii noastre, așa zisa agresiune, să vedem ce făcea Stalin cu poporul sovietic, al cărui conducător incontestabil era. După ce Hitler anexase Austria și Cehoslovacia în anii 1938-1939, occidentalii adormiți începeau să realizeze pericolul german pentru pacea Europei, asta după ce chiar ei închiseră ochii la Munchen, permițându-i lui Hitler să înghită și restul Cehoslovaciei prin cedarea lui Chamberlain. Totuși, Hitler interpretează asta ca și o slăbiciune (cum era și de fapt) și își sporește pretențiile asupra Poloniei, în speță coridorul spre Prusia Orientală prin teritoriul polonez. În aceste negocieri atitudinea U.R.S.S. devine esențială. Stalin negociază la ambele capete chiar la Moscova, pentru ca în final să dea lovitura la 23 august 1939 încheind un pact de neagresiune (așa numit) cu Germania. Păcăliți, negociatorii anglo-francezi se întorc cu coada între picioare. Acest pact Molotov-Robbentrop (de fapt Hitler-Stalin, dar rămas sub acest nume după semnatarii săi, respectiv miniștrii de externe) a fost numit de neagresiune, dar prin protocolul adițional secret era unul de împărțire a zonelor de influență în estul Europei. Pentru noi este esențial punctul 3, în care U.R.S.S. își manifesta interesul pentru Basarabia, iar Germania dezinteresul pentru această regiune.

Procesul

După ce a fost arestat, Ion Antonescu a ajuns la Moscova, la începutul lui septembrie 1944. Tot aici, dar separat, a fost adusă şi Maria Antonescu. Teza foarte răspândită este aceea că, în prima parte a detenţiei moscovite, Mareşalului i s-au asigurat condiţii materiale bune, într-o vilă, scopul sovieticilor fiind acela de a obţine declaraţii incriminatoare la adresa lui luliu Maniu şi Dinu Brătianu; cum Antonescu nu i-a acuzat pe cei doi, a fost mutat la închisoarea N.K.V.D.. De aici, a fost trimis, pentru a fi judecat, la Bucureşti, în urma unei cereri formale a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către Stalin, în ianuarie 1946. Transferul la Bucureşti, pentru proces s-a făcut cu ştirea şi aprobarea Marii Britanii şi a S.U.A.. Sovieticii au vrut ca procesul şi previzibila execuţie să cadă în seama autorităţilor româneşti, pentru că ştiau starea de spirit a românilor, din ce în ce mai ostilă U.R.S.S., şi nu voiau să le ofere un nou motiv de ostilitate.

Situaţia este bine definită de către biograful Regelui, Arthur Gould Lee: „După doi ani de terorism patronat de ruşi, românii ajunseseră la concluzia că, între două rele, Antonescu era cel mai mic. Cu toate greşelile lui şi aspiraţiile personale exagerate, el era inspirat în primul rând de patriotism şi devotament pentru Ţară, spre deosebire de comuniştii care sugrumau acum România.”

Procesul lui Ion Antonescu din mai 1946 este unul dintre subiectele foarte mult cercetate după 1989, şi aici ilustrându-se istoricul Gheorghe Buzatu, care-şi încununează multele abordări anterioare cu un recent volum masiv – „Execuţia Mareşalului Ion Antonescu”. Dezbaterile procesului şi foarte multe documente legate de acesta au fost publicate mai de mult de Marcel-Dumitru Ciucă, în trei volume cu titlul „Procesul Mareşalului Ion Antonescu. Documente”.

Cu excepţia autorilor cu totul subiectivi, istoriografia consemnează poziţia demnă a lui Ion Antonescu în timpul procesului: a susţinut cauza justă a războiului de reunificare a Basarabiei şi nordului Bucovinei; imposibilitatea unei alte alianţe, în 1940-1941, în afara celei cu Germania; şi-a asumat faptele din timpul guvernării, cu excepţia crimelor; nu a implicat nici şefii partidelor istorice, nici pe Rege, arătându-se monarhist până la capăt, chiar dacă împotriva sa Regele acţionare necinstit la 23 august 1944; şi-a afirmat permanent sentimentele patriotice. Toate acestea, în condiţiile în care sala de judecată, plină cu comunişti, l-a supus permanent injuriilor. Şi în afara sălii s-a montat o campanie de influenţare a opiniei publice în defavoarea acuzaţilor; peste tot se cerea trimiterea lor la moarte. Ziarele guvernamentale anunţau astfel de manifestaţii în toată Ţara; şi tot ele indicau numărul participanţilor: 30.000 la Ploieşti, 2.000 la Câmpina, 1.000 la Piteşti, „un numeros public” la Giurgiu, 12.000 la Galaţi, 10.000 la Constanţa, 1.500 la Braşov, 20.000 la Sibiu, 5.000 la Târgu Mureş, 2.000 la Craiova etc. De remarcat faptul că, în Transilvania de Nord-Est, a cărei soartă se hotăra la Paris chiar în mai 1946, manifestanţii au fost predominant unguri, care-l identificau pe Antonescu cu patriotismul românesc; au folosit prilejul manifestaţiilor pentru a se pronunţa împotriva rămânerii regiunii în cadrul României. Cea mai puternică a fost la Cluj, pe 15 mai, foarte „însufleţită” conform raportului Chesturii, cu 6.000 participanţi; se menţiona violenta „notă antiromânească”. Cu excepţia comuniştilor, puţini la număr, românii din Cluj nu au participat; era luna când au început cele mai mari manifestaţii ale studenţilor români, conduşi de viitorul mitropolit Bartolomeu Anania, cu caracter anticomunist şi împotriva revizionismului maghiar. Ce nu a răzbătut în presă a fost surprinderea organizatorilor din diverse localităţi, atunci când au constatat existenţa curentului pro-antonescian chiar în rândul manifestanţilor pe care ei îi aduseseră. La Târgovişte, unii participanţi au scandat „La moarte!”, iar alţii „Sus Antonescu!”, „Jos guvernul!”, „Trăiască Mareşalul!” Istoricul Dinu C. Giurescu, student în 1946, afirmă că, ieşind de la cursuri a văzut în Piaţa Universităţii din Bucureşti doar vreo 200 de manifestanţi care strigau „La moarte!”; pentru „liniştirea acestora, cei care priveau de pe trotuare spuneau că ar fi ajuns un furtun cu apă”.

S-a dorit să se demonstreze că însăşi Armata vrea executarea lui Ion Antonescu. Reprezentanţi ai guvernului au fost trimişi în garnizoane, pentru a pune în scenă aprobări colective. Însă, în majoritatea cazurilor, rezultatul a fost negativ, reflectat fiind într-o serie de rapoarte care s-au păstrat, provenite de la instituţiile militare sau de la Poliţie. Raportul Poliţiei din Odorhei, datat 22 mai 1946, este intitulat explicit: „Militarii din Odorhei împotriva condamnării lui Antonescu […] garnizoana din Odorhei a primit ordin să facă un referendum în legătură cu condamnarea la moarte a ex-Mareşalului Antonescu. În acest scop a fost adunat întreg efectivul Cercului de Recrutare şi al Cercului de Exploatare Odorhei, cărora un delegat al Marelui Stat Major, Secţia Propagandă, le-a expus motivele condamnării lui Antonescu. Apoi, cei prezenţi au fost întrebaţi dacă sunt pentru sau împotriva condamnării. Răspunsul, dat prin ridicare de mâini, a fost împotriva condamnării, nefiind pentru condamnare decât delegatul MStM. În urma acestui rezultat, s-a procedat la o nouă votare, dar şi de data aceasta toţi militarii prezenţi au fost împotriva condamnării.”

Într-un Raport contrainformativ din 1 iunie 1946, al Biroului 2 Informaţii din Statul Major al Comandamentului Trupelor de Grăniceri, se preciza: „La Centrul de Instrucţie grăniceri, rezultatul votului asupra sentinţei de condamnare dată de Tribunalul Poporului în procesul ex-Mareşalului Antonescu a fost un vot pentru, iar restul contra.” Un alt raport, al Siguranţei, privea evenimentele din garnizoana Piteşti: „Înainte de 15 mai (1946), fiecare ofiţer a fost obligat de unitate, din ordin superior, să declare scris dacă este de părere ca marii criminali de război Ion şi Mihai Antonescu să fie condamnaţi la moarte. Difuzând această versiune, ofiţerii se scuză că au fost puşi într-o situaţie extrem de dificilă, pentru că au trebuit să dea un răspuns afirmativ, fără voia şi convingerea lor personală.” La Craiova s-a profitat de un banchet al garnizoanei, ofiţerii prezenţi scandând „Trăiască Armata, Regele, Brătianu, Maniu şi Antonescu!” Rapoarte de acest fel veneau din toată Ţara.

Eforturile majore făcute de guvern pentru a demonstra că opinia publică este ostilă lui Antonescu au eşuat în ceea ce-i priveşte pe majoritatea românilor. Indirect, era şi o plasare a acestei majorităţi a românilor în tabăra celor care îşi dăduseră seama că arestarea Mareşalului fusese o greşală gravă; de altfel, din constatările Siguranţei şi Poliţiei, nici imediat după 23 august 1944, populaţia nu arăta sentimente de ură faţă de fostul Conducător al Statului, chiar dacă au considerat lovitura dată de Rege ca necesară. SSI-ul raporta existenţa acestui curent: pe 16 septembrie 1944 consemna faptul că majoritatea românilor nu sunt de acord cu blamarea, în presă, a celui care stătuse patru ani în fruntea României. „Este de semnalat – se scria – că în întreaga opinie publică nu se semnalează, faţă de vechiul regim, şi în special faţă de domnul Mareşal Antonescu, o atmosferă de ură.” Zilnic, timp de doi ani, comportamentul comuniştilor şi al militarilor sovietici a adus tot mai mulţi români în tabăra simpatizanţilor celui înlăturat de Rege în august 1944.

Autori foarte diverşi, unii fără simpatii la adresa Mareşalului, indică poziţia demnă a acestuia în timpul procesului. Biograful Familiei Regale, Arthur Gould Lee, înregistra plasarea de partea acestuia a majorităţii populaţiei şi faptul că Antonescu „s-a apărat cu demnitate. […)] Dar, cuvintele lui erau zadarnice, fiindcă soarta îi fusese hotărâtă cu mult înainte.” Un britanic foarte bun cunoscător al momentului, Ivor Porter, scria şi el: „Mareşalul Antonescu s-a comportat cu demnitate la procesul său din 1946.” Pe aceeaşi linie, generalul american C.V.R. Schuyler, din Comisia Aliată de Control, scria: „Ion Antonescu a fost eroul principal. El a dovedit un curaj imens şi o mare onestitate. […] Antonescu pare să fie neînfricat […], a adoptat atitudinea care-1 va înscrie în Istorie ca pe un om puternic, credincios propriilor sale convingeri.”

Procesul şi sentinţa din 16 mai 1946 nu au valabilitate juridică – Motive.

I.

Neconstituţionalitatea Decretului Lege nr. 312/21 aprilie 1945, în virtutea căruia a fost judecat Mareşalul Ion Antonescu. Pebaza Jurnalului Consiliului de Miniştri din 30 august 1944, a fost semnat Decretul Regal – publicat în „Monitorul oficial” din 2 septembrie 1944 – de repunere în vigoare a Constituţiei din1923. Articolul 1 al Decretului preciza faptul că drepturileromânilor sunt cele recunoscute de Constituţia din 1866, cu modificările ce ulterior au fost aduse de Constituţia din 29 martie 1923. Articolul 2 consemna: „Sub rezerva celor cuprinse în art. III şi IV, puterile Statului se vor exercita după regulile aşezate în Constituţia din 29 martie 1923.” Ca urmare, Decretul Lege nr.312/21 aprilie 1945 este neconstituţional, deoarece: a) Prevede, la art.3, alin, 2, că „cei vinovaţi de faptele prevăzute la art.2, alin. a – j, se vor pedepsi cu moartea (subl.n.) sau cu munca silnică pe viaţă.” Şi art.3, alin. 6 consemna că „pe lângă pedepse, se va pronunţa şi degradaţiunea civică, precum şi confiscarea averii (subl.n.) în folosul Statului.”

Dar, Constituţia din 1923, care era în vigoare în acel moment preve de: art.15 – „Nici o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor.” Art.16 – „Pedeapsa cu moartea nu se va putea reînfiinţa, afară de cazurile prevăzute în Codul penal militar în timp de război.” Chiar dacă, în art. 16 din Constituţie, se admite pedeapsa cu moartea, ea este cu precizie admisă doar în timp de război, iar procesul Mareşalului Antonescu se desfăşura în timp de pace, în 1946.

b) Decretul Lege nr. 312 violează principiul constituţional al răspunderii ministeriale numai în faţa unor anumite organisme. Astfel, art.98 din Constituţia din 1923 preciza: „Fiecare din ambele Adunări (parlamentare), precum şi Regele au dreptul de a cere urmărirea miniştrilor şi de a-i trimite înaintea Curţii de Casaţie şi Justiţie, care sin gură este în drept a-i judeca (subl.n.).” În pofida acestei reglementări constituţionale, Decretul Lege nr. 312 precizează, la art. 7, că trimiterea în judecată se face de către Consiliul de Miniştri sau de către acuzatorii publici. Iar în art. 10 din acelaşi Decret Lege se spune că judecarea faptelor se face de către Tribunalul Poporului,

c) Art. 101, alin.2, din Constituţia în vigoare la acea dată, precizat “Comisiuni şi tribunale extraordinare nu se pot crea (subl. n) sub nici un fel de numire şi sub nici un fel de cuvânt în vederea unor anumite procese, fie civile, fie panale, sau în vederea judecării unor anume persoane.” Cu toate acestea, art. 10 din Decretul Lege nr. 312 preciza: „Judecarea faptelor se va face de Tribunalul Poporului.” Nimeni nu poate contesta faptul că un „Tribunal al Poporului” era un „tribunal extraordinar”, deci neadmis de Constituţie, d) Art.107, alin.5, din Constituţia din 1923, preciza: „Puterea judecătorească nu are cădere de a judeca actele de guvernământ, precum şi actele de comandament cu caracter militar (subl. n.) Dar, art. 2 din DecretulLege nr. 312 preciza: „Sunt vinovaţi de dezastrul Ţării, prinsăvârşirea de crime de război, cei care: a) Au hotărât declarareasau continuarea războiului contra Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice şi a Naţiunilor Unite.” Însă, „declararea sau continuarea războiului” reprezintă, indiscutabil, acte de guvernământ în legăturăcu care puterea judecătorească nu avea căderea de a se pronunţa.

Toate acestea îndică faptul că Decretul Lege prin care a fost înfiinţat Tribunalul Poporului şi a fost judecat Mareşalul Ion Antonescu, era neconstituţional.

II.

Nevalabilitatea juridică este dată şi de faptul că procesul s-a desfăşurat în totală contradicţie cu normele general democratice: sub presiune politică; cu încălcarea principiului prezumţiei de nevinovăţie; în condiţiile unei puternice presiuni externe din partea U.R.S.S.. Toate acestea au viciat atât desfăşurarea procesului, cât şi a sentinţei. Procesul a avut un caracter politic, afost organizat de aşa-zisele forţe democrate ale momentului, înfrunte cu Partidul Comunist; a avut drept scop câştigarea de capitalelectoral în vederea alegerilor parlamentare din toamna lui 1946 şi înfăptuirea unei lovituri împotriva Partidului Naţional Ţărănesc şi a Partidului Naţional Liberal. Acest ultim scop al comuniştilor a fost constatat chiar de către reprezentanţii diplomaţiei occidentale acreditaţi la Bucureşti. Astfel, Burton Y. Berry, reprezentant al S.U.A. în România, telegrafia la Washington la 3 mai 1946: „Procesul criminalilor de război, al Mareşalului Antonescu şi al miniştrilor săi, prevăzut să înceapă în ziua de 6 mai, este organizat pentru a constitui capital electoral al Guvernului în efortul de a-i discredita, pe baza mărturiei lor, pe liderul P.N.Ţ., Maniu, şi pe cel al P.N.L., Brătianu (subl. n). S-a menţionat chiar că Molotov, aflându-se la Paris, a cerut informaţii selective despre cei doi, pentru a fi folosite în actualele discuţii ale miniştrilor de externe, şi că Mareşalului şi lui Mihai Antonescu li s-a promis o sentinţă mai blândă dacă-i vor implica pe Maniu şi Brătianu (subl. n.) în timpul procesului. Înscopuri politice, guvernul urmăreşte să compromită şi alte personalităţi.”

După proces, acelaşi diplomat raporta la Washington, pe 28 mai 1946: „observatorii de la faţa locului cred că explicaţia evenimentelor poate fi găsită în intenţiile electorale aleguvernului.”

Proces derulat sub presiunea „străzii”, în sala de judecată

Procesul a avut loc sub o puternică presiune – regizată – a străzii, dirijată de Partidul Comunist cu manifestări intense chiar în sala de judecată. Adeseori, acuzaţii au fost insultaţi, batjocoriţi, fluieraţi de către asistenţa selectată de comunişti. Cu îngăduinţa evidentă a Completului de judecată, acuzaţii au fost întrerupţi şi combătuţi în timpul depoziţiilor lor; s-au organizat adevărate manifestaţii ostile acuzaţilor, chiar în sala de judecată. Stenograma le-a înregistrat. Momentul maxim al acestor manifestări a fost atins la sfârşitul lecturii rechizitoriului citit de acuzatorul public, Dumitru Săracu: „Zgomot mare în sală, aplauze, strigăte: «Moarte! Moarte! La moarte! La spânzurătoare cu ei! Trăiască acuzatorii publici! Uraa!» Şedinţa se suspendă. Mareşalul nu s-a lăsat impresionat.”

– Va urma –

Grafica – Ion Măldărescu

Sursa: Art-Emis.ro