Tag Archives: maresalul

Legionarii și condamnatul la moarte Ion Antonescu

13 Septembrie 1899 – ziua de naștere a Căpitanului Am spus într-un capitol anterior că în tot timpul războiului, făcând abstracţie de întreg cortegiul de suferinţe, nedreptăţi, samavolnicii şi crime pricinuite lor de dictatura antonesciană, iertându-le pe toate, străduindu-se să uite, legionarii s-au aflat permanent în spatele mareşalului, printre primele rânduri în marea încleştare împotriva bolşevismului. Li s-au părut suferinţele lor proprii prea mici în comparaţie cu imensele calvaruri ce se pregăteau neamului românesc prin politica mioapă a unei alianţe cu bolşevicii. Mai mult ca oricând, acum în ultimele ceasuri ale vieţii, mareşalul avea nevoie să nu se mai simtă singur, să ştie că milioane de români conştienţi sunt alături de el, acum când interesele neamului trebuiau puse mai presus de toate celelalte interese. La 31 mai 1946 legionarii de la „Reduit” (aici erau incarceraţi, în două camere cu geamurile în dreptul capelei din curte) au fost primii care au aflat de respingerea cererilor de graţiere ale condamnaţilor de la celula zero. Au mai aflat că după-masă, la dorinţa mareşalului, avea să aibă loc la capela închisorii o mică slujbă religioasă de împărtăşanie a condamnaţilor la moarte; încă nu dispăruse acest obicei, această practică religioasă creştină, moştenită de la burghezimea în agonie. Atunci unul dintre conducătorii grupului se gândi la o operaţie prin care Ion Antonescu să ia cunoştinţă de ultima poziţie a legionarilor faţă de el, acum ca osândit la pedeapsa capitală, pentru politica sa antisovietică. În cuvintele cronicarilor marxişti urma să fie un act, ultimul, de fidelitate legionară pentru ceea ce a însemnat în politică, în lupta anticomunistă a României mareşalul Ion Antonescu. Operaţia se concretizează: mareşalul va primi din partea legionarilor un mesaj de îmbărbătare. Fostul prim-gardian Sabău va spune şi cum: legionarii au scris mesajul, l-au pasat preotului închisorii (care era legionar), cu consemnul de a …

Citeste tot articolul

Procesul Maresalului Ion Antonescu [ Carte online ]

Citeste tot articolul

Apararea lui Antonescu (1940 – 1944)

Marele Român – Mareşalul Ion Antonescu Un personaj cheie al istoriei noastre recente rămâne Mareşalul Ion Antonescu. Din păcate, până în ziua de azi, încă nu a fost făcută o analiză pertinentă, obiectivă, asupra rolului acestuia, a personalităţii sale, a acţiunilor şi deciziilor sale, dar nu oricum, ci în lumina contextului geopolitic al perioadei extrem de tulburi în care acesta a ajuns la putere şi a condus ţara pe un anumit drum. Hulit de istoriografia oficială, comunistă, până în 1990, după această dată se identifică două curente majore: unul care continuă să-l învinovăţească exclusiv pentru toate relele abătute asupra României începând cu acea perioadă, altul care îl glorifică excesiv, făcându-l un erou neprihănit şi o victimă a unui complot al trădătorilor şi duşmanilor patriei. Ca de obicei, adevărul este la mijloc, dar atâţia ani în care noi, românii, am văzut doar lucrurile în alb şi negru, ne împiedică chiar şi în ziua de astăzi să percepem nuanţele şi să judecăm faptele în context, ţinând cont de situaţia internă şi internaţională deosebit de complexă a vremii. Una este să fii lider al unei ţări, indiferent care, în timpuri de pace şi prosperitate, alta este să fii lider al aceleiaşi ţări în epoci complicate, de tensiune, când întreaga omenire se îndrepta implacabil spre un război total, care nu avea cum să ocolească România. Anul 1940 a fost sfârşitul iluziilor visătorilor rupţi de realitate şi a dovedit că România nu are cum să stea deoparte, chiar dacă ar vrea. A însemnat confirmarea maximei lui Lev Trotski (culmea ironiei, ucis chiar în acel an din ordinul lui Stalin): „S-ar putea să nu te intereseze războiul, dar tu îl interesezi pe el!” Indiferent cine ar fi condus România din 1940, ţara noastră ar fi simţit efectele războiului, nu avea cum să-l ocolească. Cu cât situaţia …

Citeste tot articolul

Zilele Minciunii Univesale

Mareşal Ion Antonescu În zilele minciunii univesale, a spune adevărul este un act de dizidenţă. Istoria se repetă! În ciuda curgerii timpului, problemele noastre au rămas aproape aceleaşi şi nimeni dintre cei aflaţi la putere n-a fost în stare să spună adevărul, precum, atunci, Mareşalul Antonescu. Textul care urmează este cunoscut multora, însă a-l reciti şi a înţelege, atât atmosfera anului 1942, cât şi dificultăţile cu care s-a confruntat România în acele vremuri tulburi, modul demn de comportare al Conducătorului Statului faţă de adversarii politici, apelul său la raţiune şi apărarea intereselor naţionale, este o necesitate, o referire la realitate şi un apel meditaţie. Sunt mai mult decât relevante cuvintele Mareşalului: „Un om care nu a avut, nu are şi nu va avea nici moşii, nici vii, nici pivniţi de desfacere, nici bani depuşi, nici industrii, nici consilii de administraţie, nici safeuri, în ţară şi străinătate, nici cupoane de tăiat, nici timp de pierdut la club şi care nu şi-a pricopsit nici cumnaţii, nici nepoţii, nici prietenii, nici partizanii, nici adversarii.” Trăim Zilele Minciunii Universale, a jafului fără frontiere, camuflate sub denumirea Noua Ordine Mondială. Poate privi în oglinda conştiinţei proprii vreunul dintre demnitarii postdecembrişti, după ce a citit/va citi scrisoarea Mareşalului? I-ar putea răspunde? Cine – dintre conducătorii Ţării – mai spune astăzi, românilor, ADEVĂRUL? Cine le mai apără interesele? Tot ce a afirmat atunci, Mareşalul, s-a adeverit, iar complotul şi trădarea de la 23 august 1944 a lăsat urme adânci, pe care Neamul Românesc le simte şi astăzi. (Ion Măldărescu)  Ion Antonescu către C.I.C. Brătianu – 29 octombrie 1942 „Am lăsat fără răspuns scrisorile dumneavoastră anterioare. Am făcut-o din înţelepciune, fiindcă urmăream unirea, şi nu vrajba. Puteam să vă răspund, aducând justiţiei pe toţi vinovaţii de catastrofa morală şi politică a ţării, printre care sunteţi, în primul rând, şi …

Citeste tot articolul

Cine-a fost agresorul? (1)

Foarte interesantă retorica adversarilor noștri, care nu încetează să ne acuze de 73 de ani că noi suntem agresori, invadatori, și de aceea ne-am meritat soarta de după 1945. Da, după 22 iunie 1941, când am pornit la eliberarea Basarabiei și nordului Bucovinei, nu există moment în care să nu fim acuzați de agresiune contra pașnicei Uniuni Sovietice. Orice postare pe internet, orice știre despre acest eveniment este întâmpinată cu acuzații și potop de injurii, cum că voi, românii, ați fost cei care ați agresat și atacat pașnica Uniune Sovietică, i-ați ucis pe cetățenii acesteia, ne-ați omorât etc. Foarte ciudat cum acest concept, al agresorului, s-a putut înstăpâni chiar și în mentalul multor români, să nu mai vorbim de cei de dincolo de Prut, cei care au fost inițial victimele agresiunii, dar nu din partea românească, ci tocmai din partea sovietică. 45 de ani de comunism nu ne-au permis să răspundem acestor acuzații, dar și în 23 de ani de democrație nu prea am făcut-o, cu notabile excepții, au fost istorici care au încercat să dea un răspuns argumentat, dar vocile lor s-au cam pierdut în corul acuzatorilor sau în indiferența majorității. Și astfel, în anul 2013, suntem percepuți tot ca și agresori, invadatori ai pașnicei Uniuni Sovietice, paradisul proletariatului mondial. Noi, puși alături de germanii lui Hitler, și cu nimic mai prejos. În acest demers acuzator s-au înscris și alții, profitând de lipsa de reacție a majorității istoricilor noștri, precum și de indiferența crasă a majorității. Nu am cum, din lipsă de spațiu, să fac o trecere în revistă, dar am să încerc să răspund parțial acestor acuzații, dar nu pe baza celor spuse de ai noștri, ci tocmai pe spusele principalilor acuzatori sau a celor neutri. Ion Antonescu continuă să fie demonizat, scos din manuale și cărți de …

Citeste tot articolul

Regele Mihai şi Mareşalul Antonescu (2)

Procesul După ce a fost arestat, Ion Antonescu a ajuns la Moscova, la începutul lui septembrie 1944. Tot aici, dar separat, a fost adusă şi Maria Antonescu. Teza foarte răspândită este aceea că, în prima parte a detenţiei moscovite, Mareşalului i s-au asigurat condiţii materiale bune, într-o vilă, scopul sovieticilor fiind acela de a obţine declaraţii incriminatoare la adresa lui luliu Maniu şi Dinu Brătianu; cum Antonescu nu i-a acuzat pe cei doi, a fost mutat la închisoarea N.K.V.D.. De aici, a fost trimis, pentru a fi judecat, la Bucureşti, în urma unei cereri formale a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej către Stalin, în ianuarie 1946. Transferul la Bucureşti, pentru proces s-a făcut cu ştirea şi aprobarea Marii Britanii şi a S.U.A.. Sovieticii au vrut ca procesul şi previzibila execuţie să cadă în seama autorităţilor româneşti, pentru că ştiau starea de spirit a românilor, din ce în ce mai ostilă U.R.S.S., şi nu voiau să le ofere un nou motiv de ostilitate. Situaţia este bine definită de către biograful Regelui, Arthur Gould Lee: „După doi ani de terorism patronat de ruşi, românii ajunseseră la concluzia că, între două rele, Antonescu era cel mai mic. Cu toate greşelile lui şi aspiraţiile personale exagerate, el era inspirat în primul rând de patriotism şi devotament pentru Ţară, spre deosebire de comuniştii care sugrumau acum România.” Procesul lui Ion Antonescu din mai 1946 este unul dintre subiectele foarte mult cercetate după 1989, şi aici ilustrându-se istoricul Gheorghe Buzatu, care-şi încununează multele abordări anterioare cu un recent volum masiv – „Execuţia Mareşalului Ion Antonescu”. Dezbaterile procesului şi foarte multe documente legate de acesta au fost publicate mai de mult de Marcel-Dumitru Ciucă, în trei volume cu titlul „Procesul Mareşalului Ion Antonescu. Documente”. Cu excepţia autorilor cu totul subiectivi, istoriografia consemnează poziţia demnă a lui Ion Antonescu în timpul …

Citeste tot articolul