“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

legionari

  • 80 de ani de ticăloşie

    rebeliunea legionara 620x350 1

    În 21/23 ianuarie 2021 s-au împlinit 80 de ani de la așa zisa „rebeliune” legionară, în fapt lucrarea mârșavă și premeditată a generalului Antonescu de a confisca sau elimina Mișcarea Legionară din viață publică a României. Încercând inițial să preia conducerea Mișcării înlăturându-i ierarhia și reorganizandu-i structura, va eșua rapid ciocnindu-se de rezistență legionarilor că de un zid de granit. 21-23 ianuarie 1941 reprezintă începutul prigoanei antonesciene, una mai sângeroasă decât a sceleratului Carol, iar legionarii căzuți în aceste zile sunt primii martiri ai acestei prigoane. Rândurile lor vor crește constant pe durata dictaturii Antonescu ingrosandu-se atât cu jertfele din temnițe, cât și cu viețile legionare secerate pe front în batalioanele de reabilitare de la Sărată sau cu cele încheiate prematur într-un exil ostil și primejdios.

    Evenimentele petrecute în acel ianuarie de tristă amintire ne sunt cunoscute atât sub înfățișarea lor schimonosită din toată propagandă lui Antonescu, preluată că atare și utilizată cu succes mai apoi de regimul comunist, cât și din mărturiile camarazilor legionari care le-au așternut pe hârtie pentru o istorie adevărată a neamului care încă așteaptă să fie repusă în drepturi. Nu voi insistă asupra derulării evenimentelor, dar va îndemn cu multă căldură să reluați măcar una din cărțile legionare pe subiect (Horia Sima, Mihail Sturdza, Nicu Iancu, Blanaru-Flamura etc). Mă voi opri în schimb asupra unor aspecte mai puțîn cunoscute ce reies din ziarele acelor zile. Pentru că subiectul e atât de amplu și nu poate fi tratat corespunzător în cuprinsul unui articol de revista, mai voi limita la două subiecte principale: numărul și identitatea victimelor și atitudinea Bisericilor față de „rebeli”. Evident ziarele consultate nu sunt legionare, dar faptul că relatează la cald evenimentele (desigur în favoarea regimului Antonescu) reprezintă un atuu. Ulterior propagandă Antonescu a publicat niște volume catastrofale despre „rebeliune”, care culmea, încă se mai tipăresc și vând în librării și anticariatele României („Pe marginea prăpastiei” vol I și II). Cu durere trebuie să menționez că ministrul secretar de stat pentru propagandă a fost Nichifor Crainic, același ticălos care îl batjocorea pe Căpitan în paginile revistei sale imediat după miselescul asasinat din 29/30 noiembrie 1938.

    Așa cum bine șțiți, toți cei căzuți în zilele de 21-23 ianuarie 1941, evrei și români, au fost atarnati în corpore, pe nedrept, de Antonescu, în cârca Mișcării Legionare. Comunismul i-a preluat integral discursul și atitudinea la adresa legionarilor astfel că și astăzi, la 80 de ani distanță, Mișcarea continuă să fie considerată responsabilă atât pentru „rebeliune” cât și pentru victimele și distrugerile suferite de țară în timpul ei. O mare mizerie politică ce a fost transformată în adevăr istoric. Să ne înțelegem, nu afirm și nu pot afirmă că legionarii nu au omorât niciun om în acele zile. Nu am datele necesare și dincolo de asta, faptul în sine mi se pare improbabil. Atacați și împușcați din toate direcțiile, cu siguranță că în unele cazuri au ripostat, erau în legitimă apărare și aveau tot dreptul să o facă. Dar de aici până la asasinatele dubioase și macabre de la Jilava, de la împușcarea cu sânge rece a populației civile și până la jefuirea magazinelor evreieșți sau româneșți, e un drum lung și total străîn de Mișcare.

    Numărul victimelor

    Ce m-a intrigat întotdeauna în legătură cu victimele Rebeliunii a fost numărul și identitatea acestora. Dacă identitatea victimelor evreieșți se cunoaște bine, identitatea românilor rămâne în mare parte un mister. Pentru ei nu a existat și nu există nici în prezent o comemorare anuală, nu apar niciodată revendicați memorialistic nici de rude nici de instituțîi, nu au niciun monument care să amintească de moartea lor nedreaptă și violentă. Așadar câți au fost oamenii secerați de gloanțe la rebeliune și cine erau ei?

    Horia Sima descrie foarte clar atât cronologia cât și contextul întregii situații de la 21/23 ianuarie în „Era Liberatii volumul II”. Legat de numărul morților și de zonele în care s-au pierdut cele mai multe vieți omeneșți Comandantul notează: Spre seară focul a încetat și atunci am aflat îngroziti de masacrul de pe străzile Capitalei. Mormane de cadavre zăceau în Piață Teatrului Național, la Telefoane, pe Calea Victoriei, la încrucisarea cu Bulevardul Elisabeta, la Palatul Poștelor. 800 de vieți omeneșți au fost secerate de mitraliere. Desigur mărturia lui nu este singulară.

    Pe de altă parte presă de la începutul lunii februarie 1941 prezintă o statistică foarte interesantă despre numărul morților și răniților și despre meseriile acestora. O prezentăm integral atașată acestui material. De aici reiese clar pentru Bucureșți la dată de 2 februarie 1941 un număr de 236 morți dintre care 118 evrei (și evident 118 români, puțîn neverosimilă perfectă egalitate). Cifrele rămân neschimbate pentru Bucureșți, iar la jumătatea lui februarie se anunță și bilanțul pentru restul țării: 117 morți și 73 răniți. Cu un total general de 374 morți și 380 răniți (ciferele sunt iarăși suspicios de apropiate).

    Identitatea victimelor – legionarii

    Dintre legionarii căzuți în zilele „rebeliunii” cunoaștem foarte puține nume. Cu siguranță au căzut mult mai mulți, dar prigoană dezlănțuită odată cu „rebeliunea” a făcut că numele lor să nu apuce a fi înregistrate de memoria legionară și să nu ajungă până la noi. În plus, Generalul Antonescu avea interesul de a prezența poporului un număr cât mai mic de morți din rândurile legionarilor și unul cât mai mare din rândul populației civile „asasinate de rebeli”. În toate comunicatele către țară generalul insistă asupra faptului că armata a avut ordin să nu tragă decât în „rebeli” și numai în legitimă apărare (desigur ordinele transmise de general direct către armata arată diferit). Așa justifică de pildă împușcarea comandantului legionar Victor Silaghi căzut chiar la începutul „rebeliunii”, un nume extrem de sonor în Legiune, despre a cărui moarte aflase rapid întraga țară. Un număr mare de nume legionare vehiculate ulterior că victime ale rebeliunii i-ar fi contrazis comunicatele către țară și ar fi întors balanță în favoarea legionarilor. De aceea mare parte din victimele „rebeliunii” au rămas și azi o statistică lipsită de identitate.

    Ploieșți. Să revenim la Victor Silaghi, de departe cel mai cunoscut legionar căzut la 21/23 ianuarie 1941. Comandant legionar, avocat și doctor în drept la Roma, născut în 1906 la Satu Mare, era fiul preotului greco-catolic Isidor Silaghi. Era membru al Legiunii de la înființarea ei, cu grand de comandant legionar din 1932. La momentul asasinării era directorul general al Asigurărilor Sociale și șeful organizației legionare Prahova. În dimineață zilei de 21 ianuarie 1941 Silaghi se află la Bucureșți unde află cu stupoare alături de toată conducerea structurilor Mișcării că peste noapte Antonescu a schimbat din funcție toți prefecțîi legionari și a dat ordin armatei să ocupe instituțiile și să pună la conducerea lor militari. Acțiunea lui Antonescu era pe lângă mișelească și perfect ilegală, prefecții neputând fi numiți sau revocați prin ordin militar, ci numai Decret semnat de conducătorul statului, decret care devenea activ după plublicarea lui în Monitorul Oficial. Așadar, vanazand ce se petrece la Bucureșți, Victori Silaghi pleacă de urgență la Ploiești unde descoperă că armata era stăpână deja pe Prefectura și alte instituții. Adunând legionarii și incolonandu-i pe rânduri de câte 3 pornesc neinarmati, în marș, spre Prefectura. La încercarea coloanei de a intrat în clădire se deschide foc fără somație. Cade primul rând de trei: Silaghi împușcat moral în inima, Costică Dumitrescu împușcat în omoplat și în mâna (va supraviețui) și Badea Popescu împușcat în cap.

    Badea Popescu era șeful FDC Prahova, student anul I la Facultatea de Drept, participant la revoluția legionară din 3-6 septembrie 1940. Rănit atunci în drum spre ocuparea postului de Radio Bod, Popescu a fugit imediat din spital după ce a aflat că asasinul lui Lucian Caramlau se ascundea la Sfântul Gheorghe și așa rănit cum era a încercat să îl captureze. Badea Popescu va muri la spital în seară zilei în care a fost împușcat, după ce a primit Sfânta Împărtășanie. Ultimele lui cuvinte au fost „Aveți grijă de Horia!”.

    Silaghi și Popescu sunt primii morți ai „rebeliunii”. Așa cum spuneam, Silaghi era o mare personalitatea legionară. Moartea să petrecându-se chiar la începutul evenimentelor apucă să fie mediatizată (ziarul legionar „Cuvântul” publică și un necrolog al lui în 23 ianuarie, revista constantena „Biruitorii” scrie chiar în 22 ianuarie despre împușcare lui și a lui Badea Popescu). Din aceste motive Victor Silaghi este singurul legionar asasinat la „rebeliune” a cărui moarte este explicată ulterior în presă de Ministerul de Interne: Ministerul de interne desminte zvonurile puse în circulație, după care legionarul Victor Silaghi ar fi fost omorât la Ploieșți de către iudeo-francmasoni. Legionarul Silaghi a atacat în fruntea unei cete de rebeli în dimineață zilei de 21 ianuarie perfectura Ploieșți, căutând s-o ocupe forță. Garda militară care păzea prefectura l-a somat să se oprească. Nesupunandu-se somatiunii, garda a tras doborând pe Silaghi și încă trei rebeli. Cu această ocazie repetăm că, pe tot timpul rebeliunii armata nu a provocat pe nimeni, nici sub formă și n-a făcut uz de armă decât când a fost atacată și numai în scopul de a se apară. („Gazeta Transilvaniei”, 6 februarie 1941).

    Bucureșți. În măcelul de la Palatul Telefoanelor (descris foarte clar de Horia Sima) cad secerați de mitraliere legionarii Aurelian Mandrila și Vasile Bodea (doar pe ei îi știm cu numele). Vasile Bodea era de loc din Mănăstirea Humorului, licențiat în drept, nu participa la manifestații și nici nu încerca să ia cu asalt vreo instituție. Mergea spre casă de la Piață Română în direcția Liceului Lazăr. Din păcate, luând-o pe Calea Viictoriei a fost secerat de cuibul de mitralieră de pe Palatul Telefoanelor. A murit îmbrăcat în suman și în costum popular bucovinean.

    Aurelian Mandrila fusese șef al FDC Câmpulung, depusese legământul pe Rarău sub conducerea lui Dimitrie Leonties, era student la Facultatea de Drept din Iași, arestat în Prigoană cea Mare, prezent la revoluția de la 3-6 septembrie 1940, membru al „Gărzilor Incazarmate”. Mandrila cade în 22 ianuarie, iar familia îl caută ani de zile fără succes. Iată mărturia lui Leonties: Nu te-am îngropat noi, în cântece, la locul nostru de onoare, în salve de pistoale. N-am mai putut. Ne-au înghiţit închisorile negre și surghiunul nesfârșit de dureros. Tu eșți mereu în sufletul nostru, că o pildă de iubire nestrămutată de Legiune! Eșți prezent în veșnicie! Patru ani după aceea bătrânul tău tată te-a căutat mereu pe toate meleagurile, fără să te găsească… Ce pildă de neuitat… Când a auzit dela mine totul, n-a mai zis nimic, s-a întors de unde a venit, cu umerii mai gârboviţi, cu părul mai albit… Pierduse tot ce putuse să piardă mai scump. Mai mult ce se mai putea? Mut, s-a dus spre Ţară… Ce să mai piardă timpul acolo. Singurul lui copil, mândria și nădejdea bătrâneţelor lui zăcea într-un mormânt comun din Bucureșți, neștiut de nimeni, fără flori la căpătâi, poate fără cruce… Răsplata că-și iubise Ţara că puţini din lumea asta… Răsplata pentru o dragoste nemărginită de Neam și Legiune… („Dacia”, Rio de Janeiro, decembrie 1957).

    Rădăuți. Potrivit profesorului Florian Bruja („Extremă dreapta în Bucovina”) aici ar fi căzut 9 victime în ziua de 23 ianuarie 1941. Dintre aceștia 6 legionari și 3 evrei. Nu avem nume pentru niciunul dintre ei.

    Vatra Dornei. Profesorul Bruja menționează un mort legionar la Vatra Dornei în seară zilei de 22 ianuarie 1941. Un grup de legionari ar fi atacat instituțiile – Poliție, Primărie, Poștă – armata a ripostat și astfel a cazul Ilie Costea adjunctul organizației legionare locale.

    Alba Iulia. „Rebeliunea” s-a soldat cu doi morți, ambii în centrul orașului. Prim procurorul Eugen Hanza moare în 21 ianuarie aruncat de la etajul Chesturii Poliției care era ocupată de legionari. Hânza era unul singur, legionarii era peste 100. Din moment ce i-au permis să între, nu înțeleg de ce ar fi dorit să îl omoare și încă arucandu-l pe fereastră spre îngrozirea tuturor localinicilor. În 22 ianuarie sosesc la Albă grupuri de legionari din județ și încearcă să rupă cordoanele de soldați spre a întră în piață orașului unde un grup de legionari se aflau sub pază militară. În această lupta cade împușcât mortal țăranul legionar Florian Luca din Cricau.

    Suceava. Aici știm că în total au fost doi morți. Pe unul dintre ei îl menționează și Dumitru Oniga (el însuși rănit în timpul „rebeliunii”) doar cu numele de familie Reguș. Am reușit să îl identific în persoană lui Ștefan Regus, născut la 1910 în Ipotești/Suceava, student la Facultatea de Drept. Potrivit mărturiilor familiei citată de un site în memoria eroilor comunei Ipotești, Regus ar fi fost împotriva legionarilor – despre care rudele susțîn că l-ar fi și împușcât în timp ce Regus participa la luarea cu asalt a Primăriei, decedând la spital în 22 ianuarie. Versiunea acesta nu poate fi corectă. Primăria era ocupată de armata, nu de legionari. Dacă el încerca să ia cu asalt Primăria nu era de partea armatei…

    Brăila. Potrivit Comandantului Horia Sima (Era Libertății vol ÎI) la Brăila 11 legionari ar fi căzut în 21 ianuarie 1941. Din păcate nu cunoaștem numele niciunuia dintre ei:

    Trebuie să spulberăm și legendă că Generalul Antonescu, dacă n-a avut succesul așteptat din prima zi a „loviturii”, această se datorează faptului că „nu vroia să verse sânge”. Contrarul e adevărat. El dăduse ordin că acolo unde se întâmpina rezistență la ocuparea clădirilor publice, să se întrebuinteze forță, tragând fără milă. Ordinele erau categorice. La Brăila, Prefectura era ocupată de legionari. Armata a tras în ei și 11 tineri legionari au plătit cu viață rezistență lor la uzurparea antonesciana.

    Câteva lămuriri asupra prefectului legionar de Iași, Alexandru Ventonic a cărui moarte prin sinucidere este plasată în „perioada rebeliunii”, că urmare a descoperirii unor afaceri necurate și trădării făcute de tatăl sau împotriva Legiunii. Aceste informații se găsesc pe internet cu indicarea unor mărturii evreiești, dar parțial și în unele cărți legionare (ex. „Memorial Legionar”, Madrid 1960). Alexandru A. Ventonic, medic, născut în 1904 la Iași, era fiul comandantului legionar Alexandru Ventonic prezent alături de Căpitan de la înființarea Legiunii. Recent am descoperit în presă vremii („Bună Vestire” 6 ianuarie 1941) că Alexandru Ventonic a murit de fapt în 5 ianuarie 1941: Moartea neașteptată a camaradului dr. A. Ventonic, prefectul jud. Iași. Duminică seară a încetat din viață în locuința să camaradul dr. Sandu Ventonic, prefectul județului, fiul camaradului comandant legionar Alexandru Ventonic. Dr. Sandu Ventonic era unul dintre tinerele elemente ale Mișcării Legionare din județ. În calitate de prefect a izbutit să rezolve o serie de grele probleme reclamate de actuală situație. D. Horia Sima, Comandantul Mișcării Legionare a transmis o telegramă de condoleanțe indureratei familii. Corpul defunctului a fost mai întâi depus la sediul legionar din Râpă Galbenă, iar în cursul zilei de ieri a fost depus în Capela Mitropoliei. Pe dinaintea catafalcului au defilat toți legionarii din Iași și un numeros public. Înmormântarea va avea loc miercuri 8 ianuarie, ora 12. Amploarea funeraliilor și depunerea trupului fix la Mitropolie mă fac să păstrez niște rezerve asupra cauzei morții. Totuși formulările din articol și neprecizarea detaliilor referitoare la felul în care a murit pot indică sinuciderea. Trădarea tatălui nu se verifică prin nicio sursă legionară contemporană sau ulterioară momentului și nici legăturile de afaceri cu evreii. Singură mențiune în acest sens este chiar pe dos. Comandantul amintește în „Era Liberatii vol I” de unele abuzuri comise de prefecții legionari dând exemplu chiar pe Sandu Ventonic care a interzis încărcarea cu marfă a unor vagoane pe motiv că proprietarii mărfurilor era evrei. Abuzul ajuns în față autorităților este sancționat imediat atât de Comandant cât și de restul Consiliului de Miniștri. Cert este că Ventonic nu are nicio legătură cu „rebeiunea” și că la 80 de ani distanță de la moarte, mormântul sau se păstrează în Cimitirul Eternitatea din Iași.

    Identitatea victimelor – nelegionarii

    Totalul victimelor evreiești se ridică potrivit Federației Comunității Evreiești din România la 123 persoane. În tabelul nominal care conține numeroase date de identificare (nume, prenume, vârstă, funcție etc), apar și 3 asasinați în provincie (posibil cei 3 evrei asasinați la Rădăuți?) și 4 cadavre neidentificate cu mențiunea „incinerat la Cenușă”. Toate trupurile identificate au fost înmormântate în Cimitirul evreiesc Sefard Giurgiului și în Cimitirul evreiesc askenaz Filantropia.

    Din rândul armatei știm că au fost în total 21 de victime, 17 în București și 4 în țară. Pentru militarii căzuți la București Generalul Antonescu a dat dispoziție să se facă funeralii naționale în dată de 27 ianuarie. Ceremonia a avut loc în Piață Victorie la ora 15 și sicriele au fost înălțate acolo pe un catafalc. Slujba a fost oficiată de Patriarhul Nicodim înconjurat de un mare sobor de preoți. Generalul a rostit un discurs foarte interesant la finalul slujbei și a decorat „post mortem” în numele MS Mihai I pe toți cei 17, cu „Virtutea militară” şi „Steaua României eu spade”. Un fragment din discurs: De aceea, în clipă această a despärtirii, pierzând pe cei mai vrednicii fii – umili legionari ai brazdei – Țară întreagă prezentându-va cucernică ei întristare, va cere voe că prin zabranicul care va acoperă trupurile fără viață să intrezareasca strabatand într-o rază de bucurie, că mijirea unui răsărit de soare plin de bune și rodnice fagadueli, nădejdea în viitor. La orele 17 cortegiul a pornit spre Cimitirul Ghencea unde soldații au fost înmormântați. Întreagă ceremonie a fost transmisă în direct la radio.

    În țară știm că au fost inmormantati după cum urmează: 24 ianuarie Albă Iulia prim procurorul Eugen Hanza; 30 ianuarie Blaj, plutonierul Anghel Marinescu mort la București; 1 februarie Brașov caporalul Constantin Rădulescu – curierul Generalului Dragalina. Practic ne rămâne 1 soldat neidentificat până acum.

    Cine și unde sunt restul morților?

    Așadar am identificat: la București – 2 legionari, 17 soldați, 119 evrei, adică 138 din cei 236 de morți declarați oficial. În țară – 22 legionari, 4 soldați, 3 evrei, adică 29 din cei 117 de morți declarați oficial. Să zicem că în țară e oarecum justificabil să nu fie cunoscuți cu numele cei 88 rămași fără nicio referință, dar în București lipsesc 98 de oameni despre care nu știm nimic, adică 98 de cadavre ale lor plus cele ale lui Mandrila și Bodea care nu au fost recuperate de familii. Cine erau cei 98 probabil nu vom ști niciodata. Dar ce s-a întâmplat cu trupurile astea? Mă îndoiesc profund că au stat zile întregi la morgă așteptând să fie identificate de eventualii aparțînători. Au fost îngropați undeva într-un cimitir din București? Au fost arși la crematoriu asemeni celor 4 evrei neidentificați? Sunt întrebări la care (încă) nu am găsit un răspuns, deși sunt convinsă că el trebuie să existe consemnat undeva. Morții aceștia au rămas ai nimănui. Antonescu nu i-a prohodit și nu a găsit de cuviință să publice numele lor, comuniștii nici atât. An după an în 21 ianuarie presă ne amintește de „periculoasă rebeliune legionară” și de victimele ei. Singurii care își omagiază pierdutii sunt evreii, astfel încât comemorarea generică a victimelor „rebeliunii” definește astăzi exclusiv pomenirea celor 123 de victime evreiești. Și românii? De ei nu își amintesc nici autoritățile, nici aparțînătorii, nici Armata, nici măcar Biserica. Asta în condițiile în care, repet, evrei și români sunt cu toții puși pe seama „violențelor provocate de legionari”.

    Sursa: justitiarul.ro

  • Comemorarea Capitanului Corneliu Zelea Codreanu – Tâncăbești 2021 (VIDEO)

    5553

    Corneliu Zelea Codreanu a fost comemorat sâmbătă 27 noiembrie, în locul unde a fost asasinat în urmă cu 83 de ani, printr-o ceremonie religioasă.

    Inițiativa a aparținut unor urmași de luptători anticomuniști. La ceremonie a participat un public în cea mai mare parte tânără, inclusiv elevi și studenți. Au fost prezenți reprezentanți ai unor organizații civice precum Fundația Ion Gavrilă Ogoranu, Asociația Noua Dreaptă, Garda Neamului, Grupul Piața Universității 2012, Gruparea NOI, Cruciada Românismului, dar și o delegație a Partidului Naționalist Francez (continuator legitim al francismului prin interbelic), avocatul Pierre Marie Bonneau și Francois Fourier. Un sobor de preoți au oficiat slujba de pomenire a celor 14 asasinați în acel loc.

    Au luat cuvântul Florin Dobrescu și Alexandru Costache din partea Fundației Ion Gavrilă Ogoranu, Pierre Marie Bonneau din partea PNF, Costache Nechita-șeful Noii Drepte București, Alexandrina Popovici din partea Grupului Piața Universității 2021, Adrian Jianu din partea Garda Neamului/ND, viceprimar în Amărăști Dolj.

    Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat în noaptea de 29/30 noiembrie 1938, alături de alți 13 fruntași legionari, la ordinul regelui Carol al II-lea. Ei au fost uciși în dubele care îi transportă din închisoarea Râmnicul Sărat la Jilava, în dreptul Pădurii Tâncăbești, ștrangulați cu frânghii, trupurile fiind apoi transportate la Închisoarea Jilava, unde au fost împușcate în spate și îngropate într-o groapă comună, în care s-a turnat acid sulfuric, după care au fost acoperiți cu beton. În noiembrie 1940 au fost deshumați și înmormântați cu onoruri la mausoleul de la Casa Verde, în București Noi. În 1948, comuniștii au sustras într-o noapte sicriele, ascunzându-le în locuri rămase necunoscute până azi, în timp ce adepții Mișcării Legionare au fost aruncate în închisori până în 1964. După 1989, mai exact în noiembrie 1993, supraviețuitorii mișcării, împreună cu tineri simpatizanți ai, reuniți sub egida Fundației Buna Vestire și Partidului Totul pentru Țară (Pentru Patrie), au marcat locul așasinării de la Tâncăbești cu o cruce, inaugurând tradiția comemorărilor din preajma zilei de 30 noiembrie, care se desfășoară fără întrerupere până azi.

    Începând din 2005, promovarea doctrinei și simbolurilor legionare a fost interzisă prin Legea 217/2015, ca urmare a presiunii anumitor cercuri evreiești, grupate în jurul Institutului Elie Wiesel, dar și de peste hotare, împotriva memoriei lui Corneliu Zelea Codreanu a declarandu-se un adevărat război, în condițiile în care mulți tineri devin interesați sau chiar fascinați de personalitate și doctrina acestuia. În ultimii ani, la instigările unor grupuri vădit antiromânești, organizatorii comemorărilor de la Tâncăbești au făcut obiectul unor anchete penale care însă au fost închise de autoritățile judiciare, care au absolvit de orice culpă penală pe inițiatori.

    Buciumul.ro

  • Cum au fost mânați legionarii în lupta împotriva comunismului

    4894f0f4e0667a21883bffff44d23130

    Mișcarea legionară a reprezentat un punct de cotitură în istoria României, devenind una dintre cele mai violente mișcări cu care s-a confruntat scena politică românească.

    Având ca bază ideologică un naționalism dus la extrem și o credință pe care de multe ori o foloseau drept un paravan pentru crimele și atrocitățile făcute.

    Inspirația lui Codreanu

    Corneliu Zelea Codreanu, liderul mișcării legionare din România, a avut posibilitatea de a se inspira de peste granițele țării, regimul lui Adolf Hitler fiind un exemplu în aplicarea violenței și a crimei ca mijloc de luptă politică.

    Unul dintre simpatizanții lui Corneliu Zelea Codreanu, Ioan Victor Vojen, fost legionar închis în penitenciarul din Aiud, avea să declare Securității că: “ uniformele, cîntecele, organizația paramilitară, toate sînt introduse în “legiunea” sa sub influența partidelor naziste.”

    O greșeală pe care reprezentanții Legiunii au considerat-o fiind fatală pentru Corneliu Zelea Codreanu a fost declarația sa în politica externă prin care anunța că “ în momentul cuceririi puterii va schimba în 48 de ore politica tradițională trecînd de partea Axei. Se înfeudează astfel Germaniei hitleriste fără să cunoască intențiile acesteia, fără să știe de planurile de expansiune conform cărora românii trebuiau să fie dizlocați din lanțul Carpaților și zvârliți departe spre Răsărit.”

    Luptă în interesul Germaniei naziste

    Războiul dintre naziști și comuniști a fost purtat de cele mai multe ori pe muchie de cuțit, rezultatul final putând fi schimbat în fiecare secundă. În pragul capitulării Germaniei din 1945, unul dintre cei care a continuat lupta împotriva comunismului a fost chiar Horia Sima, cel care se afla în fruntea unui așa-zis guvern fantomă din Viena, pus în slujba nemților.

    Dumitrescu Ion avea să declare în 1963 că: “După 23 august 1944, merg în alianță cu trupele sovietice să desrobească Ardealul și să lupte contra nemților. Sima ține la radio o cuvîntare prin care ordonă legionarilor să pună mîna pe arme, să se ridice în munți, trimite în acest scop legionari parașutați cu arme, aparate de emisie și cu sume de bani, sub comanda lui Pătrașcu, omul de încredere a lui Sima, să provoace, organizând atacuri din spate împotriva armatelor sovietice aliate cu armata romînă, ca să împiedice înfrângerea Germaniei, afirmând că trebuie să luptăm contra comunismului.”

    “Fusesem aliatul dușmanului țării noastre și nu a lipsit mult ca însăși plutonul nostru nenorocit să tragă în românii de acolo. Nu voi uita niciodată poziția mea criminală, de atunci, niciodată nu voi putea spune decît că un articol de lege intitulat “înaltă trădare”, nu poate exprima decît o infimă parte din dezastrul interior produs în mine atunci cînd am priceput că am fost cu adevărat un trădător”, avea să declare Parpalac Gheorghe.

  • Erou intre dusmani: Românul care a luptat în Waffen SS. Povestea maiorului Ion Tobă, erou român și german

    104495416 1697610517054131 4129504681285867576 o
    Ion Tobă, zis ”Hatmanul”

    Despre Ion Tobă, zis ”Hatmanul”, și despre vitejiile lui din Al Doilea Război Mondial s-au scris diverse articole în ultimii 30 de ani. Ceea ce nu s-a scris și nu s-a spus este etapa din viața căpitanului, de după 23 august 1944, și până la finalul războiului.

    Istoricul clujean Ottmar Trașcă a descoperit noi amănunte despre viața lui Ion Tobă (foto – în centrul imaginii), în perioada în care acesta a fost fost maior în Waffen SS. Istoricul a descoperit în arhive, mai multe fotografii cu Ion Tobă, în uniforma ”capului de mort”, informația fiind o premieră.

    ”În ce privește viaţa şi activitatea maiorului Ion Tobă zis „Hatmanul” s-a scris puţin în cadrul istoriografiei române, accentul fiind pus pe rolul jucat de căpitanul (pe atunci) Ion Tobă în prevenirea ocupării de către Armata Roșie a mănăstirii Putna la începutul lunii iulie 1940, în urma acceptării de către România a ultimatumurilor sovietice din 26-27 iunie 1940. În schimb, lucrările, studiile ori articolele de presă referitoare la maiorul Ion Tobă menționează cel mult în treacăt faptul că ofițerul fiind plecat la specializare în Germania nazistă a refuzat după 23 august 1944 să recunoască noul guvern de la București și a ales să continue lupta alături de cel de-al III-lea Reich”, spune istoricul Ottmar Trașcă.

    Viața lui Ion Tobă a făcut obiectul unei cărți scrise de un istoric militar Dani Gîju, în 2005, care se numește ”Zodia capului de mort”. Cu toate acestea, spune Ottmar Trașcă, cartea are multe inadvertențe în ceea ce-l privește pe ofițerul român Ion Tobă, care pentru faptele sale de curaj a fost decorat cu ordinul Mihai Viteazul, clasa 1, cea mai înaltă dinstincție militară din al doilea război mondial.

    Cum a rămas să lupte pentru SS

    Potrivit lui Ottmar Trașcă, legendarul ofițer român a fost încadrat în 1939, la Regimentului 6 Cavalerie, iar în 1944 în cadrul Regimentului 13 Cavalerie. ”A participat la campania militară de pe Frontul de Est, iar la 29 iulie 1944 a plecat la specializare în Germania, unde a şi fost surprins de evenimentele de la 23 august 1944.

    Ulterior, comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima, i-a solicitat la 15 septembrie 1944 să se alăture aşa-zisei „armate naţionale” a „guvernului național român” de la Viena – în realitate un guvern marionetă stipendiat de cel de-al III-lea Reich – solicitare refuzată categoric. Maiorul Ion Tobă nu era un simpatizant al Mişcării Legionare, dimpotrivă. Astfel, în calitate de comandant de escadron a luat parte la înăbuşirea rebeliunii legionare în Braşov (21-24 ianuarie 1941), pentru această acţiune fiind decorat ulterior cu ordinul Virtutea Militară clasa I”, spune Trașcă.

    Dacă s-ar fi întors în România, maiorul Tobă ar fi fost arestat pe loc datorită evenimentelor din iulie 1940, când s-a angajat în luptă împotriva unor soldați sovietici care au ocupat comuna Putna și mănăstirea Putna. În urma unor acțiuni ferme și curajoase, escadronul de cavalerie 25, condus de Ion Tobă a reușit să reocupe Putna.

    ”În consecinţă, maiorul Ion Tobă a decis să se alăture unităţillor speciale de comando germane create în toamna anului 1944 de către Germania nazistă, aşa-numitele „SS-Jagdverbände”. El nu a fost adjunctul celebrului SS-Obersturmbannführer (locotenent-colonel SS) Otto Skorzeny, aşa cum s-a susţinut în mod eronat. În ce priveşte „SS-Jagverbände” au existat cinci asemenea unităţi speciale, respectiv: SS-Jagdverband Ost, SS-Jagdverband Mitte, SS-Jagdverband Nordwest, SS-Jagdverband Südwest, SS-Jagdverband Südost.

    Ofiţerii, subofiţerii şi militarii din cadrul „SS-Jagverbände” proveneau în mare parte din divizia „Brandenburg”, o unitate de elită, destinată misiunilor speciale (sabotaj, diversiune), subordonată Serviciului de Informații și Contrainformații al Armatei germane-OKW/Amt Ausland/Abwehr. Odată cu desființarea Abwehr și preluarea sub egida SS a departamentelor sale în cadrul Oficiului Central de Siguranță al Reichului (Reichssicherheitshauptamt-prescurtat RSHA) în prima jumătate a anului 1944, personalul calificat (ofițeri, subofițeri și militari) al unităţilor speciale din divizia „Brandenburg” a fost transferat în cadrul „SS-Jag”, mai spune Ottmar Trașcă.

    Istoricul din Cluj a mai spus că maiorul Ion Tobă nu a fost implicat în crime de război, chiar dacă a făcut parte dintr-o unitate SS. ”În ce priveşte încadrarea maiorului Ion Tobă în SS, mulţi au pus la îndoială acest fapt. Ei bine, informaţia este cât se poate de reală. Chiar dacă Ion Tobă a făcut parte din „SS-Jagdverband Südost”, el nu a fost implicat în crime de război, atrocităţi, etc. Așa cum am arătat anterior, „SS-Jagdverbände” erau unități regulate, subordonate formal SS, dar ofiţerii, subofițerii şi militarii proveneau în mare parte din celebra divizie „Brandenburg”.

    Cum a apărat Putna!

    În jurnalul ținut de Ion Tobă și care i-a fost alături până în 1979, când a murit într-o sucursală CEC din Brașov, la vârsta de 76 de ani, sunt descrise mișcările Escadronului 25 de Cavalerie, la data de 5 iulie 2020, când militari conduși de bravul ofițer român i-a pus pe ruși, pe fugă. „În timp ce luam masa cu ofiţerii detaşamentului sunt chemat la telefon de Divizie, care-mi ordonă să mă deplasez în marş galop în lina întâi, la Gura Putnei, ocupând poziţie în faţa trupelor roşii, pe aliniamentul Falcău-Straja-Vicovul de Sus”.

    Escadronul se afla în acel moment în zona Rădăuţi. Nu trec decât câteva ore şi la „ora 24.00 se întorc patrulele din posturi, aducând o carabină Manlicher, cu cinci cartuşe, a unui soldat ungur capturat pe câmp. Incident între patrula sergentului Grosu şi soldaţi sovietici. Schimb de focuri, deşi, conform pactului, sunt interzise”.

    În jurnal se mai arată că „după înapoierea tuturor patrulelor, detaşamentul meu se pune în marş forţat spre poziţia ordonată, 34 de kilometri. După trei ore, sosim în Gura Putnei. Contact cu căpitanul Vlădeanu din Regimentul 48 Infanterie şi apoi legătura cu Serviciul de Intendenţă al Diviziei, pentru aprovizionare” – fiind vorba de hrană pentru soldaţi, dar şi pentru cai. Suntem deja în ziua de 6 iulie, la ora 14.00, când „patrulele pleacă pe linia întâi”, iar căpitanul Ioan Tobă descrie în amănunt această acţiune de recunoaştere – „patrula numărul 4, comandată de sublocotenentul Nicolae Stănescu, la nord de Vicov.

    Patrula numărul 2, comandată de sublocotenentul Wilhelm Popescu, la sud de cota 467. Patrula numărul 3, comandată de sublocotenetul Nicolae Vassiescu, la nord de satul Falcău, cu misiunea de a lua şi păstra legătura cu trupele roşii, menţinând linia de frontieră stabilită de comisia româno-rusă”.

    În satul Putna au avut loc lupte cu militarii armatei roșii care au încercat să ocupe satul. Trupa ajunge la mănăstirea Putna la ora 21.10 şi „se face recunoaştere, apoi curăţirea terenului. Se eliberează forţat satul şi mănăstirea, suspecţii sunt arestaţi, elementele trupelor roşii sunt dezarmate şi aruncate peste linia de demarcaţie. Se instalează o unitate pentru paza sfântului mormânt al lui Ştefan cel Mare şi a odoarelor mănăstirii”.

    Pe șapte iulie, Ion Tobă a raportat că a predat aliniamentul de graniță, grănicerilor români din cadrul Companiei 5 Grăniceri. Apoi, tot în jurnal sunt consemnate pentru zilele de 8 şi 9 iulie 1940, că „toate odoarele şi tezaurul mănăstirii Putna sunt încărcate în două camioane şi expediate la mănăstirea Cozia”, fapt ce corespunde cu arhiva mănăstirii.

    Despre luptele de la Putna, în arhivele militare românești nu se regăsesc informații concrete.

  • CINE ESTE ȘOBOCHIȚUL SERVICIILOR ȘI CUM SE FOLOSEȘTE IMPOSTORUL DE MOARTEA ALTORA PENTRU A PROMOVA VACCINAREA

    suru 53317900

    Uzurpatorul Șerban Suru s-a folosit de moartea scriitorului Răzvan Codrescu pentru a susține campania guvernamentală de vaccinare cu serul experimental

    Auto-intitulatul șef al Mișcării Legionare, presupus agent operativ al Serviciului Român de Informații, uzurpatorul Șerban Suru s-a folosit de moartea scriitorului Răzvan Codrescu pentru a susține campania guvernamentală de vaccinare cu serul experimental

    Nu-mi place să scriu de rău despre alți naționaliști și de regulă nu dau foarte mare atenție zvonurilor despre unul sau altul, cititorii vechi pot confirma că pe Incorect Politic, înafara câtorva critici ocazionale, făcute în bună credință, nu s-a lovit în dreapta, nu s-au făcut exposé-uri despre “falși naționaliști” sau presupuși agenți SRI. Această politică redacțională se încheie astăzi din cauza lui Șerban Suru, care a mers prea departe.

    Din presupus naționalist legionar a ajuns să susțină campania guvernamentală de vaccinare, ca o lichea, servind aceleași interese care urmăresc genocidul Românilor prin dictatura sanitaro-politico-mediatică.

    Iată dovada:

    fa23f41d 44c7 4b28 ac13 aab17cff5753 369x800 1

    3a1b3f4f 6bdb 4ef2 98bd 1ed05af19e8f 369x800 1

    4c94700b 6994 4f31 9b03 dd4d3c5a7498 369x800 1

    serban comentarii

    Au fost multe semne de-a lungul timpului, refuzul lui Suru de a colabora cu alte organizații naționaliste dacă el nu era recunoscut ca șeful lor, zvonurile neverificabile pe care le-a scris despre mareșalul Antonescu, cultul exagerat al personalității și până la urmă ce rezultate au fost? Ce roade a dat? În 27 de ani de când Suru pretinde că a făcut primul cuib legionar de după decembrie 1989 , câți tineri a recrutat și câți naționaliști a educat? Ce impact au avut activitățile sale? Înafară de câteva comemorări, niște poze colorizate, intervenții împotriva legii 217/2015 și poezii de-ale lui Radu Gyr înregistrate și urcate pe YouTube, ce a făcut organizația lui Șerban Suru? Probabil cel mai bun lucru pe care Suru l-a făcut a fost administrarea bibliotecii legionare de pe strada Iacob Negruzzi, nr.1, et. 1, sect. 1 , dar în 27 de ani trebuia mai mult. Nu ar fi asta o problemă atât de mare încât să fiu nevoit să scriu aceste rânduri, dar aderarea lui Șerban la propaganda vaccinală reprezintă o palmă dată poporului român și o blasfemie la adresa tuturor creștinilor care recunosc în vaccin semnul fiarei, fără de care nu vom mai putea vinde sau cumpăra. Gestul său nu este doar o batjocură la adresa libertății, ci reprezintă o auto-excludere din lumea naționalistă. A trece în barca colonelului Gheorghiță, a președintelui Iohannis și a lui Câțu înseamnă pur și simplu trădare.

    În acest moment cei care încă sunt membri în organizația lui Suru au o alegere serioasă de făcut, fie să asculte de auto-intutulatul șef al Mișcării Legionare, să mențină cultul personalității lui Suru și să se vaccineze după sfatul său, pierzându-și integritatea corporală și sufletul…sau să renunțe la cultul bizar în care au intrat și să continue să servească alături de alte organizații cauza naționalistă.

    impostor

    În tot răul din jurul nostru găsim și un bine – starea de demență globală și campania de vaccinare acționează ca un filtru pe baza căruia ne dăm seama cine e adevărat și cine e vândut. Șerban Suru a dovedit că este vândut sau prost. Ar fi o insultă să-l consider prost, așa că presupun că e vândut și trag un semnal de alarmă tuturor naționaliștilor asupra gestului făcut de Șerban Suru în favoarea vaccinării.

    Poate că zvonurile erau adevărate și Șerban Suru era omul SRI dintotdeauna? Asta nu putem ști, dar felul cum s-a folosit de moartea lui Codrescu să convingă lumea să se vaccineze demonstrează că îi lipsește cu desăvârșire integritatea și conștiința.

    Să îți fie rușine, Șerban Suru. – Sursa: Incorect Politic

  • Eroii rezistenţei anticomuniste din munţi. „AU SĂRIT PE EA CU PICIOARELE PÂNĂ I-AU IEŞIT PLĂMÂNII“

    gsx
    Cum a fost anihilată o familie de partizani din grupul Arnăuţoiu

    În vara anului 1951, în munţii Făgăraş, s-a petrecut un episod dramatic al istoriei rezistenţei anticomuniste: soţia unui partizan a fost ucisă de securişti, el arestat, iar copiii lor, hăituiţi de Securitate până la sfârşitul vieţii

    Sus, în Făgăraş, Nucşoara a fost cartierul general al partizanilor anticomunişti, vreme de aproape un deceniu, până în 1958. Lunga rezistenţă din munţi a fost coordonată de fraţii Petre şi Toma Arnăuţoiu, care au sfârşit violent, prin execuţia din vara lui ’59. Întreaga perioadă a fost presărată de episoade dramatice, iar unul dintre acestea a avut loc în iulie 1951, pe Valea Vâlsanului.

    Iniţial, rezistenţa de la Nucşoara era formată din 16 partizani, sprijiniţi de sute de ţărani, printre care s-au aflat numeroase femei – cele mai cunoscute au fost Elena Arnăuţoiu, sora lui Petre şi Toma, şi Elisabeta Rizea. Profesorul de istorie Cătălin Nedelcu a predat timp de opt ani un curs privind rezistenţa anticomunistă şi a stat de vorbă, de-a lungul timpului, cu membri importanţi ai mişcării de rezistenţă de la Nucşoara.

    „Pe 10 iulie 1951 s-a petrecut, pe Valea Vâlsanului, un episod dramatic al luptei dintre partizanii de la Nucşoara şi Securitate. Incidentul i-a fost povestit în închisoare lui Cornel Drăgoi, un alt partizan, chiar de către Titu Jubleanu, unul dintre protagoniştii dramaticului conflict“, povesteşte Nedelcu. În acea zi de vară, mai mulţi membri ai grupului de rezistenţă au dat nas în nas cu oamenii Securităţii. Titu Jubleanu, soţia sa, Maria, unul dintre cei doi fii ai lor, Tică, şi Ionel Marinescu, zis „Doctorul“, au fost surprinşi nepregătiţi de autorităţi.

    În volumul „Rezistenţa armată anticomunistă de pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş“, Grigore Constantinescu prezintă declaraţiile lui Cornel Drăgoi cu privire la acele momente: „Jublenii şi Marinescu erau undeva pe Vâlsan. Ţaţa Marioara, nevasta lui Titu

    Jubleanu, spălase rufele şi le întinsese la soare. Şi un avion de supraveghere a survolat. Da’ ce-au zis ăştia: e curse de Sibiu. Dar era de la Securitate şi i-a anunţat pe ăia de jos: «Uite, în pătratul cutare, nişte puncte albe!». Şi-au dat peste ei. Când a văzut ţaţa Marioara Securitatea, ultimele ei cuvinte au fost: «Trage, Titule, să scape băieţii!». Şi nenea Titu şi cu ţaţa Marioara au tras şi băieţii au scăpat – Tică, băiatul lor, şi Ionel Marinescu“.

    „AU SĂRIT PE EA CU PICIOARELE PÂNĂ I-AU IEŞIT PLĂMÂNII“

    Titu Jubleanu şi soţia sa au fost înconjuraţi de securişti şi aşa s-a petrecut episodul tragic: unul dintre ei a împuşcat-o pe Maria, iar ceilalţi „au sărit pe ea cu picioarele până i-au ieşit plămânii prin spărtură“, după cum i-a povestit Titu lui Cornel Drăghici. Când a văzut că soţia sa a fost ucisă, Titu Jubleanu s-a predat. Atunci, sadismul securiştilor a fost de nătăgăduit: l-au pus să-i sape mormântul soţiei. Cornel Drăgoi îşi amintea: „L-au pus să sape oleacă de mormânt, cu unghiile, cu degetele. A săpat şi cu o ruptură de lespede. «Iute, iute, banditule!» A săpat cam un lat de palmă şi au spus: «Ajunge!». «Am pus nisip şi bolovani peste ea, cu mâinile, după ce am sărutat-o, şi atât a fost tot…» Şi pe el l-au dus la Piteşti, la Securitate, unde ne-am văzut şi el mi-a arătat… Mi-a arătat gura cu dinţii rupţi cu cleştele de cuie. I-au smuls dinţii cu un cleşte de cuie. Avea un dinte rupt pe jumătate, un dinte rupt la nivelul gingiei şi erau porţiuni unde cleştele muşcase şi o bucată de gingie. I-au făcut asta când l-au prins, ca să-l silească să spună unde sunt băieţii“.

    În Dosarul Jubleanu din arhiva CNSAS s-a păstrat o notă scrisă, din 14 iulie 1951, în care autorităţile precizează că Maria Jubleanu a fost îngropată acolo unde a fost împuşcată: „În ziua de 10 iulie a.c., compania de scotocire ce acţiona pentru depistarea bandei fraţilor Arnăuţoiu din Regiunea Argeş, a dat peste bandiţii Marinescu Ioan, Constantin Jubleanu, Titu Jubleanu şi Maria Jubleanu, în muntele Zănoguţa, la punctul numit Scroafa Mare, stând jos la un loc şi pregătind mâncare. Bandiţii fiind somaţi de organele noastre au fugit în pădurea din apropiere. Deschizându-se foc, a fost împuşcată mortal Jubleanu Maria, iar Titu Jubleanu a fost prins viu. Cadavrul soţiei lui Titu Jubleanu, anume Maria Jubleanu, a fost înhumat în apropierea locului unde a fost împuşcată“.

    PARTIZANII NU SE PREDAU

    Titu Jubleanu, care fugise în munţi din 1949, a fost condamnat la 25 de ani de muncă silnică pentru „uneltire contra ordinii sociale“, fiind acuzat că a dat ajutor „bandiţilor refugiaţi în munţi“. A petrecut peste opt ani în închisorile comuniste, la Piteşti, la Jilava, la Valea Neagră, la Peninsula, la Aiud şi Gherla.

    În 1959, a fost din nou judecat în procesul fraţilor Arnăuţoiu şi condamnat la moarte. A fost executat la Jilava în noaptea de 18 spre 19 iulie 1959.

    Titu Jubleanu în arest FOTO: arhivă profesor Cătălin Nedelcu

    „Tică n-a ştiut o vreme ce s-a întâmplat cu mama sa. A crezut că ambii părinţi au fost prinşi şi s-a temut pentru ce urmau să păţească. Şi atitudinea lui de la final, de la Râpele cu Brazi, unde a luptat până la capăt, cred că are legătură şi cu soarta părinţilor săi. Tânărul erou nu le-a dat satisfacţia deplină să fie prinşi în viaţă toţi partizanii care îi păcăliseră timp de nouă ani“, spune profesorul Cătălin Nedelcu.

    Şi Constantin, celălalt fiu al familiei Jubleanu, a avut un sfârşit tragic. La doar 27 de ani, acesta s-a sinucis pe 20 mai 1958, după un schimb de focuri cu Securitatea, chiar în ziua capturării celorlalţi membri ai grupului de partizani.

    Pentru că nu şi-a denunţat niciodată părinţii şi fratele, Matilda – fiica soţilor Jubleanu, alături de Verona – a fost, în repetate rânduri, bătută cu bâta de miliţieni şi torturată prin spânzurare de mâini.

    Din memoriile lui Tică Jubleanu

    Povestea zilei de 10 iulie 1951 a fost descrisă de Tică Jubleanu într-un jurnal pe care l-a ţinut până în mai 1958, când a fost ucis în vecinătatea satului Corbşori, din comuna Corbi. Ulterior, jurnalul a fost confiscat de Securitate şi acum se găseşte în arhiva CNSAS.

    „Am mâncat şi ne-am culcat. Tata cu mama s-au sculat mai de dimineaţă şi eu m-am apucat să pingesc. După ce am terminat, m-am încălţat şi, în timpul ăsta, s-a făcut şi masa gata. Şi am mâncat şi după aceia eu m-am dus şi am luat nişte lucruri de la o scorbură, că aveam de gând să facem baie. Mama a adus apă şi a pus-o să se încălzească şi, în timpul ăsta, «Doctorul» mi-a zis: «Hai să facem o partidă». Ne-am apucat noi de joc şi am făcut câteva partide şi «Doctorul» se enerva şi vorbea tare. Şi mama ne tot sucea să terminăm, că s-a încălzit apa. La un moment dat, auzim: «Uite unul cu o puşcă! Vai, Miliţia!!!». «Doctorul», la auzul acestor cuvinte, n-a mai aşteptat şi a rupt-o la fugă desculţ şi fără armă. Eu am apucat pistolul-mitralieră şi mama, fiind în urma mea, a călcat pe el până să-l ridic de jos şi mi-a scăpat din mână. Cum eram pornit, nu m-am mai întors după el şi i-am dat şi eu drumul după «Doctor». Tata a apucat să ia Mauserul cu patru focuri care erau în el, şi cum am plecat, individul a tras, dar nu m-a lovit, fiindcă n-a tras ochit sau i-a tremurat mâinile. Şi cum ne-am despărţit noi câţiva metri, l-am auzit strigând la ceilalţi: «Hai încoa’, băăă!, că au fugit». Tata a zis să fugim mai iute, că au văzut că ne-au rămas armele şi vin după noi. Doar ne-am depărtat puţin şi au luat-o şi ei după noi, strigând: «Stăi!» şi trăgând la focuri de armă. După o fugă de un km şi ceva i-am auzit cum foşneau frunza pe urmele noastre şi, la un moment dat, se făcea şi o coastă repede. «Doctorul» era înainte, tata după el şi eu am luat pe mama de mână şi am ajutat să coboare. Când ne aflam sub coastă, am auzit unul zicând: «Hai, că uite-i». Mama, cu lacrimile în ochi, ne-a zis: «Fugi, mamă, cel puţin să scapi tu». Eu atunci am rupt-o la fugă şi am nimerit la un izvor cu nişte bolovani şi nişte buturi, de credeam că nu se mai termenă. Şi în urmă se auzeau focuri de armă şi strigând: «Stai, sus mâinile». Când m-am văzut la gârlă şi trecut dincolo, am zis în sinea mea că am scăpat şi am luat-o la pas, că nu mai puteam deloc.“

  • Poveştile româncelor condamnate la moarte în secolul XX

    erff

    Până la abolirea pedepsei cu moartea în România, prin Decretul-Lege 6 din 7 ianuarie 1990, mai multe femei au primit pedeapsa capitală, în perioada contemporană.

    În România comunistă au fost executate 104 persoane. Între anii 1965 şi 1989, Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat la moarte 47 de persoane, unele dintre ele fiind femei, însă istoricii şi cercetătorii spun că nu au descoperit niciun caz în care vreo femeie condamnată la moarte să fie executată. În cazul tuturor acestor femei, li s-a schimbat pedeapsa capitală în detenţia pe viaţă sau pentru o perioadă îndelungată, de până la 20 de ani.

    Graţierea Anei Maria Marin, soţia comandantului legionar Vasile Marin, mort în 1937 în războiul civil din Spania, în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, a ţinut prima pagină a ziarelor vremii.

    În aprilie 1941, Ana Maria Marin a fost condamnată la moarte pentru deţinere ilegală de arme, spune Constantin Vasilescu, cercetător în cadrul IICCMER .În urma unei percheziţii domiciliare, s-au găsit ascunse, în baie, şase revolvere Walther, calibrul 9 milimetri, şi muniţie. Ameninţată de moarte, Ana Maria Marin a solicitat şi a obţinut „clemenţa regală” pentru o faptă comisă „fără cuget rău […] ci numai în scopul ca aceste arme să nu fie unelte ucigaşe”. Aceste acte erau însoţite şi de patetice articole de presă: „Domnul General Antonescu, Conducătorul Statului, ţinând seama de textul cererii de graţiere, de împrejurările creştineşti ale Sfintelor Paşti şi pentru a nu umili curăţenia unui nume şi memoria unui om care a murit pentru un ideal creştin [Vasile Marin – n.m.], a înmânat M.S. Regelui cererea de graţiere, propunând comutarea pedepsei cu moartea. Este ultima îngăduinţă pe care o mai are domnul General Antonescu ţinând seama de faptul că este vorba de o femee“.

    sef
    Ana Maria Marin, a doua de la stânga la dreapta Arhivă Mărturisitorii

    Viitorul nu avea să fie liniştit pentru Ana Maria Marin. Femeia a fost arestată la 2 decembrie 1958, fiind reţinută în baza a două Ordine MAI pe o perioadă de 72 de luni, fără a fi judecată. A trecut prin închisorile Văcăreşti, Mislea, Jilava, Botoşani, Bacău, Roman, Arad, Oradea.

    Ana Maria Marin consemnează că, în 1962, „toată puşcăria de femei de la Arad fusese mutată la Oradia … unde erau împărţite în celule mai mici”. Odată ajunse aici, ele au fost transformate într-o importantă forţă de muncă, fiind puse să realizeze cămăşi de nuiele pentru damigene. Era o muncă istovitoare pentru nişte femei care în ultimii cinci-şase ani fuseseră supuse unui regim de înfometare, cu o sănătate şubrezită de condiţiile inumane din beciurile închisorilor prin care au fost ţinute. „Nuelele trebuiau muiate, iar mâinile lor degerate nu se descurcau bine. Norma era mare; dacă nu reuşeai s-o faci, puteai fi acuzat de sabotaj. 30 de damigene învelite în nuele şi trecute la recepţie”.
    De asemenea, după încheierea programului de lucru, femeile primeau în celule cărţi, atent avizate, cu un conţinut evident de propagandă marxistă. „Li se făceau lecţii politice. O naţie întreagă învăţa să papagalicească noţiuni abstracte, pe care puţini le înţeleg, cerând în schimb dreptul de a le discuta. Li se proectau filme de propagandă. … Erau seminare … Lor li se citeau articole de scriitori talentaţi şi pocăiţi”, a povestit ulterior Ana Maria Marin.

    După ce a fost eliberată, în anul 1964, a reuşit să plece din ţară, profesând ca medic. În paralel, a avut o bogată activitate literară şi memorialistică semnând volumele „Prin poarta ce strâmtă“, „Ţara de dincolo“, „Povestea neamului românesc“.

    Condamnări la moarte comutate în detenţie

    Şi în perioada comunistă au existat condamnări la moarte ale femeilor, însă pedepsele au fost comutate în detenţie pe viaţă. Conform istoricului Radu Stancu, autor al volumului „Pedeapsa cu moartea în România comunistă“, „Nu am identificat niciun caz în care o femeie să fie executată, deşi exemple de sentinţe capitale există: în mai 1948 sentinţa Aureliei Cosma, sora lui Sabin Mare, paraşutist împuşcat de Securitate în judeţul Făgăraş, în anul 1953 şi soţia lui Ioan Cosma Ioan, executat şi el la Jilava din martie 1944 pentru înaltă trădare era comutată. Popovici Lucia a beneficiat de asemenea de o comutare în muncă silnică pe viaţă a sentinţei capitale pentru crimă cu premeditare şi cruzimi în 1959, la fel ca şi Hornoiu Maria în 1960, în vreme ce pentru Spânu Sabina din Pogoria, sentinţa pentru crimă este comutată în 20 ani muncă silnică în 1965“.

    Cu referire la modul în care execuţiile aveau loc, regulamentul din 1958 reflectă câteva modificări comparativ cu cel care deja era în uz din 1942, introduse probabil imediat după război, scrie istoricul. Cererea de graţiere trebuia să fie adresată în termen de 24 şi nu 48 de ore după respingerea apelului. În regulamentul din 1942 vizita unui preot şi a rudelor, posibilitatea de a lăsa un testament ori oferirea unui pahar de alcool erau permise, însă în 1958 toate acestea sunt interzise de către autorităţi.

    Numai anumiţi reprezentanţi ai autorităţilor şi un medic aveau permisiunea de a fi prezenţi pentru a superviza execuţia. În ambele regulamente, execuţia avea loc prin împuşcare, de către un pluton de execuţie, condamnatul trebuind să fie legat la ochi. Noul regulament stabilea că dacă o femeie însărcinată era condamnată la moarte, ea nu urma să fie executată imediat după naştere, ci după încă 9 luni.

    Decretul 215/1960 modifică articolul 16 din „Regulamentul privind executarea hotărârilor judecătoreşti prin care s-a pronunţat pedeapsa cu moartea“ şi prevede înlocuirea pedepsei capitale cu maximul muncii silnice pe timp mărginit în cazul femeilor gravide sau cu un copil sub vârsta de 3 ani.

    Perioada comunistă în România s-a terminat cu o dublă condamnare la moarte, apoi pedeapsa capitală a fost abolită la începutul anului 1990. În timpul Revoluţiei din 1989, Elena Ceauşescu a fost arestată, condamnată la moarte şi executată, împreună cu Nicolae Ceauşescu. Cuplul dictatorial a fost executat la 25 decembrie 1989 prin sentinţa Tribunalului Militar Excepţional înfiinţat printr-un decret al CFSN pe 24 decembrie 1989.

  • Jurnalistii mizerabili de la B1TV ii ataca in ultimul HAL pe legionarii Moța și Marin si pe scriitorul Sorin Lavric

    vfccc

    Cum ii ataca scursurile de la B1TV pe Legionarii Mota si Marin si pe scriitorul Sorin Lavric:

    Interzis prin lege în România prin lege, legionarismul încă rămâne un model de dat exemplu în viziunea unor istorici sau teologi care folosesc partea creștină a mișcării fără a mai menționa de crimele comise în numele acestor idei.

    Ultimul astfel de caz vine de la scriitorul Sorin Lavric, doctor în filosofie. Prezent la conferința „După 30 de ani de libertate”, organizată de Liga Studenților din Cluj, pe scenă altături de Radu Preda, președintele IICCMEr, acesta a găsit de cuviință să se plângă de o presupusă lipsă de cultură a tinerilor români care ar veni fix din necunoașterea celor ce au fost Moța și Marin, personaje considerati drept eroi de legionari pentru că au luptat alături de dictatorul fascist spaniol Franco.

    „Libertatea astea de expresie treptat se micșorează, nu vom mai putea să exprimăm liber în public, apare o prohibiție, o interdicție stăruitoare asupra unor teme pe care nu avem voie să le discutăm decât în direcția dorită de cei care domină. O simt asta, o simt pe pielea mea și îmi dau seama. 

    Eu pot să spun că am studenți, studente născute în 2000, ce nesimțire să te naști în 2000 (nr. râde ironic) și nu știu cine a fost Dumitru Stăniloaie, nu știu în București unde e Mănăstirea Antim. Mănăstirea Antim fiind un reper, e ca și cum ar fi Someșul în Cluj. Ce să vă spun, nu mai au cultură generală și nici nu îi mai preocupă acest lucru. Pot să dau o puzderie de exemple. Mergeam, când am venit acum am venit cu un coleg de la ASCOR și vorbeam de toate și l-am întrebat „tu ai auzit de creștini care au murit în războiul din Spania – Moța și Marin”. Nu știa absolut nimic! Atât am zis doi creștini nimic altceva. Asta este cultura noastră în general!„, a afirmat Sorin Lavric în fața studenților.

    Vezi: NATIONALISTII FAC ORDINE CAND POLITIA NU POATE! O nouă forță de protecție și pază face ORDINE in Cluj! Au curățat autobuzele de tigani – FOTO

    Ion I. Moţa și Vasile Marin au plecat drept voluntari și au luptat în Spania în cadrul războiului civil alături de trupele loiale lui Francisco Franco, general care avea după să conducă cu o mână de fier Spania într-una din cele mai dure sângeroase dictaturi.

    Amândoi au murit în timpul luptelor de pe frontul de la Majadahonda lucru ce avea să îi transforme în eroi ai legionarilor, fiindu-le dedicate numeroase cântări și monumente, inclusiv unul pe front unde au decedat.

    Vezi: Sfârşitul primei femei comandant a Miscarii Legionare: A FOST ARUNCATA IN CREMATORIU CAND INCA RESPIRA

    Pe lângă promovarea ortodoxismului, Mișcarea Legionară s-a remarcat în România pentru crimele odioase pe care le-a comis, printre care amintim de Nicolae Iorga, Armand Călinescu sau I.G. Duca, cât și prin politicile antisemite și de orientare național-fasciste.

    Vezi: Adevarata fata a „comisarului” TRAIAN BERBECEANU: un biet sclav papusat de sistemul ocult! Grup de nationalisti romani ARESTATI de el! Oameni ABSOLUT NEVINOVATI, calcati in picioare de Berbeceanu!

    Nota redactiei: Da, Mota si Marin au fost crestini. Iar cei impotriva carora au luptat in razboiul civil din Spania au fost comunistii ce ucideau si rastigneau preoti, violau calugarite, ardeau manastiri.

    Comunisti in apararea carora au sarit tovarasii lor din Uniunea Sovietica. Aceiasi tovarasi care in scurta vreme au impus bolsevismul in Romania si in ale carui temnite au suferit Dumitru Staniloae, cei din Rugul Aprins-Manastirea Antim, evreul (!!!) Nicolae Steinhardt si toti ceilalti Sfinti ai Inchisorilor. Adica fix cei care azi nu mai sunt buni de repere.

    Vezi: Legionarii l-au comemorat la Tancabesti pe CORNELIU ZELEA CODREANU / VIDEO

  • Legionarii l-au comemorat la Tancabesti pe CORNELIU ZELEA CODREANU / VIDEO

    cmtc

    Comemorarea de la Tâncăbești 2019 – Corneliu Codreanu

    În data de 30 noiembrie 2019, în pădurea Tâncăbeşti lângă Bucureşti, numeroase grupuri de tineri şi mai puţin tineri aşteaptă începerea unei ceremonii ţinute în memoria lui Corneliu Codreanu. Este doar unul din grupurile care se vor perinda întreaga zi în fata impozantei cruci.

    Nu sunt doar cetăţeni romani, aici vin pe 30 noiembrie şi naţionalişti francezi, spanioli, italieni, bulgari, sârbi. Cărţile lui Corneliu Codreanu au fost traduse în numeroase limbi. De la naţionalisti britanici de la British Naţional Party, la patrioţi din Statele Unite sau chiar Ucraina, toţi au auzit de Codreanu. Fiecare grup care vine aici este însoţit de cel puţin un cetăţean străin care a citit despre Codreanu şi a venit să vadă locul unde a fost asasinat „Căpitanul”.

    În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, cunoscută în tradiţie ca şi „noaptea de groază a Sf. Andrei”, Corneliu Zelea Codreanu a fost asasinat prin strangulare în pădurea Tâncăbeşti, din apropierea Bucureştiului. Modul ciudat în care cel care era era supranumit „Căpitanul” a fost asasinat împreună cu alţi 13 legionari, cât şi data tragicului eveniment, au întărit convingerea naţionaliştilor români ca moartea lui Corneliu Codreanu a avut un caracter „ritualic”, urmărind tradiţii oculte ale francmasoneriei.

    Putina Istorie

    Corneliu Codreanu a fost fondatorul a ceea ce mulţi istorici consideră cea mai mai mare mişcare naţionalistă europeană, crescută organic şi nu devenita mişcare de mase abia după câştigarea puterii.

    Mişcarea lui Codreanu îşi are originile în curentele naţionaliste şi antisemite autohtone de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20, curente susţinute de personalităţi ale acelei perioade precum profesorii A.C. Cuza, Nicolae Iorga, Nicolae Paulescu, Nae Ionescu, aceştia împotrindu-se acordarii de drepturi depline evreilor. Linia fusese începută de generaţia de intelectuali precedenta, precum Dionisie Pop Marțian, Mihai Eminescu, Bogdan Petriceicu Haşdeu sau Vasile Conta, care nu doreau ca evreii recent imigraţi din Austria şi Rusia să fie împământeniti în masă.

    Cum a început?

    Începutul Mişcării Legionare o regăsim în grevele studenţeşti de după Marea Unire, politicienii au ignorat cu desăvârşire revendicările studenţeşti sau chiar grevele muncitorilor, mai mult au trecut la reprimări extrem de violente. Acesta atitudine va influenţa profund generaţia lui Codreanu, dând naştere uneia din linile doctrinare legionare, anume „antipoliticianismul”.

    Fondatorii mişcării legionare erau studenţi la drept, aceştia nu şi-au înregistrat niciodată organizaţia dar au acţionat prin partide şi organizaţii care erau periodic desfiinţate de Guvern. Acestea au fost Gruparea Corneliu Zelea Codreanu, partidul Totul pentru Tara şi Garda de Fier. Guvernul a fost pus nu o dată în ipostaza în care nu ştia care organizaţie trebuie desfiinţată.

    După numeroase încercări de a curma creşterea Mişcării, în 1938 regele dictator Carol al II-lea pune la cale arestarea lui Codreanu şi mai apoi asasinarea acestuia. Pretextul a fost o scrisoare adresată de Codreanu lui Nicolae Iorga, care va depune plângere la poliţie. Codreanu este trimis în judecată pentru ultraj adus unui demnitar în exerciţiul funcţiunii. Condamnat iniţial la şase luni de detenţie, Codreanu este ulterior rejudecat cu acuze mult mai grave şi condamnat la zece ani de muncă forţată.

    Asasinatul de la Tâncăbeşti

    În noaptea de 29 spre 30 noiembrie 1938, Codreanu este omorât împreună cu alţi 13 legionari (Nicadorii şi Decemvirii) de catre jandarmii care îi transportau pe toţi, sub pretextul unei încercări de evadare.

    Incidentul a avut loc în pădurea Tâncăbeşti din apropierea Capitalei, din mărturiile ulterioare ale participanţilor reiese că asasinarea celor 14 legionari a fost executarea unui ordin dat de regele Carol al II-lea. Asasinarea are un caracter macabru, legionarii au fost sugrumaţi, mai apoi împușcați, iar ulterior trupurile lor neînsufleţite au fost arse cu acid şi înhumate în incinta fortului 13 Jilava sub o lespede uriaşă din beton.

    Asasinarea lui Corneliu Codreanu a dus la dezorganizarea Legiunii, dar paralel şi la o creştere în popularitate fără precedent. Astăzi, dupa 80 de ani, Codreanu şi camarazii săi sunt în continuare comemoraţi, in ciuda tuturor împotrivirilor, in timp ce aproape toţi politicienii contemporani lui Codreanu au fost uitaţi.

    Dincolo de granițele României

    Faima lui Corneliu Codreanu a depășit de mult granițele României, cartea sa ”Pentru Legionari” fiind tradusă in mai toate limbile europene. Astăzi, din ce in ce mai multi naționaliști europeni sunt interesați de istoria Mișcării Legionare și de modul in care fondatorul ei a fost asasinat.

    Sursa: Razboiul Informational

  • ”Dragii mei, păstraţi-vă credinţa indiferent de ce va urma!” – Preot Dumitru Balasa

    Dumitru Balasa

    M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. “Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!” A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie, pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lume! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bătaie.

    Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie.

    Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi puneau ochelarii ăia chinezeşti la ochi şi te duceau într-o sală, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta-l bătea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla. Pe noi ne bătea unul Cetăţeanu Dumitru. Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cumpărat un pistol cu butie şi că Gh. Grecu a cumpărat un pistol Steier de la nemţi, că noi am vrut ca să împuşcăm pe Gheorghiu Dej. “Păi, domnule, eu pe Gheorghiu Dej nu l-am văzut decât în poză.” “Nu e nevoie, dar să declaraţi!” Păi cum era să declar, dacă nu era aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da, a fost bătaie! După 6 luni de zile, Gh. Grecu a declarat săracul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră pe mine. “Păi dacă ăsta a declarat! N-auzi? Ăsta spune că aţi vrut să împuşcaţi pe Gherghiu Dej!” Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas, şi am căzut cu capul pe ciment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sângele pe nas şi atunci cu mâna căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în fire după lovitură. Între timp trece pe lângă noi un ofiţer cu stea mare, maior. Şi cum eram pe spate, m-am apucat de pantalonii lui, d’aici de jos. Zic: “Tovarăşe maior, salvaţi-ne!” Ăsta vine şi-mi dă cu cauciucul peste mână. Eu însă, cât m-a lovit el, nu I-am dat drumul ăstuia de pantaloni. Nu! Şi atunci a zis maiorul: “Locotenent Cetăţeanu, trei paşi înapoi!” Cetăţeanu, zice: “Tov. Maior Săvulescu, vă rog să nu vă amestecaţi în instrucţia mea!”

    Maiorul Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: “Locotenent Cetăţeanu!”. “Să trăiţi! Sunt locotenentul Cetăţeanu Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să trăiţi!” Maiorul îi zice: “Eşti liber!”. M-a luat de mână maiorul: “Ridică-te! Hai cu mine în birou!” Nu mă gândeam că e un om. M-am dus acolo. “Stai pe scaun!” “Tov. Maior, nu pot să stau pe scaun că-l umplu de sânge.” “Ce contează un scaun pe lângă viaţa unui om?” Ăla comunist şi celălalt tot comunist. Ca să vezi! Doi comunişti. Da ăsta om, şi ăla neom! Şi am stat în fine pe colţul scaunului. Am stat astfel încât să nu murdăresc scaunul, dar totuşi îmi curgea încă sânge din nas. Mi-a dat maiorul un prosop acolo, m-am şters şi mi-a zis: “Care-i baiul?” I-am spus eu: “Ni se cere să declarăm strâmb, eu şi cu un ţăran, ca să ne ia casele – ştiam treaba asta – şi vor să ne facă un proces.” “Aveţi ceva împotrivă?” “Păi da! Nu-i adevărat.” “Păi cum nu-i adevărat?” “Nu este, aşa ne cer ei.” Atunci a sunat la sonerie şi a venit Cetăţeanu şi a spus: “Să-mi aduci dosarul lui părinţelu.” Aflase că sunt preot, eram mai tânăr, vreo 50 de ani aveam. Mi-a adus dosarul, l-a citit el acolo şi zice:

    “Părinţele, eşti condamnat la 6 ani, şi ţăranul Gheorghe Grecu la 5 ani.” I-am spus: “Tovarăşe maior, dar n-am avut procesul până acum.” “Bine, nu l-ai avut, dar uite aici lista” – adică era scrisă cu creionul nota de la Securitate, câţi ani să ne dea. Era scris acolo: Banditul Bălaşa Dumitru va primi 6 ani, ca intelectual. Banditul Gheorghe Grecu va primi 5 ani, că se considera că l-am influenţat ca intelectual, el fiind ţăran. Când am văzut aşa …! Maiorul Săvulescu a spus: “Dacă nu vă condamnăn noi, tot vin alţii şi ne închid şi pe noi şi ne fac un proces şi ne condamnă şi ne bagă lângă dumneavoastră. Cu ce pot să vă ajut?” a spus el. „Pot să dau ordin ca să nu vă mai dea nici o palmă.” “Tovarăşu’ maior, asta ar fi ideal. Cel puţin ar fi linişte noaptea.” L-a chemat şi pe Gheorghe Grecu care declarase că într-adevăr ar fi cumpărat un pistol. Zice: “Ai cumpărat măi pistolul?” Gheorghe Grecu a zis: “N-am cumpărat tovarăşe maior.” I-au zis că dacă declară, îl lasă şi nu-l mai bat. Zice: “Părinţelul de ce nu a declarat?!” “Părintele a ţinut mai mult la bătaie.”

    În fine, a trecut treaba asta, ne-au dat drumul şi când am plecat a vrut să dea mâna cu mine – era un om cumsecade – şi a spus: “Dacă îţi mai dă cineva o palmă sau dacă te înjură să ceri să fii scos la raportul tovarăşului maior Săvulescu. Dar să pronunţi numele meu pentru că dacă nu pronunţi numele meu nu faci nimic.”

    Am rămas, ne-au dus la celulă la comun şi ne-au întrebat unde am fost: “Am fost la bătaie.” Până şi aici nu aveam voie să spunem, pentru că dacă spuneai ne turnau ăştia ai noştri, turnătorii. Şi după aceea am stat noi două săptămâni şi au venit declaraţiile celor şase inşi de la Suteşti. Declaraţia lui Mărăcine la instrucţie a fost că nu ştie nimic rău de părintele Bălaşa. Un singur rând era scris. La proces a spus şi el la fel cum a spus toată lumea.

    Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem. Cum era să recunoaştem treburi de astea? Când au văzut că nu recunosc, că nu era adevărat, au întrerupt şedinţa. M-au băgat dincolo, în cameră. M-au zdupănit de mi-a dat sângele, m-am şters, apoi m-au dus către judecată şi atunci am spus încă o dată treaba asta. M-au bătut şi m-au înţepat cu un vârf de cuţit în spate. Dar n-am recunoscut nici atunci. M-au întrebat apoi care este ultimul cuvânt şi am

    spus că dorim ca aceşti oameni care au jurat strâmb, atunci când vor petrece la zile mari, cununie, botez, să-şi aducă aminte că au jurat strâmb şi au băgat la închisoare un om nevinovat.

    Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum. Un doctor care era de la Leleasca, ne-a spus: “Cine vrea să supravieţuiască, oricât v-ar fi de foame, să nu mâncaţi ciorba niciodată cu lingura şi să mai lăsaţi cât puteţi pe fundul gamelei din mâncare, pentru că sarea rămâne la fund.” Pentru că mulţi care au murit la închisoare n-au murit propriu-zis de foame, au murit din cauză că s-a pus sare multă şi nu li s-a dat apă de băut. Noi niciodată n-am avut apă de băut la discreţie.

    La Piteşti, copile, m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie. Nu ştiu câte cuie o fi avut, dar erau ieşite numai 3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne. Îţi perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu un prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-a infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava.

    Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am septicemie. Aveam în spate o rană mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să fac baie? I-am arătat securistului: “Păi tu ştii mă ce ai în spate?”. ”Nu văd, dar aştept să mă curăţ.” M-au dus la infirmerie şi m-a consultat o doctoriţă surdă. A tăiat până la urmă toată stricăciunea de pe spate, că intrase în putrefacţie. M-a ajutat mult femeia aceea că a vărsat o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis că peste două zile să mă duc să-mi schimbe pansamentul. Când m-am dus peste două zile, mi-a zis: “Ce, banditule, maica ta, nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Nu mai e pansament.” Atunci mi-am rupt cămaşa. Aveam cu ce să mă leg, că mi-au dat şi alţii, dar nu aveam ce să pun pe rană. Am luat cămaşa mea, mi-au mai dat alţii din poalele cămăşilor lor.

    Apoi ne-au trimis la Aiud, dar ne-au plimbat vreo două săptămâni prin ţară. Nu ştiu pe unde am fost. Cu trenul. Era trenul dubă, fără geam, fără nimic. Am ajuns la Aiud. Acolo ne-au băgat într-o sală, la vizita medicală, ca să spună că nu ai murit din cauza lor. Era un doctor Crăciun care s-a uitat la spatele meu. A luat un bisturiu şi a zis că rana aia mare, plaga, se vindecase cu muguri. Şi a tăiat el acolo. A spus:“Nu te sfii, o să te doară niţel, dar trebuie să tăiem mugurii ăştia ca să rămână semnul semn.” Şi a rămas. Eu am cicatricea şi acum în spinare.

    La Aiud am ajuns în 1961 toamna. La început ne-au băgat la un salon, la grămadă. Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără nimic. La urmă ne-au repartizat la celule, unde eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organizaserăm acolo, ţineam conferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne-au izolat. Pe mine, pe părintele Dumitru Stăniloae – am stat cu el, dar am stat puţin – , Valeriu Anania. Dar ne-au ţinut puţin şi ne-au despărţit că au zis: “Ăştia sunt capii!”, că noi vorbeam, mai ţineam câte o conferinţă, povesteam şi ne turnau, tot dintre noi. Ascultau însă şi ei la uşă acolo, aveau aparate…

    La urmă m-au izolat. M-au băgat într-o cameră de unul singur. Aveam alături acolo unul care înnebunise din bătaie.

    Am stat la celular. Ca animalele. Apă, cu socoteală; de mâncare: sfeclă furajeră, şi cu arpacaş. Arpacaşul era ceva!… Îl dădeau seara.

    Doctorul Ridichie m-a întrebat ce zic cei din celulă despre Partidul Comunist. Când l-am auzit aşa ceva, “Păi bine domnule, zic – eu n-am putut să mă abţin, să ştii – dumneata aşa ai ajuns?” “Mă întreabă şi pe mine. Ce să le spun?”. “Ce să spui? Eu sunt delator?”. Nu ştiu ce-o fi făcut că m-am trezit şi atunci băgat la mititica. Nu mi-au zis nimic, decât m-au ţinut vreo trei zile într-o cameră, seara îmi aduceau o saltea de paie, ca să nu dorm pe ciment, că nu era pat, n-aveai nimic. Am înţeles de aci că nu trebuie să răspunzi obraznic, dar ce, puteam să fac jocul lui Ridichie? Eu n-am suportat treburile astea. Am dus-o foarte greu după aceea la Aiud.

    De la Aiud ne-au dus în Balta Brăilei şi atunci a trebuit să facem declaraţii că nu credem în Dumnezeu, ziceau ei ca să ne redea, auzi, societăţii, reeducaţi. Şi trebuia să dai o declaraţie scrisă. N-am putut să fac treaba asta.

    V-am spus că m-au luat în 1964 să dau declaraţie că nu cred în Dumnezeu. Cum să dau eu declaraţie când în brigada de 2600 de oameni făceam liturghie în închisoare, cu risc, şi mă duseseră de atâtea ori… (N.Red.: la bătaie)? A venit o hârtie că dacă vrem să ne dea drumul acasă să declarăm că nu credem în Dumnezeu. Au zis dar că fiecare trebuia să declare în scris aşa: “Subsemnatul cutărăscu, fiul lui cutare din cutare şi nu ştiu ce, declar că n-am crezut niciodată în Dumnezeu, că am minţit…”. Aşa era textul, dar tu trebuia să îl scrii cu mâna, să rămână în arhivă un asemenea document. Era de la Işalniţa comandantul nostru (maiorul) care ne teroriza. M-a bătut vreo săptămână şi ceva; doctorul Puşcaşu mi-a zis: “Dă, părinte, declaraţie, că ştim noi de ce-ai dat, că te omoară ăştia”.

    Şi atunci, nu mă laud, a fost un har de la Dumnezeu, i-am spus: “Domnul doctor, nu voi da nici o declaraţie”, dar până la urmă i-am spus că mă gândeam să zic că declar, dar de fapt să le ţin o predică, că ne adunau acolo pe toţi! Ziceau că vor să facem declaraţia asta ca să ne redea societăţii, reeducaţi, adică depărtaţi de Dumnezeu. Să declarăm că ne-am depărtat de Dumnezeu, ca să putem să zidim mai departe acest monstru al comunismului.

    Şi m-am dus cu o filă de caiet la maior. Zice: “Bine că te-ai lămurit”. I-am spus că întâi declar în faţa tuturor şi apoi scriu, că trebuia să şi scrii, ca să se găsească declaraţia acum în arhivele securităţii, o declaraţie semnată de mine, cum că eu, părintele Bălaşa, declar că nu cred în Dumnezeu. Ce-ar fi fost? Mai bine să se fi scufundat pământul sub mine!

    Şi i-au adunat pe toţi. El sta la vreo 40 de metri cu patru securişti în curte, (la Balta Brăilei, unde am fost – că ne-au scos de la Aiud) şi a venit microfonul ca să vorbesc să audă toţi, şi atunci am început cu “Dragi tovarăşi” dar le-am spus: “De opt zile mă chinuiesc să mă leapăd de Dumnezeu, să declar că nu cred în Dumnezeu. Dumneavoastră aţi dat…” (că dăduseră unii dintre ei declaraţie, că nu au putut să îndure şi nu aveau nimic de pierdut). Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe care am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte, că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfârşitul pe un pat în mod normal. Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon. Când am terminat le-am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mine acasă că am murit cu credinţă în Dumnezeu şi nu m-am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat “Tatăl nostru” în genunchi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nostru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pietrelor s-a cântat un “Tatăl nostru” în Balta Brăilei (microfonul încă funcţiona). Încă se vedeau securiştii ăştia patru acolo şi cu comandantul de la Işalniţa.

    M-am ridicat, am făcut trei metanii, mi-am cerut iertare de la ei, că mă gândeam că pe mine acum o să mă împuşte şi “Îmi pare rău că v-am făcut rău şi dumneavoastră”. Între timp am spus o rugăciune pe care am făcut-o eu atunci, a noastră, a tuturor. Şi le-am spus rugăciunea, a noastră, a celor bătrâni, care, sub o formă oarecare, a trebuit să facem pact cu diavolul, cum a zis vlădica Firmilian, până a trece puntea.

    Cu sufletul de păcate îndestulat

    Străbat în templul Tău lucrat din aur şi argint,

    Mergând sfios cu ochii spre pământ plecat.

    Eu vin să cer la Tine, Preabunule, alint,

    Iertare de păcate, căci de ele mi-e sufletul plin

    Nu mai am din ce-ai făcut Tu nimic senin

    Am pângărit tot ce-a fost mai sfânt.

    De multe ori deasupra Ta m-am ridicat

    Şi în loc de rugă şi cânt,

    Cuvinte preamurdare eu Ţi-am aruncat.

    Nesocotit-am, nebunul, tot ce-i curat şi sfânt,

    Nu m-am gândit la ceruri niciodată

    Cum nici n-am crezut că ele sunt.

    Nici nu Ţi-am zis eu cândva: Tată!

    Grăit-am în deşert atât de mult

    Că nu îmi vine nici mie să m-ascult.

    Dar Tu, Tu eşti bun şi blând şi sfânt Părinte,

    Şi i-ai iertat pe toţi câţi de păcate s-au căit

    Şi i-ai făcut iar fii ai Tăi.

    Părinte preaslăvit mă iartă şi pe mine

    Că şi eu am fost al Tău

    Un om ce toată viaţa făcut-a numai rău.

    Şi cum pe desfrânata spălatu-o-ai de păcat,

    Aşa şi mie Doamne îmi dă iertăciune

    Căci mă simt de rele atât de apăsat

    Când îţi zic, Tată, această rugăciune.

    Cum am terminat le-a dat în gând şi au oprit curentul de la microfon. A trecut comandantul pe lângă mine cu patru securişti cu pistoalele la ei şi zice: “De ăsta mi-ai fost banditule?” “Tovarăşe maior, eu am spus că de Dumnezeu nu mă leapăd”. Şi zice: “O să mai vezi tu casa când o vedea mutul iapa!”.

    Seara, sigur că mă aşteptam ca să mă ia. După ora nouă a fost culcarea. Eu m-am culcat la patul al doilea. Noi dormeam ca maimuţele, câte patru paturi unul peste altul şi eu eram cu patul al doilea. Şi după ora nouă au intrat patru securişti şi cu pistoalele, sau dus la brigadier, un avocat din Timişoara, care apoi a venit la mine (mă făceam că dorm): “Părinte Bălaşa – zice avocatul – eşti chemat la Comandament.” M-am dat jos, m-am îmbrăcat, m-am dus acolo… Nu vă spun ce a urmat… Au urmat opt zile după care în cele din urmă m-au băgat la carceră grea, cu o zi o bucată de turtoi şi trei pahare de apă, două zile numai un pahar de apă dimineaţa, unul la prânz şi unul seara. Ziua următoare iarăşi o bucată de turtoi şi trei pahare de apă… Şi iar la fel. Apoi, a treia zi, mi-era foame şi aş fi mâncat şi lemne; corpul ăsta păcătos! Adică mi-era sete, mi-era foame. După a patra zi, a dat Sfântul Dumnezeu de nu am mai avut nici o poftă. A cincea zi sta securistul cu cauciucul lângă mine şi mă bătea ca să mănânc şi să beau apă. A opta zi, în fine, când am ieşit de acolo, m-a dat brigadierului (avocatului): “Vezi că nu poate să se ţină”.

    În fine, nu vă mai spui. Peste două săptămâni ne-au dat drumul la toţi acasă. Peste două săptămâni! Cum rămâneam eu în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, dacă aş fi scris acea declaraţie?!…

    Dragii mei, păstraţi-vă credinţa indiferent de ce va urma; nu vă gândiţi. Cea mai mare putere, cel mai mare ajutor ne vine de la Dumnezeu: “Ajutorul nostru este de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Tot ceea ce este rău, ceea ce se întâmplă, necazuri, dureri în casa noastră, nenorociri, astea sunt de la vrăjmaşul.

    Doamne ajută poporului nostru român, ajută-ne şi nouă, luminează mintea noastră, ca să ştim ce facem, să ne îndreptăm nu spre moarte ci să ne îndreptăm înspre viaţă. În Sfânta Scriptură spune: “Pus-am în faţa ta viaţa şi moartea. Spre care vei vrea, vei întinde mâna ta”.

    Trecuseră ani de zile de temniţă comunistă. Peste trei mii de preoţi ortodocşi fuseseră ridicaţi din sânul familiilor lor şi duşi cu duba neagră de securitate. Unde? Nimeni nu ştia. Nici noi nu ştiam unde ne duc. Din când în când, când zgomotul motoarelor permitea, aflam gara sau localitatea prin care trecea trenul cu vagonul morţii. Îngrămădiţi cu genunchiul de securişti, ca peştii într-o cutie de sardele, de abia mai puteam respira. În întunericul nopţii fără de sfârşit, duba se oprea. Să nu se audă o şoaptă, ordona caraliul. Ochelarii chinezeşti la fiecare. –Tu nu ieşi afară, banditule? –E mort, tovarăşe ofiţer!… Venise Crăciunul.

    Peste trei mii de biserici ortodoxe au rămas închise. Clopotele chemau la rugăciune în gol. Credincioşii treceau pragul sfânt dar altarul era pustiu. Mironosiţele se mai întrebau, încet, în durere mută: s-a mai auzit ceva de părintele? Când i-o mai da drumul, că n-a făcut nimic? Tăcere, tăcere, spaimă, frică. Stătusem două luni singur într-o celulă în temniţa de la Aiud, la etaj. Acum scăpasem de oribila singurătate. Eram opt într-o celulă. Patru paturi de fier suprapuse, ne odihneam de la 21 (seara) până la 5 dimineaţa. Stam pe marginea patului şi lângă zidurile reci. Din când în când vizeta de la uşa celulei se mişca. Caraliul se uita să vadă dacă este cineva întins pe pat. Şi dacă vreunul, sleit de puteri era observat că a călcat consemnul, lacătul de la celulă şi drugul se mişcau şi “banditul” respectiv era dus la mititica, pentru o zi, pentru două, după cum era de darnic securistul respectiv. Cei opt erau înfrăţiţi în suferinţă. Unul avea o condamnare de 25 de ani. Dăduse o pâine altuia din munţi. Ştia bine alfabetul morse şi ne comunica noutăţile pe care el le primea din când în când: a mai venit o dubă… de unde?… cu câţi?…

    Palma lui Damaschin era Calendarul puşcăriaşului. Peste trei zile este Crăciunul. Să facem o Sfântă Liturghie. Cum? Din când în când, în loc de turtoi sau mămăligă, ne da câte o felie de pâine, cam cât două cutii de chibrituri.

    Rar ne dau dimineaţa şi ca două ghinde de marmeladă… Şi făceam Sfânta Liturghie. Cum? Felia de pâine a unuia era “artosul”. Într-o gamelă opream un păhărel de apă – căci nici apă nu aveam îndeajuns – pe care o amestecam cu marmelada. În trei zile fermenta şi făceam un fel de vin. Era Crăciunul, era noaptea sfântă. În toate celulele se cântau colinde, colinde! Că s-a născut Domn Prea Bun/ Numele lui e Crăciun. Că s-a născut Domn Frumos/ Numele Lui e Hristos. Moare comunismul şi se naşte Mântuitorul nostru, al tuturor. Unii caralii erau oameni şi ei. Se făceau că nu aud. Alţii băteau în uşi, deschideau zăvoarele. Cine a cântat? Şi începea teroarea. Nu se înfiinţaseră turnătorii între noi. Uşa se închidea tare, drugul şi lacătul pecetluiau celula.

    Cel ce avea cea mai mare condamnare se culca pe duşumea, preotul cel mai în vârstă– căci, slavă Domnului, eram destui – aşeza felia de pâine şi gamela cu vinul pepieptul celui culcat cu faţa în sus. Cu un prosop pe umăr, în loc de patrafir, dam binecuvântarea cu palmele făcute cruce: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi aSfântului Duh. Se răspundea: Amin. Urma ectenia mare… totul oral. Se spunea din memorie un Apostol, o Evanghelie – se sfinţeau darurile, când toţi cei şapte stam în genunchi. Doamne, Cel ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea… fă şi pâinea aceasta în cinstitul trupul Hristosului Tău, iar ce este în vasul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău. Le binecuvântam pe amândouă, cântam Tatăl nostru şi preotul cel mai învârstă da la fiecare câte o frânturică din Trupul Domnului şi din gamelă gusta fiecare de trei ori, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se scula şi “vieţaşul” făcea trei mătănii, cu Binecuvântaţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul, i se da şi lui părticica respectivă şi Sfântul Sânge din gamelă. Erai discuţii, dacă jertfa noastră este primită sau nu? “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu şi Eu sunt în mijlocul lor”. Şi toţi am început să credem că Sfânta Liturghie care avea ca prestol şi antimis un martir, un condamnat nevinovat, […] era bine primită. Se făceau rugăciuni cu lacrimi, cu gândul la cei de acasă, cu gândul la morţii noştri. Se deschideau cerurile şi vedeam lumina care înconjura Dumnezeirea. Nădejdea în ajutorul celui Atotputernic ne fortifica în suferinţă, în durere şi chiar de mai muream, muream în Dumnezeu, în veşnicie.

    În 1963, ne-a scos din temniţa de la Aiud şi ne-a dus undeva – unde? Am ajuns la Salcia, în Balta Brăilei – la diguri, să ne luptăm cu valurile Dunării. Drum de piatră în baltă făcut de cei ce luptaserăm “împotriva orânduirii socialiste”. Oricum, faţă de regimul celular, aici aveam aer, apă şi o mâncare, nu mai bună, dar mai… substanţială. Carnea de cal era considerată de regimul comunist “umanitar”, reconfortantă. Şi în adevăr, era singurul fel de carne care se da “bandiţilor”.

    De multe ori am zis: “Doamne, de ce nu le dai şi celor ce ne-au chinuit, să fie hrăniţi şi ei, cel puţin 2 luni, cum ne-au hrănit ei pe noi, cu ciorbă de sfeclă furajeră şi carne de cal, dar şi de aceasta, cât de puţină. Să zică şi ei: mi-e sete, mi-e sete!”.

    Aici, duminica aveam zi de curăţenie, când ne spălam cămăşile şi ne mai găseam timp pentru Sfânta Liturghie. Aici, din cei condamnaţi cu mai mulţi ani de temniţă, eram martirii pe pieptul cărora săvârşeam noi, “Bandiţii”, 3-4 preoţi, Sfânta Liturghie. Un avantaj faţă de celulă îl aveam aici, căci unii dintre noi, cei ce aveam drept la pachet, primeam de acasă “stafide”. Din ele făceam un adevărat vin. Aici nu ne mai supravegheau caralii pe vizetă. Făceam Sfânta Liturghie, care dura o oră, ne împărtăşeam şi se împărtăşeau toţi. Mai erau şi între noi fricoşi, care nu luau parte la slujbă, de teama turnătorilor care începuseră să creadă că, dacă vor sluji diavolului, vor ajunge mai repede acasă. Ni s-a cerut să dăm declaraţii că nu credem în Dumnezeu… A fost cel mai greu moment din viaţa noastră şi a mea, pe care l-am trecut cu brio. Dar dintre noi, cel mai mult au suferit maicile, surorile şi studentele creştine ortodoxe… Cum aş apare la ziua judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar găsi scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?! Nu mă sfiesc să spun că niciodată nu am săvârşit Sfânta Liturghie, cu lacrimi şi cu completă lepădare de lume, ca la Aiud şi ca în Balta Brăilei.

    Celula cu regim greu şi Celula cu şerpi – mai buni decât oamenii, nu le voi uita niciodată.

    Ortodoxia ar trebui să-şi numere cândva morţii şi să facă un Pomelnic al celor ce au pătimit şi al celor ce au murit în cei patruzeci de ani de comunism. O zi a celor ce au murit în lupta contra Comunismului…

    (Pr. Dumitru Bălașa – Porunca iubirii nr. 1 din februarie 2001, pp. 20-22; Porunca iubirii nr. 2 din aprilie 2001, pp. 28-30; Porunca iubirii nr. 3 din iunie 2001, pp. 34-35)

    P.S ”Cum aş apare la ziua judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar găsi scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?!”

    Citeste si: Infernul de la Aiud. Cum l-a condamnat Lazăr, ca şef al Comisiei, la chinuri, pe un deținut politic. Dovezi devastatoare despre cruzimile procurorului comunist

  • Înmormântarea Martirului Legionar Petrea Petre

    petre p saluta

    Funeraliile luptătorului Petrea Petre vor avea loc joi 9 mai 2019, ora 12, în satul Pleșești, comuna Berca, județul Buzău.

    Primim de la Buzău trista veste a plecării dintre noi a camaradului nostru PETREA PETRE, luptător în Rezistența anticomunistă, fost deținut politic, un suflet ales, de o noblețe aparte, încununare fericită a virtuților creștine și a bunului simț românesc.

    Pe 6 iulie ar fi împlinit 98 de ani… Și nu știm cum vor arăta de aici înainte, fără dânsul, manifestările memoriale la care era nelipsit, când zeci sau sute de participanți, cel mai adesea tineri, îl înconjurau cu dragostea lor și savurau amintirile depănate de dânsul.

    În lumea Rezistenței anticomuniste va rămâne neștearsă amintirea firii blajine și chipului luminos pe care strălucea voioșia, bunătatea și dragostea ce o revărsa neîncetat în jurul său. Apariția lui Petrea Petre crea oriunde sentimentul întâlnirii cu un sfânt. Părea atât de nelumesc și răspândea atâta isihie, încât aducea pretutindeni pacea și înțelegerea între oameni.

    PP

    începutul mileniului al treilea, Petrea Petre, apropiind binecuvântata vârstă a centenarului, a fost unul dintre acei martori ai unui ev de sânge și foc, puși deoparte de Dumnezeu, asemenea Proorocului Ilie, pentru a da mărturie. Mărturie asupra vitejiei unei generații întregi rămasă în gropile comune ale lagărelor și temnițelor. Mărturie că se poate trăi demn și fără compromisuri. Mărturie că fără Hristos, omenirea riscă să devină, de fiecare dată, doar o nouă hetacombă a suferinței și ororii.

    Dumnezeu să îi facă drumul lin și fie ca sufletul său, de acolo, din ceata drepților, să vegheze asupra noastră și asupra acestei țări pe care a iubit-o mai mult ca pe orice altceva, și căreia i-a închinat toate suferințele și durerile sale.

    „Ca o lacrimă de sânge a căzut o stea…!

    Camaradul PETREA PETRE! Prezent!

    Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

    Președinte, Coriolan Baciu ; Secretar: Florin Dobrescu

    REPERE ALE UNEI EXISTENȚE EXEMPLARE

    Petrea Petre (Grigorescu, după unul din numele purtate în timpul clandestinității) a fost unul dintre acei români care la cumpăna veacului trecut au îndrăznit să se opună fățiș ocupației sovietice și regimului ateo-comunist instaurat de aceasta, aderând la un grup de rezistență armată localizat în Munții Buzăului și organizat de avoatul Nicolae Păun (apărător al lui Corneliu Codreanu în 1938) și doctorul Corneliu Șercăianu.

    În timpul masivelor arestări din 14-15 mai 1948, Petrea Petre, pe atunci angajat al schelei petroliere Berca, a ascuns un camarad fugar în propria vie, iar în iunie același an a reușit el însuși să scape de arestare, alăturându-se grupării de partizani conduse de cei doi lideri legionari locali. Petrea Petre avea să fie însărcinat cu aprovizionarea cu alimente a grupului, ceea ce necesita dese deplasări nocturne, pe o distanță de circa 60 km, până în satul Pleșcoi. În iarna 1948-48, într-o noapte cu lună, reușeste cu greu să scape dintr-o încercuire a Securității.

    Îmbolnăvindu-se, este internat clandestin de un prieten medic. Aici va afla de capturarea grupului de Rezistență și de căderea în luptă cu Securitatea a învățătorului Constantinescu. Dar trebuie să părăsească spitalul atunci când Securitatea începe să facă verificări în fișele pacienților.

    După un periplu prin mai multe sate unde a fost adăpostit, avea să fie arestat în casa surorii sale din Valea Sibiciului. După o scurtă anchetă la Securitatea din Pătârlagele, a fost dus la Buzău, unde a trecut printr-o anchetă deosebit de violentă, fiind bătut de securiști și strivit sub cizme. Tratat o perioadă pentru as e reface, anchetele au reînceput cu o virulență și mai mare. S-a remarcat în cruzime sublocotenentul Nelu Dumitrescu, acest călău aplicând un arsenal inimaginabil de torturi, de la bătaia la tălpi și pe corp cu țevi de fier, calbluri sau bastoane de corn și până electrocutare repetată, precum și simularea execuției în câmp. În acel infern a trecut pe lânga ispita sinuciderii, dar a fost salvat miraculor de o viziune a mamei sale…

    După îndelungi anchete, a fost condamnat la patru ani detenție, în cadrul unui lot numeros de buzoieni, dintre care 12 erau preoți. Torturile din timpul anchetei îi rupseseră însă coastele, acestea străpungând piele și formân plăgi infectate. Timp de aproape un an nu i s-a acordat nici un ajutor medical, fiind lăsat să se chinuiască astfel, după care a fost trimis la spital, unde a fost îngrijit cu multă omenie de medicul maghiar Papp, care i-a făcut mai multe intervenții chirurgicale, vindecându-se cu greu.

    A urmat o perioadă petrecută în penitenciarul-spital TBC de la Tîrgul Ocna, unde a cunoscut pe mulți mprturisitori ai lui Hristos din temnițele comuniste, între care Valeriu Gafencu, Ion Ianolide, Victor Corbuț, Jenică Popescu, Aristide Lefa, viitorii preoți Constantin Voicescu, Mihai Lungeanu.

    Cumplita temniță suterană de la Fortul 13 Jilava a fost, de asemenea, unul din locurile sale de suferință, după care a urmat Caransebeș.

    Eliberat în 1955, după șase ani de detenție, cu doi peste expirarea pedepsei, a fost primit cu bucurie de famailia care îl crezuse mort, neavând nici o veste despre el.

    A lucrat la schela petrolieră din Moinești și la o întreprindere din Onești, unde s-a și căsătorit, întemeind mult dorita familie și primind de la Dumnezeu primul din cei doi copii. Dar avea să fie din nou arestat, în noaptea de 17-18 iunie 1958, în cadrul unui alt mare val de arestări politice, fiind condamnat la 18 ani muncă silnică și confiscându-i-se puțina sa avere. Anchetele au durat 15 luni, fiind presărate cu torturi foarte violente, în care i-au fost distruse iremediabil timpanele, dar și cu utilizarea unor substanțe psihotrope, în vederea anihilării voinței. Detenția a fost executată în penitenciarul Aiud, destinat în cea mai mare parte legionarilor. Aici, fără nici o asistență medicală, s-a vindecat în mod inexplicabil de ulcer. Ultima parte a detenției a petrecut-o în lagărele de muncă forțată de la Salcia și Insula Mare a Brăilei.

    Eliberat odată cu toți deținuții politici, ca urmare a grațierii din 1964, adoptată de comuniști la presiunile internaționale, s-a angajat la mai multe întreprinderi, fiind în repetate rânduri convocat la Securitate, unde i s-a cerut să devină informator, Petrea Petre refuzând întotdeauna aceste propuneri. Ca urmare a refuzurilor sale, a fost nevoit să muncească doar ca muncitor necalificat, calificându-se la locul de muncă și ducându-și viața în demnitate. A fost un exemplu de demnitate, corectitudine, bun familist și profesionist.

    După evenimentele din decembrie 1989, a participat entuziast la acțiunile de regrupare și reorganizare a foștilor luptători, activând în Asociația Foștilor Deținuți Politici din România, în Partidul „Totul pentru Țară” și Fundația „George Manu”, participând la înființarea și activitățile Fundației Ion Gavrilă Ogoranu. Era nelipsit, în fiecare an, de la manifestările Zilelor Rezistenței de la Mănăstirea Sâmbăta de Sus, unde era înconjurat cu drag de participanții care savurau amintirile depănate de dânsul.

    Sursa: Incorect Politic

  • Scrisoare către Hans Klemm, ambasadorul SUA la București

    hklm

    Scrisoare deschisă către Excelența Sa domnul Hans Klemm, ambasadorul Statelor Unite în România

    Excelență,

    Aflu din presă că sunteți foarte interesat de realizarea în România a unui Muzeu Național de Istorie a Evreilor și a Holocaustului din România. Realizarea acestui muzeu este în momentul de față blocată de sentința tribunalului prin care se anulează decizia Primăriei Capitalei de a repartiza viitorului muzeu spațiul din Palatul Dacia, de pe strada Lipscani. În pronunțarea sentinței tribunalului am avut și eu o contribuție, bănuiesc, deoarece am depus în instanță o cerere de intervenție în sprijinul acțiunii juridice formulate de concetățeanul meu Mihai Tociu versus Primăria București. Cred că este de datoria mea să vă aduc la cunoștință motivele intervenției mele împotriva proiectatului muzeu, argumentele pe care întemeiez opoziția mea. Sunt argumente de interes public și le expun în scopul de a vi le pune la dispoziție atât Domniei Voastre și celorlalți susținători ai poiectului, cât și pentru a le aduce la cunoștința opiniei publice din România și de oriunde, dar mai ales din SUA și Israel.

    Contestația mea cea mai importantă privește documentele care vizează istoria evreilor din România, dar pe care Federația Comunităților Evreiești din România refuză să le facă publice, le ține ascunse și nu le recunoaște existența.

    Mă refer în acești termeni la arhiva de documente pregătite de însuși mareșalul Ion Antonescu pentru Conferința de pace cu care urma să se încheie al Doilea Război Mondial. Ca bun cunoscător al uzanțelor internaționale, Ion Antonescu a știut că va avea de dat socoteală pentru soarta avută de evrei sub guvernarea sa. A pregătit din vreme documentele din care să rezulte adevărul cu privire la situația evreilor din România. S-au strâns astfel câteva lăzi de documente menite să fie cercetate de posteritate, de instanțele internaționale ce vor fi însărcinate cu această misiune. Cât era de conștient mareșalul Ion Antonescu de importanța atitudinii sale față de ervei se vede și din împrejurarea că în primăvara anului 1944 le-a cerut liderilor evrei din România să ia legătura cu evreii din America și să le transmită acestora cererea românilor ca mult așteptata debarcare anglo-americană să se facă în Balcani, pentru a împiedica Rusia să ocupe țările din această parte a Europei. Antonescu a apelat la recunoștința evreilor față de România, iar liderii evreilor din România au recunoscut la data aceea că au datorii de recunoștință față de România și au transmis mai departe doleanțele Mareșalului!

    Din păcate, felul cum a fost înlăturat Antonescu de la guvernare și ocupația sovietică care s-a instalat imediat a avut și acest rezultat: lăzile cu documentele pregătite de Antonescu au fost capturate de sovietici și duse la Moscova. N-au fost niciodată puse la dispoziția cercetătorilor, iar după 1990, în debandada declanșată în Rusia, documentele au fost vîndute unor cumpărători din Israel, unde se află și în momentul de față, în posesia autorităților de stat israelite. Vă sugerez să cereți explicații de la partenerii dumneavoastră din Israel cu privire la soarta acestor documente: de ce nu le publică, de ce nu le pun la dispoziția istoricilor? De ce nu le înapoiază proprietarilor de drept: arhivele naționale ale României?! Ce dovedesc aceste documente?

    Desigur, în principal este vorba de „holocaustul din Transnistria”, reclamat de unii evrei, cu care este acuzată România. Firește, se găsesc și persoane care neagă acest holocaust. Printre ele mă număr și eu. Negația mea este bazată aproape integral pe mărturii ale unor evrei dintre cei mai importanți, precum rabinii Alexandru Șafran și Moshe Carmilly Weinberger, liderul Wilhelm Filderman, scriitorii Vasile Grossman și Marius Mircu și mulți alții. De partea cealaltă, susținători ai ideii de holocaust, sunt o mână de evrei care s-au exersat până în 1990 ca activiști politici comuniști, teoreticieni ai marxism-leninismului, specialiști în istoria PCUS. Până după 1990 n-au scos nicio vorbă despre un holocaust petrecut în România acelor ani.

    Mă sprijin în mod deosebit pe mărturiile lui Wilhelm Filderman, evreul cel mai important din Europa, cum îl considerau americanii. A trăit 4 luni în Transnistria, deportat personal de Ion Antonescu, pentru a se edifica asupra condițiilor în care sunt ținuți evreii români strămutați în Transnistria. A avut astfel ocazia să stea de vorbă cu toți evreii care aveau ceva de reclamat. După ce s-a întors din Transnistria nu a pierdut nicio ocazie de a se opune evreilor cominterniști care au lansat și susținut teza unui genocid anti-evreiesc de care se face vinovați românii. Ca jurist, a știut că mărturia cea mai solidă, imposibil de contestat, este cea dată în fața unui notar. Și ne-a rămas de la Wilhelm Filderman o asemenea mărturie sub jurămînt, dată în fața unui notar din New York. Această mărturie circulă pe internet sub titulatura greșită, dar potrivită, de Testamentul lui Wilhelm Filderman. O voi atașa la sfârșitul acestui mesaj. Deocamdată vă dau un scurt fragment din acest „testament”:

    În perioada dominației hitleriste în Europa, am fost în legătură susținută cu Mareșalul Antonescu. Acesta a făcut tot ce a putut pentru a îmblânzi soarta evreilor expuși la persecuția germanilor naziști. Trebuie să subliniez că populația românească nu este antisemită, iar vexațiile de care au avut de suferit evreii în România au fost opera naziștilor germani și a Gărzii de Fier.

    Am fost martor al unor mișcătoare scene de solidaritate între români și evrei în momente de grea încercare din timpul imperiului nazist în Europa.

    Mareșalul Antonescu a rezistat cu succes presiunii naziste, care impunea măsuri dure împotriva evreilor.

    Vă sugerez să-l întrebați pe bunul dumneavoastră prieten Alexandru Florian de ce la institutul pe care îl conduce nu i se acordă nicio atenție și nici un credit celui mai important evreu din istoria evreilor din România?! De ce nu iau seama la părerile evreilor importanți care infirmă teza holocaustului ?

    Domnule ambasasdor, veți fi de acord cu mine că pentru a scrie istoria modernă a unei comunități nu te poți lipsi de consultarea presei pusă în circulație de comunitatea respectivă. Evreii din România au în spate circa 150 de presă evreiască, în limba română sau altă limbă. Vă fac cunoscut că preconizatul muzeu de istorie nu va putea oferi vizitatorilor săi accesul la presa evreiască. Colecțiile respective nu sunt accesibile cercetătorilor deoarece nu se mai află în posesia Comunității Evreiești, ci au fost transferate în Israel, ceea ce încalcă legile românești. Federația Comunităților Evreiești din România este un ONG susținut de bugetul României, ceea ce o obligă să țină la dispoziția oricui propria sa arhivă!

    Noi, românii, le-am dat evreilor acces liber la arhivele românești. Evreii în schimb inventează fel și fel de pretexte ca să împiedice accesul unor ne-evrei la propriile arhive!

    De ce nu avem acces la colecția publicațiilor evreiești? Pentru că aceste ziare, din perioada 1941-44, nu conțin nicio referință la „holocaustul” din Transnistria. Despre acest holocaust nu s-a vorbit decât la o distanță de câțiva ani după desființarea lagărelor din Transnistria de deportare a evreilor suspectați de simpatii comuniste și pro-sovietice. Asemenea lagăre, după cum știți, au existat și în Statele Unite, pentru cetățenii americani de origine japoneză, suspectați de lipsă de loialitate față de statul american.

    Cum se explică tăcerea presei evreiești cu privire la suferințele evreilor deportați în Transnistria, supuși unui genocid care ar fi făcut sute de mii de victime?! Există o singură explicație: suferințele acelor evrei nu au atins niciodată aspectul unui genocid! Al unui holocaust! Au existat suferințe și vexațiuni de care au avut parte mulți evrei! Dar ele au fost generate de condițiile inerente la vreme de război!

    În România nu a existat o politică de exteminare a evreilor, domnule ambasador!

    Iar prin comparație, etnicii români au avut mult mai mult de suferit decât evreii din România, inclusiv cei strămutați în Transnistria! Dacă mă refer numai la sutele de mii de tineri români morți pe front, al căror număr și a căror identitate este riguros cunoscută în documente, și e destul! O listă cu evreii morți sau omorîți în Transnistria nu există! Așa cum nu au fost identificate nici cadavrele sutelor de mii de evrei uciși de români!

    În epocă, mulți români l-au acuzat pe mareșalul Ion Antonescu că îi protejează pe evrei, acuzație în mare măsură îndreptățită! Căci, nota bene, domnule ambasador, una din legile anti-semite ale lui Ion Antonescu a fost și …scutirea evreilor de serviciul militar în timp de război! Li s-a interzis evreilor să moară pe front! Asta a fost esența legilor anti-semite date de guvernarea lui Ion Antonescu!…

    Vă mai informez că după război fiecare familie de evrei a primit spre completare un chestionar intitulat Suferințele unei familii de evrei. S-au strâns astfel sute de mii de mărturii ale evreilor care au avut de suferit în timpul războiului. Acestor evrei chestionarul le punea 80 de întrebări și le cerea răspunsuri detaliate. Nici măcar o singură întrebare nu avea legătură cu ideea de genocid, de holocaust anti-evreiesc provocat de autoritățile românești. Când eu și colegii mei ne-am adresat Comunității Evreilor din România cerând accesul la fondul de documente constituit de aceste dosare ale suferințelor evreiești am primit, ani la rând, același răspuns: fondul este inaccesibil deoarece este în reorganizare. Pe căi ocolite am primit și răspunsul că acel fond a fost distrus, deoarece infirmă categoric teza Holocaustului din România.

    Când am venit student la București am avut ocazia să vizitez un muzeu de istorie a evreilor din România. Câteva camere într-o clădire modestă. Nimic interesant, memorabil, în afară de câteva bucăți din vestitul „săpun evreiesc”! Șocul resimțit de mine a fost însă cumplit, teribil! Pentru prima și ultima oară am simțit un sentiment de rușine că aparțin rasei umane. Nu m-am vindecat complet de șocul trăit atunci nici când, după câțiva ani, am aflat că la mai multe universități din Statele Unite s-a făcut analiza bio-chimică a acestor bucăți de săpun și s-a constatat că nu conțin nici urmă de ADN uman. Prin acest rezultat al studenților americani era contestat capitolul cel mai dur din scenariul holocaustului: transformarea în săpun a 900.000 de evrei! O crimă pe care propaganda sionistă a inventat-o cu sânge rece, fără niciun respect pentru ființa umană! Cunoașteți cumva ce soartă au avut universitarii care au descoperit minciuna cu săpunul evreiesc?! Au fost declarați revizioniști sau negaționiști, antisemiți?! Li s-au închis toate căile de ascensiune profesională, așa cum pățesc de regulă negaționiștii Holocaustului??!…

    Știați, domnule ambasador, că în România există mai multe monumente închinate acestui săpun? Nu cumva măcar unul dintre aceste monumente ar merita demontat și reconstituit într-o sală a viitorului muzeu, într-o secție a muzeului intitulată Minciuni Evreiești?! La aceste monumente mincinoase s-au făcut pelerinaje ale copiilor, ale pionierilor, duși cu școala să depună flori și să verse lacrimi în memoria celor 900.000 de oameni făcuți săpun de alți oameni! Vă dați seama ce cutremur sufletesc au trăit acei copii?! Ce traumă psihică, la unii nevindecată nici până azi?! V-o spun din proprie experiență!… A fost cumplit! Iar după ce s-a aflat că acel săpun este un fals, a urmat stupoarea constatării că s-au putut găsi oameni care să imagineze acest fals, care să denigreze în acest hal ființa umană! Și însăși divinitatea după al cărei chip a fost zămislit omul! Vinovăția pentru scornirea și propagarea acestei minciuni degradante cui revine?

    Să vă vorbesc și de planurile făcute de lideri evrei de a făuri un stat evreiesc pe o bună parte din teritoriul locuit dintotdeuna de români? Să vă vorbesc și de anti-românismul unor evrei care au sabotat interese vitale românești?…

    Vă pot vorbi și despre beneficiile de care a avut parte societatea românească de pe urma multor evrei de ispravă, care au făcut cinste omenirii, nu numai propriei etnii! Au existat și acești evrei, despre ei putem vorbi în toată libertatea. Ei nu vor lipsi dintr-un muzeu al istoriei evreilor din România! Dar ceilalți evrei, a căror prezență pe plaiuri românești a adus suferință și mari pagube pentru români, nu cumva merită și ei un loc în viitorul muzeu? La acea secțiune a muzeului intitulată Anti-românism evreiesc își vor găsi locul și evreii care scornesc la Institutul Holocaustului fapte nepetrecute, inexistente.

    I-am invitat pe acești concetățeni evrei la discuții, la o confruntare publică a argumentelor, dar nu ne-au onorat cu un răspuns. Mă folosesc de acest prilej pentru a vă solicita dumneavoastră, excelență, organizarea unei sesiuni comune a celor care afirmă și a celor care contestă ideea de genocid anti-evreiesc efectuat de români, de autoritățile antonesciene. Desfășurată sub egida Ambasadei SUA din România, o asemenea confruntare de argumente va fi benefică pentru stabilirea adevărului. Nu vom face decât să aplicăm astfel clasica regulă audiatur et altera pars!… Mai mult nu vă cer!

    Excelență, mă opresc aici cu observațiile mele. Aș putea continua, dar ar însemna să mă repet cu alte dovezi, grăitoare în același sens: în România nu a existat genocid anti-evreiesc, nu a existat holocaust, ci România a constituit un spațiu de siguranță și prosperitate pentru evreii care au adăstat printre români.

    După modul cum au fost găzduiți evreii în România, meritam recunoștința publică a evreimii. Meritam ca evreii cinstiți și capabili să recunoască această datorie de recunoștință față de români să nu permită câtorva evrei dezaxați să împingă atât de departe nefasta lor preocupare de calomniere și denigrare a celor care le-au fost binefăcători. Da, există o povară a recunoștinței pe care indivizi mai prost înarmați sufletește nu sunt capabili să o ducă! Îi înțeleg și îi iert, dar nu le pot accepta minciunile și calomniile dezgustătoare la care se dedau de ani de zile.

    Cu cele mai bune gânduri, al Excelenței Voastre

    Ion Coja

    12 aprilie 2019, București

  • Icoanele plâng cu lacrimi de mir, la Iaşi: Şiroaie întregi curgeau până jos. Era o emoţie de nedescris

    ipl

    Sute de români cred că au fost martorii unei minuni. La o conferinţă despre martirii închisorilor comuniste, din icoane ar fi izvorât mir. Oamenii strânşi într-un teatru din Iaşi s-au înghesuit să filmeze şi să atingă obiectele religioase. Crendincioşii nu au căutat o explicaţie ştiinţifică pentru ceea ce au trăit. Sunt convinşi că au primit un semn de credinţă.

    “In momentul cand a inceput acatistul, eram acolo in fata, era icoana curata. Dintr-o data, au izvorat doua siroaie mari de mir. Curgea atat de mult, încât a curs si pe jos. Si toata lumea era acolo sa vada si să ia mir” a povesit Maria Popescu, studentă la Facultatea de Matematică din Iaşi.

    Maria Popescu este studentă în Iaşi şi fost în sala unde erau comemoraţi, în cadrul unei conferinţe, sfinţii martiri ai închisorilor comuniste. Tânăra spune că, la sfârşitul evenimentului, în sala unde erau aproape 300 de oameni, s-a simţit un miros puternic de mir, în apropierea icoanelor şi a raclelor cu moaşte. Oamenii s-au înghesuit să fotografieze şi să atingă icoanele.

    “Chiar eu am vazut prima cum incepe acea broboana de sudoare, ca de abur care apare pe sticla icoanei. N-am mai vazut niciodata asa ceva si daca nu as fi vazut poate nu as fi crezut ca si altii. Siroaie intregi de mir curgeau pana jos” a spus Maica Iustina, stareţa Mănăstirii Paltin, Petru Vodă din Neamţ .

    Una dintre icoane este a Părintelui Iustin Pârvu, a stat 17 ani în închisorile comuniste. El a ridicat şi mănăstirea Petru Vodă din Neamţ, în memoria preoţilor-martiri, un lăcaş de cult de unde au fost aduse la Iaşi o parte dintre icoane.

    Cei care au fost prezenţi la eveniment sunt convinşi că au trăit o minune.

    “Era o emotie de nedescris. Oamenii nu cred cateodata, dar aceasta este o dovada ca se poate” a mai spus Maria Popescu.

    Oamenii nu au încercat să găsească o interpretare ştiinţifică pentru ceea ce au văzut la Iaşi. Credincioşii sunt convinşi că au primit un semn.

    “De data aceasta, sfintii martiri vor sa ne convinga ca noi romanii trebuie sa facem ceva, pentru tara, pentru credinta in Dumnezeu, pentru o viata morala” a declarat Hariton Negrea, starețul Mănăstirii Petru Vodă .

    Anul acesta s-a împlinit un secol de la naşterea părintelui Iustin Pârvu.

    VEZI VIDEO AICI: DOVADA VIE CA LEGIONARII SUNT SFINTI! VIDEO

  • Cel Mai Liber om Dintre Oameni – Gazeta de Vest

    codreanu

    Comentându-l pe Platon și pe Hegel, un filosof englez (Karl R. Popper) observă, cu deplină dreptate, că pentru amândoi, poporul ce nu rezistă când e atacat ori individul care-și pleacă resemnat capul ca “sabia să nu-l taie” – cum glăsuiește adagiul arhicunoscut – reprezintă “robi înnascuți ce n-au parte decât de ceea ce merită”. Căci, vorba lui Brice Parain (filolog rancez): “dacă vrei să fii liber se impune să nu-ți fie teamă de moarte” (“Cine știe să moară nu va fi rob nicidoată”, grăiește altcineva întru înțeleaptă podoabă).

    Aserțiunea poate părea exagerată, dură, reacționară. Dar oare progresul se confundă cu lașitatea?

    Legitima apărare e o născocire a minții retrograde? Sau refuzul “plecăciunii” (al demisiei, capitulăii ori al compromisurilor) se înfățișează ca fiind legat de “extremism”? S

    ă ne fie îngăduit a crede că nu-i câtuși de puțin așa! Temerile de mai sus sunt fățarnice. Ele țintesc să discrediteze un mare adevăr: a ceda agresiunii ori șantajului obrăznicit e totuna cu pierderea celui care, deși ar fi putut, n-a voit să lupte și să rostească răspicatul NU!

    Bine este a lua aminte și la zisele lui Nicu Steinhardt (cine l-ar bănui de legionarism?!?), cel din”Monologul polifonic”, pag. 190: “Taina libertății nu-i alta decât curajul de a înfrunta moartea”. Și în situații limită, însă, de asemenea, în fața oricăror momente dramatice ale existenței (temniță, boală, pericole oarecari, obștescul sfârșit).

    Cel atacat are, apoi, și dreptul și datoria să se apere.

    Faimoasele “circumstanțe”, “accidente” etc. nu înseamnă altceva decât pretexte, subterfugii, scuze, învoieli camuflate și vicleșuguri ale lașității, frazeologie pretins sociologică, vorbe frumoase menite a încurca lucruri simple și fapte reale.

    Ca și consumatorul de stupefiante, necombatantul căruia mereu i se cere altceva – ajunge la o stare de totală dependență față de o nedreaptă și tiranică putere, pentru a cărei consolidare va fi contribuit și el, victima…

    Ca ființă rațională, omul a fost creat de Dumnezeu liber de pasiuni vinovate.

    Hristos ne-a slobozit de jugul păcatului, al diavolului și al morții, nu folosind libertatea drept “prilej de a sluju trupului, ci slujiți unul altuia prin iubire” (Galat. 5, 13). “Fiind în primul rând o mișcare spirituală, având ca scop crearea unui OM NOU și ca nădejde MÂNTUIREA NEAMULUI – scrie Eliade (“Iconar”, 5, III, 1937, p.2, art. “Libertate”) – legionarismul nu se putea naște și nu putea crește decât valorificând libertatea omului (…), el încurajează și se întemeiază pe LIBERTATE.

    Vii în legionarism pentru că ești liber, pentru că te-ai hotărât să depășești cercurile de fier ale determinismului biologic (frica de moarte, de suferință etc.) și ale determinismului economic (frica de a rămâne pe drumuri). Cel dintâi gest al legionarului este un gest de totală libertate: el îndrăznește să se rupă de toate lanțurile robiei sale spirituale, biologice și economice.

    Să ne luăm…libertatea de a merge un pic mai departe pe firul ideatic al problemei.

    Dacă, din punct de vedere creștin, forma desăvârșită a libertății morale (de voință, de acțiune) consistă în posibilitatea de a nu mai păcătui, realizabilă doar în viața de dincolo, stă în puterea omului, aici, pe pământ, să facă binele și să evite răul în cunoștință de cauză.

    Necesitatea socială și obiectiv personal, stare de nedependență (de autodeterminare), în viziune legionară, nu-i socitită un dar al naturii sau, și mai puțin, un cadou al vreunei ideologii.

    Sub raport material, ea este prețul capacității de înțelegere (v. Serafim Bratocea, “Dimensiunile libertății în gândirea legionară”, în revista “totalite” nr. 18/19, 1984, p.141-153). Adică, altfel articulat, ea trebuie să fie meritată.

    Din perspectivă spirituală – o perspectivă fundamentală – libertatea rămâne o stare de spirit și de conștiință; după cum, din unghi uman și socio-politic, cuvine-se a purta pecete morală și etică.

    Spre a depăși vulgaritatea “lipsei totale de constrângere” (libertate nelimitată în revendicări îngust personale și de grupuscul, solciitată îndeosebi de organizațiile stângiste ori anarhice; libertatea de a “protesta” a vreunui grup excitat; libertatea de ” a se informa” din publicații pornografice sau care propagă violența și ateismul ș.a.m.d) și a ajunge la acea mult necesară – ca oxigenul vital din atmosferă – armonie de comportament. La serviciu, acasă, în societate și oricând.

    Cine e destul de familiarizat cu doctrina și trăirea legionară, mai ales în aspectele ei practice, a putut remarca ideea-forță că libertatea autentică ți-o iei, nu o capeți de-a gata, nu e chiar la îndemâna oricui ca un dat natural.

    “Omul se naște”, spune faimoasa Declarație de la 1789.

    Dar, în fapt, libertatea se afirmă si se manifestă printr-un act propriu de autoritate al insului, printr-un gest (demers) de curaj personal.

    cdea

    Prețul libertății este mereu exigibil și niciodată definitiv achitat! (Pe de altă parte, memento: “Libertate, câte crime n-au fost comise în numele tău!”) Adevărata libertate se confirmă prin atitudinea conștientă și răspunzătoare a celui în cauză (“libertatea interioară”). Chiar și în cel mai liberal stat cu putință – cum nota un distins cărturar român contemporan – nu ești realmente liber dacă te aservești carierei, banului, succesului, vanității, intereselor strict familiale, viciilor sau rangurilor sociale și autorităților tiranice. Dar-mi-te-lea, legionar “născut” fiind, nu “făcut”?!?

    În acest plan, a fi liber nu echivalează cu a putea face orice, ci a nu putea face sau accepta anumite lucruri. Nu dintr-o interdicție externă, constrângere sau disciplină rigidă, “militărească”, ci DINTR-O NEÎNDURĂTOARE IMPOSIBILITATE INTERIOARĂ, a conștiinței proprii.

    Pentru legionarul veritabil, efectiv liber, nu e posibil orice.

    Bunăoară, nu se poate judeca pe sine, pe camarazii, ca și pe adversarii lui, decât cu o exemplară obiectivitate si sentiment al onoarei.

    O atare atitudine, insuspectabilă oricărui român avizat și de bună credință, este superbă! Cu atât mai mult cu cât el își permite a-și lua libertatea de a nu admite în nici un caz abdicarea de la valorile naționale și creștinești, împotriva oricăror împilări dictatoriale, interne sau externe.

    Să nu se alarmeze “demo-liberalii”; nu e câtuși de puțină constrângere în această ținută morală; după cum nu este nici voluntarism sau subiectivism. “Armonia nu se poate restabili – relevă Corneliu Zelea Codreanu – decât prin reîntronarea ordinii naturale.

    Individul trebuie subordonat entității superioare, colectivitatea națională; iar aceasta trebuie subordonată națiunii”; în fine, ultima “subordonată lui Dumnezeu”. Pe versantul aceleași idei, d-l Horia Sima, șeful Legiunii, ține să precizeze: “Drumul mântuirii este unul singur: acela al regăsirii cu Dumnezeu. Să nu căutăm soluții pentru rezolvarea crizei contemporane, una și aceeași în individ, neam și viața internațională, până ce n-am răspuns chemării Lui de dragoste” (“Omul Nou”,  editura Dacia, Paris, 1992, p. 33-34).

    Legionarii sunt pentru cel mai liberal regim. Desigur că pentru cine nu-i cunoaște, afirmația l-ar face să zâmbească.

    Cum liberal, când ei susțin crearea unui stat moral, eventual autoritar?

    Da, asemenea domni ori tovarași își închipuie că statul cade-se a fi la cheremul unor persoane/grupuri privilegiate ce-și pot îngădui, în “numele libertății”, nu importă ce abjecție, infamie, trădare.

    În al doilea rând, de ce militeaza pentru un regim de libertăți mari? Deoarece esența Mișcării – dincolo de accidente trecătoare- trebuie văzută în linia Mișcării, una si aceeași pretutindenea și întotdeuana. Și linia Mișcăii cere, ca primă conditie, o libertate completă (cf. Horia Cosmovici, “Statul și elita legionară”, Colecția “Omul Nou” 1953, p.6-7). Să-l lăsăm pe autorul acestei conferințe să vorbească…liber:

    “Eu n-am ce face cu un om care crede că sunt necinstit. Un om care nu are încredere în mine (…). Îi spun: stai deoparte. Când mă vei crede că sunt cinstit, când te vei convinge că rostul meu este aici, că sunt om care înțeleg să-mi dau viața pentru binele acestei țări, și când d-ta vei putea face la fel, atunci vino lângă mine. Altfel nu. Stai deoparte, că mă împiedici. Întreb: nu este deplină libertate în această concepție a noastră (…) nimic din domeniul constrângerii?”

    Nu există ideologie spiritualistă în lume care, într-un viitor apropiar ori îndepărtat – Dumnezeu singur o știe! – să nu se regăsească într-un fel în doctrina legionară.

    S-avem sincera și ferma credință că reprezentăm un Neam ales de Domnul pentru a avea o ANUMITĂ MISIUNE. Iar dacă n-am ști să răspundem acestei chemări, blestem divin ar putea cădea asupra noastră.

    Libertatea (și răbdarea) de a rămâne ultimii pe scena actuală politică a țării, e-adevărat, ne aparțin. Dar, zis-a Mântuitorul Iisus Hristos, “cei de pe urmă vor fi cei dintâi”…

    Sursa – Gazeta de Vest 1993 / Incorect Politic

  • Povestea mărţişorului legionar pentru care posesorii riscau închisoarea: „Un capitol terifiant din istoria recentă“

    3215

    Un vechi mărţişor de argint confecţionat într-o reţea clandestină legionară este unul dintre cele mai valoroase artefacte care vor putea fi admirate în viitorul Muzeu al Rezistenţei.

    Povestea lui şi a altor câteva astfel de obiecte, păstrate cu riscuri colosale, a fost scrisă într-o organizaţia clandestină legionară din Bucureşti după 1941, perioadă în care mulţi legionari se aflau în închisorile antonesciene. Ele au fost confecţionate de susţinătorii încă liberi ai acestei mişcări, majoritatea tineri, printre care şi posesoarea lui, Gherghina Creţu (Anghelescu), pe vremea aceea o fetişcană al cărei frate a fost executat în aprilie 1941 de regimul Antonescu.

    Ca mulţi dintre legionarii rămaşi nearestaţi, Gherghina Creţu colecta monede de argint, topindu-le şi realizând, cu ajutorul unor matriţe, mărţişoare, care mai apoi, erau vândute în cadrul unui sistem cvasiclandestin. Totul se întâmpla în cadrul aşa numitului Ajutor Legionar, o punere în practică a uneia din legile fundamentale ale cuibului, statuate de Corneliu Zelea Codreanu: “legea ajutorului reciproc”.

    „Eu am văzut de-a lungul timpului câteva astfel de mărţişoare, pe la diverse persoane. Nu ştiu cât de multe mai există, pentru că ele reprezentau un obiect prohibit. Mărţişorul aflat în colecţia noastră îl reprezintă pe Sf. Arhanghel Mihail. Ca şi celelalte, a fost realizat în perioada anilor 1941-1944 de legionari din capitală, deşi probabil că asemenea mărţişoare s-au făcut şi-n alte părţi ale ţării. Este vorba despre cei care rămăseseră nearestaţi după aşa zisa rebeliune din ianuarie 1941. Mii de legionari au fost arestaţi şi condamnaţi, inclusiv elevi de liceu, care au primit până la 25 de ani de muncă silnică, în condiţiile în care ei nici măcar nu erau majori. Cei rămaşi nearestaţi, mulţi dintre ei neidentificaţi, ascunşi sau consideraţi nepericuloşi, continuau activitata de menţinere vie a organizaţiei, clandestin şi realizau aceste mărţişoare din mondele de argint pe care le colectau. Aveau o matriţă şi topeau monedele, iar din argintul respectiv turnau aceste artefacte”, explică, pentru Adevărul, muzeograful Florin Mihai Dobrescu, secretarul general al Fundaţiei „Ion Gavrilă Ogoranu”. Erau comercializate într-un sistem, de asemenea, clandestin. Mărţişoarele astfel obţinute erau vândute, pe ascuns, iar banii strânşi deveneau fonduri ce se constituiau în ajutoare acordate fie celor închişi, sub formă de pachete, fie familiilor lor rămase pe drumuri, în bani. „Erau comercializate într-un sistem, de asemnea, clandestin, nu la tarabă sau în orice alt spaţiu dechis. Banii erau folosiţi ca ajutor legionar. Era o anumită lege a ajutorului reciproc care spunea: ajută-ţi fratele căzut în nenorocire, nu-l lăsa! În baza acestei legi, una internă din cele şase care figurează în cărticica şefului de cuib de la perioada aceea, orice legionar era obligat, aşa cum era stipulat de Corneliu Zelea Codreanu, cel care a redactat-o, să ajute un alt legionar aflat în nenorocire, dar şi orice alt om aflat în dificultate. Această lege a funcţionat inclusiv în închisorile antonesciene”, mai spune Florin Mihai Dobrescu.

    Producerea şi comercializarea acestor mărţişoare era, aşadar, o formă de a obţine bani iar respectivele sume erau mai mari decât valoarea în sine a mărţişorului. „În schimbul mărţişoarelor, se primeau, de fapt, nişte donaţii, care se centralizau, iar apoi erau folosite fie pentru a se cumpăra pachete pentru cei din închisori, fie pentru a fi ajutate cu alimente sau chiar cu bani familiile de acasă ale celor arestaţi, care sufereau din cauza marginalizării” mai spune muzeograful.

    „Condamnată pentru o slujbă de pomenire Gherghina Anghelescu (foto jos, prima din stânga) cea care a donat mărţişorul colecţiei viitorului Muzeu al Rezistenţei, decedată în 2005, la vârsta de 93 de ani, a activat în tinereţea sa în această reţea împreună cu Niculina Marinescu (foto jos, a doua din stânga), Fredi Cureliuc, Nicolae Baticu şi Romeo Puşcaşu (foto jos, al treilea din primul rând) şi a păstrat cu sfinţenie, vreme de aprope cinci decenii, acest artefact într-o veche cutiuţă de metal, alături de ultimele sale monede de argint colectate şi rămase netopite după arestarea sa. Asta chiar dacă riscurile deciziei au fost uriaşe, la fel cum au fost pentru toţi ceilalţi legionari care au refuzat să distrugă dovezile acelor vremuri. În Bucureşti, reţeaua era alcătuită din băieţi şi fete. Eu am cunoscut câţiva dintre ei. Mărţişorul acesta l-am primit împreună cu o cutiuţă de aspirină în care se află câteva monede de argint cu Regele Mihai, rămase de atunci, din perioada repectivă, de la Gherghina Anghelescu (Creţu, pe numele de fată) care a făcut parte din Frăţiile de Cruce. A fost condamnată pe vremea lui Antonecu, între 1943 şi 1944 şi din nou arestată în 1948. Se întâmpla pentru că după evenimentele tragice şi încă neelucidate din ianuarie 1941, ea, împreună cu fratele ei, Gheorghe Creţu se ocupaseră de înhumarea victimelor de atunci. În 1948, când s-au împlinit şapte ani de la moartea acestora (între timp, şi fratele murise) ea şi familia, fiind moldoveni de origine – se trăgeau de undeva, din ţinutul Neamţului – au procedat la exhumarea acestor oseminte după rânduiala veche. S-a făcut o slujbă de către familie pentru aceşti tineri ale căror oseminte au fost înhumate în mormintele respective. Securitatea a aflat şi a considerat-o o formă de manifestare legionară deşi, pur şi simplu era o aslujbă de pomenire pentru acei oameni. Aşa a început pentru această femeie un nou calvar de mulţi ani de condamnare”, mai spune Florin Mihai Dobrescu.

    Fabricarea acestor mărţişoare a continuat şi după 1944, ulterior arestării lui Antonescu, mai exact între 1945 şi 1946. „Asta pentru că foarte mulţi legionari rămăseseră în închisori, nefiind eliberaţi prin decretul de graţiere al lui Pătrăşcanu, rămânând în închisori până în 45-46 , când a inervenit acel pact de neagresiune între legionari şi Ministerul de Interne şi când au fost eliberaţi majortatea. Totuşi, după 1948, păstrarea unui astfel de mărţişor era un risc, pentru că cel asupra căruia era descoperit suporta rigorile legii sub acuzaţia că păstrează obiecte interzise, şi, pe de altă parte, pentru că a făcut parte dintr-o reţea de ajutor legionar. Foarte mulţi oameni au fost condamnaţi, potrivit documenteor din arhivele CNSAS, sub acuzaţia aceasta de ajutor legionar”, arată Florin Mihai Dobrescu.

    Mărţişorul interzis, ca şi multe alte obiecte păstrate ascunse atâtea decenii de oameni care şi-au asumat riscuri uriaşe cu speranţa că, vreodată, ele vor constitui mărturii ale unei epoci de restrişte, vor putea fi admirate într-un viitor Muzeu al Rezistenţei, ale cărui baze abia se pun. „Noi, în colecţia noastră din expoziţia care constituie punctul pilot al unui viitor Muzeu al Rezistenţei, pe lângă multe alte artefacte din perioada respectivă, avem o sumedenie de obiecte, cărţi, documente, reviste cărţi, fotografii care au fost ascunse – fie zidite, fie îngropate, fie pitite în stupi, în şindrilele caselor, în tocul uşilor – şi care au fost scoase după ’99 de posesorii lor. Eu consider că toate aceste obiecte sunt martori ai acelor vremuri şi au o încărcătură deosebită de suferinţă şi de risc. Pentru că în 1945 a existat o succesiune de decrete prin care păstrarea acestor obiecte rerezenta un risc colosal nu doar pentru posesorul lor, ci şi pentru familia lui. Cine a făcut acest lucru, pe lângă faptul că a salvat nişte obiecte şi documente importante (cele găsite erau arrse) a salvat pentru noi posteritatea, aceste obiecte şi tocmai de aceea eu consider că ele trebuie să-şi găsească locul într-o formă expoziţională adecvată pentru că e un capitol terifiant din istoria noastră recentă”, încheie Florin Mihai Dobrescu.

    Sursa – buciumul.ro

  • Cine este personajul MISTERIOS din DOSARUL de SECURITATE al lui Petre ȚUȚEA şi alte multe enigme dezvăluite de Evenimentul Zilei

    tz1

    A apărut numărul 13 al revistei Evenimentul Istoric. Cele 124 de pagini acoperă o paletă largă de subiecte, cele mai multe fiind bazate pe documente inedite consultate și publicate de colaboratorii revistei.

    Jurnalul generalului Iulian Vlad este un astfel de subiect, luna aceasta fiind tipărite în premieră scrisorile trimise de fostul șef al Securității din închisoare. Dezvăluirile din însemnările zilnice făcute de generalul Vlad scot la iveală un personaj necunoscut până acum publicului larg, dar și întâmplări și evenimente de importanță istorică.

    O altă temă, dictată oarecum și de faptul că mereu România va comemora în martie catastrofa naturală din 4 martie 1977, este cea a mitului ”celui mai iubit fiu al poporului”, construit în jurul lui Nicolae Ceaușescu. Cât a fost realitate, cât a fost calcul politic și cum vedeau presa și agențiile de spionaj străine rolul jucat de Ceaușescu imediat după tragedia de acum 42 de ani, toate lucrurile par altfel când sunt puse alături documente declasificate și presa uitată a vremii.

    Un alt dosar din care publicăm un capitol important este cel al urmării lui Petre Țuțea.

    Dosarul de la Securitate al celui supranumit „Socrate al Bucureștilor” arată cât de ușor ajungeai în atenția Direcției Securității Statului și ce desfășurare de forțe se producea de fiecare dată când fostul discipol al lui Nae Ionescu ieșea din casă. Securiști zeloși notau cu precizie ora ieșirii din casă, străzile pe care Țuțea mergea sau se plimba, autobuzele sau troleibuzele folosite, ba chiar și amănunte privitoare la comportamentul acestuia în mijloacele de transport în comun. Un simplu fragment din amplul dosar arată cât de ușor putea intra cineva în atenția filajului.

    Iată, însă, câteva fragmente dintr-o notă de filaj:

    „NOTA- privind filajul ob. „ȚONE” (Petre Țuțea – n. red.) efectuat în ziua de 23.X.1972 de la ora 7,00 la ora 00,05 din ziua de 24.X. [1972]

    ACTIVITATEA OBIECTIVULUI:

    La ora 8,45 „ȚONE” a ieșit de acasă și din stația Nuferilor s-a urcat în tramvaiul 26 cu care a călătorit până la stația Galați, apoi a mers pe șos. Ștefan cel Mare unde a intrat la spitalul Colentina – secția boli venerice – ora fiind 9,15.(…)

    După 25’ „ȚONE” a ieșit de la birt, a mers pe diferite străzi iar la ora 14,10 a intrat la braseria hotelului Athénée Palace, unde a mers la W.C., iar după 10’ a ieșit și a mers la cafe bar Union, ora fiind 14,25. Aici a mers la o masă unde se găseau mai mulți indivizi și a discutat mai retras cu unul din indivizi ce a fost poreclit „ȚUȚU” (leg.nouă), timp de 30’, după care „ȚONE” a ieșit („ȚUȚU” a rămas în continuare, fiind luat în filaj), a călătorit cu autobuzul 37, iar la ora 15,30 a intrat acasă.”

    „ACTIVITATEA LEGĂTURII „ȚUȚU”

    După despărțirea de „ȚONE”, „ȚUȚU” a rămas în continuare în cafe barul Union unde a consumat băutură până la ora 18,10 când a ieșit, a călătorit cu autobuzul 74 și tramvaiul 21, până la stația Nada Florilor unde a coborât. De aici, „ȚUȚU” a mers pe șos. Colentina și a intrat la adresa din șos. Colentina nr. 47, bl. R 12, Sc. A, etj. I, ap. 6, unde a fost stabilit, ora fiind 19,00.”

    Întreaga poveste a urmăririi lui Petre Țuțea o puteți citi în numărul 13 al revistei Evenimentul Istoric sau pe websiteul publicației.

    De asemenea, tot în cel mai recent număr al celei mai mari reviste de istorie puteți citi și despre ultima execuție din Moldova, făcută de ultimul călău din Iași.

    Și mai puteți afla răspunsul mult-așteptat la întrebarea referitoare la legăturile lui Horea cu Masoneria, dar și o întâmplare pe cât de amuzantă, pe atât de îngrijorătoare – având în vedere că era, totuși, liderul unei super-puteri nucleare – cu Boris Elțin ieșit la plimbare în izmene prin Washington.

  • Resurgența Adevărului

    corneliu zelea codreanu

    În spațiul public, cam peste tot în lume în timpurile acestea, se aud tot mai frecvent cuvintele: “fascist”, fascism, neo-fascism, populist, suveranist, neo-suveranist, naționalist, șovin și altele.

    La școală am fost învățați că, în Al Doilea Război, ostașii români patrioți, animați de „idealurile socialiste internaționale”, (desigur, în alianță cu « eliberatorii » de la Răsărit) i-au alungat pe nemții „fasciști” și „naziști”, și, astfel, au eliberat până la ultima palmă de pământ românesc strămoșesc. Apoi, au ajuns până în Cehoslovacia și Austria și au luptat până la victoria finală asupra fascismului.

    Asta e interesant de amintit! Regimul comunist de la noi a revigorat patriotismul și naționalismul, în ciuda contradicțiilor dogmatice cu dialecta socialistă de la acea vreme. Comuniștii români, mai ales după Dej, nu s-au sfiit de sentimentele patriotice și naționaliste.

    Astăzi, chestiunea aceasta nu mai e valabilă în accepțiunea deontologilor progresiști contemporani. Ei asociază fără nicio cruțare fascismul cu naționalismul, suveranismul, populismul, șovinismul, etc. Dacă ești patriot, riști să fii și naționalist. Iar odată naționalist, poți fi considerat automat drept fascist, populist și lista poate continua.

    Nu doresc să susțin ideea potrivit căreia dacă am condamnat oficial regimul comunist și doctrina sa, prin Comisia Tismăneanu din 2006 – gata!, cu asta am condamnat și naționalismul, populismul și patriotismul și altele asemenea, cărora li se spune astăzi: « iliberalisme ».

    Mai degrabă, cred că trăim o vreme de minciună deliberată, generalizată, instituționalizată, tot mai disperată și inconsecventă de la o zi la alta. O vreme mohorâtă și păgubitoare de sluțire, de pocire și de negare a adevărului.

    Parafrazându-l pe Radu Gyr, mai cred și că, într-o bună zi, din trecutul recent, am început deja – timid, tiptil, treptat dar sigur – să ne întoarcem acasă!

    Trist sunt pentru acei învățați dintre noi care … nu văd, nu cunosc, nu pot, nu (mai) vor să înțeleagă sau să accepte adevărul. Sursa: Incorect Politic

  • 18 februarie: 67 de ani de la moartea lui Valeriu Gafencu, „Sfântul Închisorilor”

    gff1

    Pe 18 februarie se împlinesc 67 de ani de la despărțirea de viața lumească a lui Valeriu Gafencu, pe care Nicolae Steinhardt l-a numit „Sfântul Închisorilor”.

    Valeriu Gafencu s-a născut la 24 ianuarie 1921 în localitatea Sîngerei, județul Bălți, Basarabia, fiind unul dintre tinerii care au murit în închisorile regimului comunist din România.

    La 20 de ani, în toamna anului 1941, Valeriu Gafencu a fost arestat și condamnat la 25 de ani muncă silnică, deoarece făcea parte din Frățiile de Cruce, ale căror membri erau urmăriți și arestați, în acea perioadă. Era student în anul al II-lea al Facultății de Drept și Filosofie din Iași, pe care nu a reușit vreodată să o mai termine, pentru că sfârșitul l-a găsit în închisoare.

    Tânărul Valeriu Gafencu a ajuns la Tîrgul Ocna în decembrie 1949, după ce a trecut prin pușcăriile de la Aiud, fiind întemnițat de regimul dictatorial al lui Antonescu, între 1941 – 1944, cât și de la Pitești. Din cauza torturilor și regimului de bestialitate din temnițele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-închisoare Tîrgul Ocna într-o stare atât de gravă încât supraviețuirea sa timp de doi ani este considerată, de către mulți, drept o minune. În închisoarea comunistă din Pitești a dobândit boli precum reumatism, TBC pulmonar, osos și ganglionar. Mulți dintre cei care au fost în preajma lui în ultima parte a vieții sale se consideră fericiți că au avut acest privilegiu, mărturisind că, deși trupul îi era o epavă, din cauza lipsei de hrană, chipul îi era îmbrăcat într-o lumină stranie, nepământeană, pentru că, spun ei, „sufletul și mintea sa nu se despărțeau defel de rugăciune”.

    Dumnezeu revărsase asupra lui harul frumuseții: – Fizic, părea un arhanghel, purtând când spada de foc a cuvântului Dumnezeiesc, când crinul curăției plin de parfum tainic. – Moral, nu i se putea reproșa ceva, smerenia îmbinându-se cu tenacitatea hotărârilor. – Spiritual, era transfigurat tot timpul, într-o stare extatică aproape permanentă; nu puteai să-ți dai seama dacă ceea ce spune vede în duh sau dacă Duhul vorbește prin el. Viața lui era zbor spre înălțimi, pe care cu greu îl puteai urmări.  ”, a povestit Virgil Maxim, membru al Frățiilor de Cruce și coleg de închisoare cu Valeriu Gafencu.

    Seninătatea cu care își aștepta Valeriu moartea i-a înmuiat, atât pe colegii săi de suferință, cât și pe „gardienii-călăi”. Cu numeroase plăgi tuberculoase pe trup și cu hemoptizie (tușea scuipând sânge), chipul lui Valeriu emana, totuși, lumină, deși această boală aduce, de regulă, deprimare și schimonosire a chipului.

    Și-a cunoscut ziua morții

    Pe 2 februarie 1952, Valeriu Gafencu și-a rugat colegii de temniță să-i aducă o lumânare și o camașă albă, pe care să i le pregătească pentru ziua de 18 februarie a aceluiași an. Deasemenea, sfântul închisorii a mai cerut ca o cruciuliță (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) să-i fie pusă în gură, pe partea dreaptă, spre a fi recunoscut la o eventuală dezgropare. La 18 februarie, între orele 14.00 și 15.00, după momente de rugăciune fierbinte, Valeriu a rostit ultimele sale cuvinte: “Doamne, dă-mi robia care eliberează sufletul și ia-mi libertatea care-mi robește sufletul”.

    Gardianul Petre Orban a plecat din închisoare pentru întreaga zi, pentru a le permite tuturor deținuților să meargă să-și ia rămas bun de la prietenul lor și să se închine la targa unde a fost depus trupul neînsuflețit al lui Valeriu Gafencu. Urma să fie dus într-o groapă comună, a tuberculoșilor.

    ” Între cei mai cunoscuți martori-martiri, care au suferit, trăind pe cele mai înalte culmi ale spiritualității creștine, stâlp al rezistenței spirituale românești din timpul opresiunii comuniste, considerăm a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU”. – (IPS Bartolomeu Anania)

    Printre sfaturile date prin scrisorile trimise către familia sa, Sfântul Închisorilor îndeamnă pe toți oamenii, pe care îi considera „toți cei dragi ai lui”: “Căutați fericirea în sufletele voastre. Nu o căutați în afara voastră. Să nu așteptați fericirea să vină din altă parte, decât dinlăuntrul vostru, din sufletul vostru, unde sălășluiește Domnul Iubirii, Hristos. Dacă veți aștepta fericirea din afara voastră, veți trăi decepții peste decepții și niciodată nu o veți atinge”. Valeriu Gafencu le-a arătat tuturor celor care l-au cunoscut, prins în mijlocul suferinței, că fericirea adevărată nu depinde de circumstanțele exterioare. Acesta a fost mesajul său, pe care l-a împărtășit atât prin cuvinte, cât și prin gânduri, dar și prin fapte.

  • EROI PENTRU ROMÂNIA! Cei 5 care au speriat Estul. 14-16 februarie 1955 – un comando anticomunist ocupă legația RPR din Berna. Cinci tineri ţin Europa cu sufletul la gură.

    erra

    Membrii grupului – Dumitru Ochiu, Ion Chirilă, Oliviu Beldeanu, Stan Codrescu și Teodor Ciochină – erau refugiați politici în Occident, evadați din iadul instaurat de sistemul represiv condus de Gheorghe Gheorghiu Dej. Ei aveau deja la activ o întreagă serie de acțiuni împotriva comuniștilor, atât în țară, cât și în exil.

    Ei transmiseseră deja că acțiunea lor era o formă de protest față de crimele, abuzurile și încălcările flagrante ale drepturilor omului din România comunistă. Prin acest demers extrem, ei doreau să atragă atenția opiniei publice internaționale asupra suferințelor îndurate de națiunile captive ale Europei de Est. Pentru prima oară de la sfârșitul războiului și coborârea Cortinei de Fier. Ei au reamintit Occidentului indiferent de suferința popoarelor ce se aflau dincolo de Cortina de Fier și au dezvăluit acțiunile de spionaj pe care Securitatea le desfășura – în beneficiul NKVD – împotriva țărilor Europei de Vest.

    Dumitru Ochiu și Ion Chirilă fuseseră colegi la liceul “Cuza-Vodă” din Huși , unde militaseră într-o grupare clandestină anticomunistă, reușind să inducă în eroare agenții Securității și, astfel, să fugă prin Iugoslavia.

    Elev bucureștean, Stan Codrescu a participat, încă din 1944, la protestele anticomuniste, unde participa la protestele anticomuniste, unde a și fost grav maltratat de contramanifestanții comuniști. Iar în 1946, avea să participe la sechestrarea primarului comunist din satul natal, ca urmare a abuzurilor acestuia împotriva țăranilor. În timpul stagiului militar, fiind detașat la grăniceri, va profita și va trece granița în Iugoslavia.

    Teodor Ciochină era basarabean, scăpat de persecuțiile ocupantului sovietic din 1940, și revenit în ținutul de peste Prut alături de armata germană, după 1941. Rămas fără un picior, el a fost totuși deportat de ruși în Siberia, de unde va evada, revenind în țară, unde va fi aruncat însă în închisoare. Deși invalid, a evadat din nou, ajungând și el în Iugoslavia.

    Șeful grupului era Oliviu Beldeanu, arestat prima oară în 1945, la 21 de ani, pentru răspândirea de lozinci favorabuile lui Iuliu Maniu și Partidului Național Țărănesc. Fusese închis o perioadă pentru colaborare cu rezistența armată din Munții Făgărașului, și cunoscuse pe pielea sa tratamentul sălbatic al închisorilor politice din România. Avea să evadeze din țară în 1949, prin Iugoslavia. Serviciile secrete iugoslave i-au oferit libertatea în schimbul efectuării unor misiuni de spionaj în România, dar la Trieste rupe legăturile cu iugoslavii și ajunge în Occident, stabilindu-se la Munchen, iar apoi în Elveția, la Konstanz. Pe ceilalți camarazi ai săi îi cunoscuse în timpul periplului prin închisorile și lagărele iugoslave.

    El a fost creierul organizării, până în cele mai mici amănunte, a acțiunii de la Berna, locație aleasă ca urmare a suspiciunii că diplomații acestei legații erau de fapt spioni în favoarea sovietelor. Atacul a fost precedat de îndelungi antrenamente și de procurarea de arme.

    Fiind invalid, Teodor Ciochină a avut doar rolul de a-i conduce cu mașina pe ceilalți camarazi.

    Reuniți la Konstanz pe 14 februarie, ei au pornit spre Berna, unde, în jurul orei 22, Ochiu, Chirilă Beldeanu și Codrescu vor descinde în fața legației RPR.

    Ei aveau să escaladeze gardul și, în timp ce Codrescu și Ochiu asigurau garda în curte, Beldeanu și Chirilă s-au îndreptat în anexa ce adăpostea cancelaria. Aici locuia șoferul legației, Alexandru Șețu, în realitate ofițer de Securitate, care locuia aici împreună cu soția sa.

    Pătrunși înăuntru, ei vor proceda cu multă grijă la imobilizarea soției șui Șețu, începând să caute ore întregi documentele incriminatoare.

    În jurul orei 2 din noapte, avea să își facă apariție Aurel Șețu, care a fost somat de Codrescu dar, după o scurtă luptă corp la corp, avea să fie împușcat tocmai când vroia să folosească pistolul automat.

    Împușcăturile au alertat personalul legației, dar și pe Beldeanu și Chirilă, care părăsiră cancelaria cu sute de documente. Erich Stoffel, șeful legației, se aruncă pe fereastră, abandonându-și soția și copii, care însă au beneficiat de purtarea omenoasă a celor patru luptători.

    Alertată, poliția elvețiană a înconjurat legația RPR, neutând însă să pătrundă ca urmare a interdicției menținute de șeful acesteia, Stoffel.

    Seara, primul luptător avea să se predea polițiștilor elvețieni, înmânând autorităților sute de coumente ce dovedeau fără dubiu activitățIle de spionaj desfășurate de personalul legației. El va declara că ocuparea legației are ca scop demascarea acțiunilor ostile ale regimului de la București împotriva Occidentului.
    El avea să descrie, de asemenea, regimul de exterminare aplicat de comuniști elitelor deținute în închisorile politice. Ochiu a susținut ca revendicare eliberarea generalului Aurel Aldea, a episcopului Ioan Suciu, a redactorului țărănist Anton I. Mureșanu și a fruntașului țărănist Ilie Lazăr. El a mai declarat despre ceilalți trei camarazi ai săi că juraseră să rămână în legație până la moarte sau până când guvernul comunist de la București le va îndeplini doleanțele.

    Demascat în acțiunile sale de spionaj, Stoffel dezlănțue un virulent protest la adresa autorităților elvețiene, acuzându-le de violarea neutralității, și cerând arestarea tinerilor români, pe care îi numea fasciști, și predarea lor Bucureștiului.

    Comisarul elvețian Kurt Kessai, a refuzat să ia cu asalt legația, așa cum cerea Stoffel, tratând cu tinerii anticomuniști și convingându-i să se predea.

    Ei aveau să fie judecați de o curte elvețiană, primind pedepse nesemnificative, între patru ani și un an, toți fiind eliberați însă mult mai repede.

    Totuși, mâna lungă a Securității avea să se răzbune. După o serie de tentative nereușite de răpire a liderului Oliviu Beldeanu, acesta avea să fie capturat în 1957. Operațiunea, încadrată în rândul așa numitelor “afaceri umede” ale Securității (asasinate, răpiri și atentate teroriste desfășurate pe teritoriul țărilor occidentale împotriva unor vârfuri ale exilului anticomunist), avea să fie coordonată de generalul Nicolae Doicaru, același care în 1948-52 coordonase teribila represiune împotriva rezostenței armate din Dobrogea.

    Unealta folosită a fost un anume George Kehayoglu, un pretins om de afaceri, care îl invitase pe Beldeanu la Berlin, pentru a-i oferi un loc de muncă onorabil. Agentul deplânsese soarta tristă a luptătorilor anticomuniști, abandonați mizeriei de indiferența Occidentului. Automobilul care îl preluase pe Beldeanu de la aeroport era condus de un agent STASI, care a trecut de linia de demarcație, în Berinul de Est. Înțelegând că este victima unei capcane, Beldeanu a scos arma, trăgând în șofer și încercând să fugă înapoi, în Berlinul de Vest. Avea să fie împușcat de ofițerii STASI. El a strigat, în timp ce era imobilizat de comuniști: “Germani, ajutor! Sunt răpit. Numele meu este Beldeanu, luptătorul de la Berna!”

    Capturat, va fi spitalizat, iar după vindecare va fi preluat de Securitate și adus în România, După îndelungi anchete și torturi, va fi condamnat de un tribunal comunist și executat la 16 februarie 1960, la Fortul 13 Jilava.

    VIDEO. ATACUL DE LA BERNA – versiunea full a unui excepțional film realizat de Lucia Hossu Longin, oferit aici de Fundația Ion Gavrilă Ogoranu

    14 februarie 1955. Presa din întreaga lume anunță o știre ce va ține capul de afiș al buletinelor de știri în zilele următoare. Legația românească de la Berna fusese ocupată de un grup de tineri români anticomuniști.

    VIDEO. Imagini din jurnalul cinematografic al PATHE, cu atmosfera din timpul ocupării Legației RPR de la Berna de către un grup de tineri români anticomuniști

  • Cronologia Mișcării Legionare

    zzzz

    CRONOLOGIE PRIVIND ISTORIA MISCÃRII LEGIONARE
    [Apãrutã în Almanahul “Cuvântul” din 1941]

    1919
    In luna Octombrie 1919, Corneliu Zelea Codreanu se inscrie la Facultatea de Drept a Universitatii din Iasi.

    De la 15 Octombrie 1919 pana la 1 Septembrie 1920, Corneliu Zelea Codreanu a fost pedagog la Scoala de Arte si Meserii din Iasi.

    1920
    La 9 Februarie 1920, apare ziarul “Garda Constiintei Nationale” de la Iasi. In acest ziar se publica “Crezul socialismului national-crestin”, alcatuit de Corneliu Codreanu si Constantin Pancu.

    La inceputul lui Martie 1920, lucratorii comunisti din Iasi facand o greva si arborand steagul rosu la Atelierele Nicolina, Capitanul izbuteste sa potoleasca greva si, facand o manifestatie nationalista, rupe steagul rosu arborand tricolorul.

    In zilele de 4, 5 si 6 Septembrie 1920 are loc, la Cluj, primul congres al studentilor din Romania intregita. Corneliu Codreanu, cu un grup de studenti nationalisti, izbuteste sa impuna congresului hotararea de eliminare a evreilor din organizatiile studentesti.

    Lupta impotriva ateismului: in Noiembrie 1920, profesorii Universitatii din Iasi hotarand deschiderea Universitatii fara serviciu divin, Corneliu Codreanu se impotriveste cu un grup de studenti. La 5 Noiembrie, Corneliu Codreanu dimpreuna cu Vladimir Frimu baricadeaza intrarile si inchid Universitatea. Comunistii incearca o contraactiune care este infranta. Universitatea se deschide mai tarziu cu serviciu divin.

    1922
    La 1 Aprilie 1922, apare in Bucuresti revista bilunara “Apararea Nationala” sub conducerea profesorilor A.C. Cuza si N.C. Paulescu, si avand ca administrator pe Fanica Anastasescu. Revista avea un caracter doctrinar.

    La 20 Mai 1922, Corneliu Codreanu desfiinteaza Centrul Studentesc din Iasi si infiinteaza Asociatia Studentilor Crestini. La 27 Mai 1922, Corneliu Codreanu, dimpreuna cu un grup de 45 studenti, semneaza la Iasi Angajamentul de onoare de a lupta impotriva cotropirii evreiesti si pentru instapanirea romanismului. Printre semnatari erau: Gr. Ghica, Ilie Garneata, Ion Blanaru, A. Ibraileanu, Gr. Mihuta, Vladimir Frimu si C. Ghica.

    10 Decembrie 1922: delegatii centrelor si societatilor studentesti din tara se intrunesc in congres in marele amfiteatru al Facultatii de Medicina din Bucuresti. Se da semnalul de lupta al miscarilor studentesti. Se alcatuieste o motiune prin care se cere numerus clausus pentru evrei in universitati si se vestejeste actiunea politica a democratiei francmasonice. Manifestatia pe strazile Capitalei tine pana dupa miezul noptii. In cartierul Vacaresti au loc conflicte sangeroase cu evreii. Jandarmii trag focuri de arma. Cad raniti. Se fac

    Tot atunci se hotaraste ca 10 Decembrie sa fie declarata sarbatoare oficiala a studentimii.

    La 22 August 1923, Corneliu Codreanu s-a inchinat in strada, portile Mitropoliei din Iasi fiind inchise conducatorilor miscarilor studentesti.

    La 17 Septembrie 1923, are loc la Campulung (Bucovina) congresul L.A.N.C. organizat de Corneliu Codreanu.

    In Octombrie 1923, la Iasi, in casa Butnaru (str. Savescu), Corneliu Codreanu, Ion I. Mota, Ilie Garneata, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu si altii au pus la cale un complot pentru pedepsirea ministrilor care au dat drepturi politice evreilor, alcatuind o noua Constitutie.

    8 Octombrie 1923: Complotul din Dealul Spirii. Conducatorii Miscarilor Studentesti, dimpreuna cu Corneliu Codreanu, tin o consfatuire in casele lui Nicolae Dragos din str. 13 Septembrie nr. 41, Bucuresti. Se hotaraste impuscarea politicienilor tradatori si a plutocratilor evrei. Sunt arestati si depusi la inchisoarea Vacaresti: Corneliu Codreanu, Ion I. Mota, Ilie Garneata, Tudose Popescu, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Leonida Bandac, Vernichescu, Traian Breazu, Nicolae Dragos, dr. C. Danulescu, Ion Zelea Codreanu.

    Fratiile de Cruce au luat fiinta, la 8 Noiembrie 1923, in inchisoarea Vacaresti, prin hotararea lui Corneliu Codreanu. “Fratia de Cruce este un corp de elita a tinerimii avand ca scop suprem de a crea buni ostasi Romaniei de maine”, spunea Corneliu Codreanu.

    1924
    La 28 Martie 1924, in inchisoarea Vacaresti, Ion I. Mota impusca pe studentul Vernichescu, pedepsind astfel tradarea.

    La 6 Mai 1924, in casele doamnei Constanta Ghica din Iasi (str. Carol 23), Capitanul hotaraste ridicarea Caminului Cultural Crestin.

    La 8 Mai 1924, Corneliu Codreanu intemeiaza la Ungheni prima Tabara de Munca din Romania si din Europa , incepand lucrul cu 26 de tineri.

    La 21 Mai 1924, se judeca in Bucuresti procesul maiorului Bagulescu, inscenat de mafia liberala. Maiorul Bagulescu fusese inchis la Jilava unde isi facuse sarbatorile Pastelui.

    La 31 Mai 1924, Corneliu Codreanu si 50 de tineri, pe cand lucrau la o tabara legionara, la o gradinarie din Iasi, sunt arestati de politie si schingiuiti de politaiul Manciu.

    La 3 si 5 Iunie 1924, se tin la Iasi intrunirile de protestare contra nelegiuirilor politaiului Manciu. Tin cuvantari profesorii C. Sumuleanu, A.C. Cuza si altii.

    La 10 August 1924, Corneliu Codreanu se logodeste cu domnisoara Elena Ilinoiu.

    La 26 Septembrie 1924, se judeca la Bucuresti procesul lui Ion I. Mota care impuscase, in inchisoarea Vacaresti, pe studentul Vernichescu, pedepsind astfel tradarea complotului din Dealul Spirii. Ion I. Mota este achitat la orele 3 dimineata.

    La 25 Octombrie 1924, Corneliu Codreanu fiind atacat chiar in timpul sedintei, pe cand pleda ca avocat in procesul studentului Comarzan, de la Judecatoria ocolului II din Iasi, il impusca pe politaiul Manciu . Corneliu Codreanu este arestat si, a doua zi, sunt arestati si Ion I. Mota, Ilie Garneata, Tudose Popescu, Radu Mironovici. Corneliu Codreanu isi face inchisoarea la Galata.

    La 27 Octombrie 1924, Corneliu Codreanu este adus la Tribunalul din Iasi cu catuse la maini, pentru confirmarea mandatului de arestare.

    La 29 Noiembrie 1924, Ion I. Mota trimite din inchisoarea Galata un memoriu regelui Ferdinand.

    1925
    In luna Februarie 1925, Capitanul este transportat de la inchisoarea Galata , din Iasi, unde statuse incarcerat la un regim sever de la 25 Octombrie 1924, si transportat la Focsani, pentru judecarea procesului impuscarii lui Manciu.

    La inceputul lui Martie 1925, Fanica Anastasescu si Andrei C. Ionescu intemeiaza in Bucuresti primele Fratii de Cruce.

    La 20 Mai 1925, incepe la Turnu Severin judecarea procesului lui Corneliu Codreanu pentru impuscarea politaiului Manciu. La 26 Mai, Corneliu Codreanu este achitat.

    Dupa procesul de la Turnu Severin, Corneliu Codreanu vine in Bucuresti. Despre acest moment politic, Corneliu Codreanu va scrie urmatoarele: “Cred ca erau peste 50.000 de oameni, cuprinsi de un entuziasm caruia nu-i putea sta nimic in cale. A vorbit profesorul Cuza. Am vorbit si eu. De altfel in toata tara era un curent nationalist asa de puternic incat ar fi putut conduce L.A.N.C. la guvernarea tarii. Treceau nefolosite, in acele zile, cele mai mari momente politice ale acestei miscari, cu care ea nu se va mai intalni niciodata. Profesorul Cuza n-a stiut sa valorifice un mare moment tactic cu care atat de rar se intalnesc miscarile politice. Pentru orice observator obiectiv, cunoscator al luptelor politice, soarta L.A.N.C. a fost pecetluita din acel moment”.(Pentru Legionari, p.251).

    La 14 Iunie 1925, Corneliu Codreanu se casatoreste, la Focsani, cu Elena Ilinoiu. “Erau de fata intre 80-100.000 de oameni”, spune Corneliu Codreanu ( Pentru Legionari , p.255).

    La 10 August 1925, Corneliu Codreanu boteaza, in judetul Putna, 100 de copii cu numele Corneliu.

    La 13 Septembrie 1925, Corneliu Codreanu pune piatra de temelie a = Caminului Cultural Crestin din Iasi, cladit cu bratele tineretului legionar pe locul donat de inginerul Bejan (Rapa Galbena).

    1926
    In luna Mai 1926, Corneliu Codreanu candideaza la alegerile generale din judetul Putna.

    1927
    La 18 Mai 1927, Capitanul se reintoarce in tara, dupa ce facuse o calatorie de studii la Grenoble, intovarasit de Ion I. Mota, si reincepe reorganizarea miscarii nationaliste care era faramitata.

    La 15 Iunie 1927, Ion I. Mota isi sustine teza in stiinte juridice la Universitatea din Grenoble, avand subiectul La securite juridique dans la Societe de Nations.

    La 24 Iunie 1927, se intemeiaza la Iasi, in str. Florilor 26, Legiunea Arhanghelului Mihail sub conducerea lui Corneliu Codreanu.

    La 1 Iulie 1927, se cimenteaza cel dintai legamant al legionarilor la Focsani, Bucuresti, Cluj si Campulung.

    La 10 Iulie 1927, se tine la Manastirea Neamtului Congresul Conducatorilor Miscarilor Studentesti. Corneliu Codreanu, cu sprijinul lui Fanica Anastasescu, impune punctul de vedere al Legiunii Arhanghelului Mihail.

    La 1 August 1927, apare nr. 1 din revista bilunara “Pamantul Stramosesc”, organ al Legiunii Arhanghelului Mihail, sub conducerea lui Corneliu Z. Codreanu, avand sediul la Iasi, la Caminul Cultural Crestin.

    La 18 August 1927, Ion I. Mota se casatoreste cu domnisoara Iridenta Codreanu.

    La 15 Septembrie 1927, Corneliu Codreanu, Ion I. Mota, Ilie Garneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici publica in revista “Pamantul Stramosesc ” principiile de organizare a Legiunii Arhanghelului Mihail.

    Andrei C. Ionescu, fiind insarcinat de Capitan cu organizarea Legiunii Arhanghelului Mihail in Bucuresti, intemeiaza, sub conducerea lui, primul cuib legionar, in Capitala, in luna Octombrie 1927. Din acest cuib faceau parte, chiar de la intemeierea lui: Horia Sima, Ion Belgea, Iordache Nicoara, dr. Iosif Dumitriu si altii. Primele sedinte s-au tinut la Caminul studentesc Sf. Voievozi din Bucuresti.

    La 15 Octombrie 1927, s-a incheiat batalia Legiunii, de o luna si jumatate, revista “Pamantul Stramosesc” avand 2586 de abonati.

    La 8 Noiembrie 1927, la Iasi, legionarii depun primul juramant pentru a lupta in cadrele Legiunii Arhanghelul Mihail: Corneliu Codreanu, Ion I. Mota, Ilie Garneata, Corneliu Georgescu, Radu Mironovici, Hristache Solomon, Gh. Clime, Mile Lefter, Ion Banea, Victor Silaghi, Nicolae Totu, Alexandru Ventonic, Dumitru Ifrim, Pantelimon Statache, Ghita Antonescu, Emil Eremeiu, Ion Bordeianu, M. Ciobanu, Marius Pop, Misu Crisan, Popa Butnaru, Budoiu, I. Tanasache, Stefan Budici, Traian Cotiga. Acestora li se incredinteaza Sacusorul cu Pamant.

    8 Noiembrie, ziua Sfintilor Arhangheli Mihail si Gavril este declarata sarbatoare oficiala a Miscarii Legionare.

    In Decembrie 1927 se tine, la Oradea Mare, Congresul U.N.S.C.R.

    1928
    La 10 Decembrie 1928, profesorul Gavanescul primeste de Corneliu Codreanu Sacusorul cu Pamant .

    1929
    In zilele de 3 si 4 ianuarie 1929, in casele generalului Tarnovschi (str. Asachi nr. 2 Iasi), Capitanul a tinut prima adunare a sefilor de cuib din toata tara.

    La 4 ianuarie 1929, se intemeiaza Senatul Legiunii, alcatuit din: Hristache Solomon, general dr. Macridescu, general Ion Tarnovshi, Spiru Peceli, colonel Paul Cambureanu, Ion Butnaru si profesorul Traian Braileanu.

    La 20 Ianuarie 1929, Capitanul tine o conferinta la Centrul Studentesc Bucuresti, vorbind despre Generatia Noua.

    La 14, 15 si 16 Septembrie 1929, are loc la Manastirea Putna , sub presedentia lui Andrei C. Ionescu, Congresul Asociatiei Studentesti Crestine “Stefan cel Mare”. Acesta este al doilea congres al studentimii romane la Putna, primul fiind acela din anul 1871 organizat de Iacob Negruzzi, Mihai Eminescu si Ion Slavici. Capitanul este nasul drapelului cu zvastica al asociatiei. Capitanul tine o cuvantare in care termina cu indrumarea: “cartea si carabina”. Profesorul Traian Braileanu rosteste o cuvantare despre problema dictaturii.

    In Noiembrie 1929, Andrei C. Ionescu este ales presedinte al Centrului Studentesc Bucuresti. Spiritul legionar domina miscarea studenteasca la Bucuresti.

    La 10 Decembrie 1929, se inugureaza, in Bucuresti, Biserica studenteasca Sf. Anton (Curtea-Veche). Vorbesc: preotul N. Georgescu-Edinti, duhovnicul studentimii si Andrei C. Ionescu , presedintele Centrului Studentesc Bucuresti.

    La 1, 2 si 3 Decembrie 1929, are loc la Craiova Congresul U.N.S.C.R . Cu acest prilej Andrei C. Ionescu face un amanuntit istoric al miscarilor studentesti dominate de insufletirea Capitanului. Dupa congres, legionarii defileaza intr-un grup compact, in uniforme si costume nationale, sub comanda lui Ion Banea.

    La 15 Decembrie 1929, are loc, in targul Beresti (jud. Coverlui), prima intrunire publica legionara organizata de Corneliu Codreanu. In zilele urmatoare, Capitanul va face marsul pe Valea Horincii , dupa Focsani, “al doilea stalp al Miscarii Legionare”.

    De la 23 la 27 Decembrie 1929, are loc Marsul de propaganda legionara al lui Corneliu Codreanu la Ludosul de Mures.

    1930
    La 26 Ianuarie 1930 si in zilele urmatoare are loc Marsul de propaganda legionara al lui Corneliu Codreanu, in Basarabia.

    La 26 Ianuarie 1930, profesorul Traian Braileanu tine o conferinta in Bucuresti cimentand ideologia Miscarii Legionare.

    La 25 Martie 1930, are loc in sala Societatii Tinerimea Romana din Bucuresti intrunirea de alarma pentru starpirea comunismului. S-au adus placarde si a fost una dintre impunatoarele manifestatiuni comandate de Corneliu Codreanu.

    La 10 Aprilie 1930, au loc in Bucuresti ciocniri sangeroase intre invalizii de razboi si jandarmerie sub guvernul taranist. Studentimea participa la manifestatie alaturi de invalizi, si la 11 Aprilie are loc intrunirea de protestare a studentimii de la Societatea Tinerimea Romana. Cu acest prilej, a fost arestat un grup de studenti in frunte cu dr. Gheorghe Sarbulescu . Capitanul se inscrie ca prim aparator in procesul intentat studentilor arestati.

    La 12 Aprilie 1930, Capitanul convoaca in Bucuresti o intrunire a tinerimii romane din toate societatile si gruparile politice, punand bazele Garzii de Fier in Capitala.

    La 24 Iunie 1930, legionarii organizeaza prima cheta in Bucuresti, adunandu-se suma se 31456 lei. Tot atunci se cumpara primele trompete folosite in marsul legionar din Bucovina.

    In Iulie 1930, tanarul Beza impusca pe ministrul Constantin Angelescu. Corneliu Codreanu, aparand pe Beza, este arestat, pentru ca, mai tarziu, Beza sa comploteze contra Capitanului.

    La 20 Iulie 1930, trebuia sa se faca Marsul in Basarabia hotarat de Corneliu Codreanu. Guvernul il interzice, si Capitanul publica “Un apel si un avertisment”.

    La 1, 2 si 3 Decembrie 1930, se tine, la Braila, Congresul U.N.S.C.R. Rostesc cuvantari: Ion Belgea, Traian Cotiga, Ion Banea, Andrei C. Ionescu si Ilie Garneata.

    La 8 Noiembrie 1930, se inugureaza in Bucuresti, Calea Victoriei nr.40, primul sediu al Garzii de Fier.

    1931
    La 11 Ianuarie 1931, Ion Mihalache dizolva Garda de Fier. In Ianuarie 1931 Corneliu Codreanu este arestat. Legionarii intaresc lupta. Printre ei se remarca: Ion Belgea, Andrei Ionescu, Fanica Anastasescu, Iordache Nicoara, Doru Belimace, Horia Sima, Victor Chirulescu, Traian Cotiga, Nicolae Patrascu, Iancu Caranica si Virgil Radulescu.

    La 27 Februarie 1931, se judeca procesul lui Corneliu Codreanu si al Garzii de Fier dupa dizolvarea hotarata de Ion Mihalache. Acuzatii, dupa cateva zile de “deliberare”, sunt achitati.

    La 6 Martie 1931, Traian Cotiga este ales presedinte al Centrului Studentesc Bucuresti.

    La 26 Martie 1931, se judeca la Curtea de Apel procesul lui Corneliu Codreanu si al dizolvarii Garzii de Fier . Capitanul este achitat in unanimitate dupa 87 de zile de inchisoare.

    La 31 Martie 1931, se respinge apelul in procesul lui Corneliu Codreanu si cei “sase” sunt eliberati din inchisoare.

    La 1 Iunie 1931, se fac alegeri generale pentru Camera. Garda de Fier depune liste in 17 judete si obtine 34.000 de voturi, dar sub numele de Gruparea Corneliu Codreanu.

    La 31 August 1931, se fac alegeri partiale in judetul Neamt. Corneliu Codreanu candideaza si obtine 11.300 voturi, fiind ales deputat.

    La 3 Decembrie 1931, Capitanul isi rosteste discursul de raspuns la Mesaj in Camera Deputatilor.

    1932
    In luna Mai 1932, Garda de Fier este dizolvata pentru a doua oara de guvernul Iorga-Argetoianu. Se fac arestari, sediile sunt sigilate, Corneliu Codreanu este impiedicat sa vorbeasca si sa se apere in Parlament.

    La 17 Aprilie 1932, Ion Zelea Codreanu candideaza la alegerile partiale din judetul Tutova. Se da o lupta apriga la care participa Caratanase, Doru Belimace, Victor Silaghi, Ion Antoniu, Andrei C. Ionescu si Senatul Legiunii. Obtinand 5.600 voturi, Ion Zelea Codreanu este ales deputat.

    In luna Iulie 1932, se fac alegeri generale si Corneliu Codreanu, intr-o noapte, singur, hotaraste depunerea candidaturilor in 36 judete. Rezultatul: Garda de Fier obtine 70.000 voturi, ceea ce insemna 5 locuri in Parlament.

    La 20 Octombrie 1932 apare in Bucuresti revista “Axa”.

    Un manunchi de tineri intelectuali intra in Miscarea Legionara si din ei se vor selectiona cei mai destoinici gazetari: Mihail Polihroniade, Vladimir Dumitrescu, Vasile Marin, prof. Vasile Cristescu, precum si pictorii Basarab si Zlotescu si poetul Radu Gyr.

    La 10 decembrie 1932, Corneliu Codreanu înfiinteaza prin ordin de zi gradul de comandant legionar si inainteaza in acest grad, prima promotie de legionari, pe urmatorii: Ion Banea, Ion Belgea, Ion Blanaru, preot Dumitrescu Ion, Andrei C. Ionescu, Victor Silaghi, Nicolae Totu, Traian Cotiga si Tanase Antohi.

    1933
    La 24 Ianuarie 1933, din ordinul Capitanului, legionarii din Bucuresti si studentii depun o cruce la Monumentul Eroului Necunoscut din Parcul Carol. Solemnitatea, facuta impotriva vointei guvernului, este insufletita de preotul Georgescu-Edineti.

    La 16 Februarie 1933, Corneliu Codreanu, vorbind in parlament, ia apararea muncitorilor de la Atelierele Grivita, maltratati si omorati de guvernul taranist.

    In primele zile ale lunii Mai 1933, se alcatuieste Echipa Mortii formata din: preot Ion Dumitrescu, Nicolae Constantinescu, Sterie Ciumetti, Petre Totu, Constantin Savin, Bulhac, Constantin Popescu, Rusu Cristofor, Adochitei, Iovin, Traian Clime, Iosif Bozantan, Gogu Serafim, Isac Mihai, Papuc si Radoi. Ei stabat tara in marsuri si cantece, facand propaganda Miscarii Legionare.

    Carticica sefului de cuib , ca sa se poata tipari inlaturand rigorile cenzurii, a aparut sub forma de publicatie bisaptamanala, sub titlul Fascicola Legionarului , in 4 numere, de la 9 la 21 Mai 1933.

    La 10 Iulie 1933, peste 200 de legionari se aduna la Visani pentru a construi un dig care sa opreasca revarsarile de ape ale raului Buzau. Jandarmii, din ordinul lui Armand Calinescu, opresc aceasta mareata infaptuire, maltratand si arestand pe legionari.

    La 20 Iulie 1933, Corneliu Codreanu publica in ziarul “Calendarul” o scrisoare adresata primului-ministru Al. Vaida Voevod, aratand nedreptatea facuta prin impiedicarea construirii digului de la Visani.

    La 4 August 1933, incepe lucrul legionarilor la Casa Verde din Bucurestii Noi.

    In Noiembrie 1933, Capitanul face o Declaratie la Mesaj in Camera Deputatilor.

    La 23 Noiembrie 1933, studentul legionar Virgil Teodorescu este asasinat, la Constanta, de jandarmi, pe cand lipea afise.

    Legionarul Nita Constantin este asasinat in ziua de 28 Noiembrie 1933.

    In noaptea de 9 catre 10 Decembrie 1933, I.G. Duca dizolva Garda de Fier si agentii politiei devasteaza sediile Miscarii Legionare, fac arestari si maltrateaza pe legionari: Garda de Fier depusese candidaturi in toate judetele, dar prin aceasta dizolvare era impiedicata de a se prezenta la alegerile generale fixate pentru 20 Decembrie 1933.

    Legionarul Nicolae Balanoiu este asasinat de politie, din ordinul liberalilor, la 9 Decembrie 1933.

    In noaptea de ) Decembrie 1933 numerosi legionari sunt arestati si incarcerati la inchisoarea Jilava. Arestari numeroase se fac in toata tara si ele vor continua si in primele luni ale anului urmator.

    La 23 Decembrie 1933, apare numarul 24 din revista “Axa” si ultimul, tiparit impotriva vointei guvernului si in care se facea o ancheta printre scriitori asupra dizolvarii Garzii de Fier. Numarul acesta a fost tiparit prin ingrijirea lui Ion Belgea, Fanica Anastasescu si Nicolae Andries, care sunt arestati la inceputul lunii Februarie 1934, dimpreuna cu dr. Nicolae Rosu care este dat in judecata pentru colaborare la acest numar.

    In ziarul “Cuvantul”, de la 24 Decembrie 1933, apare Memoriul a 39 de legionari detinuti la Jilava si care, din ziua de 21 Decembrie, se aflau in greva foamei. Tot in acest numar apare scrisoarea lui Corneliu Codreanu Un cuvant in chestiunea dizolvarii Garzii de Fier, in care I.G. Duca, Nicolae Titulescu, Victor Iamandi, generalul Dumitrescu – comandantul jandarmilor – si Cristescu – directorul Sigurantei – sunt facuti responsabili de arestarea si omorarea legionarilor.

    In seara zilei de 29 Decembrie 1933, pe peronul garii Sinaia, legionarii Nicolae Constantinescu, Ion Caranica si Doru Belimace impusca pe primul-ministru I.G. Duca , pedepsind astfel pe autorul material al dizolvarii Garzii de Fier si al asasinarii legionarilor.

    La 29 Decembrie 1933, seara, a fost asasinat de politia din Bucuresti si legionarul Sterie Ciumetti din ordinul lui Victor Iamandi.

    1934
    Legionarul Gheorghe Negrea este asasinat, in ziua de 12 Ianuarie 1934, pentru credinta in opera Capitanului.

    La 2 Ianuarie 1934, profesorul Nae Ionescu este arestat la Sinaia, dat in judecata si tinut arestat pana la 7 Februarie 1934 cand este pus in libertate, dar in seara aceleiasi zile este rearestat si mentinut la Consiliul de Razboi pana la 15 Martie 1934.

    La 5 Aprilie 1934, se termina judecarea procesului pedepsirii lui I.G. Duca. Tribunalul militar condamna pe Nicadori la munca silnica pe viata. Totodata erau dati in judecata Emil Siancu , aparatorul motilor. Se da un verdict de achitare.

    La 25 Noiembrie 1934, reapare “Cuvantul Studentesc” legionar, presedinte al U.N.S.C.R fiind Traian Cotiga si presedinte al C.S.B. Gheorghe Furdui.

    Prin circulara de la 1 Decembrie 1934, Capitanul proclama ziua de 10 decembrie ziua suferintei legionare.

    La 17 Decembrie 1934, are loc Congresul Fascist de la Montreux (Elvetia). Ion I. Mota propune o motiune in chestiunea evreiasca si congresul, in unanimitate, hotaraste sa combata actiunea destructiva a evreilor. Tot in aceeasi zi, la indemnul lui N. Titulescu, politia elvetiana aresteaza pe Ion Mota si ii perchezitioneaza locuinta. Ion I. Mota trimite o scrisoare luiN. Titulescu in care il acuza de aceasta tradare si incheie astfel: “Romania de maine, a noastra, a tinerilor, care se va instapani cu siguranta, si in curand, va sti sa spele toate aceste ofense de pe obrazul tarii”.

    1935
    La 1 Ianuarie 1935, Capitanul Semneaza circulara catre legionarii din intreaga tara, facand bilantul anului precedent: 18.000 de arestari, cu 18.000 de case calcate de barbari si umplute de sange nevinovat; 300 de bolnavi in inchisori, 16 morti si 3 inmormantati de vii sub pamant, si incheie astfel:” Inainte, dragi legionari! Fiti mandri de tot ce-a fost in anul acesta greu si pasiti cu nesfarsita incredere in anul care vine”.

    In Aprilie 1935, se intemeiaza “Asociatia Generatiei Miscarii Studentesti de la 1922” sub presedintia lui Ion I. Mota.

    In Aprilie 1935, generalul Gh. Cantacuzino tipareste un manifest in limbile romana si franceza in care arata ca, desi nascut si crescut in Franta, nu vede alta solutie decat a unei intelegeri intre Germania, Italia si Franta care sa se impotriveasca actiunii iudeo-francmasonice a Societatii Natiunilor.

    In zilele de 17 si 19 Aprilie 1935, are loc la Craiova Congresul Studentilor Romani Crestini , presedinte fiind Traian Cotiga . Ion I. Mota este proclamat presedinte al U.N.S.C.R.

    La 31 Mai 1935, moare pe campul de onoare al Miscarii Legionare Cristache Solomon.

    La 5 Iunie 1935, Corneliu Codreanu infiinteaza Partidul Totul pentru Tara.

    In Tabara de munca de la Dragasani legionarii au lucrat de la 13 Iune, pana la 14 August 1935, fabricand 100.000 de caramizi destinate zidirii catedralei din acel oras.

    Din Iunie pana in Octombrie 1935, legionarii din Giurgiu si-au construit cladirea destinata sediului Miscarii Legionare.

    De la 30 Iunie pana la 15 Septembrie 1935, legionarii au lucrat caramizi si au cladit Manastirea Izbuc (jud. Bihor).

    De la 1 Iulie pana la 16 Septembrie 1935, legionarii au lucrat la Buga (jud. Lapusna) la temelia unei manastiri.

    La Aciliu (jud. Sibiu), de la 1 Iulie pana la 10 Octombrie 1935, legionarii au cladit o biserica.

    Tabara de la Carmen Sylva a fost cea mai mare tabara de munca a anului 1935. Acolo au lucrat, de la 5 Iulie pana la 10 Septembrie, 800 de legionari in prezenta Capitanului, construind 7 cabane, 1 kilometru de sosea, terase, drum de automobile, 3 fantani, au consolidat malurile, au facut canale pentru scurgerea apelor, ziduri, turnuri etc.

    De la 8 Iulie pana la 15 Septembrie 1935, legionarii construiesc un drum prin stanca la Manastirea Arnota , locul de odihna al voievodului Matei Basarab. In acest timp au lucrat 242 de legionari.

    In comuna Lat Laz (jud. Alba), de la 15 Iulie la 19 Octombrie 1935, legionarii au construit o minunata casa culturala.

    De la 8 Iulie la 8 Septembrie 1935, legionarii au lucrat caramizi pentru construirea unei biserici in comuna Marca (jud. Salaj).

    De la 8 Iulie pana la 6 Octombrie 1935, legionarii au lucrat 100.000 de caramizi pentru a zidi o biserica in comuna Valea Mare (jud. Balti).

    In comuna Ineu(jud. Arad), de la 18 Iulie pana la 14 Septembrie 1935, legionarii au lucrat, intr-o tabara, 100.000 de caramizi destinate construirii unei scoli in anii urmatori.

    In Tabara de munca Iancu Flondor (jud. Storojinet) legionarii au lucrat caramizi, pentru Casa Legionara, de la 1 August pana la 30 Septembrie 1935.

    De la 12 August pana la 6 Octombrie 1935, in Nicoresti (jud. Tecuci) legionarii au lucrat 30.000 de caramizi pentru Casa Legionara.

    De la 9 la 26 August 1935, legionarii au lucrat la pietruirea curtii bisericii si la repararea bisericii din Baciu (jud. Brasov).

    La 17 August 1935, grupul legionar Busteni ridica o cruce pentru pomenirea primului legionar asasinat in lupta legionara: Virgil Teodorescu.

    In Septembrie 1935, incepe la Cluj construirea Caminului Ardealul tanar legionar. Initiativa acestei constructii a fost luata de comandantul legionar Ion Banea. Pentru construirea caminului s-au organizat 4 tabere: la Chintau, unde de la 18 Iunie pana la 1 Septembrie 1935, s-au lucrat 130.000 de caramizi; iar de la 17 Iunie 1936, inca 30.000 de caramizi; la Baciu , in lunile Iulie si August 1935, s-au lucrat 100 metri cubi de piatra pentru temelie; la Sutor, in lunile Ianuarie si Februarie 1936, s-au taiat lemnele; la Dorobanti s-a lucrat in 1935 si 1936. In aceste tabere au lucrat 800 legionari. La 6 Noiembrie 1936, s-a facut sfintirea primei constructii si de la aceasta data caminul este locuit de 25 legionari.

    De la 16 Septembrie pana la 4 Octombrie 1935, legionarii au construit sase diguri ca sa impiedice revarsarea apelor Oltului asupra avutului Manastirii Mamu (jud. Valcea).

    La 29 Septembrie 1935, Corneliu Codreanu da prima circulara pentru comertul legionar catre sefii de judet, fixand normele de organizare.

    La 4 Octombrie 1935, in urma propunerii lui Victor Iamandi, ministru al cultelor in vremea aceea, Sfantul Sinod, cu indemnul patriarhului de pomina Miron Cristea, trimite o adresa catre toate eparhiile din tara prin care interzice munca legionarilor pentru biserici. La 2 Decembrie 1935, generalul Gheorghe Cantacuzino , seful Partidului Totul pentru Tara, raspunde printr-un manifest , in termeni categorici, ofensatoarei atitudini a lui Miron Cristea.

    La 2 Noiembrie 1935, Capitanul da o circulara in care lauda si incurajeaza actiunea lui Horia Sima la Timisoara.

    Prin ordinul de la 11 Noiembrie 1935, Capitanul hotaraste Controlul Legionar. Controlul avea ca scop pazirea moralitatii si a corectitudinii legionarilor. “Controlul, spune ordinul pomenit, se va face cu mare amanuntime, cu mare constiinciozitate si cu mare severitate. Aici nu exista nici toleranta si nici mila”.

    La 14 Noiembrie 1935, Capitanul inaugureaza Cooperativa Legionara din Bucuresti. Fanica Anastasescu este numit administrator si Emil Eremeiu director.

    La 5 Decembrie 1935, dupa infiintarea Controlului Legionar, Capitanul semneaza urmatorul ordin:”Fanica Anastasescu, in baza ordinului din 11 Noiembrie, denumit Controlul Legionar, vei face un control urmatorilor: Traian Cotiga, fost presedinte al Uniunii; Gheorghe Furdui, presedinte al Centrului; Administratia ziarului “Cuvantul Studentesc”; Bostina Vasile, cercul Covurlui”. Fanica Anastasescu fusese insarcinat de Capitan cu Controlul Legionar.

    La 6 Decembrie 1935 Capitanul pleaca la Carmen Sylva si incepe redactarea cartii PENTRU LEGIONARI.

    1936
    In Martie 1936, Ion I. Mota face sa apara culegerea lui de articole in cartea Cranii de lemn (Editura Totul pentru Tara).

    La 22 Martie 1936, legionarii ridica o troita la Oltet (jud. Fagaras).

    La 3, 4 si 5 Aprilie se tine, la Targu Mures, Congresul U.N.S.C.R . Au loc mari manifestatiuni populare antisemite si conflicte cu jandarmeria. Este ultimul congres al studentilor romani. Celelalte n-au fost ingaduite de guverne.

    La 18 si 19 Aprilie 1936, se tine la Bucuresti Congresul Fostilor Conducatori din Miscarile Studentesti din Asociatia Generatiei Miscarilor Studentesti de la 1922, sub presedintia lui Ion I. Mota , membri in comitet fiind alesi: Radu Budisteanu, inginer Ion Fotiade, Gh. Furdui, Ion Banea, dr. Nicolae Rosu, dr. Ion Istrate, iar secretari: Fanica Anastasescu si profesor Sima Simulescu.

    La 22 Aprilie 1936, Capitanul se reintoarce de la Carmen Sylva dupa ce terminase de scris cartea Pentru Legionari.

    La 1 Mai 1936, se deschide Tabara legionara profesor Traian Braileanu de la Radauti, care construieste biserica Arhanghelul Mihail.

    Prin circulara de la 30 Mai 1936, Capitanul infiereaza politica externa de tradare a lui N. Titulescu.

    Legionarul Gheorghe Grigor este asasinat de comunisti la Cernauti in luna August 1936.

    La 5 Septembrie 1936, Muncitorimea Legionara si numeste pe inginerul Gheorghe Clime , comandant al Bunei Vestiri, sef al Muncitorimii Legionare din intreaga tara .

    La 25 Octombrie 1936, se sfinteste, la Azuga, troita lucrata de muncitori.

    La 5 Noiembrie 1936, Capitanul trimite un Memoriu fostului rege Carol al II-lea, in care spunea: “Cerem ca M.V. sa pretinda tuturor celor ce conduc sau se isi manifesta pareri cu privire la politica externa a Romaniei sa declare ca raspund cu capul pentru directivele pe care si le insusesc”.

    La 6 Noiembrie 1936, se intemeiaza Asociatia Prietenii Legionarilor.

    La 22 N oiembrie 1936, Ion I. Mota trimite cele doua scrisori parintilor lui si lui Corneliu Codreanu, care sunt totodata si testamentul sau.

    La 24 Noiembrie 1936, Ion I. Mota, Vasile Marin, generalul Gh. Cantacuzino, Gh. Clime, preot Dumitrescu Borsa, Neculai Totu, Banica Dobre si Alexandru Cantacuzino pleaca in Spania ca luptatori legionari pe frontul generalului Franco.

    La 6 Decembrie 1936, Capitanul intemeiaza ordinul Buna Vestire , si numeste comandanti ai Bunei Vestiri pe: Ion I. Mota, ing. Gh. Clime, Radu Mironovici, Corneliu Georgescu, Ilie Garneata, Mile Lefter si Ion Blanaru.

    La 10 Decembrie 1936, se savarseste unirea dintre muncitori si studenti in duhul Capitanului.

    1937
    La 1 Ianuarie 1937, Ion I. Mota, pe cand se afla pe frontul spaniol, este numit de Capitan vice-presedinte al Partidului Totul pentru Tara.

    La 13 Ianuarie 1937, marea jertfa legionara se inscrie in istorie prin moartea eroica a lui Ion I. Mota si Vasile Marin pe frontul nationalist din Spania, la Majadahonda.

    La 10 Ianuarie 1937, profesorul Nae Ionescu deschide la biserica Sfantul Anton din Bucuresti un ciclu de conferinte vorbind despre Stiinta si Credinta .

    La 13 Ianuarie 1937, Capitanul inainteaza la gradul de comandanti ai Bunei Vestiri pe Constantin Nicolae, Doru Belimace si Ion Caranica.

    La 1 Februarie 1937, incep sapaturile la Casa Verde din Bucuresti pentru mormantul lui Ion I. Mota si Vasile Marin. Capitanul desfunda pamantul dand primul tarnacop.

    La 12 Februarie 1937, Capitanul formuleaza juramantul gradelor legionare.

    La 13 Februarie 1937, se face inmormantarea eroilor luptatori in Spania, Ion I. Mota si Vasile Marin, in Mausoleul de la Casa Verde din Bucuresti.

    La 22 Februarie 1937, apare in Bucuresti ziarul “Buna Vestire”.

    La 26 Februarie 1937, Consiliul de Ministri desfiinteaza cantinele si caminele studentesti din toate centrele universitare. Aceasta infamie a fost savarsita in urma cererii lui Stefanescu-Goanga si Gabriel Marinescu si se indrepta, cu deosebire, impotriva legionarilor.

    In Februarie 1937, generalul Franco decoreaza post-mortem cu “Crucea de Razboi” pe Ion I. Mota si Vasile Marin. De asemenea, cei sapte legionari care s-au luptat eroic pe frontul spaniol nationalist sunt decorati cu “Crucea Rosie”.

    La 1 Martie 1937, rectorul Universitatii din Iasi, Traian Bratu este atacat si ranit de trei necunoscuti. La 2 Martie, Capitanul da un comunicat in care arata ca “Miscarea Legionara nu are nici o legatura cu incidentul penibil in care Traian Bratu a fost ranit”.

    La 2 Martie 1937, guvernul Gh. Tatarascu hotaraste inchiderea tuturor Universitatilor din tara. Masura neindreptatita era luata, evident, impotriva studentimii legionare.

    La 27 Martie 1937, a inceput la Consiliul de Razboi din Bucuresti judecarea studentilor legionari: Viorel Trifa, Virgil Radulescu, Vasile Popescu, Iordache Spanu, Socariciu Ieremia, Stefanescu Leon si Ghiocel Dumitru care sechestrasera si pedepsisera pe un vinovat al Miscarii. Acuzatii sunt condamnati la inchisoare (2 Aprilie).

    La 15 Aprilie 1937, la Consiliul de Razboi din Bucuresti, incepe procesul judecarii Decemvrilor care, in ziua de 16 Iulie 1936, au impuscat pe tradatorul Mihail Stelescu. La 27 Aprilie 1937, Caratanase Ion, Bozantan Iosif, Curca Stefan, Pele Ion, State Grigore Ion, Atanasiu Ion, Bogdan Gavrila si Vlad Radu sunt condamnati la munca silnica pe viata , iar Georgescu Stefan si Trandafir Ion la 10 ani munca silnica.

    La 25 Aprilie 1937, Capitanul ordona sa se faca un imprumut pentru acoperirea cheltuielilor constructiei sediului legionar. Se strange suma de 2.300.000 lei.

    La 17 Mai 1937, se da sentinta in procesul intentat legionarilor care au condus Congresul Studentesc de la Targu Mures. Alexandru Cantacuzino, dr. Paul Craja, Stefan Georgescu, Gheorghe Furdui, Ioras Teodor, Crudu si Parvulescu sunt condamnati: primii doi la un an de inchisoare, ceilalti la un an si 6 luni.

    In luna Iunie 1937, a murit savantul, profesor de drep roman de la Universitatea din Cluj, I.C. Catuneanu.

    La 14 Iunie 1937, s-au facut primele sapaturi pentru constructia noului sediu legionar din Bucuresti.

    La 6 Iulie 1937, se infiinteaza Tabara legionara de la Campina, care se desfiinteaza, la 11 Iulie, in urma terorii autoritatilor. La 27 Iulie 1937, Prefectura judetului Prahova trimite un ordin confidential fabricilor de postav, bere, sticlarie si ciment din Azuga, in care cere indepartarea din serviciu a 36 de muncitori legionari. Astfel se lua painea muncitorilor pentru credinta lor legionara.

    La 18 August 1937, incepe la Craiova, la Tribunalul Militar, procesul celor 10 studenti legionari din Cernauti care aplicasera o corectiune unui profanator al mormintelor lai Ion I. Mota si Vasile Marin. Procesul se amana pentru 22 Septembrie.

    INCURAJAREA BIOLOGIEI LEGIONARE. Prin circulara de la 18 August 1937, Capitanul spune:”as dori ca in mijlocul natiei romanesti sa se formeze familii-cetati legionare. Pentru aceasta voiesc sa incurajez casatoriile legionarilor cu legionare, avand la baza insotirii nu singara apreciere a frumusetilor fizice, ci mai ales pe aceea a stralucitoarelor insusiri sufletesti legionare.

    Familiile-cetati legionare:

    Vor fi adevarate centre de rezistenta in mijlocul natiunii.
    Din ele se vor naste eroi pentru neam”.
    La 12 Septembrie 1937, sectiunea Miscarii Legionare din judetul Muscel, condusa de Puiu Garniceanu, executa un mars la Topoloveni.

    La 13 Septembrie 1937, Corneliu Codreanu infiinteaza Batalia Comertului Legionar. La 15 Septembrie 1937, Capitanul deschide Batalia fierului vechi.

    Sambata 25 si Duminica 26 Septembrie 1937 au fost zile de sarbatoare pentru legionari, caci atunci a fost cinstita munca de construire a Casei Verzi din Bucuresti. Tot atunci se organizeaza o expozitie a presei legionare, si statistici elocvente, din care desprindem: pana la aceasta data jertfa legionara a insemnat 1851 ani, 11 luni si 23 zile de inchisoare.

    La 28 Septembrie 1937, Capitanul trimite telegrame lui Benito Mussolini si Adolf Hitler in care saluta intalnirea istorica dintre cei doi conducatori ai poporului italian si german.

    La 3 Octombrie 1937, Capitanul inaugureaza Consumul Legionar Obor.

    La 9 Octombrie 1937, a murit generalul Gheorghe Cantacuzino-Granicerul.

    La 12 Octombrie 1937, inginerul Gh. Clime, comandant al Bunei Vestiri, este proclamat sef al Partidului Totul pentru Tara.

    La 24 Octombrie 1937, Capitanul inaugureaza Pensiunea legionara din Predeal.

    La sfarsitul lunii Octombrie 1937, se tin mari intruniri legionare in judetele Constanta, Caliacra si Tulcea si in alte parti ale tarii.

    La 1 Noiembrie 1937, se inaugureaza Restaurantul legionar din bulevardul Basarab.

    La 7 Noiembrie 1937, Capitanul deschide restaurantul legionar al muncitorilor din cartierul Grivita.

    La 11 Noiembrie 1937, Capitanul deschide campania electorala.

    La 11 Noiembrie 1937, Capitanul propune, si Senatul Legiunii coopteaza pe urmatorii noi senatori legionari: profesorul Corneliu Sumuleanu, col. Vasile Piperescu, dr. I. Pantelimon, col. St. Zavoianu, farmacist Aristotel Gheorghiu, preot Duminica Ionescu, col. inv. V. Diaconescu.

    La 22 Noiembrie 1937, se deschide restaurantul legionar din bulevardul Elisabeta.

    Cei 10 legionari din Cernauti sunt achitati la 24 Noiembrie 1937.

    Prin Circulara nr.112 din Noiembrie 1937 Capitanul fixeaza lista definitiva a candidaturilor pentru alegerile pentru Camera si o da publicitatii. S-au depus candidaturi in 72 de judete.

    La 26 Niembrie 1937, Partidul Totul pentru Tara anunta depunerea candidaturilor pentru alegerile de la Senat in 72 de judete (completata la 2 Decembrie).

    La 30 Noiembrie 1937, Capitanul face declaratii politice ziaristilor. Presa din ziua aceea le publica si din ele extragem urmatoarele: “Eu sunt contra marilor democratii ale Occidentului, eu sunt contra Micii Intelegeri, eu sunt contra Intelegerii Balcanice, si n-am nici un atasament pentru Societatea Natiunilor, in care nu cred. Eu sunt pentru politica externa a Romaniei alaturi de Roma si Berlin, alaturi de statele revolutiilor nationale. In contra bolsevismului. In 48 de ore dupa biruinta Miscarii Legionare, Romania va avea o alianta cu Roma si Berlinul, intrand astfel in linia misiunii sale istorice in lume”.

    La 10 Decembrie 1937, Capitanul inaugureaza primul magazin de stofe si manufactura legionar din Capitala .

    La 3 Decembrie 1937, Batalionul comertului legionar incepe batalia in Moldova.

    La 15 Decembrie 1937, moare profesorul legionar Corneliu Sumuleanu.

    La 9 Decembrie 1937, incepe marsul legionar de propaganda in Bucovina. La intrunirea de la Suceava, din aceeasi zi, vorbesc: protoereul Ion Mota, Ion Z. Codreanu, Vasile Iasinschi si Alexandru Constant.

    La 14 Decembrie 1937, este asasinat, in lupta electorala, legionarul Mihai Turcanu.

    La 20 Decembrie 1937, se fac alegeri generale pentru Parlament, sub guvernul liberal al lui Gh. Tatarascu. Rezultatele oficiale ne arata ca Partidul Liberal, in cartel cu vaidistii si iorghistii, a intrunit 1.103.353 voturi. S-a ajuns insa la acest rezultat fictiv, prin teroarea dezlantuita de jandarmerie, prin furtul urnelor, si chiar prin falsificarea cifrelor. Partidul taranesc intruneste 626.612 voturi. Partidul Totul pentru Tara 478.378 voturi. Reiese deci ca guvernul n-a obtinut 40% de voturi, ci numai 35,92%. Dupa repartizarea oficiala, Partidul Totul pentru Tara trebuia sa obtina 66 mandate in Parlament. In Bucuresti, cartelul guvernamental obtine 24313 voturi, iar Partidul Totul pentru Tara 14401, asezandu-se pe locul al doilea. Deoarece participarea Miscarii Legionare in alegeri a insemnat un mare succes, raportul dintre partide s-a sfaramat si totodata echilibrul electoral dintre guvern si tara s-a prabusit. Din aceasta pricina, guvernul liberal, la 28 Decembrie, demisioneaza si, tot atunci, Octavian Goga este insarcinat cu formarea noului guvern, A.C. Cuza tragand de pulpana lui pe Armand Calinescu ca ministru de interne. In ajunul anului nou guvernul Goga dizolva corpurile legiuitoare chiar inaite de ase fi constituit.

    1938
    La 13 Ianuarie 1938, prin ordinul Capitanului, se infiinteaza Corpul legionar Mota-Marin. Deviza acestui corp este: “gata de moarte” si din el nu pot face decat maximum 10.000 de legionari.

    La 18 ianuarie 1938, se hotaraste, prin decret regal, alegeri pentru Camera pe ziua de 2 Martie, Senat, la 4 Martie si convocarea noului Parlament la 10 Martie. Partidul Totul pentru Tara, impedicat sa-si depuna lista la inceput, obtine locul al 5-lea pe buletinul de vot, dupa ce se anulasera primele depuneri. Popularitatea imensa a Miscarii Legionare anuleaza hotararea de a se face alegeri.

    Prin Circulara nr. 128, de la 28 Ianuarie 1938, Capitanul fixeaza normele de alcatuire ale comisiilor de studii pentru viitorul stat legionar.

    In Ianuarie 1938, Virgilio Gayda publica o convorbire cu Corneliu Codreanu in ziarul “Giornale d’Italia”.

    Ziarul italian “Il Messaggero” publica, tot in vremea aceea, o convorbire a trimisului sau special Francesco Maratea cu Corneliu Codreanu.

    La inceputul lunii Februarie 1938, cei mai destoinici legionari cutreiera tara si fac o intensa propaganda electorala pentru alegerile fixate la 2 Martie 1938.

    La 1 Februarie 1938, se judeca la Brasov procesul celor 6 studenti acuzati de ranirea rectorului Traian Bratu. Studentii sunt achitati.

    La 4 Februarie 1938, Capitanul constituie Corpul legionar al fostilor militari.

    La 6 Februarie 1938, bandele electorale cuziste impusca pe legionarii Mija Dumitru si Florian St. Popescu in satul Maineasa (jud. Ilfov).

    La 9 Februarie 1938, Capitanul, vazand pornirile ucigase ale guvernarii A.C. Cuza-Octavian Goga, hotaraste retragerea Miscarii Legionare din propaganda electorala.

    La 12 Februarie 1938, regele Carol al II-lea, infrant de Miscarea Legionara, incearca o lovitura de stat, cerand demisia guvernului Octavian Goga, anuland Constitutia, amanad alegerile si suspendand activitatea organizatiilor politice. Guvernul crimelor si tradarii se constituie sub presedintia patriarhului Miron Cristea si Armand Calinescu ca ministru de interne. Lovitura de stat era vadit indreptata impotriva Miscarii Legionare. Intre rege si tara, conflictul era iremediabil.

    Prin Circulara 148, de la 21 Februarie 1938, Capitanul, in fata noilor imprejurari politice, hotaraste autodizolvarea Partidului Totul pentru Tara. Miscarea Legionara, insa, isi urma cursul firesc, Capitanul avand grija, din timp, sa dea indicatii pentru viitorul comandament.

    La 22 Februarie 1938, Capitanul trimite o scrisoare ministrilor din guvernul prezidat de Miron Cristea in care le spune ca prin lovitura de stat se intentioneaza asasinarea tineretului si infrangerea libertatii si demnitatii poporului roman care astfel este impiedicat sa-si hotarasca singur destinul in lume.

    La 5 Martie 1938, guvernul prigoanei suspenda din invatamant multi profesori si invatatori, cu deosebire din Transilvania. Printre ei se afla si Horia Sima, profesor la liceul din Lugoj.

    La 30 martie 1938, N. Iorga, primind o scrisoare de la Corneliu Codreanu, se adreseaza Parchetului pentru a deschide actiune publica de ultragiu. Corneliu Codreanu, in aceasta scrisoare, il invinovateste pe N. Iorga de necinste sufleteasca si de jignire a tineretului. Scrisoarea avea un caracter particular. Aici isi afla obarsia procesul Capitanului . Autorul moral al asasinarii: N. Iorga.

    In prima jumatate a lunii Aprilie 1938, bandele lui Armand Calinecu fac descinderi la toate sediile Miscarii Legionare din Capitala si provincie. Se confisca arhivele. Se falsifica anumite acte si se dau publicitatii. Societatile de stat si particulare sunt obligate sa concedieze pe functionarii si lucratorii legionari. Intr-o singura zi, S.T.B. concediaza 13 functionari legionari. Ziarul “Curentul” face o intensa publicitate prigoanei, dupa ce, la 21 si 23 Martie, publicase doua reportaje cu fotografii in care recomanda Insula Serpilor ca lagar si loc de tortura pentru legionari.

    La 13 Aprilie 1938, ziarele “Cuvantul” si “Buna Vestire” au fost suprimate de guvern.

    La 17 Aprilie 1938, Capitanul este arestat in Bucuresti.

    La 19 Aprilie 1938, Capitanul este condamnat la 6 luni inchisoare, maximum de pedeapsa, in procesul intentat de N. Iorga.

    In zilele urmatoare, guvernul lui Armand Calinescu publica numeroase legi si regulamente pentru prigonirea Miscarii Legionare.

    In a doua jumatate a lunii Aprilie 1938, se fac sute si mii de arestari printre legionari. Ziarele de la 29 Aprilie anunta: ” Peste 300 de arestati vor fi judecati in timp de trei zile “. O grindina de calomnii si insulte cadea asupra Miscarii Legionare. Documente false, acte masluite, tind sa justifice aceste calomnii. Dar nu mai putin prin aceasta imensa publicitate se dovedeste ca Miscarea Legionara era stapana de fapt a spiritului tarii, fiind organizata in toate categoriile sociale.

    La sfarsitul lunii Aprilie 1938, are loc in Bucuresti in str. Oltarului nr. 3, o intrunire a legionarilor scapati de sub urmarirea politiei si nearestati, sub conducerea lui Ion Belgea.

    La aceasta intrunire participa: Horia Sima, evadat din domiciliul fortat din Lugoj, Radu Mironovici, Nicoleta Nicolescu, Iordache Nicoara, Victor Dragomirescu, Andrei C. Ionescu, Titi Cristescu, Valeriu Cardu, Ion Antoniu, Stanicel Stelian, Ion Victor Vojen, N. Horodniceanu, Lucia Trandafir. S-a hotarat intensificarea actiunii legionare in timpul prigoanei.

    La 13 Mai 1938, se judeca la Craiova procesul celor 49 studenti acuzati de “dezordine” de la 14 August 1934. Numerosi legionari sunt internati in lagare.

    Bartolomeu Livezeanu si Laurian Talnaru scapa de sub urmarire, reorganizeaza Miscarea Legionara, dar sunt arestati la 10 Mai 1938.

    In prima jumatate a lunii Mai 1938, toate tribunalele militare din tara judeca procesele legionarilor. Sunt zeci si sute de condamnari, chiar si elevi de scoala sunt bagati in inchisoare. Parintii sunt amenintati cu moartea, rudele de asemenea.

    La 23 Mai 1938, incepe, la Consiliul de Razboi al Corpului II Armata din Bucuresti, Judecarea celui mai mare proces politic din istoria romanilor: Procesul Capitanului.

    Procesul se judeca zi si noapte, Corneliu Codreanu demascand sinistra infamie a acestei inscenari. Dar Capitanul este impiedicat sa se apere, cand el trebuia sa fie acuzatorul regelui Carol al II-lea si al lui Armand Calinescu.

    Avocatii apararii sunt impiedicati sa-si spuna cuvantul; martorii sa depuna pentru Capitan. In noaptea de 26 spre 27 Mai 1938, la ora 3 si jumatate, Capitanul este condamnat la 10 ani munca silnica, 6 luni degradare civila, 5000 lei amenda, 2000 lei cheltuieli de judecata. Iudeo-francmasoneria, prin hotararea criminala a regelui Carol al II-lea si Armand Calinescu triumfase. Dar Miscarea Legionara isi spusese verdictul: “Un fir de par de se va clinti din capul Capitanului, zece veacuri va hui istoria de blestemul neamului”.

    Si asa se intampla.

    In noaptea de 7 spre 8 Mai 1938, profesorul Nae Ionescu , director al ziarului “Cuvantul”, este arestat la locuinta lui din Bucuresti si dus chiar atunci in lagarul de la Miercurea Ciucului. Profesorul Nae Ionescu va sta in lagarul de la Miercurea Ciucului pana la 16 Noiembrie 1938, si fiind bolnav este transportat la Spitalul Militar din Brasov.

    La 18 Iunie 1938, Alexandru Cantacuzino si profesorul Vasile Cristescu, pe cand erau transportati sub escorta militara de la lagarul din Miercurea Ciucului la inchisoarea Jilava, in vederea judecarii procesului, evadeaza si se ascund la Brasov si Rasnov, contribuind apoi la la conducerea Miscarii Legionare.

    La 25 Iunie 1938, incepe la Tribunalul Militar al Corpului II Armata Din Bucuresti judecarea fruntasilor Miscarii Legionare. In dimineata de 1 Iulie 1938 se da sentinta: Alexandru Cantacuzino si profesorul Vasile Cristescu la 9 ani inchisoare; Gh. Clime, Alexandru Cristian Tell, Gheorghe Istrate, Mihail Polihroniade, dr. Paul Craja, Traian Cotiga, Sima Simulescu, Virgil Ionescu, Banica Dobre, Gheorghe Furdui, dr. Serban Milcoveanu, Nicolae Totu si Radu Budisteanu la 7 ani inchisoare; Gheorghe Apostolescu, Eugen Ionica si Serafim Aurel la 5 ani inchisoare; preotul N. Georgescu-Edineti la 1 an inchisoare.

    La 19 Iunie 1938, la ora 12 si jumatate noaptea, Capitanul a fost ridicat de la inchisoarea Jilava si transportat la inchisoarea Doftana.

    La 15 Septembrie 1938, Capitanul incredinteaza Sacusorul cu Pamant, adunat di locul marilor batalii ale istoriei, comandantului inchisorii Doftana, care-si ia angajamentul sa il restituie cand vremurile tulburi se vor limpezi.

    La 20 Noiembrie 1938, apare “Curierul Legionar”, impotriva vointei acelor care dezlantuisera prigoana. “Curierul” se tiparea in tipografia organizata, fara stirea politiei, de Titi Cristescu. Se dau stiri politice importante si date privitoare la suferintele legionarilor.

    La 26 Noiembrie 1938, generalul Ion Antonescu, fiind comandant al Corpului III Armata, trimite o intampinare energica ministrului apararii nationale in care arata ca legionarii detinuti in inchisoarea Chisinau sunt tinuti in regim inuman, de carcera si mizerie. Totodata, generalul Antonescu, din proprie initiativa, ia o serie de masuri de imbunatatire. In urma acestui raport, generalul Ion Antonescu a suferit prigoana, inchisoarea, amenintarea cu moartea.

    La 28 Noiembrie 1938, Stefanescu-Goanga, rectorul Universitatii din Cluj, este impuscat de trei studenti. In timpul noptii caminele sunt devastate de politie si se fac numeroase arestari printre studenti si studente. La 29 Noiembrie, este arestat avocatul Nicolae Fagadaru. In alte orase din tara se fac, de asemenea, numeroase arestari. Cu deosebire la Cernauti. Inspectorul jandarmeriei, generalul Bengliu, da un ordin prin care hotaraste ca legionarii sa fie impuscati fara somatie. Si intr-adevar, legionarii Nicolae Fagadaru, Bica Anania si Petre Andrei sunt impuscati de jandarmi (8 Decembrie).

    In noaptea de 29 spre 30 Noiembrie 1938, bandele lui Armand Calinescu si Gavrila Marinescu il asasineaza miseleste pe Corneliu Codreanu, dimpreuna cu Nicadorii: Ion Caranica, Nicolae Constantinescu si Doru Belimace, si totodata pe Decemvirii: Ion Trandafir, Iosif Bozantan, Ion Atanasiu, Stefan Georgescu, Radu Vlad, Ion State, Gavrila Bogdan, Ion Caratanase, Ion Pele si Stefan Curca. Apoi îi ingroapa la inchisoarea Jilava, turnand peste ei acid sulfuric si punand deasupra o placa imensa de beton.

    In ziua de 30 Noiembrie se da publicitatii urmatorul comunicat: “Intrucat generalul Antonescu Ion, prin acte oficiale, a depasit cadrul atributiilor sale legale, manifestand atitudini cu caracter politic neingaduit, i s-a luat comanda Corpului III Armata, pe ziua de 29 Noiembrie”.

    Generalul Ion Antonescu era prigonit pentru atitudinea lui curajoasa de intelegere a Miscarii Legionare.

    La 17 Decembrie 1938, Tribunalul Militar din Cernauti condamna pe Lututovici Leonida si Stanescu Mihai la munca silnica pe viata ; pe Rihmistriuc Alexandru si Zuz la 25 ani; pe Danciu Agenor la 15 ani; pe Cohut Ion la 3 ani; pe Exner Frideric la 2 ani. Ei sunt aceia care ranisera pe lt. Col. Cristescu, zbirul legionarilor.

    La 3 Decembrie 1938, politia, fiind informata printr-un denunt anonim ca Comandamentul Miscarii Legionare s-ar afla la locuinta batranului Dinca Cristescu, face o descindere unde nu gaseste nimic. Cercetand la alte proprietati ale batranului, gaseste, din intamplare, in comuna Colentina, tipografia Miscarii Legionare. Aceasta tipografie fusese organizata de Titi Cristescu, si acolo, in timpul prigoanei, s-au tiparit de catre profesorul N. Patrascu si V. Suciu manifestele Miscarii Legionare, “Curierul Legionar”, brosura profesorului Vasile Cristescu si alte publicatii. Cu prilejul descinderii politiei la tipografie au fost arestati fratii Gheorghe si Vasile Cristescu. Restul comandamentului scapa de sub urmarirea politiei, continua actiunea Miscarii Legionare pana mai tarziu, cand trece peste granita.

    1939
    La 4 Ianuarie 1939, in str. Aureliu 14 din Bucuresti, au fost surprinsi de politie si arestati, legionarii: Gh. Clement, Dorca Filon, Virgil Noaghea, lt. Borzea si alte elemente, care conduceau actiunea Miscarii Legionare si indrumau legaturile cu provincia.

    La 7 Ianuarie 1939, explodeaza laboratorul legionar de produse explozibile din str. Capitan Oarca nr. 23, condus de locotenentul Dumitrescu Nicolae dupa indicatiile comandamentului legionar reprezentat prin: Horia Sima, prof. Vasile Cristescu, Victor Dragomirescu, prof. Nicolae Patrascu si Titi Cristescu. Locotenentul Dumitrescu Nicolae este arestat la 24 Ianuarie, cand se descopera aruncatoarele de flacari, si asasinat la 25 Ianuarie. El era un tehnicean renumit, fiind autorul unor descoperiri chimice insemnate. La 24 Ianuarie, au fost arestati cei care conlucrau la aceasta actiune si anume: dr. Zisu Constantin, avocat Demetrescu Dimitrie, Demetrescu Nicolae, Dimitriu Ion, Berechet D. Ion, Robescu Adelina, Stefanescu Ion, dr. Gh. Butu, Constantinescu Teodor, Popescu Gheorghe, Robescu Mircea, inginer Popescu-Coculescu, avocat Parvulescu Teodor, studentii Mirea Ion si Teoharie Nicolae, Chirila Nicolae si Custura Ion.

    Dupa ce fusese pus in libertate, la 19 Decembrie 1939, profesorul Nae Ionescu este iarasi arestat si inchis in lagarul de la Miercurea Ciucului, pe termen de 1 an, la 13 Ianuarie 1939.

    In prima jumatate a lunii Ianuarie 1939, este prins de politie inginerul Augustin Micu , care comanda grupul Razleti.

    La 14 ianuarie 1939, se judeca la Cluj procesul legionarului dr. Emil Popa si inca a 9 legionari care sunt consdamnati la inchisoare.

    La 24 Ianuarie 1939, are loc arestarea lt. Nicolae Dumitrescu si descoperirea laboratorului pentru aruncatoarele de flacari.

    La 25 Ianuarie 1939, a fost asasinat prin strangulare, de politie, lt. Nicolae Dumitrescu.

    La 26 Ianuarie 1939, profesorul Vasile Cristescu, care conducea Miscarea Legionara impreuna cu Horia Sima, a fost asasinat de politie la locuinta lui din strada Aviator Iliescu nr.15. Vasile Cristescu a fost impuscat in frunte de jidanul Otto Reiner, care si-a luat pedeapsa in inchisoarea Jilava in noaptea de 26 spre 27 Noiembrie 1940. Vasile Cristescu s-a aparat eroic, ranind doi agenti de politie.

    La 1 Februarie 1939, intra in vigoare legea privitoare la pierderea nationalitatii romane, alcatuita de Armand Calinescu. Legea aceasta era vadit indreptata impotriva legionarilor refugiati in strainatate.

    La 1 Februarie 1939, Horia Sima dimpreuna cu Ilie Smultea si Alexandru Popovici trec frontiera ungara, scapand de sub urmarirea politiei, pe la Beba Veche-Seghedin, si dupa un lung sir de peripetii prin Ungaria si Germania, ajung dupa patru zile la Berlin.

    La 8 februarie 1939, se petrece la Bucuresti arestarea grupului legionar Nadoleanu, care pregatea un atentat impotriva lui Armand Calinescu. Legionarii sunt omorati si arsi la Crematoriu, chiar in prezenta lui Armand Calinescu.

    La 9 Februarie 1939, se termina la Cluj judecarea procesului asasinarii rectorului Stefanescu-Goanga. Pe banca acuzarii se aflau 72 de legionari. Studentii Pop Ion si Lascaianu Aurel sunt condamnati la moarte. Legionarul Atofanei Gheorghe la munca silnica pe viata; 38 de legionari sunt condamnati intre 12 ani si 3 luni inchisoare si amenda.

    La 11 Februarie 1939, comandantul legionar Victor Dragomirescu, pe cand incerca un zbor cu avionul in Bulgaria, in tovarasia pilotului Andrei Costin, are un accident de motor si este ranit. Este arestat si dus la Spitalul Militar. Acolo a fost vizitat de legionara Natalia Nicolicescu, condamnata la1 an inchisoare, dar evadata si urmarita de politie.

    Legionara Nicolicescu este arestata, iar Victor Dragomirescu, ranit inca, este dus la inchisoarea Vacaresti. De la inchisoare este luat de comisarul Al. Davidescu si strangulat. Apoi, tot de acesta, este dus la Crematoriu, si fiind inca in viata, este aruncat in cuptorul Crematoriului. Al. Davidescu si-a luat pedeapsa, in noaptea de 26-27 Noiembrie 1940, la inchisoarea Jilava.

    La 22 si 23 Februarie 1939, se judeca la Tribunalul Militar din Bucuresti procesul legionarilor care organizasera laboratorul din str. Capitan Oarca. Virgil Mihailescu este condamnat la 8 ani inchisoare, iar studentii Achim Mircea si Stroescu Alexandru la 6 ani. Toti in lipsa. In prezenta: Bereche Ion la 3 ani inchisoare; dr. Constantin Zisu si Contes Constantin la 4 ani inchisoare; dr. Gh. Butu, Demetrescu Nicolae, Chirila Nicolae si Custura Ion la 1 an inchisoare.

    La 9 Martie, profesorul Nae Ionescu este rearestat si dus la spitalul din Brasov, de unde este eliberat la 24 Iunie 1939, dar cu domiciliul fortat in Bucuresti pana la 14 Ianuarie 1940.

    La 5 Iunie 1939, pleaca din Berlin, in tara, Miti Dumitrescu si Ilie Smultea.

    La 10 Iulie 1939 (noaptea), comandanta legionara Nicoleta Nicolescu a fost asasinata in Bucuresti de politia lui Armand Calinescu. Nicoleta Nicolescu avusese o bogata activitate in timpul prigoanei.

    In ziua de 21 Septembrie 1939, la ora 2 p.m., a fost impuscat in Bucuresti primul-ministru Armand Calinescu . Astfel a fost pedepsit autorul asasinarii tinerei generatii legionare. Echipa de legionari care a luat aceasta barbateasca hotarare era alcatuita din: Miti Dumitrescu, Gigi Paraschivescu, Marin Stanciulescu, Nelu Moldoveanu, Ion Vasiliu, Traian Popescu-Puiu, Cezar Popescu, Ovidiu Isaia si Jean Ionescu . Indata dupa impuscarea lui Armand Calinescu, cei 9 legionari s-au dus la Societatea de Radiodifuziune, si acolo, in fata microfonului, au vestit tarii: “Primul-ministru Armand Calinescu a fost impuscat astazi de o echipa de legionari prahoveni “. Intreaga suflare romaneasca a indreptatit hotararea eroica a legionarilor. Dupa 8 ore de chinuri ingrozitoare in beciurile politiei din Capitala, cei 9 legionari au fost legati si impuscati chiar in locul unde fusese omorat Armand Calinescu. Trupurile neinsufletite ale bravilor legionari au fost lasate pe caldaram, guvernul organizand un pelerinaj neronian cu placarde. Acest ceremonial macabru a fost oficiat din umbra de regele Carol al II-lea.

    In noaptea de 21 Septembrie 1939 au fost asasinati 252 de fruntasi ai Miscarii Legionare; 44 in lagarul de la Miercurea Ciucului; 31 in lagarul de la Vaslui; 7 la Spitalul Militar Brasov; 13 la penitenciarul Ramnicu Sarat; 10 in Bucuresti si 147 in restul tarii. Acest macel, in care isi pierd viata cei mai vrednici conducatori ai Miscarii Legionare, s-a savarsit sub domnia lui Carol al II-lea, prim-ministru fiind generalul Argesanu si ministru de interne generalul Gabriel Marinescu. Cei 252 de eroi ai Miscarii Legionare au murit in credinta ca opera Capitanului va triumfa.

    La inceputul lunii Octombrie 1939, ivindu-se o defectiune a unui grup de legionari, care dorea desolidarizarea de gestul eroic al lui Miti Dumitrescu, pentru a se impiedica o ruptura a Miscarii Legionare, un alt grup incearca o actiune de destindere cu regele Carol al II-lea si guvernul sau.

    Actiunea lui Horia Sima, C. Stoicanescu si C. Papanace infrange planul regelui si legionarii nu se reintorc de la Berlin decat la 15 Septembrie 1940.

    La 26 Octombrie 1939, noaptea, Horia Sima trece frontiera pentru a doua oara, de aceasta data spre Iugoslavia pe la Comlosul Mare (Banat). Dupa o lunga sedere in Iugoslavia se reintoarce la Berlin.

    La 9 Decembrie 1939, Horia Sima trece frontiera germana impreuna cu Traian Borobaru, Octavian Rosu, Iancu Vasiu si inca 4 camarazi. Arestati de autoriattile germane, stau in inchisoarea de la Gratz pana la identificare.

    1940
    La 15 Martie moare profesorul Nae Ionescu, in varsta de 49 de ani, fost director al ziarului “Cuvantul”.

    La 24 Martie 1940, grupul de legionari de la Berlin, sub comanda lui Horia Sima si Constantin Papanace, comemoreaza moartea profesorului Nae Ionescu si, printr-un act scris, hotarasc sa continue linia de intransigenta fata de regimul din Romania.

    La 28 Martie 1940, venirea primei delegatii de legionari din tara, la Berlin formata din Radu Mironovici si C. Stoicanescu.

    La 3 Mai 1940, a doua delegatie de legionari, alcatuita de C. Stoicanescu si dr. Augustin Bidianu, vine la Berlin.

    La 5 Mai 1940, pleaca din Berlin in tara Horia Sima , dimpreuna cu Eugen Teodorescu, pentru a doua oara.

    La 19 Mai 1940, este arestat se politia romaneasca Horia Sima in comuna Comoriste (jud. Caras).

    La 13 Iunie 1940, Horia Sima este eliberat din arestul Sigurantei generale a Statului.

    La 23 Iunie 1940, Horia Sima , pentru a da posibilitatea de reorganizare a Miscarii Legionare , cere tuturor legionarilor sa se inscrie in Partidul Natiunii, nou infiintat.

    La 27 Iunie 1940, are loc, in Bucuresti, intrevederea dintre generalul Ion Antonescu si Horia Sima, in casele dr. Sandu Popovici.

    La 4 Iulie 1940, Horia Sima este numit ministru al cultelor si artelor.

    La 7 Iulie 1940, Horia Sima demisioneaza din functia de ministru al cultelor si artelor si raspandeste textul demisiei sale.

    La 10 Iulie 1940, Romania se retrage din Liga Natiunilor, indeplinind dupa cativa ani prevederile Capitanului.

    La 12 Iulie 1940, Titi Cristescu se reintoarce in tara din Germania cu informatii pretioase asupra evolutiei situatiei de la Berlin, si totodata, cu instructiuni si orientari , pentru evolutia evenimentelor din tara, de la Constantin Papanace si Mihail Sturdza.

    La 14 Iulie 1940, are loc in Capitala o importanta sedinta a comandantilor legionari din Bucuresti si provincie, in fata careia Horia Sima si-a explicat atitudinea de pana atuci si rostul demisiei sale din guvern.

    In prima jumatate a lunii August 1940, Legatia Engleza din Bucuresti raspandeste un manifest in numele Miscarii Legionare impotriva Axei Berlin-Roma. Printr-o declaratie facuta agentiilor straine de presa, Horia Sima demasca intriga engleza.

    Marti 3 Septembrie 1940 , la ora 9 seara, izbucnirea revolutiei legionare. In zilele precedente, Horia Sima organizase pe teren centrele de atac si de rezistenta in urmatoarele orase: Timisoara, Deva, Alba Iulia, Sibiu, Brasov, Constanta si Bucuresti. Legionarii ataca institutiile publice la Brasov, Constanta si Bucuresti. Se dau lupte intre autoritati si legionari. Cad morti si raniti de ambele parti.

    Situatia este considerata alarmanta, dar stapanita de panica oamenii regelui Carol al II-lea nu izbutesc sa infranga fortele dezlantuite de Miscarea Legionara. Tot in aceeasi zi, Horia Sima lanseaza un manifest, pe care, din motive tactice, il antedateaza (1 Septembrie) in care cere abdicarea regelui Carol al II-lea, invinovatindu-l de politica gresita care a dus la ciopartirea tarii. Publicul participa la actiunea Miscarii Legionare, si in Bucuresti si in orasele din provincie au loc mari manifestatii de strada. Publicul cere abdicarea regelui.

    La 4 Septembrie 1940, infrant de puterea crescanda a Miscarii Legionare, si sub presiunea evenimentelor, regele cheama in puterea noptii pe generalul Ion Antonescu si este silit sa-i acorde puteri depline. Generalul ion Antonescu elibereaza pe toti legionarii aflati in inchisori.

    6 Septembrie 1940: Minunea Arhanghelului Mihail. In dimineata acestei zile generalul Ion Antonescu izbuteste sa smulga abdicarea regelui Carol al II-lea, care cade astfel infrant sub povara propriilor lui greseli politice. Entuziaste manifestatii populare de bucurie. In aceeasi zi, la orele 8, voievodul Mihai ajunge rege pe tronul Romaniei.

    In aceeasi zi, generalul Ion Antonescu da o Proclamatie catre tara din care se desprinde ideea esentiala ca s-a inaugurat un nou regim social si politic in care fortele dominante vor fi ale tineretului legionar.

    La 6 Septembrie, generalul Ion Antonescu trimite o telegrama de incredere lui Adolf Hitler si alta lui Mussolini in care aduce marturia de prietenie a poporului roman.

    Masuri de purificare morala: la 6 Septembrie 1940 generalul Ion Antonescu scoate din cadrele active ale armatei pe urmatorii generali: Ilasievici Constantin, Argesanu Gheorghe, Tenescu Florea, Ilcusu Ion, Mihail Gheorghe, Cornicioiu Grigore, Bengliu Ion, Liceanu Gheorghe, Dombrovschi Victor, Atanasescu Constantin si amiral Barbuneanu Petre.

    Tot la aceasta data, generalul Ion Antonescu hotaraste: Controlul averilor fostilor demnitari ai statului; Controlul fondurilor intrebuintate pentru inzestrarea armatei; Desfiintarea organizatiei Straja Tarii; Ancheta asupra proceselor politice din ultimii 8 ani si a magistratilor care au judecat.

    La 7 Septembrie 1940, in multe orase din tara au loc manifestatii legionare. Legionarii imbracati in camasi verzi manifesteaza in coloane de mars.

    Ziua de 7 Septembrie, a fost o zi de rugaciune si de pomenire a eroilor Miscarii Legionare in toate orasele, targurile si satele din tara. Legionarii iau in stapanire sediile si proprietatile lor.

    La 7 septembrie, au fost inmormantati la Constanta cei trei legionari morti in luptele de la 3 Septembrie: Cavachi, Caporani si Ardeleanu.

    Evreii sunt eliminati din teatre si din orice functiune artistica.

    La 8 Septembrie 1940, are loc la Brasov inmormantarea legionarilor cazuti in luptele de la Brasov si Valcele din ziua de 3 Septembrie 1940: Lucian Caramlau, Gheorghe Stefanescu, Grigore Grigorescu, Donat Sultan si Constantin Salceanu.

    La 9 Septembrie, generalul Ion Antonescu desfiinteaza Partidul Natiunii si Garzile Partidului Natiunii.

    De la 6-9 Septembrie 1940, comandantul legionar Vasile Iasinchi reincepe organizarea Centrului Razleti.

    Miercuri, 11 Septembrie 1940, in cadrul unei mari solemnitati legionare sunt reinhumati in cimitirul de la Predeal cei 46 legionari asasinati la 21 Septembrie 1939 la Miercurea Ciucului.

    Prin circulara de la 11 Septembrie, Horia Sima, conducatorul Miscarii Legionare, fixeaza normele de sarbatorire a zilei Capitanului pentru 13 Septembrie, insarcinand pe Radu Mironovici, Vasile Iasinschi si Aristotel Gheorghiu cu organizarea acestei solemnitati.

    La 13 Septembrie, se desfasoara in Bucuresti, in cadrul unei impunatoare solemnitati, cinstirea zilei Capitanului. Coloanele de legionari au pornit de la biserica Sfantul Ilie-Gorgani la Casa Verde, si acolo Horia Sima a tinut o cuvantare in care a vorbit despre lupta Capitanului, despre sensul moral al vietii legionare si despre biruinta de la 6 Septembrie.

    14 Septembrie 1940: Proclamarea Regimului Legionar. Se formeaza noul guvern sub conducerea generalului Ion Antonescu.

    La 15 Septembrie 1940 M.S. regina Mama Elena se reintoarce in tara. Miscarea Legionara îi face o manifestatie de simpatie.

    In dupa-amiaza aceleiasi zile soseste in Bucuresti grupul de legionari care a fost refugiat la Berlin, in frunte cu comandantul legionar Constantin Papanace.

    La 15 Septembrie 1940, Horia Sima, comandantul Miscarii Legionare, ordona mobilizarea tuturor elanurilor romanesti pentru refacerea tarii si totodata aminteste juramantul pe care Capitanul l-a cerut elitei legionare in fata mormantului lui Mota si Marin. Legionarii depun acest juramant.

    Presedintia Consiliului de Ministri arata ca in anii 1939 si 1940 Moruzov a cheltuit suma fabuloasa de 214 milioane pentru prigonirea legionarilor.

    La 18 Septembrie 1940, Miscarea Legionara ia in primire sediile fostei organizatiuni Straja Tarii, prin camaradul profesor Constantin Stoicanescu.

    22 Septembrie 1940: Ziua eroilor si a martirilor legionari. Prima solemnitate a noului regim legionar, organizata de comandantul legionar Vasile Iasinschi.

    La Predeal, intr-un cadru de maretie si sobrietate, solemnitatea are loc in prezenta generalului Ion Antonescu, Horia Sima, comandant al MiscariiLegionare; domnul Fabricius, ministrul Germaniei la Bucuresti si Pelegrino Ghigi, ministrul Italiei.

    La Ramnicu-Sarat, in Bucuresti, la Vaslui si Rasnov au loc de asemenea impunatoare solemnitati pentru pomenirea eroilor si martirilor legionari. La locul de pomenire al celor 9 eroi prahoveni, Horia Sima cere legionarilor implinirea celor 9 porunci ale ceasului de fata.

    In zilele urmatoare Sindicatul Ziaristilor si Societatea Scriitorilor Romani elimina pe evrei. Legionarii sunt numiti in posturile de conducere ale institutiilor de stat. Barourile sunt nationalizate prin eliminarea evreilor.

    Prin circulara de la 26 Septembrie 1940, Horia Sima precizeaza sensul Ajutorului Legionar.

    Generalul Ion Antonescu fixeaza normele de reorganizare a armatei, in urma convocarii marilor comandanti militari la 25 Septembrie.

    La 28 Septembrie, generalul Ion Antonescu face un apel catre Femeia Romana. “Un singur lux: al jertfei; o singura podoaba: a cinstei; Sotie, mama si bunica”.

    In primele zile ale lunii Octombrie 1940 profesorul Traian Braileanu purcede la Reforma legionara a invatamantului . Profesorii si elevii evrei sunt inlaturati din scoli si universitati. Pregatirea tinerelor generatii in scoli se va face dupa taria caracterelor, capacitatea de jertfa si aptitudini.

    6 Octombrie 1940: Marea demonstratie de forta legionara din Bucuresti. Peste 100.000 de camasi verzi defileaza in fata generalului Ion Antonescu Horia Sima si a reprezentantilor diplomatici ai Axei, Spaniei si Japoniei. Radu Mironovici, comandant al Bunei Vestiri, este organizatorul demonstratiei.

    La 9 Octombrie 1940 , la ora 8 seara, in aula liceului Andrei Saguna din Brasov, Horia Sima, comandantul Miscarii Legionare, rosteste un discurs despre Raporturile romano-maghiare. In numele a 1.400.000 de romani din Ardealul ocupat de unguri, Miscarea Legionara, prin Horia Sima, isi pronunta avertismentul.

    De la 9 la 13 Octombrie un detasament de 120 legionari echipati in camasi verzi, fiind invitati in Italia, sunt salutati de Duce si li se face o primire entuziasta in mai multe orase. Conducatorul detasamentului de legionari a fost comandantul dr. Victor Silaghi.

    La 13 Octombrie 1940, ziarul “Voelkischer Beobachter” publica un interviu al generalului Ion Antonescu in care conducatorul statului precizeaza punctele de orientare ale statului.

    La 14 Octombrie 1940, reapare “Cuvantul”, ziar al Miscarii Legionare. Intemeietor: Titus Enacovici; ctitor: Nae Ionescu; director: P.P. Panaitescu; secretar general: Stefan C. Ionescu.

    La 16 Octombrie 1940, Horia Sima, comandantul Miscarii Legionare, hotaraste Batalia fierului vechi.

    Organizatia preliminara a tineretului se incadreaza in Comandamentului viitorilor ostasi ai statului legionar roman.

    Ministrul de Finante anuleaza brevetele de bauturi ale evreilor care vor fi lichidate pana la 31 Decembrie 1940.

    La 27 Octombrie, au fost reinhumate la Predeal osemintele martirilor legionari asasinati in lagarul de la Vaslui si, totodata, au fost depuse si urnele cu cenusa eroilor legionari Vasile Cristescu, locotenent Dumitrescu, Nicoleta Nicolescu, Victor Dragomirescu, Clement Gheorghe, Grupul Nadoleanu si Grupul Miti Dumitrescu.

    La 27 Octombrie, incepand razboiul dintre Italia si Grecia, se fac interventii pentru libertatea macedonenilor din Grecia. Actiunea este condusa de comandantul legionar Constantin Papanace.

    8 Noiembrie 1940: Iasii, proclamat oras al Miscarii Legionare. In aceasta zi are loc la Iasi o impunatoare manifestatie legionara in prezenta M.S. Regelui, a generalului Ion Antonescu si Horia Sima, comandantul Miscarii Legionare.

    Participa o delegatie a tineretului german si italian.

    La 7 Noiembrie au murit intr-un accident de automobil legionarii Eugeniu Necrescu si Aron Valeriu .

    La 10 Noiembrie, se deschide noua Universitate transilvana din Sibiu, in prezenta generalului Ion Antonescu si a lui Horia Sima.

    La 12 Noiembrie, generalul Ion Antonescu pleaca in Italia unde este primit de Mussolini, reinnoind relatiile de prietenie dintre cele doua tari.

    La 11 Noiembrie, reincepe organizarea teberelor muncii legionare. Conducerea taberelor este incredintata lui C. Stoicanescu, comandant legionar.

    La 20 Noiembrie 1940, a murit in Bucuresti venerabilul luptator nationalist parintele Ion Mota.

    La 22 Noiembrie, are loc la Berlin intalnirea dintre generalul Ion Antonescu si Adolf Hitler. Generalul Antonescu s-a dus in Germania in urma invitatiei guvernului din Berlin.

    Romania adera la Pactul Tripartit , indeplinind nu o formalitate diplomatica, ci o misiune istorica alaturi de Germania si Italia, in care s-a savarsit revolutia nationalista ca si in Romania.

    La 25 Noiembrie, incep sapaturile la inchisoarea Jilava pentru dezgroparea ramasitilor pamantesti ale Capitanului, Nicadorilor si Decemvririlor.

    In noaptea de 26 spre 27 Noiembrie 1940, 64 de detinuti politici de la inchisoarea Jilava au fost executati de multimea legionarilor revoltati la vederea osemintelor Capitanului.

    In cursul lunii Noiembrie 1940 se revizuieste Procesul Capitanului si sentinta de condamnare este anulata.

    La 30 Noiembrie 1940, are loc la Mausoleul de la Casa Verde din Bucuresti reinhumarea corpului neinsufletit al Capitanului, Decemvrilor si Nicadorilor, in cadrul unei impunatoare demonstratiuni funerare, la care participa reprezentantii diplomatici ai Germaniei, Italiei si Spaniei. Legionarii fac, zi si noapte, de garda la biserica Sfantul Ilie-Gorgani si la mormantul de la Casa Verde. – Sursa: incorect politic

Back to top button