O puslama antifascista si globalista a murit. Ei bine …foarte bine! La mai multi!
De pe ziarul de mizerie …CanCan: George Popescu era foarte cunoscut pentru colaborările sale cu Frankfurter Allgemeine Zeitung, Spiegel, L’Express, Vice UK, Das Erste sau Arte tv. În presă, toți îl știau drept ”Poqe”. George a colaborat – în România – cu Vice, Documentaria, Esquire, DoR, Casa Jurnalistului, Men’s Health sau Scena9.
George Popescu a fotografiat, la ultimele sale materiale, și cu Gazeta Sporturilor, într-o serie de fotoreportaje realizate cu campioni naționali care se antrenau în condiții grele, precum canotorii de la Dăbuleni ori săritorii în apă de la București.
În 2016, fotografiile lui George Popescu au apărut pe CNN după ce fotoreporterul român a călătorit, timp de 40 de ore, cu un tren întro zonă periculoasă și izolată din Mauritania.
Fotoreporterul s-a bătut ”cu un cancer încăpățânat” George Popescu s-a stins în această seară la Spitalul Floreasca din Capitală. Avea 39 de ani.
.„George Popescu, Poqe, prietenul nostru fantastic şi un fotograf minunat, a scăpat de durere în seara asta, după o săptămână de chinuri şi un an în care s-a bătut cu un cancer încăpăţânat. Mulţumim tuturor pentru ajutor şi gânduri“, a transmis jurnalistul Ştefan Mako, unul dintre cei mai buni prieteni ai fotoreporterului.
Despre propria persoană vorbea cu umor, dar recunoștea că e tot mai greu să găsească loc pentru fotografiile sale în presa din România.
„M-am născut în 1980, am vorbit la 4 ani, am citit la 5 şi am fumat la 6. Mi-am petrecut copilăria în Argeş, la câţiva kilometri de Siliştea Gumeşti a lui Marin Preda. Din păcate, nu mi-a plăcut instituţia Şcoală, iar cu matematica am stat dezastruos. Am făcut o facultate obscură şi, pe la 18-19 ani, habar nu aveam ce voi face cu viaţa mea. Am avut noroc cu apariţia internetului, când m-am apucat să învăţ un lucru care mi-a plăcut: grafică web. Uşor, uşor, am trecut însă la fotografie, păstrându-mi «meseria de bază», pentru a mă putea întreţine. De obicei, fotografiez pe banii mei sau pe bani destul de puţini primiţi de la publicaţii, care îmi acoperă cheltuielile de deplasare. Cam de un an sunt membru N-Ost, o agenţie de presă din Berlin, care acoperă Europa de Est. Am devenit fotojurnalist cu acte în regulă, nu mai e o activitate pe care să o fac doar de plăcere. Mai public pe ici, pe colo în România, dar, din păcate, revistele unde merită să publici le numeri pe degetele de la o mână”, mărturisea George Popescu pentru publicaţia totb.ro.
n.r.: …si uite asa se duc pe pla toate mizeriile care promoveaza multiculturalismul! Natura este cam …fascista! 🙂
Poetul şi publicistul George Stanca a murit la vârsta de 71 de ani, informaţie confirmată de familie. În ultimele luni, ziaristul s-a simţit rău.
George Stanca a murit astăzi, în jurul orei 15.00, în urma unui stop cardio-respirator. El era internat la Spitalul „Sfânta Maria“.
George Stanca s-a născut pe 7 mai 1947 în Buftea şi a absolvit Insititutul de Construcţii din Bucureşti.
A lucrat ca inginer de execuţie, în investiţii şi proiectare şi a fost redactor la revista „Flacăra“ şi a colaborat cu „România literara“, „Scînteia tineretului“.
Debutează în „Luceafărul“ (1978) cu poezii semnate G.G. Crăciun, iar debutul editorial a fost cu volumul de versuri „Tandreţe maximă“ (1981), urmat de „Poeme pricinoase“ (1983) şi „Excursie cu liftul“ (1988).
George Stanca este şi singurul român care a fost condamnat, în 2013, la un an de închisoare cu suspendare, fiind declarat vinovat pentru faptul că a plagiat o traducere a cărţii „Jurnalul“ lui Lev Tolstoi şi a semnat cu pseudonim.
Presa românească este în doliu. Petre Tănăsoaica, redactor-șef al cotidianului„ Viața Vâlcii„ s-a stins din viață la vârsta de 63 de ani. Acesta a murit joi, 3 ianuarie 2018, la Spitalul Județean Vâlcea, diagnosticul fiind de ocluzie intestinală, potrivit publicaţiei pe care a condus-o.
Născut la 16 iulie 1955, Petre Tănăsoaica a fost membru al Uniunii Scriitorilor din România, manager și redactor-șef al cotidianului „Viața Vâlcii”, cronicarul de artă vizuală al revistei „România literară”.
Tănăsoaica este absolvent al Facultății de Artă și Design, secția Teoria și Istoria artei, din cadrul Universității de Vest din Timișoara, și doctor în Arte al aceleiași universități. Printre volumele sale de referință se numără ,,Set sonete și contrasonete” (2006), ,,Grădina lui Tagore” (2007), “Femeia lui Yerutonga” (2010).
Jurnalistul german Jurgen Todenhofer a avertizat că gruparea jihadistă Stat Islamic pune la cale un adevărat ”holocaust nuclear” menit să ”șteargă sute de milioane de oameni de pe fața Pământului”, informează Daily Mail.
Jihadiștii i-au permis lui Todenhofer să stea printre ei vreme de zece zile pentru că acesta a criticat în mai multe rânduri politica Statelor Unite în Orientul Mijlociu.
El a spus că ISIS vrea să lanseze un ”tsunami nuclear” contra Occidentului și a tuturor celor ce se opun institurii califatului islamic. El a mai susținut că jihadiștii vor să-i omoare pe atei și pe cei care cred în alte religii și să facă din femeile și copiii lor niște sclavi.
Despre experiența sa, jurnalistul a scris o carte numită ”În interiorul ISIS – Zece Zile în Statul Islamic”. Jurgen Todenhofer a scris că a putut sta printre membrii grupării după ce a discutat mai multe luni cu teroriștii pe Skype. Odată ce el și fiul său au ajuns în zona controlată de Statul Islamic, ei au fost obligați să predea telefoanele mobile.
Printre altele, jurnalistul a mai scris că Statul Islamic este unul totalitar, preferat de unii suniţi din Mosul în locul regimului anterior opresiv. Todenhofer a mai avertizat că gruparea dorește cucerirea lumii” și că aceasta este ”cea mai vastă strategie de epurare religioasă din istoria omenirii”.
Un tanar jurnalist independent sustine ca a fost agresat de mai multi politisti in centrul istoric al Capitalei. I-ar fi filmat pe agenti inainte, in timp ce retineau un barbat care nu s-ar fi legitimat cand i-au cerut acest lucru.
Demersul jurnalistic i-ar fi deranjat pe politisti, spune cel agresat care ii acuza ca l-au luat si pe el pe sus la sectie unde l-ar fi agresat, iar unul din agenti l-ar fi ameintat ca il violeaza.
Imaginile au fost surprinse de Stefan Mako, un tanar jurnalist independent care luni seara se afla in centrul vechi al capitalei. Barbatul imobilizat de politisti ii atacase putin mai devreme pe agentii care il legitimasera si tipasera la el. Mako spune ca un politist in civil i-a cerut sa nu mai filmeze retinerea care se petrecea pe strada.
“– Da-i drumul de aici hai! – Lasati-ma domnule in pace! – Te rog eu frumos! – Sunt jurnalist. – Si daca esti jurnalist ce? Dai drumul de aici? – Sunt pe spatiul public – Prietene, da-i drumul de aici! Deci te-am rugat frumos, de ce esti rau? – Nu vreau. – Sa stiti ca e un abuz ce ati facut. Eu ii las sa-si faca treaba, nu am intervenit”
Tanarul a continuat sa filmeze pana in fatza sectiei de politie unde suspectul fusese dus. Acolo, agentii i-au cerut si lui sa se legitimeze.
“- Buna seara, de la politia locala, va rog sa-mi prezentati si mie un document. – Desigur. – Nu puneti mana pe telefon, cum va cheama pe dumneavoastra? – Cine sa ma cheme pe mine, ma?”
“M-au luat pe sus si in sectie mi-au dat cu palmele peste fata, in cap, m-au aruncat intr-un perete. Apoi unul din ei mi-a luat datele din buletin si a vazut ca sunt din Covasna si imi zice “Ce ma, ai venit tu de la tara sa ne filmezi?”. Mi-a zis filmeaza-mi… asa. Apoi mi-a dat o palma si m-a scuipat. Se bucurau ca au sters imaginile, dar am reusit sa le recuperez”, spune tanarul jurnalist.
Dupa aceste scene umilitoare, tanarul spune ca a fost lasat sa plece. A mers la institutul de medicina legala, de unde a obtinut un certificat care sa probeze agresiunile. Miercuri, el a depus plangere la parchet. In acelasi timp, Politia Capitalei a anuntat ca s-a autosesizat in urma materialului publicat pe internet si va face o ancheta interna.
Cum racolează serviciile secrete jurnalişti pentru a deveni informatori? Vă prezentăm povestea lui Daniel Befu, un jurnalist care, în timp ce lucra la publicaţia Gândul, a fost contactat de un ofiţer recrutator al SRI pentru a colabora cu serviciul, însă a decis să transforme întregul incident într-o anchetă jurnalistică.
“Precizez de la bun început, că singura mea armă prin care pot certifica povestea de mai jos este testul poligraf. Veţi râde. Eu nu. Sunt dispus ca orice trust media credibil din România sau de aiurea, să mă supună (pe cheltuiala sa) la câte testări poligraf vrea, legat de autenticitatea şi sinceritatea experienţei descrise mai jos. Atâta timp cât milionarii dâmboviţeni dorm mai liniştiţi şi mai siguri de credincioşia consoartelor lor, după ce le-au dus la poligraf, la fel şi presa poate apela la acest instrument pentru a se convinge dacă subsemnatul e sincer”, scrie Daniel Befu pe investigatiicenzurate.wordpress.com
Daniel Befu a povestit cum Serviciul Român de Informaţii a încercat să-l racoleze ca “sufleur de informaţii” din interiorul redacţiei Gândul.
“Un ofiţer recrutator al SRI m-a sunat pe mobil spunându-mi că este Florin, un fost coleg de liceu şi că ar vrea să ne vedem la o bere, fiindcă are să-mi spună ceva ce m-ar putea interesa. L-am invitat să treacă pe la redacţie însă s-a scuzat, spunând că din cauza jobului său nu poate să se îndepărteze foarte tare de zona Universitate-Romană. Fiind mai mobil, a doua zi dimineaţă ne întâlnim în restaurantul Everest din Piaţa Romană la un ceai.
Schimbăm câteva vorbe despre anii de liceu şi cunoştinţele comune, după care Florin mă chestionează cum mă simt la ziar. Apoi mă întreabă de ce mi-am tuns părul. Cum eu în liceu nu aveam plete, îl întreb mirat de unde cunoaşte trecutul podoabei mele capilare. Se prezintă râzând ca fiind ofiţer SRI în cadrul departamentului de apărarea constituţiei şi instituţiilor statului ocupandu-se cu monitorizarea media şi-mi propune să prestez servicii pentru SRI în interesul naţional. În ce constau acestea îmi explică punctual:
În cazul în care aş afla că din varii motive un articol ar fi oprit de la publicare de către superiorii mei, ar trebui să anunţ SRI-ul, deoarece e posibil să fie vreun interes politic sau economic la mijloc. Dacă constat că redactorii şefi exercită presiuni asupra felului în care trebuie scrise materialele, acest lucru “nu e ok” şi derapajul trebuie semnalat serviciului secret.
Dacă bat palma cu ei, din când în când, cam o dată pe an, ar urma sa primesc de la SRI articole la gata pe care să le plasez în ziar. Asta doar în cazuri speciale cum ar fi un dosar de corupţie care întârzie prea mult la procuratură, caz în care apariţia unui articol în ziar ar fi un mijloc de presiune asupra procurorilor să bage viteză în soluţionarea dosarului. Florin mă asigură că informaţiile din articolele pe care ar urma sa mi le dea SRI dacă bat palma cu ei nu sunt minciuni şi că dacă am oareşce îndoieli pot face propriile mele verificări, ba chiar îmi pot da ei sursele care să-mi confirme informaţiile.
Pentru patriotismul meu ar urma sa fiu recompensat când şi când cu câte un cadou constând în bani sau remunerat prin contract de colaborare cu o sumă lunară echivalentă cu salariul minim pe economie. Iar dacă informaţiile scurse din redacţie se vor dovedi a fi beton, aş putea ajunge şi la un salariu de 1.000 lei pe lună ca şi colaborator, lucru care nu-i de colo la o instituţie bugetară după spusele lui, mai ales că pentru SRI n-ar trebui să dedic decât 2-3 ore pe săptămână, la care se adaugă cele două întâlniri lunare cu el ca ofiţer de legătură, în care să-i predau roadele muncii.
La finalul discuţiei, ofiţerul îmi spune că îmi lasă timp de gândire şi se oferă să plătească consumaţia explicând că SRI i-o decontează ca şi cheltuială de misiune. La o oră după păţanie, Claudiu Pândaru (redactorul şef) şi Andu (redactorul şef-adjunct) îmi propun să-l sun şi “să mă prefac interesat” de un job part-time ca informator SRI, ca să încerc să obţin mai multe informaţii despre el”, scrie Daniel Befu.
Ofiţerul SRI i-a mai explicat jurnalistului, dându-i un caz concret, cum anume ar putea să ajute serviciul – atunci când observă că într-o încăpere aud că se vorbesc lucruri rele, poate să ia mulaj după cheie şi să li-l dau lor că restul urmează să-l facă ei: să monteze microfoane şi alte trăsnăi. Totodată, pe lângă informaţiile din redacţie ofiţerul SRI s-a declarat interesat şi de ce mai află jurnalistul că se petrece necurat în instituţiile statului şi cu demnitarii, dar şi cu colegii săi de la alte trusturi de presă.
Cele două curente de opinie din redacţia Gândul
“În redacţie, între şefi, cu mine de faţă a avut loc un dialog în contradictoriu destul de bine subliniat, în care existau două mari curente de gândire:
-mergi până la capăt şi intră în cuibul lor şi vezi ce-ţi dau să faci, dacă-ţi propun să semnezi ceva şi culege cât mai multe dovezi
-keep calm, ai mare grijă ce faci, cu astea nu te joci, eu nu-ţi recomand să faci asta.
Decizia mea la finalul şedinţei: mie nu-mi pasă, fac ce-mi cere, văd până unde merge. (concluzie comună cu a unuia dintre şefii cu putere de decizie). Vreau să reţineţi asta, pentru că ce a urmat nu am făcut de capul meu”, a explicat jurnalistul.
Deci, ce s-a întâmplat până la urmă?
Jurnalistul s-a întâlnit cu ofiţerul SRI care l-a dus într-un apartament conspirativ din zona magazinului “Muzica” şi scoate dintr-un dosar foaia de angajament în exemplar unic.
“Îşi mai scoate o dată legitimaţia, de bună voie, şi mi-o dă iar s-o pipăi, o întoarce cu încetinitorul şi pe-o faţă şi pe cealaltă ca să capăt curaj şi să nu mă îndoiesc de apartenenţa lui la serviciul secret cu pricina. Iau pixul şi încep să hârşâi în spaţiile lăsate libere. “Subsemnatul…. fiul lui…. şi al…. mă angajez, în spiritul sentimentelor civico-patriotice şi al legislaţiei care reglementează siguranţa naţională a României, să sprijin Serviciul Român de Informaţii în realizarea atribuţiunilor ce-i revin. Mai jos trebuie să trec pseudonimul…. să pun data: 26.02.2009 şi să semnez”. Mă asigură că e prima şi ultima dată în relaţia mea cu SRI când îmi folosesc identitatea reală şi că de acum încolo în acte voi folosi doar pseudonimul. Îmi promite că angajamentul va fi sigilat într-un plic şi sigilat în fişetul lui de la SRI, numele meu necunoscându-l nimeni altcineva în afară de el ca ofiţer de legătură, nici chiar superiorii săi. În caz de ceva mă asigură că plicul va fi tocat înainte de a fi deschis. Apoi îmi înmânează o foaie pe care sunt scrise de mână zece teme de casă (prima misiune), pe care trebuie să le documentez în următoarele două-trei săptămâni”, a povestit Daniel Befu.
“În clipa când am semnat, deşi fusesem avertizat dinainte de către acel şef binevoitor, mi-am dat seama că e grav. Grav pentru mine, grav pentru familia mea. Oricând puteam să fiu, de acum încolo, acuzat că sunt informator. Îmi imaginam dezastre, cariera mea măreaţă agăţată-n cui etc. Am intrat în casă cătrănit şi frământat, i-am zis nevestei ce am făcut. I-am zis de ce scria în contract, cu Legea Siguranţei Naţionale, că e faptă penală dacă fac public că am semnat cu ei. Când i-am zis dragei mele şi numele de cod pe care-l trecusem pe foaia aia (ăla îmi venise în minte atunci), un cuvânt important pentru mine şi ea (pentru noi doi), a luat foc şi prin ce mi-a zis m-a făcut să intru în pământ”, şi-a mai amintit acesta.
În aceeaşi zi, jurnalistul l-a sunat pe ofiţerul SRI şi i-a explicat acestuia că vrea să se întoarcă să schimbe pseudonimul ales pentru că are o semnificaţie simbolică extrem de sensibilă pentru el. Când s-a văzut cu foaia în mână s-a ridicat brusc şi a ţâşnit pe uşa apartamentului. S-a dus în redacţie la Gândul şi i-a dat “angajamentul de colaborare cu SRI” lui Claudiu Pândaru, după care a vorbit la telefon cu ofiţerul explicându-i că a fost de la bun început un demers jurnalistic, sprijinit de redacţie şi că, deşi nu are nimic personal cu el, va povesti toată experienţa sa în ziar.
“A doua zi m-am apucat să scriu, redacţia a trimis o cerere de punct de vedere la SRI, întrebând dacă ofiţerul cu numele cu pricina există. După ce textul meu a fost gata, am aşteptat să apară. A trecut un pic de vreme până când solicitarea către Maior a primit răspuns. Unul negativ, în care se nega existenţa unui ofiţer cu acel nume şi se invocau prevederile Legii Siguranţei Naţionale. Dar nici nu mă aşteptam să răspundă altceva. În continuare credeam că textul meu va apărea”, scrie Daniel Befu.
Articolul nu a mai apărut însă în presă, în ciuda faptului că Befu avea speranţe că va face “o deschidere bombă de ziar, care va face SRI-ul să se bâlbâie şi să pice capete de şefi din rândurile lor”.
“Nu mi-a mai păsat că articolul a apărut sau nu şi mereu îmi ziceam în mine: Cele mai tari poveşti sunt cele care n-au fost încă spuse, mândru nevoie mare că duc în mine o super-poveste de acţiune”, a precizat la final jurnalistul.
Au trecut câţiva ani de la incident. Cum vede acum lucrurile jurnalistul
“Concluzia mea, după ce am trecut prin experienţa asta, este că atâta timp cât un serviciu secret îşi respectă misiunea fundamentală de a sluji interesului naţional, nu intereselor unor persoane, grupuri de interese (politice, economice sau sociale), e corect să încerce să afle informaţii despre abuzurile, presiunile şi manipulările la care sunt supuşi jurnaliştii şi textele lor, fie din partea patronilor, a şefilor de trusturi sau a redactorilor şefi şi să le demaşte. Acum vorbesc din experienţa personală. Când, la prima noastră întâlnire, ofiţerul de legătură care m-a racolat şi mi-a explicat că e patriotic să spui atunci când există cenzură editorială, sau perversiuni editoriale într-o redacţie, eu încă nu trăisem cenzura pe pielea mea. Însă în intervalul 2012-2013 am simţit-o din plin. Nu ştiu dacă prin racolarea mea s-a urmărit binele public sau altceva, ori un mix între cele două. Pur şi simplu nu ştiu. Şi încă ceva: faptul că am putut publica, fie şi pe un blog, acest story în aceasta seara, arată că România e o democraţie, chiar dacă una plină de defecte.
Tot ca o concluzie, nu înseamnă însă că eu consider vreun merit la jurnalişti (cunosc), atunci când preiau dosare beton, servite în braţe, pe care le publică şi devin eroi. Cred că acele dosare, atunci când sunt servite, trebuie cântărite just şi dacă sunt de interes public şi adevărate trebuie publicate, însă fără laurii pe care-i aduce dreptul de autor. Fiindcă nu sunt poveştile lor. Eu, în nici una din investigaţiile mele, unele strălucite, altele mai puţin, n-am lucrat cu vreun dosar servit. Şi nici nu am turnat. Nici măcar pe cei care o meritau. Dar am semnat. Ca autor, nu ca să torn”, a precizat Daniel Befu. – Sursa articol: Yahoo News
Justin Moyer, un redactor retardat de la Washington Post spune ca vom putea vana Nazisti pana in anul 2040. Jurnalistul a scris unul dintre cele mai ridicole articole si nebunesti din istoria jurnalismului.
El incepe prin a recita ridicola “treaba” despre cei “6 milioane gazati” de germanii cei rai. In acelasi timp arunca vina pe nemti ca au terorizat Europa timp de peste un deceniu. In realitate, evreii au fost cei care au terorizat Europa in timpul erei respective prin finantarea razboiului si prin promovarea degenerarii. Nationalismul Socialismul German a fost o reactie nationalista impotriva evreilor care desfasurau activitati subsersive si distrugeau societatea germana in timpul si dupa primul Razboi Mondial.
El mai spune ca unii soldati germani care au servit in timpul ultimului Razboi Mondial pot sa traiasca peste 115 ani, asta insemnand ca vom vana teoretic criminali de razboi nazisti pentru inca 26 de ani. Evident ca ceea ce spune mizerabilul este o incercare patetica de a justifica promovarea Holocaustului in continuare si mitul Nazistilor cei rai care traiesc printre noi.
Oamenii care au servit in Wehrmacht (nr. Armata Germana) in timpul razboiului sunt majoritatea morti in acest moment. Putinii care inca mai sunt in viata au deja 90-100 de ani. Nu are sens sa acuzi acesti batrani pentru simplu fapt ca au fost soldati cand natiunea lor a participat la un razboi acum peste 70 de ani. Desigur, asta nu a oprit evreii avand in vedere nebunia si rautatea lor.
Am vrea totusi sa stim din ce motive acest redactor nu se afla intr-un spital de boli psihice. Puteti remarca ca defapt el nu a verificat nimic si a recitat in articolul scris ce a fost invatat de evrei. In editorialul lui se observa cu usurinta exagerarile, minciunile si speculatiile bizare.
Mai jos va punem la dispozitie materialul original scris de un retardat in plina glorie:
Their empire ended in 1945 — before NATO, before Israel and even before the bombing of Hiroshima.
Yet even in the age of Obama, those who helped the Third Reich wage a world war keep popping up in unexpected places. One who allegedly served at Auschwitz was arrested in Northeast Philadelphia in June. And this week, Oskar Groening, 93, was charged in Germany with 300,000 counts of accessory to murder for helping guard the notorious death camp. Though Groening, the IB Times reported, denies committing crimes, he hasn’t been shy about discussing the horrors of Auschwitz. “I saw another SS soldier grab the baby the legs,” he told Der Spiegel in 2005. “He smashed the baby’s head against the iron side of a truck until it was silent.”
This genocide and those who perpetrated it have haunted history for generations. When will the last Nazi war criminal finally shuffle off this mortal coil?
Of course, there is no way to know. People die without reference to life-expectancy trends. And many Nazis remain unidentified, at large or in hiding — especially after recent legal changes in Germany made it easier than ever before to arrest and prosecute Nazi war criminals. Rabbi Marvin Hier, the founder of the Simon Wiesenthal Center, estimated last year there might be hundreds still living in the United States.
“I would have said thousands,” he told New York magazine, “but they’re in their eighties and nineties, and many of them may have died. So it’s very hard to give you an exact figure.”
But there is a way to guess.
First question: How old did someone have to be to commit a war crime in Nazi Germany? After all, soldiers younger than 18 served the Third Reich, including members of the Hitlerjugend, or Hitler Youth. Some members of the SS 12th Panzer Division Hitlerjugend, who assassinated more than 150 Canadian prisoners of war in 1944, were born in 1926, making them about that age, and German prosecutors have sought to charge other criminals that young. But 16 seems a better cutoff — a 16-year-old war criminal tried by a U.S. military tribunal at Dachau for the murders of three American airmen would have been born around 1928.
With Nazi-hunting entering its seventh decade, the age of those being hunted is a major factor.
“You have to take into account that at least many tens of thousands or even hundreds of thousands of men (and some women) were participants in these crimes at a relatively young age,” Efraim Zuroff, the director of the Simon Wiesenthal Center’s Israel office, told New York magazine last year. “And that thanks to the progress of modern medicine, many live today to age 90 and above.”
But how long do Germans live on average? German records before the end of World War II aren’t reliable, but one researcher from Erasmus Medical Center in the Netherlands pointed out last year that life expectancy rose greatly in Europe during the 1920s despite the rise of fascism. The result? German men born around 1928 likely have a life expectancy of about 53 years, and German women born that year can expect to live longer. This means the last Nazi war criminal could have expected to die in 1981 — so Groening and other geriatric alleged Nazis are outliers.
Then again, some Germans live well-past 100. Augusta Holtz, who died in 1986 at 115, was once known as the world’s oldest person (though, for the record, she lacked a birth certificate).
So if a German war criminal — one even younger than the relatively young alleged Auschwitz guards targeted by German prosecutors last year — somehow breaks Holtz’s record, we’ll be hunting Nazis until 2043 and beyond.
Unless that Nazi is, say, of another nationality with a longer life expectancy — such as Dutch, as Dutch life expectancy for those born in 1928 is about 10 years longer.
Certainly, there’s no lack of interest in bringing war criminals to justice, even 70 years after their heinous acts. If anything, approaching death makes the hunt more urgent.
As German prosecutor Kurt Schrimm told reporters last year: “The biggest enemy is time.”
Mihai Eminescu nu a fost doar Luceafărul poeziei românești, ci și un excelent jurnalist, adică unul extrem de INCOMOD. Spre deosebire de ceilalţi, el nu a putut fi cumpărat, nu a fost convins cu niciun chip să renunţe la principiile sale, lucru greu de acceptat și atunci, dar și acum. Iată ce spunea Eminescu despre corupție:
„Nimic nu e mai periculos pentru conştiinţa unui popor decât priveliştea corupţiei şi a nulităţii recompensate […]. Această privelişte îi ia poporului încrederea în valoarea muncii şi în siguranţa înaintării prin merit. Dându-le zilnic exemplu că, fără a şti ceva şi fără a fi muncit, cineva poate ajunge bogat şi om cu vază […] contagiul intelectual devine din endemic epidemic, trece de la restrânsul grup […] la grupuri din ce în ce mai numeroase de cetăţeni.”Mihai Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, p.124
„Voi arătaţi prin zilnică pildă că corupţia e mijlocul cel mai lesnicios de trai în România. Acesta este spiritul cel rău care desface societăţile româneşti şi le nimiceşte pân-în sfârşit; acesta este veninul care dă loc la mişcări sociale şi la nemulţumire […] contribuie a destrăma spiritul public, a-l face să nu mai crează nici în drept, nici în bine, a nu mai aştepta nimic de la muncă, totul de la tertip şi de la apucătură”, Mihai Eminescu, Opere, XIII, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1985, pp.111-120
Sunt asasinaţi pe rând activiştii de dreapta, după ce săptămâna trecută a fost ucis un naţionalist de la Sector Dreapta. Un jurnalist şi activist al partidului naţionalist ucrainean Svoboda (Libertate) a fost găsit mort, prezentând urme de tortură, la o zi după ce a fost răpit, a anunţat formaţiunea duminică.
Corpul lui Vasili Serghienko a fost găsit sâmbătă, într-o pădure, în apropiere de satul Vigraiev, în centrul ţării, la aproximativ 120 de kilometri sud-est de Kiev, se arată într-un comunicat emis de către partid.
Acesta prezenta “urme de tortură” şi răni de cuţit şi avea “craniul spart”, potrivit Svoboda, care precizează că bărbatul a fost răpit de acasă, vineri seara, de către persoane necunoscute care l-au urcat cu forţa la bordul unui vehicul.
Parchetul local a confirmat descoperirea corpului jurnalistului, fără să ofere precizări, din cauza “anchetei în curs”.
Potrivit Svoboda, Vasili Serghienko a spus că a primit recent ameninţări, iar moartea acestuia ar putea să aibă legătură cu articole pe care le-a scris despre un puternic om de afaceri din regiune, căruia partidul nu-i precizează numele.
În afară de activitatea de jurnalist, el era un militant activ în cadrul Svoboda şi a participat la manifestaţiile proeuropene de la Kiev, care au condus la înlăturarea regimului ucrainean prorus, la sfârşitul lui februarie.
Partidul Svoboda, reprezentat în Parlament, este membru al coaliţiei la putere. Liderul formaţiunii, Oleg Tiagnibok, a fost criticat, în trecut, pentru declaraţii antisemite. Sursa: – NapocaNews
Despre experiența sa, jurnalistul a scris o carte numită ”În interiorul ISIS – Zece Zile în Statul Islamic”. Jurgen Todenhofer a scris că a putut sta printre membrii grupării după ce a discutat mai multe luni cu teroriștii pe Skype. Odată ce el și fiul său au ajuns în zona controlată de Statul Islamic, ei au fost obligați să predea telefoanele mobile.
