Să luăm cazul României, deși discuția rămâne valabilă pentru orice stat: de ce ar merge la război un tânăr oarecare? De ce s-ar înscrie în rândurile armatei? Evident, globaliștii fără niciun Dumnezeu au răspunsul gata pregătit. Din patriotism, ej prost?!
Să ne apărăm pământul sfânt, casa și familia de imperialiști, de cotropitori. Așa cum au făcut-o strămoșii noștri. Datoria față de țară ne cheamă la arme.
Pare destul de simplu la prima vedere. Dacă cineva dă buzna peste tine, ești pus în situația de a te apăra. Desigur, situația se schimbă radical atunci când agresorul ești chiar tu – nu mai vorbim despre nicio dilemă morală. Intri direct în categoria răufăcătorilor, a asupritorilor.
Războaiele de altădată seamănă prea puțin cu cele de astăzi. Ștefan cel Mare suna din goarnă și oștenii se prezentau la datorie pentru că știau că otomanii porniseră deja spre Moldova. Și nu veneau cu gânduri bune. Veneau să jefuiască și să omoare, din pricină că voievodul nostru refuzase să le plătească ”taxa de protecție”. Oștenii lui Ștefan aveau prea puține dileme, prea puține întrebări legate de cauza dreaptă sau mai puțin dreaptă pentru care luptau. Însă situația părea clară: moldovenii se apărau de invadatori. Nu făcuseră nimic rău, nu îi provocaseră pe turci, nu mărșăluiseră spre Constantinopol.
Ulterior, în cele două războaie mondiale, România a intrat în diverse alianțe ca urmare a unor decizii politice. Hotărârea din 1916 de a lupta de partea Antantei (Franța, Imperiul Britanic, Imperiul Rus) nu a fost luată nici pe departe în unanimitate, numeroși lideri politici și oameni de cultură s-au opus. Fie din rusofobie, fie din convingerea fermă că Antanta nu avea cum să învingă, aceștia au considerat că România ar avea mai mult de câștigat dacă s-ar alătura Germaniei. Lucru care s-a întâmplat abia în al doilea război mondial, cu consecințele știute.
Românii uciși pe front, milioane de oameni, au urmat întocmai dispozițiile politicienilor. Indiferent de cât de neinspirate au fost. Erau alte vremuri. Sursele de informare (în general radioul și ziarele) pătrundeau extrem de greu în mediul rural. Și, la fel ca și astăzi, jurnaliștii protejau puternic interesele guvernamentale. Nu existau rețele sociale sau surse alternative, independente.
Așadar, oamenii simpli plecați pe front erau adesea mințiți că o fac pentru un scop nobil. Pentru a ne apăra țara de agresori. Ori în ideea de a recupera teritorii românești pierdute cândva. Propaganda guvernamentală lucra la turație maximă și astfel se crea acea stare de spirit atât de necesară alcătuirii unui corp de armată pregătit să înfrunte dușmanul.
În zilele nostre, în contextul războiului din Ucraina, lucrurile s-au complicat teribil. Tinerii se informează și cântăresc foarte bine înainte de a-și risca viața. Nu mai sunt atât de dispuși să înghită pe nemestecate ceea ce primesc pe tavă de la politicienii de tip marionetă. Și pe bună dreptate. Unde este Adevărul pretins de lideri ca Joe Biden, Ursula von der Leyen sau Olaf Scholz? Pe ce se bazează aceștia când afirmă că rușii amenință Europa? De ce părinții, frații și fiii noștri ar trebui să meargă la arme pentru ”cauza” lui Zelensky și a acoliților lui?
Kievul intenționează să ceară repatrierea a milioane de ucraineni refugiați în UE, care nu cred în justețea războiului dus de regimul Zelensky. Iar liderii europeni se gândesc să introducă serviciul militar obligatoriu.
Și asta întrucât din ce în ce mai puțin oameni cu scaun la cap sunt dispuși să moară pentru ”ordinea internațională bazată pe reguli”. Bazată pe regulile lui Joe Biden, ca să fim mai preciși.
Autor: Adrian Onciu
