Pe 11 februarie 1866, la ora 5 dimineața, un grup de ofițeri cu pistoalele în mâini, pătrunde în palatul domnesc al lui Al. I. Cuza, îl scoală din somn și îl obligă să semneze actul de abdicare de pe tronul României. Faptul era de o gravitate fără precedent, căci ofițerii respectivi juraseră credință Domnului țării, parte din ei fiind chiar din garda palatului. Așadar, 11 februarie 1866 este o zi a infamiei și a trădării. Dau spre știință și rușine veșnică numele celor ce l-au trădat pe Cuza Vodă: col. N. Haralambie, col. I. Călinescu, col. D. Crețulescu fratele primului ministru în funcție, maior. D. Lecca, cpt. C. Pilat, cpt. A. Berindei, cpt. Al. Candiano-Popescu, cpt. A. Costescu și care, cu toții, vor face carieră de generali sub domnia lui Carol I. 141 de ofițeri ai armatei române, de la sublocotenenți la colonei, au scris lui Carol I, tot în 1866, un memoriu cerând ca trădătorii să fie pedepsiți. Cu o aroganță câinească specifică unui prusac primitiv și incult, Carol I ignoră memoriul, pe Al. Candiano-Popescu și-l face aghiotant regal, pe ceilalți generali, iar pe Cuza Vodă îl va urmări cu o ură neagră până la moarte. Nu faptul că Al. I Cuza a fost detronat e de condamnat, căci însuși Cuza Vodă declarase în decembrie 1865 că e gata să părăsească tronul, ci modul cum s-a înfăptuit și de către cine. După abdicare, Cuza e ținut prizonier 48 de ore în locuința unui dușman personal, C. Ciocârlan, iar pe 13 februarie 1866 e urcat într-o caleașcă și escortat la Brașov, apoi în Austria. Înainte de a părăsi țara declară: ”Să de Dumnezeu să meargă țării mai bine fără mine decât cu mine! Trăiască România!” Se stabilește la Viena, apoi la Florența unde își cumpără două mici proprietăți. În 1867 scrie …
Citeste tot articolul