“Jurnalism înseamnă să publici ceea ce cineva nu vrea să fie publicat. Orice altceva e publicitate.” - George Orwell

DETALII AICI.

deportari

  • Naționaliștii germani din AfD promit DEPORTĂRI în masă, după ce vor prelua puterea în Germania: Vom returna străinii în țările lor. Cu milioanele!

    47962025 605

    Politicianul René Springer că va deporta milioane de străini în cazul în care AfD va ajunge la putere, potrivit Remix News.

    „Vom întoarce străinii în țările lor. Cu milioane”, a scris el pe X. „Acesta nu este un plan secret. Aceasta este o promisiune. Pentru mai multa siguranță. Pentru mai multă dreptate. Pentru a ne păstra identitatea. Pentru Germania.”, a mai scris el.

    AfD și-a promovat politica de „remigrare” în ultimul timp. Partidul s-a concentrat în primul rând pe migranții condamnați pentru infracțiuni, pe care Germania nu i-a putut îndepărta. Cu toate acestea, deși există sute de mii de migranți care sunt „tolerați” în Germania, cifra de milioane prezentată de Springer ar reprezenta un obiectiv mult mai înalt în ceea ce privește deportările.

    AFD crește în sondaje

    Într-o declarație de la începutul acestei săptămâni, AfD a detaliat o listă lungă de infracțiuni care a implicat migranți în timpul sărbătorilor de Anul Nou, inclusiv cazul a trei migranți care au lăsat inconștient un medic într-un spital din Berlin, un somalez de 20 de ani care a bătut o femeie cu un stingător de incendiu într-un tren lângă Schwetzingen și un migrant ucrainean care a lovit un bărbat de 46 de ani cu o sticlă în Bad Lippspringe.

    „Viața de zi cu zi în ‘republica colorată’. Astfel de condiții cotidiene sunt șocante și arată clar: 2024 trebuie să fie anul remigrării! Oricine vandalizează restaurante și gări, atacă medici sau se revoltă în trenuri nu-și are locul aici. Trebuie deportat imediat. În final, trebuie luate măsuri”, a scris AfD.

    Mesajul lui Springer privind deportarea vine într-un moment în care AfD tocmai a atins un record de 24% într-un nou sondaj național al YouGov. Rezultatul era considerat cândva de neconceput de puterea din Germania.

    Unii utilizatori X au luat o tură de victorie față de cifrele în creștere ale sondajelor AfD.

  • 50 de miliarde! Atât a cerut Israelul pentru evreii din Transnistria ca despăgubiri!

    klaus cuib

    Informația că Israelul a pretins de la statul român o despăgubire de 50 de miliarde de euro sau dolari am întâlnit-o de mai multe ori la comentatori români ai fenomenului numit într-un mod atât de nepotrivit Holocaust, Holocaustul din Transnistria / din România. De fiecare dată nu i-am dat nicio importanță, nicio valoare, am considerat-o a fi o dovadă tristă că avem și printre români persoane dispuse să inventeze și să colporteze informații prostești, aberante, imposibil de luat în serios! A spune că în Transnistria s-a petrecut un genocid anti-evreiesc gândit și executat de români este deja o aberație de negândit, cu nimic dovedită ca probatoriu juridic sau istoric! Și totuși iată că sunt destui evrei – nu toți, nici măcar majoritatea, dar nici puțini, care să susțină această enormitate! La fel, de partea ceastălaltă, mi-am zis că se găsesc și printre români destui care să scornească și să colporteze cu toată convingerea că evreii au luat-o razna în halul acesta și pretind asemenea sumă pentru o cauză atât de îndoielnică! Nicicum dovedită! Minți de români, șocate de acuzația iresponsabilă de genocid, de holocaust! Măi, fraților, cum să formuleze un guvern o asemenea pretenție?!…

    Și totuși am greșit! Eu am greșit! Autoritățile israeliene/evreiești au formulat această pretenție și au prezentat-o la cel mai înalt nivel: președintelui României. Iar dacă eu nu am dat crezare acestei informații, am o singură scuză: colportorii îmi erau necunoscuți ca persoane, nu -i știam ce le poate mintea și nu aveam nici un motiv să le dau crezare. Nici nu-mi era la îndemână să le cer „dovada”! Din ce sursă demnă de încredere provine informația?

    De data aceasta sursa informației este dintre cele mai serioase: lucrarea Confruntări româno-evreiești a cunoscutului istoric CORVIN LUPU, recent apărută. Este una dintre cele mai convingătoare cercetări ale unui subiect pe care imensa majoritate a istoricilor profesioniști, academici, îl ocolesc din prudență lașă,jenantă, rușinoasă propriu zis! CORVIN LUPU și GHEORGHE BUZATU sunt numele a doi mari istorici care și-au pus la bătaie cariera și onorurile publice la care aveau dreptul, renunțând la beneficiile aduse deînregimentarea oportunistă și obedientă, pe care au refuzat-o din neputința dumnealor de a se rândui în tabăra mincinoșilor, a carieriștilor cu orice preț, inclusiv cu prețul dezonoarei! Cei doi fac onoare profesiunii de istoric, de cronicar al epocii istorice în care li s-a dat să trăiască! Ce fel de istoric poate fi numit cel care nu este capabil să lase mărturia sa despre lumea în care a trăit?! La ce-i folosește unui istoric să înțeleagă faptele și resorturile unor personaje istorice din epoci îndepărtate în timp, dacă nu se exersează comentând faptele și evenimentele la care sunt propriu zis părtași?!

    Așadar, în lucrarea amintită, Confruntări româno-evreiești, apare în mai multe rânduri afirmația că statul israelit pretinde 50 de miliarde de dolari pentru evreii morți cu ocazia Holocaustului din Transnistria, y compris pogromul de la Iași din iunie 1941 și de la București, în ianuarie 1941. De data aceasta informația vine dintr-o sursă foarte serioasă, drept care m-am adresat sursei, dlui profesor Corvin Lupu, cerându-i detalii. Mi le-a oferit prin internet:

    „În primăvara anului 2003, după respingerea în Parlament a Ordonanței 31, l-am invitat pe dl. prof. Gh. Buzatu, vicepreședinte în funcție al Senatului României, să țină o conferință studenților din facultatea pe care o conduceam despre Ion Antonescu și epoca sa. Cu acel prilej, a stat două zile la Sibiu și, printre altele, mi-a vorbit despre vizita lui Iliescu la Tel Aviv, care a avut loc în 2001 sau 2002 (nu mai rețin exact). Cu acel prilej, autoritățile israeliene au ridicat această problemă a unei despăgubiri în jur de 50 de miliarde de euro pentru vina de holocaust. Ion Iliescu a declarat că România nu are pe moment banii aceștia, dar, în viitor, va putea să plătească în jur de 10 miliarde. Buzatu era contrariat de faptul că Iliescu nu a negat acuzațiile care s-au adus României și a acceptat să discute problema unor despăgubiri, protestând doar asupra dimensiunii acestora. După Iliescu, a vizitat Israelul și Adrian Năstase (…)

    Cu bine,

    C.L.

    P.S. Nu l-am citat pe profesorul Buzatu pentru că nu i-am cerut niciodată voie să-i folosesc numele în acest caz, așa cum v-am cerut dumneavoastră această permisiune, în 2005. De aceea vă rog să nu îl menționați pe Gh. Buzatu.

    În altă ordine de idei, eu am informații potrivit cărora, în secret, România a plătit unele sume mari de bani cu titlu de despăgubiri pentru urmașii presupusului holocaust, „gogorița dibaolică”, despre care a scris interesant col. SRI (rtg) Vasile Zărnescu.”

    I-am răspuns prof Corvin Lupu că-mi asum răspunderea citării lui Gheorghe Buzatu, ceea ce și fac acum, pentru a putea comenta informația.

    Mai înainte de orice, în speranța că rândurile de față ajung și la cunoștința dlui Ion Iliescu, îi cer domniei sale să spună ce părere are despre afirmația lui Gheorghe Buzatu, cel mai important istoric român de după 1990. Și mai mult chiar, domnul Iliescu ne este dator cu tot ce știe pe acest subiect, al pretențiilor Israelului: despre ce sumă este vorba, cum a fost stabilită, cine a acceptat plata acestor despăgubiri, cine a semnat, cu ce împuternicire, ce plăți s-au făcut până acum etc? Nu uităm atitudinea avută inițial de dl Iliescu față de acuzațiile de holocaust în România, atitudine corectă, care n-a găsit un sprijin, cel cuvenit, din partea clasei politice, din partea colegilor de partid!

    Pe acest subiect am primit în urmă cu un an-doi, două informații din surse mai puțin înalte, dar mai credibile pentru mine. Mai întâi este vorba de un cetățean israelian care vine des în România, cu oarecari însărcinări discrete. Mi-a dat asigurări că statul israelian nu ar fi primit nicio sumă de bani ca despăgubire pentru evreii morți în „holocaustul din România”! Ba chiar mi-a mărturisit că bunicul său, strămutat în Transnistria în anii aceia (1941-44), i-a povestit cum a fost și că nu poate fi vorba de un holocaust în Transnistria, în România deci. Mi-a vorbit și de o declarație recentă a lui „Bibi” Netanaiahu foarte măgulitoare la adresa românilor, cum s-au purtat cu evreii în timpul „holocaustului”!

    Altă părere, de la un român al cărui destin l-a obligat să fie informat asupra subiectului „confruntări româno-israliene”. Zice domnia sa că plata despăgubirilor pretinse de Israel se face, dar nu direct, prin plăți înregistrate în acte ca atare, ci sub forma unor contracte comerciale, prin care România face achiziții supraevaluate din Israel, costurile adăugate la prețul real fiind contabilizate în contul acelor vestitedespăgubiri pentru cei 400.000 de evrei uciși „fără acte” de români. Morți imaginari, fără acte doveditoare, fără acte de identitate, fără proba probelor: cadavrele victimelor!…

    Dar asta este o altă problemă. În materie de holocaust actele nu au nicio valoare, atunci când ele există. Cazul Auschwitz. Iar atunci când ele nu există, poți inventa câte victime poftești! Cazul Transnistriei. Libertate totală să inventezi!

    Așadar, cine ne poate răspunde la întrebarea, la întrebările legate de informația privitoare la pretențiile Israelului, ale comunității evreiești, privitoare la „victimele holocaustului din Transnistria”, subiect tabu în viața noastră publică. Autor – Ion COJA

  • Când vom scăpa de ţigăneala asta?

    tigani-desp

    Ţiganii vor despăgubiri de la statul român pentru că, în perioada 1942-1944, au fost deportaţi la Bug în Transnistria. Este vorba de romii krisinitori adică judecătorii care împart dreptatea ţigănească în comunităţi. Ei cer daune morale în valoare de 50.000 de euro şi materiale de 30.000 de euro de persoană, pentru că la momentul respectiv le-au fost luate toate averile, de la aur, la cai şi căruţe. Se pune totuşi întrebarea firească de unde au avut atâtea bunuri materiale, pentru că în general cetăţenii romii au o repulsie faţă de muncă? Mai mult de atât, ei s-au constituit într-o asociaţie şi speră să fie despăgubiţi pentru suferinţele din perioada 1942-1944. Majoritatea persoanelor sunt din Argeş. Deja primul termen din procesul intentat împotriva statului român la Tribunalul Argeş a avut loc.

    Avocatul romilor susţine că aceste situaţii de holocaust sunt asimilate  unor crime de război. Romii sunt hotărâţi, dacă nu vor obţine ce şi-au propus, chipurile, să se adreseze chiar şi Consiliului Europei pentru a decide dacă este cazul să sancţioneze sau nu statul român. Unii dintre romi cer însă nici mai mult, nici mai puţin, decât între 80.000 şi 200.000 de euro de persoană, pentru batjocura pe care le-a adus-o mareşalul Antonescu. Numai că instanţa le-a cerut romilor să ataşeze la dosar dovezi despre bunurile de care au fost deposedaţi. Extrapolând şi adaptând un pic versurile lui Eminescu, unii ar zice astăzi: „Unde eşti tu Antonescu, Doamne? Ca punând mâna pe ţigani să-i împarţi în două cete de nebuni şi de mişei. Şi în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni. Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni”.

    CITITI SI: De ce trebuie să revenim la denumirea de ţigani. Argumentele Diasporei

    De unde aveau romii atâţia bani, doar Dumnezeu ştie? De ce a fost nevoie ca romii să aştepte atâţia ani după Revoluţie pentru a cere despăgubiri este o altă dilemă. În plus, deportarea romilor nu a avut, oficial, o motivaţie rasistă, ci una de natură socială. În 1942, ordinul mareşalului Antonescu a fost clar: „Toţi ţiganii nomazi, acei care nu-şi pot justifica existenţa şi acei cu condamnări, vor fi adunaţi prin grija organelor Jandarmeriei şi trimişi până la 1 noiembrie în Transnistria”. Este adevărat că mărturiile de la acea vreme arată că printre romii deportaţi la Bug s-au aflat şi romi meseriaşi. Curios este faptul că în 1999, guvernul german a aprobat aproximativ 5.500 de cereri de despăgubire din partea romilor. Suma acordată victimelor Holocaustului, romi şi urmaşii acestora a fost în total de 39 milioane de euro, cu condiţia ca aceştia să nu mai aibă ulterior alte pretenţii de la statul german. Iar urmaşii acestora s-au gândit acum să ceară despăgubiri şi de la statul român.

    CITITI SI: Oamenii SUNT DISPERATI! 11.000 de tigani TERORIZEAZA un oraș!

    Din punctul meu de vedere, este revoltător: cum oare dizidenţii politici români care au îndurat chinurile în temniţele comuniste, cum este cazul lui Corneliu Coposu, sau urmaşii lui Iuliu Maniu, Ion Mihalache, nu au avut nicio pretenţie materială de la statul român  pentru traumele suferite, iar romii deşi au primit despăgubiri de la statul german, tot mai cer. Până la urmă, dacă este să o luăm aşa, cu toţii am trăit momente grele într-o perioadă sau alta a regimului comunist, pentru că într-un fel sau altul fiecare a suferit abuzuri ale regimului comunist. Ce ar însemna ca toţi românii să se îndrepte împotriva propriului stat? Însă nu ne mai surprinde nimic, dacă ar fi să ţinem cont de o zicală din popor care spune că „Ţiganu’ tot ţigan rămâne şi în ziua de Paşti”. Autor: Ilie B. (sursa)

    CITITI SI: Tiganii au ŞOCAT lumea. Englezii sunt SCÂRBIȚI
  • Holocaustul rosu: 73 de ani de cand Stalin a dispus deportarea elitei romanesti din Basarabia

    hr1

    În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, de la orele 2.30, a început primului val de deportări din mai multe oraşe din Basarabia şi Bucovina de Nord, organizate de ocupantul sovietic.

    Acum 73 de ani a avut loc primul val de deportări din teritoriile româneşti ocupate de Armata Roşie, fiind ridicaţi de comunişiti din casele lor românii care formau elita societăţi acelor vremuri: intelectuali, învăţători, preoţi, angajaţi ai administraţiei româneşti de până în 1940, preoţi şi ţărani înstăriţi. Toţi au fost duşi în condiţii inumane, în vagoane de vite, în gulagurile sovietice, unde cei mai mulţi dintre ei au murit.

    În nopatea de 12 spre 13 iunie 1941 au fost ridicate nu mai puţin de 29.839 de persoane, dintre care 5.479 au fost arestate (“membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”) şi 24.360 au fost deportate.

    Drumul spre punctele de destinaţie a durat circa două-trei săptămâni. În plină vară apa era raţionalizată iar ca mâncare se oferea peşte sărat. La fiecare oprire a trenului erau descărcate cadavre care erau îngropate la repezeală sau chiar lăsate să putrezească la margine de cale ferată.

    În gările de unde au fost transportaţi, cei arestaţi au fost separaţi de familii şi încărcaţi în eşaloane speciale. Ulterior, ajunşi în lagăre, aceştia au fost supuşi unor represiuni dure, mulţi fiind condamnaţi la pedeapsa capitală pentru “activitate antisovietică”.

    Un raport din octombrie 1941 arată că în Gulag, la acea dată, “din RSS Moldovenească se află 22.648 de persoane, în colonii din RSS Kazahă (9.954 persoane), RASS Komi (352), regiunile Omsk (6.085 persoane, dispersate în 41 de raioane), Novosibirsk (5.787) şi Krasnoiarsk (470)”. Românii deportaţi din Bucovina au fost incluşi în statistică ca provenind din regiunile din vestul Ucrainei. Sursa: FrontPress.ro

    hr2

    hr3

  • Ernest Ulrich, fost deportat în URSS: „Nu mă pot jura că, în lagărele sovietice, nu am mâncat carne de om“

    Ernest Ulrich a păstrat vii amintirile dramelor trăite în lagărele URSS.
    Ernest Ulrich a păstrat vii amintirile dramelor trăite în lagărele URSS.

    Ernest Ulrich (87 de ani), etnic german din Petroşani, deportat, în 1945, în lagărele de muncă din fosta Uniune Sovietică pentru aproape cinci ani, povesteşte cum un gropar rus îşi hrănea porcii din cadavrele deţinuţilor şi chiar ar fi folosit carnea de om la preparatele oferite prizonierilor. Ulrich este unul dintre cei mai în vârstă şoferi din Valea Jiului şi a reuşit să scrie o carte în care a relatat experienţele din URSS.

    Ernest Ulrich (87 de ani), etnic german din Petroşani, deportat, în 1945, în lagărele de muncă din fosta Uniune Sovietică pentru aproape cinci ani, povesteşte cum un gropar rus îşi hrănea porcii din cadavrele deţinuţilor şi chiar ar fi folosit carnea de om la preparatele oferite prizonierilor. Ulrich este unul dintre cei mai în vârstă şoferi din Valea Jiului şi a reuşit să scrie o carte în care a relatat experienţele din URSS

    Ernest Ulrich are aproape 88 de ani şi nu dă semne de oboseală, în ciuda unei vieţi presărate cu ani de suferinţă. Bătrânul locuieşte în Petroşani, îşi conduce încă maşina pe străzile oraşului şi îşi menţine o sănătate de fier, fără a lua medicamente. De altfel, pe cartea sa de identitate i-a fost trecută atenţionarea „alergie polimedicamentoasă“, pentru a fi ferit de administrarea acestora. Neamţul din Petroşani a ieşit la pensie în urmă cu aproape 30 de ani, iar ultimii ani şi i-a dedicat scrisului, călătoriilor, picturii şi fotografiei.

    „O să-mi conduc maşina până la 90 de ani, când va expira permisul de conducere“, glumeşte Ulrich, care este unul dintre cei 1.500 de etnici germani din Valea Jiului deportaţi în 1945 în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică.

    Cartea vieţii
    De-a lungul timpului, Ulrich a avut probleme grave la mâna dreaptă, în urma accidentelor suferite în vremea în care a lucrat în minele de cărbuni. A reuşit să treacă peste ele şi, chiar dacă resimte uneori dureri la braţ, iar alteori mâna nu i se opreşte din tremurat, poate conduce autoturismul.

    ez2

    Cumplitul Ianuarie 1945
    La vârsta de 19 ani, într-o zi de ianuarie a anului 1945, Ernest şi tatăl său, Adalbert, au fost luaţi din locuinţa familiei lor din Petrila şi urcaţi în vagonul unui marfar, care urma să pornească din Valea Jiului spre o destinaţie cu totul necunoscută.
    „Un soldat a venit la uşa noastră şi ne-a cerut să-l urmăm. Am fost duşi întâi în sala unei şcoli din Petroşani, unde fuseseră strânşi şi ceilalţi germani din Petrila. Niciunul nu ştia ce se va întâmpla. După o noapte de aşteptare, am fost încolonaţi şi transportaţi în gara din Petroşani, încuiaţi în vagoane folosite la transportul animalelor, ale căror ferestre au fost sudate cu gratii“, îşi aminteşte bătrânul.

    Trei săptămâni pe drum
    Trenul a pornit din gară, iar călătoria a durat aproape trei săptămâni. La finalul ei, etnicii germani înghesuiţi şi ferecaţi în vagonul de marfă au ajuns în Dzerjinsk, un orăşel minier din regiunea Donbass. Dzerjinsk se afla în URSS la acea vreme, în prezent fiind pe teritoriul Ucrainei, la graniţa de est cu Rusia. La 10 kilometri de acest oraş şi la aproape 2.000 de kilometri de Petrila, un lagăr abia construit avea să-i devină adăpost pentru următorii ani.

    ez3

    Ernest şi tatăl său au fost repartizaţi la mina Fomika, de unde se extrăgea cărbunele, iar primul lucru pe care l-au învăţat de la ruşii în mâinle cărora le-au fost încredinţate vieţile a fost că „cine munceşte, trăieşte“. Norocul lui Ernest a fost că, în ciuda vârstei fragede, era obişnuit cu munca. Lucrase ca vagonetar în mina Petrila, de la vârsta de 16 ani.

    Peste 70.000 de etnici germani trimişi în lagăre sovietice
    După ieşirea României, la 23 august 1944, din alianţa cu Germania nazistă, în noul context politico-militar, organele de ordine publică – Poliţie şi Jandarmerie – au procedat în scurt timp la arestarea cetăţenilor români de etnie germană pentru internarea lor în lagăre. În timpul acestor ample acţiuni au fost vizaţi în mod special conducătorii şi membrii grupului etnic german. Operaţiunea de deportare a început pe 2-3 ianuarie 1945, până la mijlocul lunii fiind trimişi în lagărele de muncă din Uniunea Sovietică între 70.000 şi 75.000 de etnici germani din toată ţara.

    Şobolanii, consideraţi delicatese
    Frigul şi foamea au fost pentru deportaţi duşmani mai aprigi decât munca istovitoare în minele din Donbass. Erau scoşi la muncă în ciuda gerului de până la minus 40 de grade şi a zăpezii îngheţate care acoperea pustietatea în care fusese înfiinţat lagărul. În primele luni de iarnă, deportaţii erau nevoiţi să supravieţuiască hrănindu-se numai cu zeamă de castraveţi muraţi şi coji de pâine. Mulţi nu au rezistat şocului noii lor situaţii şi fie s-au sinucis, fie au murit încercând să evadeze. Acestor morţi li se adăugau prizonierii accidentaţi în minele de cărbuni.

    Trupurile lor erau aruncate într-o groapă comună, săpată de foştii lor colegi de suferinţă în pământul îngheţat, la câteva zeci de metri de barăcile lagărului. În aşa-zisul cimitir al deportaţilor, Ernest Ulrich a fost martorul unei scene care l-a marcat pentru tot restul vieţii sale. În timp ce săpa o groapă în care ar fi urmat să fie aruncate 19 cadavre, Ernest a văzut cum patru ofiţeri ai poliţiei secrete NKVD au coborât dintr-o maşină şi s-au îndreptat spre casa rusului care răspundea de cimitir. „La scurt timp, după o discuţie aprinsă, unul dintre militari a scos un pistol şi a tras mai multe focuri. Am aflat că împuşcase cei patru porci pe care groparul rus îi creştea pe lângă locuinţa sa. Nu am înţeles atunci acel gest, dar am aflat mai târziu că porcii fuseseră omorâţi ca pedeapsă pentru că rusul îi hrănea cu cadavrele pe care le îngropam noi în cimitir. Aflasem apoi că groparul nu hrănea doar porcii cu ele, dar folosea bucăţi de carne din cadavrele umane, pentru prepararea unor umpluturi. Carnea de om era tocată şi amestecată cu alte cărnuri şi folosită la plăcintele pe care le cumpăram noi, uneori, din piaţă. Nu mă pot jura că nu am mâncat carne de om, însă dacă am făcut-o, s-a întâmplat pentru că nu puteam şti ce era“, a povestit Ernest.

    ez4

    „Îi prindeam de mustăţi“
    Din cauza foametei, deportaţii au ajuns să considere delicatese chiar şi şobolanii care umblau pe câmpurile din jurul lagărului. „În urma secerişului, am depistat găuri de şobolani în pământ. Auzisem că sunt buni de mâncat. Ne spuneam că omul nu trăieşte pentru a mânca, ci mânâncă pentru a trăi. De aceea, am transformat acei şoareci în vânat. Reuşeam să îi scoatem din vizuinile lor, turnând apă în găurile în care credeam că se ascund. Apoi, aşteptam să apară prăzile, pe care le prindeam de mustăţi, iar cu mânerul briceagului le loveam în cap. Despicam şoarecii pentru a le scoate măruntaiele şi îi jupuiam de piele. Ce rămânea din ei era prăjit într-o oală de aluminiu, cu sare şi cu ceapă dacă aveam, iar rezultatul era o adevărată delicatesă pentru condiţia noastră de oameni înfometaţi şi slăbiţi de lipsa hranei consistente“, îşi aminteşte Ernest Ulrich.

    Tatăl său ajunsese la o greutate de 26 kg
    Primul an de captivitate a fost şi cel mai greu pentru etnicii germani aduşi din Valea Jiului în lagărele Uniunii Sovietice. Adalbert, tatăl lui Ernest, a fost unul dintre deportaţii căruia suferinţele trăite i-au curmat viaţa. La câteva luni după ce a ajuns în Dzerjinsk, s-a îmbolnăvit de dizenterie, iar starea lui s-a agravat într-atât, încât nu i s-a mai dat nicio şansă de supravieţuire. Şi cum nu mai putea fi folosit la muncă, a fost trimis să moară acasă. Bolile din lagăr l-au adus la greutatea de doar 26 de kilograme, devenind un om care de-abia mai putea vorbi cu cei dragi. A murit la scurt timp, în casa familiei sale din Petrila, înainte de a-şi revedea fiul rămas în lagăr.

    Alţi deportaţi au avut o soartă asemănătoare cu cea a tatălui fostului miner din Petrila. „Nu i-au ucis numai foametea, frigul şi boala. Dureri la fel de mari şi chiar moartea le-au pricinuit dorul de casă“, spune Ernest. El a rezistat tentaţiei evadării şi gândurilor sinucigaşe. Alţi colegi de-ai săi nu au făcut-o.
    „Din disperare, unul dintre ei a plecat din lagăr, deşi avea piciorul rupt, ţinut în atele. Cadavrul său a fost găsit îngheţat pe un câmp, câteva zile mai târziu. Alţii s-au aruncat în hăul minei sau în bazinele de răcire, ori s-au prins de cablurile unei staţii de înaltă tensiune, murind carbonizaţi“, îşi aminteşte etnicul german.
    Chiar dacă au fost ţinute sub tăcere, din viaţa lagărelor de muncă nu au lipsit execuţiile. Un lot de câteva zeci de femei românce a fost transferat de la munca în mină la cea într-o carieră de nisip.

    După câteva luni, povesteşte Ernest, s-a întâlnit cu una dintre femei şi a aflat de la ea că prizonierelor care munceau în carieră le căzuseră dinţii şi părul, din cauza radiaţiilor puternice din zona unde munceau. Pentru a ascunde atrocităţile, cariera a fost părăsită, însă muncitoarele nu s-au mai întors în lagărul de unde au fost mutate. Toate au fost executate într-o pădure, spune Ernest Ulrich.

    ez5

    Păcăliţi că vor fi eliberaţi
    La sfârşitul anului 1948, după aproape patru ani petrecuţi în lagărul de la Dzerjinsk, etnicii germani din Valea Jiului au fost anunţaţi că vor fi eliberaţi. Au sărbătorit înainte de a-şi părăsi barăcile, însă bucuria a durat foarte puţin.
    „Am fost urcaţi în camioane şi am pornit din nou la drum. Pe camionul în care am fost înghesuit împreună cu alţi supravieţuitori am agăţat un drapel al României, pe care l-am confecţionat din cârpe. Au fost momente emoţionante, urmate de dezamăgire. După apoape 100 de kilometri parcurşi, am ajuns într-un alt lagăr, la marginea oraşului Stalino. Era un lagăr uriaş, unde au fost aduşi prizonierii germani, unul păzit straşnic. Aici, cei mai mulţi dintre noi am fost repartizaţi într-un bloc mare de locuinţe, cu 153 de apartamente, care însă nu fusese finalizat. Ruşii nu aveau suficientă forţă de muncă şi au recurs la puterea noastră. Mai târziu, aveam să aflu că lagărul nostru fusese desfiinţat pentru că îşi îndeplinise planul cincinal în patru ani, însă ruşii s-au gândit să ne folosească şi pe restul perioadei rămase, în loc să ne trimită acasă“, îşi aminteşte etnicul german.
    În noua „reşedinţă“ sovietică, în care germanii lucrau în construcţii, Ernest a stat mai mult la pat. Se îmbolnăvise de reumatism, iar tălpile picioarelor sale au fost afectate de o infecţie gravă. Nu mai putea munci şi, ca atare, nu primea bani pentru hrană. Numai o minune, spune el, l-a salvat de la moarte.

    Bancnota de trei lei şi ţigara „Plugarul“
    În toamna anului 1949, lotul de prizonieri de etnie germană din Valea Jiului expediat în urmă cu cinci ani pentru a munci la reconstrucţia URSS a părăsit definitiv lagărul. Drumul spre casă a durat aproape două săptămâni, în vagoane de marfar asemănătoare celor cu care au fost trimişi în URSS.

    „Prima oprire pe pământ românesc a fost la Salva Vişeu. Marfarul fusese tras pe o linie suplimentară. Am coborât şi m-am îndreptat spre un militar care păzea garnitura, pentru a-l întreba dacă într-adevăr am ajuns în România. Mi-a arătat o bancnotă de trei lei, dar tot nu mi-a venit să cred, deoarece nu mai recunoşteam banii. Apoi, soldatul a scos din tabacheră o ţigară galbenă «Plugarul» şi mi-a dat-o. Atunci am înţeles că îmi recăpătasem libertatea. M-am aruncat la pământ şi, cu lacrimi în ochi, am sărutat ţărâna patriei mele“, spune, emoţionat, Ernest Ulrich.

    Dintre cei peste 1.500 de etnici germani deportaţi din Valea Jiului în URSS la mijlocul anilor ’40, au murit 471 de persoane. În anii următori de la revenirea din exil, au mai murit foşti deportaţi, din cauza afecţiunilor căpătate în lagăre.

    La 65 de ani de la data în care statul român îşi trimitea cetăţenii la muncă forţată în URSS, ca obligaţie stabilită prin Armistiţiul de încetare a celui de-Al Doilea Război Mondial, au mai rămas în viaţă mai puţin de 20 hunedoreni care au trecut prin acele lagăre. Ernest Ulrich a fost unul dintre cei care s-au adresat justiţiei, în baza legii 221/2009, privind condamnările cu caracter politic dinainte de 1989.

    În 2011, Tribunalul Hunedoara a decis că Ernest Ulrich şi tatăl acestuia au avut de suferit de pe urma măsurii administrative a deportării lor în fosta URSS, în lagărele de muncă. Instanţa a decis că suma de 50.000 de euro acoperă suferinţele îndurate. „Aceste despăgubiri trebuie să aibă rolul de a oferi o satisfacţie morală celor prejudiciaţi, în sensul de a fi susceptibile să atenueze suferinţele acestora şi nu să realizeze o îmbogăţire fără justă cauză“, se arăta în decizia instanţei.

    Daunele de 50.000 de euro au fost doar o amăgire. „Procesul a continuat la instanţele superioare şi, în cele din urmă, s-a decis să nu mai primesc banii. Mi s-a reproşat că vreau să mă îmbogăţesc de pe urma statului român, deşi statul a fost cel care mă trimisese împotriva voinţei mele, doar pentru că eram etnic german, în robie“, încheie dezamăgit Ernest Ulrich. – De pe Ziarul Adevarul

  • 12-13 iunie 1941 – Primele deportări staliniste

    Articol de Prof. univ. dr. hab. Nicolae Enciu, Chişinău

    12-13 iunie 1941 – primul val al deportărilor staliniste din R.S.S. Moldovenească

    „Într-un stat comunist, plugarul român ar fi lipsit de toate bunurile şi de toate bucuriile sale şi el nu ar mai fi un om liber şi neatârnător, ci ar fi un simplu şi neînsemnat şurub într-o maşinărie mare” (Nicolae Enciu)

    Acum 72 de ani, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, la nici un an de la anexarea Basarabiei la imperiul sovietic, în proaspăt creata „Republică Sovietică Socialistă Moldovenească” s-a produs prima deportare masivă de populaţie, – o operaţiune militară minuţios elaborată de organele NKVD-ului sovietic conduse de Lavrenti Beria, în urma căreia peste 22 mii de bărbaţi, femei şi copii sub 16 ani au fost „deportaţi cu domiciliu forţat” în diverse regiuni ale URSS, în special în RSS Kazahă, RSS autonomă Komi, ţinutul Krasnoiarsk şi regiunile Novosibirsk şi Omsk. Pregătirile începuseră cu mult înainte de operaţiunea de ridicare propriu-zisă, prin întocmirea listelor „membrilor organizaţiilor contrarevoluţionare şi a altor elemente antisovietice”, precum şi a „membrilor familiilor celor reprimaţi şi ai membrilor formaţiunilor contrarevoluţionare aflaţi în ilegalitate” din regiunile de vest ale RSS Ucrainene, RSS Belaruse, din RSS Moldovenească şi din regiunile Cernăuţi şi Ismail recent atribuite Ucrainei sovietice.

    Deşi ca pretext al deportării din 12-13 iunie 1941 s-a invocat „intensificarea activităţii antisovietice, cu sprijinul activ al serviciilor de informaţii româneşti, a organizaţiilor şi partidelor contrarevoluţionare din RSSM”, teroarea fizică şi morală a populaţiei a constituit elementul intrinsec şi definitoriu al concepţiei staliniste şi practicii bolşevice de reorganizare „pe cale socialistă” a Basarabiei. „Aceşti duşmani, – afirma, bunăoară, P. Borodin, secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) din RSS Moldovenească în primul an de ocupaţie sovietică, – pătrunzând în colhozuri (inexistente în acea perioadă.- N.E.), îşi vor continua activitatea de subminare a orânduirii colhoznice, pe care noi o vom crea. Trebuie să ducem o luptă necruţătoare şi să stârpim din rădăcină toate canaliile rămase de la români. Dar trebuie să spunem că unor tovarăşi nu li se ridică mâna ca, în chip bolşevic, să-i alunge de acolo. Iată o sarcină importantă care stă în faţa noastră”. Un alt emisar al Kremlinului în Basarabia cerea ca „în niciun caz să nu fie subapreciată rezistenţa de clasă a elementelor chiabureşti şi a acoliţilor chiaburilor”, dat fiind că aceştia „sabotau prăşitul” şi intenţionau să desfăşoare „o activitate intensă pe parcursul campaniei de recoltare şi colectare”.

    Aşadar, orânduirea colhoznică abia urma a fi impusă ţăranilor basarabeni, iar sarcina „stârpirii chiaburilor şi a altor elemente ostile” fusese deja trasată, în situaţia în care nu exista nici un document oficial care să fi permis catalogarea gospodăriilor ţărăneşti ca fiind chiabure. Mai mult ca atât, concomitent cu noţiunea indefinită de „chiabur” a fost lansată şi o alta, aceea de „acoluţi ai chiaburilor” (rus. «подкулачник»), permiţând încadrarea oricărei persoane suspecte ori indezirabile în categoria adversarilor prezumtivi ai noului regim.

    Obiectivul „stârpirii chiaburilor şi altor elemente ostile” puterii sovietice se conţinea inclusiv în textul primei Constituţii din 8 februarie 1941 a Moldovei sovietice. Preluând principiile de bază ale Constituţiei staliniste din 1936, R.S.S.M. era proclamată „stat socialist al muncitorilor şi ţăranilor”, a cărui bază politică o constituiau Sovietele de deputaţi ai oamenilor muncii, iar cea economică – sistemul socialist de gospodărire şi proprietatea socialistă asupra uneltelor şi mijloacelor de producţie.

    Este adevărat că art. 9 al Constituţiei stipula că, „în paralel cu sistemul economic socialist, în R.S.S.M. sunt admise şi gospodării individuale ale ţăranilor, meseriaşilor şi micilor producători de mărfuri şi servicii, mici întreprinderi industriale şi comerciale particulare”. Toate acele categorii erau însă tolerate doar „în limitele prevăzute de lege”, – o formulare extrem de vagă, aplicată de noile autorităţi într-o manieră discreţionară.

    În paralel şi concomitent cu transformările politice, social-economice şi culturale radicale, deja în primul an de ocupaţie sovietică s-a procedat la crearea unor structuri speciale, urmărind să asigure controlul total şi permanent al Kremlinului asupra activităţii organelor de conducere din Basarabia. Una din structurile de bază care aveau să asigure eficienţa acestui control cvasitotal asupra noii achiziţii teritoriale a fost Institutul Împuterniciţilor (rus. «Уполномоченные») ai Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice pentru RSS Moldovenească, în fruntea căruia, printr-o decizie din 7 mai 1941 a CC al PC (b) al U.R.S.S., a fost numit S.A. Goglidze.

    Deja către finele lunii mai 1941, Goglidze a expediat lui I.V. Stalin un raport, care avea să pecetluiască destinul tragic al unui număr de oameni nevinovaţi din Basarabia recent anexată. În opinia lui Sergo Goglidze, urmare a sprijinului direct al serviciilor de informaţii româneşti, o seamă de partide burgheze din Basarabia, „foştii oameni” (rus. «бывшие люди», un alt termen care defineşte cu exactitate viziunea comunistă asupra lumii.- N.E.), moşierii, ofiţerii armatei albe, marii proprietari de case, negustorii şi tot felul de elemente antisovietice desfăşurau în R.S.S.M. „o intensă activitate contrarevoluţionară”, solicitând, în consecinţă, permisiunea Comitetului Central al Partidului Comunist (bolşevic) al Uniunii Sovietice de a efectua „deportarea în alte regiuni ale Uniunii Sovietice a 5.000 de persoane, împreună cu membrii familiilor lor”, inclusiv 980 de persoane din activul partidelor politice burgheze româneşti, 137 de moşieri, 140 de poliţişti şi jandarmi, 285 de ofiţeri ai armatelor albe, 83 de ofiţeri ai armatei ţariste, 64 de ofiţeri ai armatei române, 1948 de mari comercianţi, 411 mari proprietari de case şi 652 de primari.
    Cererea lui Goglidze de expulzare din RSSM a „elementelor ostile” puterii sovietice a ajuns la Moscova în momentul în care materialele necesare justificării acelei fărădelegi erau deja întocmite, iar mecanismul organelor N.K.V.D. şi K.G.B. centrale şi locale era pregătit pentru declanşarea operaţiunii militare. În consecinţă, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 a fost efectuată o operaţiune specială sub egida N.K.V.D.-ului, în urma căreia în întreaga Basarabie şi în nordul Bucovinei au fost arestate 5.479 de persoane, „membri ai organizaţiilor contrarevoluţionare şi alte elemente antisovietice”, 24.360 de persoane fiind deportate. Din cele 6 judeţe basarabene, rămase în componenţa RSS Moldoveneşti, au fost arestate în acea noapte 4.507 persoane şi deportate 13.885 de persoane.

    Este de remarcat că deportarea din noaptea de 12 spre 13 iunie 1941 s-a efectuat în temeiul „Regulamentului cu privire la modul de aplicare a deportării faţă de unele categorii de criminali”, aprobat de Lavrenti Beria la 29 mai 1941. Luând în considerare faptul că cele 13.885 de persoane deportate din RSS Moldovenească (exceptând capii familiilor) erau copii sub 16 ani, femei şi bătrâni – iată, aşadar, „criminalii” şi „elementele ostile” identificate de regimul bolşevic în primul an de ocupaţie şi deportate fără vreo anchetă sau judecată prealabilă. Una din victimele deportării din anul 1941, Eufrosinia Chersnovschi, avea să descrie mai târziu în următorii termeni tragedia miilor de persoane ridicate, în doar câteva ore, din locurile natale: „Ţin minte o gloată de soldaţi, strigăte, ţipete, îmbulzeală şi vagonul ticsit cu oameni pierduţi şi chinuiţi… culcaţi cu toţii claie peste grămadă, agăţându-se fiecare de catrafusele sale, femei, bărbaţi, copii în vagonul de vite…, în minte mi se perindă şiruri de oameni dintre cei mai diferiţi…- mici funcţionari, prăvăliaşi, prostituate, învăţători, pe care-i unea un singur lucru: nimeni nu-şi dădea seama ce se întâmplă, plângeau cu toţii de frică şi disperare… La 15 iunie, după un control amănunţit, iarăşi ne-au numărat şi… pe neaşteptate trenul s-a urnit din loc. Nu eram deprinşi cu vagoanele de marfă, am căzut jos care încotro. De prin toate vagoanele răzbăteau plânsete şi tânguiri: femeile boceau ca la mort. Nu era de mirare: îşi luau rămas-bun de la pământul natal, de la Basarabia… Aceşti nenorociţi, care nu înţelegeau pentru ce păcat îi lovise o pedeapsă atât de straşnică, erau smulşi din mediul lor obişnuit, pierzând tot ce-au adunat cu atâta greu ani şi ani la rând…”.

    În atare mod, Stalin, cu ipocrizia-i caracteristică, declara omul drept „valoare supremă a noii orânduiri”, în timp ce în realitate, pe altarul „construcţiei societăţii comuniste” sacrifica fără milă nu numai zeci, sute de mii şi milioane de persoane adulte, ci şi tot atâtea suflete de copii nevinovaţi.

    Într-o recentă Rezoluţie a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei din 25 ianuarie 2006 privind Necesitatea unei condamnări internaţionale a crimelor regimurilor comuniste totalitare, se menţionează, între altele, că „marele public este foarte puţin conştient de crimele comise de regimurile comuniste din Europa Centrală şi de Est şi care mai există în multe ţări ale lumii”, că acestea „au fost marcate, fără excepţie, de violări masive ale drepturilor omului. Aceste violări, care variază în funcţie de cultură, ţară şi perioadă istorică, includeau asasinate şi executări, fie individuale sau colective, decese în lagărele de concentrare, moarte prin foamete, deportări, tortură, muncă forţată şi alte forme de teroare psihică şi colectivă, persecutări pe motive etnice sau religioase, atingeri la libertatea de conştiinţă, gândire şi exprimare şi la libertatea presei şi lipsa pluralismului politic”.

    Până a deveni, aşadar, membru cu drepturi depline al Marii familii europene, Republica Moldova urmează, întâi de toate, să se debaraseze hotărât şi definitiv de sechelele trecutului său comunist, să restituie în întregime proprietăţile confiscate de la populaţie şi să afirme, la nivel oficial, adevărul cunoscut şi recunoscut de întreaga comunitate ştiinţifică internaţională, potrivit căruia „comunismul conţine orizontul genocidului”, pretutindeni şi de la început (André Glucksmann).

    Notă: Nicolae Enciu este doctor habilitat în istorie, cercetător ştiinţific coordonator la Institutul de Istorie al Academiei de Ştiinţe a Moldovei, Chişinău

    Sursa: art-emis.ro

Back to top button