Tag Archives: credinta

Să nu uiți si să nu ierți! Creștinul trebuie să NU ierte atunci când cineva ii batjocorește Credința, CREȘTINUL TREBUIE SĂ SE FACĂ SABIE

“Există momente în care a nu ierta este chiar o formă de supraviețuire a chiar creștinătății tale. Uneori creștinul trebuie să nu ierte” Creștinul trebuie să nu ierte în momentul în care cineva îi batjocorește credința. Atunci când prea dulcele Iisus devine prilej de batjocură și de manipulare, atunci creștinul trebuie să se facă sabie. Cu iertarea pe buze și cu dragostea în cuvânt și în expresie, ajungem să ne pierdem sufletele tot atât de ușor ca atunci când nu iertăm sau când urâm. Pentru că am ajuns într-o stare de confuzie în care doar cuvintele foarte grele pot să mai facă o diferență. Nu poți să fii creștin în același timp iubind lumea și răsfățându-te în niște argumente și niște răutăți care se spun, și apoi să vii la biserică și să spui “eu sunt creștin, și ce are? ce are dacă trăiește și păcatul, ce are dacă trăiește și răutatea, și minciuna, amestecată cu un pic de adevăr și ascunsă sub mari cuvinte ca dragoste, și care defapt nu face altceva decât să ne înșele, să ne păcălească, să ne ducă spre o țintăfalsă care nu poate cu adevărat să crească și să rodească spre împărăția lui Dumnezeu. Uitați-vă la ceea ce se întâmplă în jurul nostru și cum cuvinte mari ca dragoste sunt folosite pentru a desemna tot soiul de pofte, tot soiul de micimi omenești, tot soiul de distrageri din acestea de la umanitatea noastră, și numind cu cuvânt de dragoste pofta, păcatul, răutatea, anormalitatea… este dragoste! este dragoste! și noi nu mai avem voie să spunem că nu-i așa! Că dacă un om într-o dimineață se îndrăgostește de propriul cățel și dupămasa de propria mașină, tot dragoste se numește! Dar așa cum dragostea față de alcool nu se numește dragoste, ci se numește poftă, așa cum dragostea …

Citeste tot articolul

Șișu: Singurul lucru care te va scoate mereu la liman este credința. Gândul la Dumnezeu îți dă sens în viață.

Prin tot ce face se raportează la modelul divin pentru că, spune el, gândul la Dumnezeu îți dă sens în viață. A trecut prin iad, dar cu puterea primită de la Dumnezeu a ieșit la Lumină. A aflat că atunci când faci doar voia ta, te simți mic. Dar când faci voia Lui, te simți înălțat și că nu ești singur. Și a mai învățat ceva: să nu se întrebe niciodată DE CE. „Singurul lucru care te va scoate mereu la liman este credința”, mărturisește Tudor Sișu într-o altfel de „spovedanie” făcută în fața camerelor de filmat. Despre mâna lui Dumnezeu care îi călăuzește pașii pe drumuri care, așa cum spune, duc toate la Dumnezeu, despre smerenie și întâlnirea cu părintele Arsenie Papacioc a vorbit Tudor Sișu în emisiunea Secvențe Trinitas, la Trinitas TV. Tudor Sișu a stat patru ani în închisoare. Timp suficient pentru a face un exercițiu de introspecție și de a descoperi că în cele mai grele perioade a avut susținerea de care a avut nevoie. „M-am analizat. Mi-am dat seama unde e punctul în care lucrurile au luat o altă turnură. Înainte, când am avut problemele cu drogurile, eram mult mai rece și mai izolat. Cred că făceam toate chestiile astea pentru că nu găsisem ce-mi plăcea cu adevărat. Am fost arestat, am venit acasă și mereu mă întorceam la aceeași chestie. În momentul în care am schimbat ceva în viața mea, nu intenționat, pentru că, probabil, intervine un semn pe care ni-L trimite Dumnezeu, am aflat că atunci când faci voia ta te simți de multe ori mic. Dar când faci voia Lui te simți energizat, te simți înălțat, simți că nu acționezi singur. Eu am simțit în toate perioadele mele grele că am susținerea de care am nevoie.„ Simți că e mâna lui Dumnezeu …

Citeste tot articolul

De ce copilul meu nu va fi botezat şi nu va face religie în şcoală

Dacă voi avea vreodată un copil, pe Pământ, nu în gând, acesta nu va fi botezat în biserică. În nicio biserică. Atunci când va creşte va decide el, şi numai el, dacă, când şi unde va primi botezul. Eu, parintele lui lumesc, nu am dreptul să hotărăsc asta pentru el. Tot ceea ce trebuie să fac eu e să-i deschid toate ferestrele prin care poate vedea viaţa, în toata splendoarea ei, şi să-l veghez cu iubire. Alegerea copilului meu va fi, însă, sfântă pentru mine. Faptul că oamenii dau naştere unor copii, „suflete întrupate“, fără să aibă consimţământul acestora pentru viaţă, nu le dă însă şi dreptul să pună stapânire pe sufletul şi pe trupul lor. Ca părinte, eşti custodele copilului tău, ai obligaţii unilaterale, acelea de a-l iubi necondiţionat, de a-i oferi tot ceea ce poţi mai bun, de a-l sluji, sprijini şi îngriji, fără să-i ceri nimic în schimb, nici măcar obedienţă. Copilul este proiectul fundamental al unui om, este proiecţia lui în viitor. Este ceea ce am fi putut fi noi, dacă am fi fost el. Datoria părintelui este să fie întotdeauna mai bun cu copilul lui, indiferent cât de buni au fost părinţii lui cu el. Momentul în care pretindem copilului nostru iubire, respect, recunoştinţă, este acela al ratării esenţiale a relaţiei cu el, un păcat de neiertat! Dacă toate aceste sentimente vin şi dinspre odraslă către tine, părintele lui, este bine, este foarte bine, fără să fie şi dovada absolută că ţi-ai făcut datoria. Dacă toate aceste sentimente vor fi însă îndreptate de către copilul tău către copilul lui, nepotul tău, cu un dram îmbunătăţite, atunci înseamnă că ai fost un părinte bun. Dacă copilul tău va arăta iubire şi semenilor noştri, e semnul că ţi-ai făcut, ca părinte, datoria de-a fi om. Dacă copilul …

Citeste tot articolul

Lupta pentru regenerarea neamului

România oamenilor lipsiţi de Dumnezeu, care nu mai au o ancoră în sufletul şi fiinţa neamului, e România vlăguită, îmbătrânita. A uitat cum arată sufletul ei şi e ca un trup bolnav, ca un trunchi de copac tăiat pentru a fi transformat în altceva, în ceva ce se poate vinde pe nimic, din moment ce nu mai stăruie în el amintirea rădăcinilor şi nu mai are de unde să îşi tragă seva. E România falsificată. Românii nu îşi mai cunosc propria ţară. Asta e, de fapt, adevărata primejdie la adresa României. Nu-i mai cunosc sufletul, şi din cauza aceasta au încetat s-o mai iubească. Din această pricină o vor pierde. Când ne înstrăinăm de sufletul nostru și ne pierdem chipul, alunecăm spre subumanitate. Un popor înstrăinat de ființa lui, trage în jos neamul, a cărui vigoare slabește, al cărui chip pare a îmbătrâni tot mai mult. Doar noi, cei care mai simţim comuniunea cu Dumnezeu şi cu cei de ieri, strămoşii noştri, îi păstrăm încă în inimi icoana vie. Numai această comuniune poate genera reacţia de apărarea faţă de factorii care slăbeasc şi destructurează neamul. Pe lângă aceasta, mai există izvoare de apă vie din care se poate adăpa pentru a se regenera, nu numai la mari înălţimi şi pe piscuri înalte, deşi acolo simţi mai acut puterea lor de vindecare şi comuniunea cu Dumnezeu, dar se mai găsesc încă şi în biserica de la colţul străzii, duminică de duminică, deşi puţini înţeleg şi trăiesc această minune. Există un singur mijloc de a rămâne întregi într-o lume care ne vrea fragmentaţi, neașezați, risipitori (ai vieţii şi ai darurilor pe care le avem de la Dumnezeu, printre ele un dar esenţial fiind cel al apartenenţei) – iar fragmentarismul (echivalent cu risipirea darurilor*), care caracterizează epoca actuală, face imposibilă asumarea verticală a credinţei, …

Citeste tot articolul