condamnat la moarte

Aiud. Procurorul general al României nu crede că a greșit cu nimic atunci când a semnat ca deținuții politici să nu fie eliberați din pușcărie, fiindcă „nu s-au îndreptat”. Ne-a prezentat scuze în numele instituției pe care o conduce, de parcă Ministerul Public de azi are aceleași practici ca Procuratura comunistă. Și-a cerut public scuze și de la deținuții politici, formal, la tv, fiindcă hârtia și plicurile sunt scumpe pentru un demnitar cu 30.000 de lei leafă.

Doar unii ziariști caută să afle ce s-a petrecut în anii ’80 la Aiud, răscolind arhive, căutând prin cărți, încercând să ajungă la câte un condamnat pedepsit pentru că s-a opus regimului Ceaușescu, a împrăștiat manifeste sau a încercat să fugă din țară. Alți jurnaliști îi execută pe „pușcăriașii” ăștia, susținând că au biografii dubioase, doar din dorința de a-l apăra pe Augustin Lazăr.

L-am găsit pe fostul căpitan de cursă lungă, Florentin Scalețchi, condamnat la moarte în 1985, pentru complot împotriva statului, faptă prevăzută de art.167, al.1 Cod Penal, raportat la art 155 și art.164 CP. Aveți reprodus în aceste pagini un pasaj din hotărârea tribunalului privind condamnarea lui Scalețchi și a celor din lotul lui. După ce i s-a comutat pedeapsa, de la condamnare la moarte la 20 de ani de temniță, a stat închis din 1986 și până în 22 decembrie 1989 în penitenciarul Aiud. A fost în celulă și cu Iulius Filip.

În interviul acordat Evenimentului zilei povestește lucruri trăite acolo, dar și despre torționarii și securiștii pe care i-a întâlnit. Din 1990 este președintele OADO – Organizația de Apărare a Drepurilor Omului, afiliată la ONU. Azi e profesor universitar de drept și continuă să militeze pentru o lege a lustrației.

• EVZ: Domnule Florentin Scalețchi, v-am citit cartea scrisă în 1994 despre condamnarea dv. la moarte, despre Aiud și alte închisori prin care ați trecut. L-ați amintit succint și pe deținutul politic Iulius Filip. L-ați cunoscut personal, în anii 80, pe Iulius Filip?

• Florentin Scalețchi: Da, l-am cunoscut în anul 1986, în vară dacă nu mă înșel , când am fost transferat de la vechea închisoare Rahova, de pe secția condamnaților la moarte – ”H” la Aiud, pe ”T” ( de la Tereza Maria, împărăteasa imperiului Austro-Ungar, căci în timpul ei a fost construită închisoarea). Mai precis, pe secția ”T” de la intrare, în partea dreaptă a clădirii, la parter, unde se izolase o porțiune numai pentru deținuți politici .

• Ce amintiri aveți despre Iulius Filip? Ați vorbit cu el, ce vă amintiți în mod deosebit despre acest om?

• Cu Iulius Filip am avut plăcerea să stau o perioadă chiar în aceeași celulă mică unde, lângă un wc deschis și o chiuvetă, erau înghesuite patru paturi, atâția câți eram și noi . În afară de noi doi mai era și Mateescu, coleg de acțiune cu mine, ambii condamnați pentru complot, și Mușat, fost ofițer de securitate. Iulius era ca și mine – mai rebel, un om căruia nu i-au plăcut compromisurile și nici complicitățile cu Securitatea pe care o detesta. Ca, de altfel, și pe Ceaușescu, și cu atât mai mult cu gardienii închisorii n-ar fi făcut pact. Filip era un tip dintr-o bucată, nu își lua cuvântul înapoi, avea coloană verticală și nu se lăsa influențat de nimic. Desigur că asta nu plăcea organelor torționare. Și el și eu am plătit cu chinurile la care am fost supuși , cu izolare totală și, în final, cu sănătatea noastră. Știam că, fiind cadru militar, subofițer la o unitate din Cluj, Iulius Filip a scris și a trimis câteva poezii și pamflete la adresa dictatorului Ceaușescu, motiv pentru care a fost dat afară din armată și condamnat la 8 ani și jumătate de închisoare pentru propagandă dușmănoasă împotriva statului comunist.

• Deci nu i s-a pus în cârcă nicio infracțiune de drept comun! Nu știu dacă ați văzut, fiindcă ați fost plecat din țară, dar pe acele procese-verbale din 1985 și 1986, semnate și de procurorul Augustin Lazăr, scrie clar fapta pentru care Iulius Filip a fost condamnat: ”Propagandă împotriva orânduirii socialiste”. Putem să mai avem îndoieli că nu se știa pentru ce era omul ăla la Aiud?

• Iulius Filip a fost un deținut autentic politic și nu cum încearcă propaganda securistă să inducă ideea că a fost deținut de drept comun. Filip a mai încercat ceva și chiar i-a ieșit! A scris o scrisoare Sindicatului liber din Polonia – „Solidaritatea”, condus în acea vreme de Lech Walesa. El, Iulius, își dorea să inițieze un sindicat de tipul Soridaritatea și în RSR. Avea, într-o oarecare măsură, talent și har la compus poezii și, probabil că dacă i s-ar fi permis, ar fi scris multe poezii și pamflete comuniștilor, dictatorului și odioasei lui soții… Dar cum era interzis să avem hârtie de scris și ustensile de scris, atunci Iulius Filip nu putea folosi decât calea legală: scria ce gândea de câte ori i se permitea să se adreseze oficialităților. Așa a ajuns să-i scrie și să-l ironizeze și pe procurorul Augustin Lazăr. Fac o mică paranteză aici. Pentru Ceaușescu și pentru securiștii pe care-i comanda era un mare pericol să poți scrie, să trimiți scrisori la Europa Liberă sau Vocea Americii. Eu personal, doar pentru o bucățică de mină de creion găsită undeva în salteaua mea, am fost pedepsit cu 10 zile de izolare! Adică băgat singur într-o celulă fără pat ci cu un țambal atârnat în perete, fără wc, ci doar cu o găleată , unde mâncam din două în două zile, într-o celulă de 2 pe 4, înaltă de 5 metri, fără fereastră și plină de igrasie și, bineînțeles, având lanțuri permanente la mâini și la picioare de 28 de kilograme, prinse cu nituri. Cam inuman tratament, ce spuneți?!

• Ce să spun… Groaznic! Secolul 20…

„Procurorul Lazăr și securistul Lazăr formau o echipă cu același obiectiv: exterminarea deținuților politici”

• A fost o discuție, se invoca o confuzie de nume… Colonelul de securitate Gheorghe Lazăr, despre care ați scris și în carte, îi ordona procurorului Augustin Lazăr? Care erau relațiile ierahice dintre ei?

• Eu l-am prins destul de puțin, poate câteva luni, pe colonelul de securitate Gheorghe Lazăr, șeful biroului de securitate din închisoarea Aiud, căci a plecat la pensie, iar în locul lui a rămas adjunctul său, căpitanul Negrilă, o altă unealtă și jigodie a sistemului opresiv. Dar, nici vorbă să se subordoneze sau să-i ordone lui Augustin Lazăr colonelul securist Gheorghe Lazăr! Ei formau o echipă cu același obiectiv, bine trasat, de exterminare a deținuților politici prin orice metode. Ei erau prieteni, mâncau, beau, participau la mese festive împreună și, desigur, gândeau împreună cum să ne reducă la tăcere. Interpretarea faptelor pe care o dă Augustin Lazăr, la 30 de ani de la Revoluția din Decembrie 1989, chiar mi se pare deșănțată și cred că ne jignește inteligența. Omul acesta, cu trecutul său, nu trebuia să ajungă procuror general.

Lazăr și comisia lui nu au vrut să-i scadă 10 ani din pedeapsă, ignorând decretul lui Ceaușescu

• Ați mai întâlnit deținuți, prin pușcăriile prin care v-au plimbat, care erau condamnați pentru că au scris poezii sau manifeste împotriva Ceaușeștilor și a partidului? Sau pentru că au spus bancuri?

• O, daaa! Păi marea majoritate a puținilor deținuți politici de la temnița grea și recluziune Aiud erau închiși și fuseseră condamnați ori pentru manifeste, ori pentru pamflete sau poezii la adresa dictatorului, ori pentru izbucniri publice împotriva regimului. Eu am conviețuit cu ei, cu Radu Filipescu, Năstăsescu, Olteanu, Bugan, Iancu Marin, Mușat, Iuga, Borbey Erno, Barabaș, cu gruparea Vlăsceanu… Au fost oameni care și-au riscat viața pentru un ideal, manifestând solitar, scriind și împărțindu-și manifestele, căci era imposibil să creezi o mișcare într-o țară cu un comunism de tipul Coreea lui Kim Ir Sen.

• L-ați cunoscut personal pe procurorul Augustin Lazăr, adică ați stat față în fața cu el vreodată?

• Da, l-am cunoscut personal după anul 2000 , prin 2002 cred, când în calitate de președinte fondator al Organizației pentru Apărarea Drepturilor Omului, împreună cu o echipă de experți OADO, am făcut o vizită de informare și evaluare la toate Parchetele din județul Alba. Pe vremea aceea, domn Lazăr era procurorul general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Alba. Țin minte că se lăuda cu meritul de a-i fi prins pe hoții care au furat din situl Sarmisegetuza brățările dacice de aur. Nu a zis nimic, nu a schițat niciun gest că m-ar cunoaște, că mi-ar ști povestea sau să spună că a trecut și el pe la Aiud.

• Spuneți-mi dv., care ați fost acolo, la Aiud, ce credeți: Avea sau nu avea putere Augustin Lazăr în acea comisie de eliberare? El spune acum că era doar un executant, că doar constata dacă s-a respectat legea, dar că deciziile le lua Securitatea. A servit legea sau regimul comunist al lui Ceaușescu ?

• Nu cred că se pune bine problema atunci când se vrea un răspuns la întrebarea dacă avea sau nu putere în acea comisie de eliberare condiționată. Păi, dragii mei români, el era șeful comisiei și, după unele dezvăluiri actuale, chiar ofițer acoperit al Securității, așa că Lazăr servea cu exces de zel puterea, securitatea, partidul comunist alături de toți ceilalți torționari din acea comisie. Toți aveau o viziune comună când era vorba de niște ”trădători de țară și de neam”, de fapt niște rebeli care se împotriveau comunismului și celui mai iubit fiu al poporului și a uneltelor lui de opresiune – Securitatea și Miliția. Augustin Lazăr era parte a sistemului opresiv din RSR, legea pentru el însemna, de fapt, ordinele și directivele pe care și le însușea de la partidul comunist, de la regimul dictatorului Ceaușescu pe care îl servea cu toată ființa lui și, bineînțeles, de la odioasa Securitate… E cert că el nu putea fi altfel decât erau cam toți colegii lui din aparatul opresiv.

• Am înțeles că în timpul detenției nu l-ați întâlnit niciodată pe procurorul Augustin Lazăr. Dar ați aflat că, prin acțiunile lui, v-a făcut vreun rău în mod voit, din exces de zel sau din dorința de a vă umili? Dv. sau altor deținuți.

• Da, mi-a făcut! Și un rău de 10 ori mai mare decât tuturor deținuților politici. Știți că sunt un deținut politic autentic, în fapt și în drept, și am fost condamnat la moarte de două ori pentru ”Complot în vederea trădării”, deci sub mineri și sabotorii societății comuniste din RSR. Am fost chiar dus de două ori în fața plutonului de execuție, doar simulându-se executarea, în timp ce ceilalți 12 deținuți din celula condamnaților la moarte erau executați la propriu.

• Da, am citit în cartea dv., publicată în urmă cu vreo 25 de ani. Atunci nici nu auzisem de Augustin Lazăr. De el am aflat, noi, jurnaliștii, în 1998, când a fost adus de la Alba de procurorul general Mircea Criste și pus șeful Secției de Urmărire Penală și Criminalistică din Parchetul General. Nu ne-a spus nici el, nici alții din alte structuri că procurorul Lazăr muncise temeinic la Aiud. Dar să ne întoarcem… Ați fost ultimul condamnat la moarte de regimul Ceaușescu și ați scăpat cu viață?

• Da, ultimul, pentru că occidentul era cu ochii pe noi în 1987-1988, apoi a venit revoluția… De altfel, singurul care am rămas în viață am fost eu. Pe mine, torționarii trebuiau să mă terorizeze psihic… Dar după un an și ceva de la sentința definitivă de condamnare la moarte, Consiliul de Stat al RSR a decis, în ”marea lui bunăvoință”, comutarea pedepsei din moarte în condamnare pe viață, la vremea aceea la 20 ani de închisoare. După semnarea la Helsinki a actului de aderare a RSR la Declarația Universală a Drepturilor Omului – ONU, în anul 1988, dictatorul Ceaușescu dă cel mai mare decret de amnistie și grațiere din istoria acestei țări. Decretul prevedea amnistierea tuturor condamnărilor până la 10 ani și grațierea la jumătatea a tuturor celorlalte. Ei, dacă puteți să credeți, mie comisia nu mi-a aplicat decretul! În consecință, nu mi s-au luat 10 ani din pedeapsă și am rămas tot cu 20 de ani de detenție grea. Dacă nu venea Revoluția… Deci, ca să concluzionez, acest individ și-a permis să ignore decretul, comițând alături de toți ceilalți membri al comisiei un abuz în serviciu, condamnat și de legea penală comunistă.

• De ce nici dv., nici alt deținut politic nu ați ieșit în toți acești ani să ne spuneți că procurorul general este acel procuror comunist de la Aiud, din anii 80, care refuza oamenilor dreptul la libertate?

• Nu știu de ce alții nu l-au deconspirat pe acest procuror torționar Augustin Lazăr, dar eu chiar nu am știut până la dezvăluirile făcute de presă și de alți deținuți, pentru că nu am avut și nici nu am primit din partea închisorii vreun document cu componența comisiei de eliberare condiționată. Iar atunci când am mers în control la Parchetul Alba, așa cum v-am spus nu a dat vreun semn că mă cunoaște sau că m-a văzut prin vizeta celulei din închisoarea Aiud. Ba chiar acum mă gândesc, că a avut o atitudine binevoitoare cu noi răspunzând prompt la toate cerințele noastre. Dar, ce mi se pare mie foarte grav, este faptul că nu am adoptat până acum o Lege a lustrației. Chiar dacă au trecut 30 ani de la schimbarea regimului, cred că pentru România este eminamente necesară o asemenea lege, așa cum au adoptat toate celelalte țări din fostul lagăr comunist. Ce aș mai vrea să spun e faptul că dacă unele instituții s-au reformat pe ici pe colo, Justiția în ansamblul ei a rămas nereformată, dar și foarte reticientă la schimbările de fond pe care trebuie să le facem dacă vrem să avem o țară democrată și un stat de drept. Poate că și din cauza unor oameni ca Augustin Lazăr.

Aflat în Statele Unite ale Americii de peste patru decenii, ultimul român condamnat la moarte de către statul român, Constantin Răuță, a fost de acord să-i acorde un interviu publicației on-line Bugetul.ro, în cadrul căruia ne-a dezvăluit care au fost legăturile cu DIE (Direcția de Informații Externe), cine a ordonat uciderea sa, câți bani a primit Mafia din New York pentru a-l omorî sau cum a încercat Serviciul de Informații Externe (SIE) să-l racoleze după Revoluție.

R: Cum ați fost racolat de DIE? În ce an și în ce context?
C.R.: Folosiți termenul de „racolat”. Eu am fost „transferat” de la IPROCHIM, unde am fost repartizat, după ce am terminat Facultatea de Electronică și Telecomunicații (Politehnica București) și unde am făcut mai multe proiecte cu instalații electronice pentru industria chimică. Am fost apoi transferat la Ministerul Chimiei (nou-înființat la acea vreme, pe Splaiul Independenței, vizavi de Uzina Grozăvești, pentru un nou Centru de Calcul pe minister), probabil, datorită faptului că am proiectat și instalat un calculator pentru procesul chimic la Combinatul Pitești. Acolo, la Minister, am văzut la avizier un anunț legat de un concurs pentru burse UNESCO de specializare în calculatoare la reprezentanța IBM de la Athenee Palace. În acel timp (prin 1969), UNESCO nu mai acorda burse în România, decât dacă candidatul dădea un examen cu o firmă de specialitate din occident. Am mers să iau o bursă (tocmai strânsesem niște bani, după o muncă grea și multă la program suplimentar plătit, cu proiecte numeroase și am depus pentru un apartament proprietate personală, ce începuseră să se aprobe și doream să iau o bursă ca să pot lua cu și o mașină). Am mers și, cum întrebările erau foarte simple, am luat DOUĂ burse, una în Italia și alta în Franța. Probabil că asta a atras atenția DIE și cum aprobarea pentru pașaport și viză nu venea (era prin vară și bursa trebuia să înceapă în toamnă), în una diminețile când mergeam la personal să întreb dacă au venit pașaportul și viza, mă așteaptă acolo „tovarășul Romanov”, adjunctul directorului de personal din minister (mai târziu am aflat că era ofițerul de Securitate din minister), care mi-a spus că știe pe cineva care mă poate ajuta să obțin pașaportul și trebuie să fiu miercurea următoare acolo, la personal, la ora 8 dimineața. Am fost acolo cum a cerut și am mers împreună la ultimul etaj, unde avea biroul ministrul Chimiei, Florescu, un ilegalist brutal, care băga spaima în tot ministerul. Cum am intrat în sala de consiliul, cu spatele la ușă, stătea un individ mic, care s-a întors spre mine, cu mâna întinsă și a zis: Nicolae Ceaușescu. Dar nu era dictatorul, deși semăna cu el. Apoi a zis: Nicolae Andruță Ceaușescu, adică era fratele, că tatăl lor era bea când i-a înregistrat și a uitat că a mai numit pe unul Nicolae. S-a întors spres ministrul Chimiei și a zis: Vreau să vorbesc singur cu tovarășul Răuță. Și ministrul Florescu a ieșit din cameră, fără să spună un cuvânt, dar tovarășul Romanov a rămas. Andruță a început prin a spune că știe că vreau să merg la specializare, dar nefiind căsătorit și cum nu mai ieșisem din România, nu prezentam siguranță. Am înțeles ce voia să spună. A continuat spunând că este șeful serviciului de personal din Direcția de Informații Externe, că DIE are nevoie de ingineri electroniști etc., etc. Eu nu am fost informator sau colaborator, nu am avut nicio legătură cu serviciile și el și-a dat seama că nu știu ce este DIE.

S-a oprit din monolog și a spus „DIE este serviciul de spionaj”. Atunci am înțeles și eu că trebuia să lucrez ca inginer acolo, să pot pleca la bursa obținută prin concurs. Am întrebat dacă pot să mă gândesc o zi și a spus NU, trebuie să decid pe loc, deoarece eu dețin secrete de stat. Am întrebat ce secrete dețin și el a răspuns „tocmai ți-am spus că eu sunt șeful serviciului de personal din DIE și ăsta este un secret de stat”. A mai spus că eu o să fiu „șef subiect” pentru instalațiile electronice de alarmă și pentru aceasta o să fiu transferat la Consiliul de Minițtri de la Ministerul Chimiei. A mai spus că deoarece toți salariații DIE trebuie să aibă un grad militar, o să fiu trimis la școala militară a DIE, să devin ofițer de informații. N-au mai apucat să mă trimită la nicio școală de-a lor și nu am făcut niciuna, că am plecat în America. Singura școală militară, pe care am făcut-o, a fost cea de radar de la Ploiești, obligatorie, timp de șase luni, după terminarea facultății.

R: Când ați decis să părăsiți România și să nu vă mai întoarceți? A fost o acțiune de moment sau o plănuiați de mai multă vreme?
C.R.: Am primit un birou într-o clădire anexă la Consiliul de Miniștri, pe care scria „Arhivele Consiliului de Miniștri” și un țigan numit „Sandu”, cu numele de cod „Rădulescu” a început să-mi facă instructajul, ce trebuie să fac la specializare, după ce o să primesc pașaportul și viza de ieșire. Dar acel „instructor” și-a dat seama repede că nu mă interesa deloc instructajul lui, ce intra pe o ureche ieșea pe alta. În esență, ei voiau să observ la specializare, care din institutul unde o să merg are probleme financiare, cu băutura sau femeile, care sunt homosexuali sau lesbiene, și eu trebuia numai să le dau numele lor și ei o să meargă cu ei mai departe cu recrutarea. La scurt timp după începerea „instructajului”, a venit în biroul meu din nou Andruță Ceaușescu, să-mi spună că ei s-au gândit să trimită pe altcineva la specializare, pe bursa mea și cu numele meu, și eu trebuia numai să semnez o nouă scrisoare la UNESCO și să cer din nou amânarea începutului specializării. Mai semnasem o scrisoare de amânare în septembrie, ca să poată ei să facă instructajul. De data asta, am refuzat și am spus că înțelegerea noastră a fost ca eu să accept transferul la Consiliul de Miniștri, ca inginer, și ei mă trimit la specializare. Mulți ani mai târziu, când generalul Pacepa a venit și a cerut azil politic în America, mi-a spus că am riscat mult atunci.

Dacă ei aveau nevoie urgentă de acea specializare, puteau să mă facă să dispar și trimiteau pe cine doreau ei. Dar se pare că nu au avut o nevoie urgentă și „instructajul” a continuat. Am folosit cele 6 luni de instructaj să citesc toate cărțile și dosarele din biblioteca serviciului tehnic, din clădire. După ’90, când am citit dosarul CNSAS, la interogatoriile făcute după cererea mea de azil politic în America, bibliotecarul serviciului a spus că eu am fost singurul care a citit totate cărțile și dosarele aflate în bibliotecă. Din documentarea mea și din discuțiile întâmplătoare cu alți ingineri și tehnicieni din serviciu, am avut o imagine clară despre criminalitatea regimului și când fiul meu, Mihai, s-a născut, am luat hotărârea (ținută numai pentru mine) de a-mi scoate familia din acel regim, care, la acel moment, nu părea să aibă un sfârșit. Am început de atunci să strâng și să ascund dovezi ale acelei criminalități, cu mari riscuri și pe care am reușit să le scot în servieta mea de serviciu, folosindu-le atunci când am cerut azil politic. În decembrie, am primit pașaportul și viza pentru Italia, primul loc unde trebuia să încep specializarea. Înainte de plecare, același instructor a spus că trebuie să merg întâi la Ambasada din Roma, înainte de a merge la biroul UNESCO din Roma și ei să mă instruiască unde să cer specializarea, adică la ce instituție sau loc să o fac. Se pare că ei aveau un funcționar la biroul UNESCO din Elveția și știau ce mi se oferea. Așa am făcut, și cei de la Ambasadă au zis să aleg o companie din portul Neapole, ce făcea piese electronice pentru flota Americană din Marea Mediterană. Am fost la Neapole, am mâncat la restaurantul special ținut pentru membrii Comitetului Central, ce veneau în Italia și unde se putea plăti în lei, după care am vizitat Insula Capri și Grota Azura, m-am întors la Roma și am spus că acel loc, pe care nici măcar nu-i vizitasem, nu este bun pentru specializarea mea. Apoi, cei de la Ambasada din Roma au zis să merg la o companie din Brindisi, care lucra pentru o bază NATO, ce acoperea sud-estul Europei. Am vizitat portul și muzeele din Brindisi și m-am întors la Roma, spunând că nici acel loc nu era bun pentru mine. Nu aveam de gând să fac spionajul lor. În sfârșit, au acceptat să merg la firma IBM din Milano, unde voiam să merg de prima dată. Dar, la nici două luni, șeful misiunii economice din Milano, cu șoferul și un alt individ au venit și m-au adus sub escortă la București. După ’90, am aflat că, atunci când eram în avion spre București, ei au deschis un dosar împotriva mea, că la Combinatul Râmnicu Vâlcea o țeavă s-a spart și ei au găsit că o instalație electronică proiectată ce o proiectasem eu acolo era de vină. Nici pe departe, dar toate condamnările politice erau mascate sub condamnări penale. După un interogatoriu dur în București, la care nu au găsit nimic, au spus că motivul aducerii mele de la specializare era că o studentă română m-a vizitat la misiunea economică unde dormeam. Studenta era cea care de când am plecat din București s-a așezat lângă mine în avion și curând aveam să mă dumiresc că era pusă să mă urmărească, să vadă unde mergeam și ce făceam.

R: După 1973, ați fost o voce exponențială din exil. Este adevărat că au existat două tentative de asasinat ale regimului Ceaușescu asupra dumneavoastră? Dacă da, le puteți relata?
C.R.: Da, și după arhivele CNSAS și relatările generalului Pacepa, Ceaușescu personal a ordonat asasinarea, ca să nu mai pot vorbi la Vocea Americii și Europa Liberă sau să organizez numeroase manifestații publice în fața Casei Albe, Ambasadei din Washington sau Congresului American, pentru drepturi umane în România. Agentul mafiot Felix, arestat de FBI, după tentativa de pe strada 17 din Washington DC, unde locuiam în gazdă, a mărturisit că mafia din New York a primit 36.000 de dolari pentru asasinarea mea. Era o zi călduroasă și umedă în Washington DC și eu tăiam iarba, cu o pălărie mare, mexicană și cu haine rele de lucru, tăiam iarba în fața casei gazdei în vârstă, când o mașină cu numere de New York s-a oprit în fața casei. Strada 17 din Washington DC era foarte strâmtă și nu se putea parca decât pe o parte a străzii. Unde a parcat el, bloca circulația. Am văzut un individ coborând din mașină, îmbrăcat cu o jachetă groasă, deși era o căldură înnbușitoare și a mers pe aleea ce ducea la ușa principală și a sunat. M-am apropiat și l-am întrebat pe cine caută. El nu a răspuns decât cu întrebarea „Cine locuiește aici?”. L-am întrebat de ce îl interesează și în acel moment, probabil, după accentul meu, a realizat că nu eram mexicanul aparent care tăia iarba, a deschis jacheta și a dus mâna la centură. Eu l-am luat drept un drogat care căuta să fure, mai ales că era slab și palid, și cum aveam în mână o furcă cu coada de metal groasă, pentru strânsul ierbii tăiate, am ridicat coada să-l plesnesc, dacă scoate vreo armă de la centură. În acel moment, cele două mașini blocate în locul în care individul a parcat claxonau intens. Individul s-a întors, s-a urcat în mașină, dar am putut să văd numărul și l-am dat la FBI. După circa o săptămână, am aflat că a fost arestat și a mărturisit misiunea.

Al doilea atentat de care știu a fost tocmai din partea unui român, care scria disperat din lagărul de refugiați de lângă Viena, ca să fie ajutat să vină cu familia în America. Fiind atunci în Comitetul Parohial al Bisericii Sfânta Cruce, de lângă Washington, am contribuit cu bani și obiecte ca să închiriem un apartament lângă Biserică, unde am pus mobilă și tot necesarul, inclusiv tacâmuri, ca să poată veni în America. La o ocazie după venirea lui, am observat că acel individ a umblat la una dintre mașinile mele, sub capotă. După ce el a plecat, am văzut că un furtun de la pompa de benzină era desfăcut și dacă porneam mașina, un incendiu putea izbucni.

R: Mi-ați spus că nu considerați că statul comunist a fost stat român, fiindca a fost ilegitim și criminal. Cum explicați faptul că ați rămas condamnat la moarte și după Decembrie 1989?
C.R.: În opinia mea și a multor altora, regimul comunist al lui Dej a fost instaurat de URSS și susținut mult timp de aceeași putere străină. Numai cei cu simpatie față de comunism pot considera regimul comunist ca un stat al Românilor. Statul comunist instituit în anii ’40 și susținut mulți ani mai apoi, chiar și în timpul regimului ceaușist de URSS, asuprea, nu servea poporul Român. Nimeni nu știe câte bogății și bunuri materiale, câți Români au luat drumul sclaviei în URSS, chiar și atunci când în România era foamete și sărăcie. Acel stat nu îl numesc Român! Numai unii trădători de țară îl pot numi stat român, ca aceia care sunt acum la putere în România.

Va urma…

Sursa:bugetul.ro

Prahoveanul condamnat la moarte in Malaezia a pierdut recursul. Ionuț Gologan are speranțe din ce în ce mai mici să scape cu viața, după ce a fost prins transportând droguri într-o țară care are legi dure în acest domeniu.

„Ministerul Afacerilor Externe informează că, la 27 iunie 2018, s-a judecat recursul în cazul celui de-al doilea cetăţean român condamnat la pedeapsa capitală în Malaysia pentru trafic de droguri. Curtea Federală de Justiţie a Malaeziei, care a judecat recursul, a confirmat pedeapsa capitală printr-o decizie definitivă, fiind epuizate astfel toate căile interne de atac în acest caz”, informează Direcţia Purtător de Cuvânt şi Comunicare MAE, într-un comunicat transmis.

Avocaţii prahoveanului condamnat la moarte urmează să depună o cerere de graţiere la sultanul statului malaezian în care a fost comisă fapta, conform procedurilor malaeziene, această cerere urmând a fi analizată de o Comisie de Graţiere, care se convoacă la solicitarea sultanului.

MAE precizează că sentinţa nu poate fi pusă în aplicare până când nu este soluţionată cererea de graţiere, iar acest demers poate fi de durată.

„Statul român, prin intermediul Ministerului Afacerilor Externe şi al Ambasadei României la Kuala Lumpur, va continua demersurile, având în vedere situaţia în care se aduce atingere dreptului la viaţă al unui cetăţean român, consacrat ca un drept inalienabil în ordinea constituţională a statului român. Acest lucru a impus tratarea subiectului cu o atenţie deosebită, cazul a fost şi rămâne o prioritate pentru autorităţile române”, afirmă MAE.

Conform actelor din instanţa malaeziană, Ionuţ Alexandru Gologan a fost prins pe aeroportul din Kuala Lumpur pe 26 iunie 2012, cu aproape 1,5 kilograme de metamfetamine în bagaje. El a negat că ştia de existenţa acestor droguri, invocând faptul că un prieten român i-a dat geanta pentru a i-o duce prietenei sale, în Malaezia.

De altfel, geanta conţinea haine de femeie. Iniţial, arată procurorii, românul a declarat vameşilor că geanta în care se aflau drogurile aparţinea mamei sale, aflată în România. Cele două pachete cu droguri au fost găsite de vameşi ascunse într-un compartiment secret al genţii românului.

Gologan provine dintr-o familie destrămată din Prahova, comuna Telega, mai arată actele din instanţă.

El a declarat că în România trăia cu tatăl său, care lucra ca şofer şi câştiga 3.000 de lei pe lună, şi cu bunica sa, pensionară, mama divorţând şi refăcându-şi o altă familie.

Gologan a muncit doi ani în Germania, apoi a revenit în ţară, mai arată apărarea, iar înainte să ajungă în Malaezia ar fi muncit în construcţii, în România, ca şofer.

Mai sunt doar două luni până când tânărul condamnat la moarte în Malaezia va trebui să fie spânzurat. Deși autoritățile române susțin că acest lucru nu se va întâmpla, Ionuț Gologan este conștient și în același timp terifiat de ceea ce urmează. O publicatie nationala a dezvăluit ieri, în premieră, cum își va petrece românul ultimele 24 de ore din viață înainte să fie spânzurat!

Autoritățile din Malaezia i-au adus la cunoștință lui Ionuț Gologan faptul că în ultimele sale 24 de ore din viață va avea parte de un tratament diferit față de ceilalți condamnați. Cu o zi înainte de moarte, lui Ionuț Gologan i se va îndeplini toate condițiile materiale. Acesta va fi dus, conform protocolului pentru cei condamnați la moarte, într-o cameră special amenajată, cu toate condițiile materiale, impecabilă. Acolo românul va putea să își petreacă timpul cu cei dragi în toate cele 24 de ore rămase din viață, va putea să comande de măncare gratuit, orice poftește si mai ales, va putea să aleagă cu ce haine se va îmbrăca în ziua următoare, atunci când va fi spânzurat. Românul mai are dreptul în ultimele sale 24 de ore din viață să discute cu un preot sau cu un psiholog.

VEZI SI: Un tribunal a pronunţat astăzi una dintre cele mai dure sentinţe din lume: 700 de CONDAMNAŢI LA MOARTE şi 500 de CONDAMNAŢI LA ÎNCHISOARE PE VIAŢĂ

Un apropiat al românului condamnat la moarte prin spânzurare în Malaezia a declarat că Ionuț Gologan este de-a dreptul îngrozit de ceea ce ar urma să se întâmple. Acesta încearcă să nu își piardă speranțele, însă îi este foarte greu să reziste în acele condiții greu de imaginat.

Protocolul închisorii din Malaezia prevede că în ultimele 24 de ore din viață, condamnaților să li se îndeplinească dorințele și poftele.

Timpul se scurge rapid în defavoarea românului condamnat la moarte. Chiar dacă autoritățile române au promis că acesta nu va fi executat, vorbele nu îl liniștesc nici pe Ionuț Gologan, nici pe prietenii și familia acestuia.
Condamnat încă din anul 2013, românul urmează să fie executat în luna august a acestui an. Regulile statului Malaezian sunt foarte stricte, iar șansele ca Ionuț să scape de pedeapsa cu moarte sunt minime.

CITESTE TOT ARTICOLUL AICI