comunism

Documentele CNSAS, SIE şi MAE spulberă mitul “anticomunistului” Mihai Şora:

Ceea ce era de aşteptat s-a întîmplat!

„Evenimentul zilei” a publicat zilele acestea cîteva documente excepţionale despre trecutul lui Mihai Şora, care pulverizează tot ce a susţinut pînă acum filosoful despre anticomunismul său, afişat şi în acel clip publicitar controversat. Ca urmare a investigaţiilor făcute la CNSAS, SIE şi MAE, autorul articolului, Victor Roncea, publică documentele care confirmă ceea ce spusese cu mult timp în urmă marele dramaturg Eugen Ionesco, într-o consemnare a lui Barbu Brezianu: „Mă întreabă ce cred despre Șora. – Nimic bine! – În 1940 și ceva era la Paris, era comunist și m-a îndemnat să colaborez cu românii iar Rodicăi i-a propus chiar să lucreze la Ambasadă. Firește că a refuzat. Este un suspect. Să afle toată lumea. Să nu fie ascunsă atitudinea lui de atunci. De la mine să se știe. Când a vrut sa revină în Franța nu i s-a mai dat voie. A fost turnător”!

Setul de documente este pur şi simplu devastator şi răstoarnă complet portretul pe care mulţi s-au învîrtoşat să i-l zugrăvească lui Mihai Şora, acela de mare anticomunist, de victimă a Securităţii şi de simbol al mişcării „de dreapta” de tip #Rezist. Să le analizăm pe rînd, căci multe informaţii au apărut acum pentru prima oară, ele fiind ascunse de ochii lumii în dosarele care au existat dintotdeauna fie la CNSAS, fie la MAE.

Vezi: Bolșevicul Mihai Șora a ajuns cetățean de onoare al Bucureștilor

MIHAI ŞORA A CERUT DE LA PARIS SĂ FIE ANGAJAT LA MINISTERUL INFORMAŢIILOR

Primul document este şi cel care devoalează şi prima mistificare. Pe Wikipedia, despre perioada franceză a lui Mihai Şora, se scria pînă acum: „Între anii 1945 și 1948 activează ca cercetător la Centre national de la recherche scientifique din Paris”. Iată însă că în arhiva MAE a fost descoperită o CERERE din 28 ianuarie 1947, semnată olograf de Mihai Şora, în care chiar acesta spune că a fost „utilizat de la 15 iulie 1946, sub conducerea domnului consilier Mihai Neculcea, la Serviciul de Presă şi Cultural de pe lîngă Legaţiunea României din Paris”.
Mihai Şora solicită însă prin această Cerere să fie angajat în cadrul MINISTERULUI INFORMAŢIILOR, astfel încît să continue colaborarea cu „Serviciul de Presă şi Cultural de pe lîngă Legaţiunea României din Paris”:

Deci, chiar în timp ce era la Paris, Mihai Şora nu numai că nu era vreun opozant al regimului comunist instalat în România după al Doilea Război Mondial, ci a colaborat cu Guvernul Petru Groza şi chiar a cerut să fie angajat la Ministerul Informaţiilor din acest guvern!
MAE confirmă printr-un răspuns către „Evenimentul zilei” că această Cerere a lui Mihai Şora a fost aprobată! Mai mult chiar, din Adresa MAE aflăm că,la revenirea în ţară, angajarea lui Mihai Şora în cadrul Ministerului Afacerilor Externe a fost, de fapt, continuarea activităţii lui de la Paris! Succesiunea este clară:
– la Paris: iunie 1946 – octombrie 1948 în cadrul Serviciului de Presă şi Cultural de pe lîngă Legaţiunea României din Paris
– la Bucureşti: 20 octombrie 1948 – 31 decembrie 1951 la Centrala Ministerului Afacerilor Externe:

MAE a oferit un răspuns şi în ceea ce o priveşte pe soţia lui Mihai Şora, Mariana, care a fost, de asemenea, angajata Legaţiei României de la Paris, înainte de a fi arestată şi expulzată din Franţa pentru propagandă în favoarea URSS:

Aceste informaţii noi aruncă o cu totul altă lumină asupra mărturisirilor lui Eugen Ionesco, consemnate de Barbu Brezianu, mai ales despre propunerea pe care Mihai Şora i-a făcut-o marelui dramaturg, aceea de a colabora cu Ambasada României la Paris, fără să-i spună că el era deja „utilizat”, cum singur spune în Cererea de mai sus, de Legaţiunea României la Paris!

Vezi: Mihai Șora, făcut praf de nevastă-sa!

LA PARIS, MIHAI ŞORA FĂCEA PROPAGANDĂ ÎN FAVOAREA URSS ÎN ZIARUL „ROMANIA LIBERĂ” AL „FRONTULUI NAŢIONAL ROMÂN”

Pînă acum se ştia vag despre orientarea comunistă a lui Mihai Şora, punîndu-se totul pe seama „modei” de la Paris din acea vreme, capcană în care a căzut şi Sartre. S-a ignorat însă faptul că Şora activa în cadrul „Frontului Naţional Român”, care avea ca organ de presă ziarul „România liberă”, pe care Mihai Şora l-a şi condus! Între documentele publicate de „Evenimentul zilei” este şi o pagină dintr-un număr al acestei publicaţii. „Cotidianul” mai adaugă aici încă două pagini din acest ziar condus de Mihai Şora, în care se face nu numai propagandă faţă de politica URSS, ci şi o critică a celor care vorbeau despre răpirea Basarabiei, pe care camarazii lui Şora o considerau legală şi necesară:

Este ciudat că nimeni nu s-a aplecat îndeajuns asupra activităţii „Frontului Naţional Român” şi a propagandei URSS din ziarul „România liberă”, condus chiar de Mihai Şora, în care se spunea explicit că alipirea Basabiei la URSS ar fi o binefacere pentru români, căci URSS ar fi fost „singurul garant real al independenţei şi libertăţii ei [al României, n.n.]! Citiţi cu atenţie acest articol semnat de Radu Macriş, mai ales ultima propoziţie: „Existenţa României, viitorul ei, depind de atitudinea sa faţă URSS în zilele ce urmează”!
Asta a fost propaganda pentru care Mihai Şora a fost „utilizat” de Legaţia României de la Paris şi pentru care Mariana Şora a fost arestată şi expulzată, iar lui Mihai Şora nu i s-a mai permis să se întoarcă în Franţa, amîndoi fiind consideraţi comunişti periculoşi!
Pentru această propagandă a politicii comuniste a URSS lui Mihai Şora i s-a oferit la întoarcerea în România un post călduţ în Ministerul de Externe condus de Ana Pauker!

Vezi: Fostă deținută politic îl SPULBERĂ pe Mihai Șora: Îmi este scârbă! Este înfiorător!

Dacă e ceva ciudat în biografia lui Mihai Şora, acest lucru nu este apropierea de Ana Pauker (care n-a fost altceva decît continuarea activitatăţii sale de la Paris), ci matamorfoza din aceşti ultimi ani, cînd a încercat să-şi mistifice biografia, ca în acel clip publicitar al E-mag, pozînd ca anticomunist! Aşa, pentru istorie, iată şi o fotografie care-l arată pe Mihai Şora la mitingul comunist din 1 Mai 1962, alături de o fotografie de la mitingul anticomunist din 2018, alături de #Rezist:

Dar, poate că tocmai prin această metamorfoză penibilă a comunistului devenit simbol al anticomunismului, Mihai Şora a devenit la 102 ani de viaţă hîrtia de turnesol pentru ceea ce au însemnat aceşti 30 de ani scurşi de la evenimentele din decembrie 1989, în care comuniştii au deturnat Revoluţia tinerilor pentru a salva un comunism pe care l-au transformat artificial în anticomunism!
Mihai Şora nu s-a alăturat întîmplător acestei mişcări de tip #Rezist, cunoscută în toată lumea ca fiind o mişcare neo-marxistă: el este marxistul care-i sprijină pe neo-marxişti, într-o continuitate care nu are nici o legătură cu anticomunismul, ci, desigur, cu comunismul în toată hidoşenia lui! – Cotidianul.ro

Vezi: A FOST DECONSPIRAT! Mihai Șora – stalinist si turnător

În timpul campaniei electorale pentru alegerea Președintelui României și cu scopul de a-i susține pe candidații adepți ai răposatei monarhii a fost deshumată din Elveția (în ziua de 10 octombrie 2019) și a fost adusă în țara noastră (în ziua de 18 octombrie a.c.), după 37 de ani de la deces, principesa Elena, fosta soție (pentru scurtă vreme) a principelui moștenitor Carol de Hohenzollern.

Televiziunea Română a repetat de nenumărate ori, în zilele de 18 și 19 octombrie a.c., că „Regina-mamă Elena s-a întors acasă”. Decedata s-a întors în România cu un avion militar al Armatei Române și a fost primită cu înalte onoruri, ca un răposat șef de stat, cu toate că aceasta nu a avut cetățenia română, ci pe cea elenă și nu a fost niciodată regină! Alte televiziuni centrale i-au dezinformat pe telespectatori în legătură cu demult răposata intrată acum în campania electorală pentru alegerile prezidențiale din România, se pare că pentru a-l sprijini pe candidatul alogen Klaus Werner Iohannis.

Pe crucea provizorie de lemn era scris: „ELENA REGINA”, iar în timpul slujbei de reînhumare de la Curtea de Argeș, preoții au vorbit despre Regina Elena a României.

Pe crucea definitivă din cimitirul din Elveția de la Lausanne, unde a fost înmormântată, într-un total anonimat, la sfârșitul lunii noiembrie 1982, era scris: „Principesa Elena a Greciei”. Dar, acum mincinoșii științifici oficiali au schimbat identitatea și biografia răposatei strămutate, ascunzând prin omisiune multe dintre faptele sale săvărșite împotriva Poporului Român și Armatei Române.

Adevărurile în legătură cu demult răposata Elena  (la 28 noiembrie 1982), principesă a Greciei și Danemarcei, din neamul lui Israel, sunt următoarele:

– Aceasta s-a născut la 3 mai 1896, în familia regală a Greciei.

– Ea s-a căsătorit, la 10 martie 1921, cu principele moștenitor Carol de Hohenzollern și a venit grea în România. Legenda spune că în conceperea fiului ei s-a implicat șeful gărzii de la Palatul regal din Antena.

– La 25 octombrie 1921 s-a născut prematur, cu o greutate de 4,6 kilograme, copilul ei Mihai, pe care cunoscutul Pamfil Șeicaru l-a numit în presa vremii: „Mihai viteză” și „Mihai pripitul”.

– La 21 iunie 1928, după ce a aflat adevărul despre tatăl natural al lui Mihai I, principele Carol a divorțat de principesa Elena.

La 13 iunie 1930, regele Carol al II-lea a decretat că fosta lui soție Elena nu are voie să poarte niciodată titlul de regină!

– Principesa Elena nu a fost încoronată niciodată și nu a domnit nicăieri ca regină!

– Principesa Elena, fără să fi făcut Armata (i-a plăcut gradul de sub-colonel) a primit gradul de colonel al Regimentului 9 Roșiori.

– Principesa Elena nu a cunoscut Limba Română la fel ca evreul prusac Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig von Hohenzollern-Sigmaringen, în traducere liberă domnitorul și regele Carol I, care în perioada 1866-1914 a condus România, împreună cu soția sa Elisabeta cu ajutorul unor translatori pentru Limba Română. Amândoi au refuzat să învețe și să vorbească în Limba Română! Având doar patru clase și fără nicio operă Carol I a fost ales Președintele de onoare al Academiei Române și protectorul acesteia.

– La 17 februarie 1932, principesa Elena s-a înțeles cu regele Carol al II-lea ca să plece în străinătate, în Italia, la Florența unde i-a cumpărat uriașul palat (cu peste 30 de camere) numit Vila Sparta și unde aceasta a beneficiat de o listă civilă, respectiv de o finanțare anuală din Bugetul Statului Român.

– La Florența, principesa Elena a scris despre România că este țara pe care a urât-o cel mai mult. Cunoscând acest Adevăr, regele Carol al II-lea a alungat-o din România și nu a acceptat-o lângă el nici în mormânt.

– Principesa Elena nu a fost niciodată în exil. Ea a fost evreică și s-a aflat în diasporă. Numai pentru evreii răspândiți în lume se folosește termenul de diaspora, de aproape 2.000 de ani, după Răstignirea Fiului lui Dumnezeu.

– Toate televiziunile centrale și toți invitații lor alogeni au subliniat și repetat faptul că: „regina mamă Elena a fost principalul sfătuitor și confident al regelui Mihai”, în perioada 8 septembrie 1940 – 30 decembrie 1947, până la abdicarea lui și la abolirea definitivă a monarhiei în România.

– Principesa Elena a insistat la conducătorii Statului Român să-i acorde fiului ei, regele Mihai, gradul de general de divizie (în ziua de 14 septembrie 1940, când se apropia de 19 ani) și de mareșal (în ziua de 10 mai 1941) când el a avut vârsta de 20 de ani.

– Principesa Elena l-a sfătuit pe regele Mihai să trimită la Moscova, în ziua de 14 septembrie 1944, cele 300 plăci mari din aur din Tezaurul de la Sinaia, pe care este scrisă Istoria Poporului Primordial Get, strămoșul real al Poporului Român, în primele două milenii înainte de Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos.

– Principesa Elena a colaborat cu tovarășa Anna Pauker, trimisa specială din Uniunea Sovietică a lui I.V.Stalin în România, pentru instaurarea Regimului comunist împotriva Poporului Român.

– Principesa Elena l-a sfătuit pe regele Mihai să-l numească pe Dr. Petru Groza ca să formeze primul Guvern comunist și a participat, la 6 martie 1945, la instaurarea Comunismului în România de către fiul ei, regele Mihai.

– Principesa Elena, împreună cu regele Mihai, a patronat acțiunile Securității comuniste (condusă de alogeni) împotriva a peste trei milioane de români, dintre care câteva sute de mii au fost torturați și au murit în închisori și la Canalul Dunăre-Marea Neagră.

– Principesa Elena și regele Mihai au negociat cu Guvernul Dr. Petru Groza condițiile abolirii monarhiei în România, respectiv: să plece din țară cu două trenuri (în noiembrie 1947 și 4 ianuarie 1948) cu peste 20 de vagoane pline cu bunuri din averea Poporului Român; să primească fiecare o rentă viageră de 10.000 de dolari pe lună.

– În luna mai 1948, principesa Elena și fostul rege Mihai care a abdicat de bunăvoie la tronul României la 30 decembrie 1947, au renunțat la cetățenia română, rămânând cu cetățenia greacă.

– Principesa Elena nu a reușit să-l convingă pe regele Greciei ca să accepte, prin decret regal, căsătoria fostului rege Mihai cu principesa catolică daneză Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon Parma. Ca urmare, cei doi nu s-au căsătorit legal niciodată, iar cele cinci fete ale lor s-au născut (începând cu anul 1949) în afara căsătoriei. Cele cinci fete ale principesei Anne Antoinette Françoise Charlotte Zita Marguerite de Bourbon Parma nu s-au născut în nicio familie regală! Pe cale de consecință, titlurile regale cu care sunt acestea apelate nu au niciun temei legal.

– Începând cu vara anului 1948, principesa Elena a refuzat să-l primească și să-l găzduiască pe fiul ei Mihai, împreună cu concubina acestuia, la Vila Sparta din Florența. Mincinoșii științifici oficiali și discipolii lor le-au vorbit românilor despre „regina-mamă”, dar fără nicio acoperire în Adevăr.

– În anul 1966, principesa Elena l-a convins pe fiul ei Mihai să renunțe la religia ortodoxă și, la Vatican, el a trecut la religia catolică.

Acestea sunt doar câteva adevăruri ascunse despre fosta principesă Elena a Greciei și Danemarcei, o străină de Neamul Românesc care nu a avut cetățenie română și ale cărei oseminte au fost scoase la plimbare din Elveția în România, pe cheltuiala Poporului Român, pentru a participa la campania electorală prezidențială din țara noastră și pentru a pune în umbră plecarea în veșnicie a marii artiste Tamara Buciuceanu-Botez care a fost înmormântată în ziua de 19 octombrie 2019.

Dr. Gheorghe FUNAR

Președinte al Partidului România Noastră

Clipul eMAG în care memoria victimelor bolșevismului din România este terfelită și călcată în picioare prin promovarea unui personaj care poate este ultimul om care ar putea vorbi despre libertate și despre drepturile omului, încă mai produce greață, silă nemărginită, reacții de dezgust și de revoltă cu privire la o rescriere mincinoasă și nesimțită a istoriei, fix pe calapodul pe care și bolșevicii rescriau cu o maximă perversitate istoria adevărată și o falsificau cu o nesimțire nonșalantă, în văzul lumii întregi.

Un grup de tineri constituit într-o organizație intitulată NOI, a protestat cu un banner chiar în fața sediului Emag din Crângași, afișând un mesaj disprețuitor la adresa campaniei eMAG în care compania a ales să folosească imaginea unui bolșevic notoriu pentru a promova mesaje despre … libertate și despre drepturile omului.

„Red October 1917 – Black Friday 2019, Comunism vopsit în capitalism/ Șora vorbește de libertate, Ma(r)ximă perversitate! eMAG Crângași: “Retur simplu și rapid – ai 30 de zile să te răzgândești””, scria pe bannerul tinerilor care au prostestat în fața sediului eMAG

Continuă protestele tineretului românesc împotriva eMAG și a promovării bolșevicului Șora: “Ma(r)ximă perversitate!”, Foto: Facebook /NO

O hârtie din 1985 enumeră artiștii pentru care organele de conducere ale tineretului comunist recomandau cenzura. Pe ”lista neagră” a muzicienilor îl găsim și pe inofensivul Julio Iglesias, veteranul muzicii latino. El era acuzat că propagă mesaje ”neofasciste.

Interesant este că mulți dintre artiștii interziși de la Kremlin nu puteau fi ascultați ”oficial” nici în România acelor ani.

Ceaușescu a avut un mentor în politică, Ion Gheorghe Maurer. Până la accidentul ciudat din 1972. În memoriile activiștilor comuniști acest accident apare ca o tentativă de atentat.

Ion Gheorghe Maurer a studiat științele juridice și a activat ca avocat, calitate în care i-a reprezentat în instanțele juridice pe ilegaliștii comuniști români. În anul 1937 a devenit membru al Partidului Comunist din România.

În guvernul Petru Groza a fost numit subsecretar de Stat la Ministerul Comunicațiilor și Lucrărilor Publice. În același an, a făcut parte din delegația care a participat la Conferința de Pace de la Paris.

A fost numit ministru de externe în 1957 în guvernul condus de Chivu Stoica În 1958 a fost ales președinte al Prezidiului Marii Adunări Naționale (funcție de șef de stat). A fost ales membru al Biroului Politic al CC al PCR în 1960, poziție pe care a păstrat-o și după numirea sa ca prim-ministru în 1961.

În lupta pentru putere care a urmat după moartea lui Gheorghe Gheorghiu Dej în 1965, Maurer, împreună cu Emil Bodnăraș și Manea Mănescu (și alți membri importanți în CC al PCR) l-au sprijinit pe Nicolae Ceaușescu împotriva lui Gheorghe Apostol. În anii care au urmat, Maurer a contribuit la consolidarea puterii lui Ceaușescu, de exemplu prin înlocuirea din funcția de ministru de externe al lui Corneliu Mănescu.

În perioada cât a fost prim-ministru (a condus cinci guverne succesive din 21 martie 1961 până la 28 martie 1974). Neînțelegerile dintre el și Nicolae Ceaușescu s-au ascuțit în timp, fiind extrem de cunoscute scandalurile pe care le avea cu cel care vroia să devină conducător absolut. În memoria activiștilor de partid stă încă nelămurit un moment important, accidentul de mașină pe care l-a avut Ion Gheorghe Maurer în 1972. Ca urmare a acestuia, Ceaușescu l-a înlăturat pe Maurer de la șefia Guvernului, trecându-l la pensie.

A fost un atentat sau o întâmplare cu efecte neașteptate?

Lavinia Betea, autoarea mai multor cărți dedicate istoriei nomenclaturii comuniste, a încercat să afle într-un interviu dacă există un motiv ascuns al accidentului.

• Ce-aţi făcut atunci când prerogativele funcţiei dvs. fuseseră astfel anihilate? – l-a întrebat pe Ion Gheorghe Maurer.

• I-am spus lui Ceauşescu că-mi dau demisia, a fost răspunsul lui. Şi pentru că lucrurile nu puteau să iasă cum le plănuise el, din cauza mea, mi-a orga­nizat un accident de maşină, a povestit Ion Gheorghe Mau­rer.

În cartea “Vâ­nători cu Ceauşescu şi nomenclatura” publicată la Editura Tipomur, Inginerul silvic Lucian Dincă, organizatorul vânătorii povestește:

“Maşina serviciului de circulaţie a miliţiei din Sf. Gheor­ghe se afla în fruntea coloanei, fiind distanţată la circa 1-2 km de res­tul maşinilor (…). Urma o maşină a circulaţiei din Bucureşti – un BMW – în care se aflau două persoane din garda Preşedintelui (Maurer, n.n.), aşezate pe bancheta din spate. Această maşină era la circa 300-400 de metri în faţa Jeep-ului, maşină de teren americană, de 320 cai putere. Maurer stătea pe bancheta din faţă, ca de obicei, cu geamul coborât, având ca partener pe primul secretar Kiraly Karol (…). Noi eram la circa 50-60 de metri în urma Jeep-ului (…).

Maşina (n.n. Miliției) Circulaţiei din Bucureşti trecuse de punctul superior al pantei şi ieşise din câmpul nostru vizual. Pe botul pantei, în direcţia opusă circulaţiei noastre, se afla parcat, în afara şoselei, un autoturism mic, marca Trabant, care se oprise reglementar la somaţia Miliţiei antemergătoare. Jeepul prezidenţial se afla la jumătatea pantei (în urcare), noi urmându-l îndea­proape. Deodată, brusc, apare un camion, care după ce izbeşte Trabantul, spulberându-l, practic, în bucăţele, de nu i s-a mai găsit nici numărul, virează puternic în stânga, intrând în plin în maşina din faţa noastră. Deşi impactul a fost deosebit de puternic, jeep-ul nu a putut fi dezmembrat.

Din fericire, maşina fiind robustă, ea a fost împinsă şi masată în malul drept al şoselei (…). Cu faţa însângerată, căzut peste bord şi scaun se afla preşedintele Maurer, care gemea de durere. Era totuşi conştient. Printre gemete, am descifrat şi o remarcă amară: «M-a omorât nenorocitul!» (…). Preşedintele a ajuns pe mâini bune. De fapt, el a fost cel care a dispus: «Să mă duceţi la doctorul Liviu Chişiu, la Sf. Gheorghe». Kiraly la izbitură şi-a muşcat limba. Întrucât nu putea vorbi, mi-a scris pe o hârtie: «Du-te la partid şi raportează evenimentul secretarului general!». Ceea ce am şi făcut.

Formând nu­mărul telefonului guvernamental, am solicitat legătura cu Cabinetul 1. După ce mi-am făcut pre­zentarea de rigoare, am fost interogat asupra obiectului comunicării pe care am relatat-o pe scurt. După o scurtă pauză, în care şeful de cabinet a făcut legătura solicitată, am auzit în receptor, pe un ton dur şi ame­ninţător, intervenţia lui Ceau­şescu: «Ce-aţi făcut, ne­no­ro­ciţilor? Las’ că vin eu acolo şi vă destitui!». Se înţelege că nu am putut părăsi se­diul, deoarece au fost necesare răspunsuri la diferite solicitări centrale: ale Ministerului de In­terne, ale şefului cabinetului preşedintelui, ale ministrului Sănătăţii, Burghelea, ş.a. (…).

A doua zi, la prima oră a ate­rizat pe stadionul municipal elicopterul prezidenţial. Ancheta a fost condusă direct de Ceauşescu (…). Maurer a decis: «Eu nu plec din Sf. Gheorghe» (…). După circa două săp­tămâni au început pregătirile pentru transportarea lui în Capitală. Cu toate că ar fi fost mai comod, Mau­rer nu a acceptat să fie transportat cu elicopterul (…). Anchetarea cazului a continuat până la elucidarea sa.

Versiunea oficială pe care am aflat-o, direct de la anchetatori, a fost următoarea: un şofer din Bacău, având alături pe soţia sa, efectua cu camionul un transport de produse. Parcursese un drum lung şi obositor, când a fost atenţionat de soţie că, trecând pe lângă o maşină a Miliţiei, aceasta semnalizase ceva. Şi-a continuat mersul, scoţând capul pe geam, tocmai în clipa în care o altă maşină a circulaţiei făcea semne disperate. În acea fracţiune de secundă a lovit cu camionul Trabantul ce staţiona şi speriat a tras instinctiv volanul în direcţia opusă, izbind la­teral Jeep-ul prezidenţial (…). La tribunal am aflat că fuseseră pretinse daune în valoare de circa 10.000 de lei pentru reparaţii de Ministerul de Interne (proprietarul Jeep-ului). Sen­tinţa pronunţată a constat dintr-un an şi jumătate de detenţie” (pentru şoferul camionului, n.n.).”

M-au luat în 1959, m-au dus la Securitate pe 16 septembrie. “Ai o puşcă acasă. Să ne dai puşca!” A fost un motiv. Ne-am dus până acasă, au făcut percheziţie, pe urmă m-au luat şi ne-au ţinut aci în Drăgăşani într-un beci acolo, nu ştiu cât. Ne-au dus într-o noapte la Piteşti. Şi acolo a început calvarul. Cea mai cumplită pedeapsă de pe lume! Chinuri, bătaie! De la ora 1 la 3 noaptea era oră de bătaie.

Ce s-a întâmplat? De la ora 1 la 3 noaptea te băteau aşa, în prostie.

Te scoteau doar în chiloţi, desculţ, îţi puneau ochelarii ăia chinezeşti la ochi şi te duceau într-o sală, acolo unde era numai ciment şi câţiva te băteau: ăsta-l bătea pe ăla, ăla îl bătea pe ăla. Pe noi ne bătea unul Cetăţeanu Dumitru. Şi ne cerea ca să declarăm că eu am cumpărat un pistol cu butie şi că Gh. Grecu a cumpărat un pistol Steier de la nemţi, că noi am vrut ca să împuşcăm pe Gheorghiu Dej. “Păi, domnule, eu pe Gheorghiu Dej nu l-am văzut decât în poză.” “Nu e nevoie, dar să declaraţi!” Păi cum era să declar, dacă nu era aşa? Cum să scriu eu treaba asta dacă nu era aşa? Sigur că da, a fost bătaie! După 6 luni de zile, Gh. Grecu a declarat săracul! Nu a mai putut să mai ţie. Şi la urmă mă luaseră pe mine. “Păi dacă ăsta a declarat! N-auzi? Ăsta spune că aţi vrut să împuşcaţi pe Gherghiu Dej!” Bine! Între timp îmi dă ăsta un pumn aşa în nas, şi am căzut cu capul pe ciment. Când am căzut cu capul de ciment, m-a podidit sângele pe nas şi atunci cu mâna căutam să iau sângele de pe nas ca să pot să respir, că nu mai puteam să respir, nici să-mi vin în fire după lovitură. Între timp trece pe lângă noi un ofiţer cu stea mare, maior. Şi cum eram pe spate, m-am apucat de pantalonii lui, d’aici de jos. Zic: “Tovarăşe maior, salvaţi-ne!” Ăsta vine şi-mi dă cu cauciucul peste mână. Eu însă, cât m-a lovit el, nu I-am dat drumul ăstuia de pantaloni. Nu! Şi atunci a zis maiorul: “Locotenent Cetăţeanu, trei paşi înapoi!” Cetăţeanu, zice: “Tov. Maior Săvulescu, vă rog să nu vă amestecaţi în instrucţia mea!”

Maiorul Săvulescu, domnule, a scos pistolul şi a zis: “Locotenent Cetăţeanu!”. “Să trăiţi! Sunt locotenentul Cetăţeanu Dumitru. La ordinele dumneavoastră! Să trăiţi!” Maiorul îi zice: “Eşti liber!”. M-a luat de mână maiorul: “Ridică-te! Hai cu mine în birou!” Nu mă gândeam că e un om. M-am dus acolo. “Stai pe scaun!” “Tov. Maior, nu pot să stau pe scaun că-l umplu de sânge.” “Ce contează un scaun pe lângă viaţa unui om?” Ăla comunist şi celălalt tot comunist. Ca să vezi! Doi comunişti. Da ăsta om, şi ăla neom! Şi am stat în fine pe colţul scaunului. Am stat astfel încât să nu murdăresc scaunul, dar totuşi îmi curgea încă sânge din nas. Mi-a dat maiorul un prosop acolo, m-am şters şi mi-a zis: “Care-i baiul?” I-am spus eu: “Ni se cere să declarăm strâmb, eu şi cu un ţăran, ca să ne ia casele – ştiam treaba asta – şi vor să ne facă un proces.” “Aveţi ceva împotrivă?” “Păi da! Nu-i adevărat.” “Păi cum nu-i adevărat?” “Nu este, aşa ne cer ei.” Atunci a sunat la sonerie şi a venit Cetăţeanu şi a spus: “Să-mi aduci dosarul lui părinţelu.” Aflase că sunt preot, eram mai tânăr, vreo 50 de ani aveam. Mi-a adus dosarul, l-a citit el acolo şi zice:

“Părinţele, eşti condamnat la 6 ani, şi ţăranul Gheorghe Grecu la 5 ani.” I-am spus: “Tovarăşe maior, dar n-am avut procesul până acum.” “Bine, nu l-ai avut, dar uite aici lista” – adică era scrisă cu creionul nota de la Securitate, câţi ani să ne dea. Era scris acolo: Banditul Bălaşa Dumitru va primi 6 ani, ca intelectual. Banditul Gheorghe Grecu va primi 5 ani, că se considera că l-am influenţat ca intelectual, el fiind ţăran. Când am văzut aşa …! Maiorul Săvulescu a spus: “Dacă nu vă condamnăn noi, tot vin alţii şi ne închid şi pe noi şi ne fac un proces şi ne condamnă şi ne bagă lângă dumneavoastră. Cu ce pot să vă ajut?” a spus el. „Pot să dau ordin ca să nu vă mai dea nici o palmă.” “Tovarăşu’ maior, asta ar fi ideal. Cel puţin ar fi linişte noaptea.” L-a chemat şi pe Gheorghe Grecu care declarase că într-adevăr ar fi cumpărat un pistol. Zice: “Ai cumpărat măi pistolul?” Gheorghe Grecu a zis: “N-am cumpărat tovarăşe maior.” I-au zis că dacă declară, îl lasă şi nu-l mai bat. Zice: “Părinţelul de ce nu a declarat?!” “Părintele a ţinut mai mult la bătaie.”

În fine, a trecut treaba asta, ne-au dat drumul şi când am plecat a vrut să dea mâna cu mine – era un om cumsecade – şi a spus: “Dacă îţi mai dă cineva o palmă sau dacă te înjură să ceri să fii scos la raportul tovarăşului maior Săvulescu. Dar să pronunţi numele meu pentru că dacă nu pronunţi numele meu nu faci nimic.”

Am rămas, ne-au dus la celulă la comun şi ne-au întrebat unde am fost: “Am fost la bătaie.” Până şi aici nu aveam voie să spunem, pentru că dacă spuneai ne turnau ăştia ai noştri, turnătorii. Şi după aceea am stat noi două săptămâni şi au venit declaraţiile celor şase inşi de la Suteşti. Declaraţia lui Mărăcine la instrucţie a fost că nu ştie nimic rău de părintele Bălaşa. Un singur rând era scris. La proces a spus şi el la fel cum a spus toată lumea.

Şi a fost frumos atunci, ne-au bătut ca să recunoaştem. Cum era să recunoaştem treburi de astea? Când au văzut că nu recunosc, că nu era adevărat, au întrerupt şedinţa. M-au băgat dincolo, în cameră. M-au zdupănit de mi-a dat sângele, m-am şters, apoi m-au dus către judecată şi atunci am spus încă o dată treaba asta. M-au bătut şi m-au înţepat cu un vârf de cuţit în spate. Dar n-am recunoscut nici atunci. M-au întrebat apoi care este ultimul cuvânt şi am

spus că dorim ca aceşti oameni care au jurat strâmb, atunci când vor petrece la zile mari, cununie, botez, să-şi aducă aminte că au jurat strâmb şi au băgat la închisoare un om nevinovat.

Mâncarea era foarte bună: ciorbă de sfeclă furajeră, sărată la maximum. Un doctor care era de la Leleasca, ne-a spus: “Cine vrea să supravieţuiască, oricât v-ar fi de foame, să nu mâncaţi ciorba niciodată cu lingura şi să mai lăsaţi cât puteţi pe fundul gamelei din mâncare, pentru că sarea rămâne la fund.” Pentru că mulţi care au murit la închisoare n-au murit propriu-zis de foame, au murit din cauză că s-a pus sare multă şi nu li s-a dat apă de băut. Noi niciodată n-am avut apă de băut la discreţie.

La Piteşti, copile, m-au bătut cu o blană (scândură) cu cuie. Nu ştiu câte cuie o fi avut, dar erau ieşite numai 3-4 mm. Când te lovea curgea sânge dar nu intra în carne. Îţi perfora pielea, te făcea numai sânge. Apoi, puneau pe un alt deţinut şi te ştergea cu un prosop cu apă sau chiar cu spirt. Atunci luai foc! Credeai că înnebuneşti. La mine s-a infectat. Când am plecat de aici, am mers la Jilava.

Când am ajuns acolo simţeam că nu mai pot, că am septicemie. Aveam în spate o rană mare. Am avut norocul că acolo ne-au dus să facem baie. Şi eu cum era să fac baie? I-am arătat securistului: “Păi tu ştii mă ce ai în spate?”. ”Nu văd, dar aştept să mă curăţ.” M-au dus la infirmerie şi m-a consultat o doctoriţă surdă. A tăiat până la urmă toată stricăciunea de pe spate, că intrase în putrefacţie. M-a ajutat mult femeia aceea că a vărsat o sticlă de penicilină pe rană şi mi-a zis că peste două zile să mă duc să-mi schimbe pansamentul. Când m-am dus peste două zile, mi-a zis: “Ce, banditule, maica ta, nu ştiu ce şi nu ştiu cum. Nu mai e pansament.” Atunci mi-am rupt cămaşa. Aveam cu ce să mă leg, că mi-au dat şi alţii, dar nu aveam ce să pun pe rană. Am luat cămaşa mea, mi-au mai dat alţii din poalele cămăşilor lor.

Apoi ne-au trimis la Aiud, dar ne-au plimbat vreo două săptămâni prin ţară. Nu ştiu pe unde am fost. Cu trenul. Era trenul dubă, fără geam, fără nimic. Am ajuns la Aiud. Acolo ne-au băgat într-o sală, la vizita medicală, ca să spună că nu ai murit din cauza lor. Era un doctor Crăciun care s-a uitat la spatele meu. A luat un bisturiu şi a zis că rana aia mare, plaga, se vindecase cu muguri. Şi a tăiat el acolo. A spus:“Nu te sfii, o să te doară niţel, dar trebuie să tăiem mugurii ăştia ca să rămână semnul semn.” Şi a rămas. Eu am cicatricea şi acum în spinare.

La Aiud am ajuns în 1961 toamna. La început ne-au băgat la un salon, la grămadă. Dormeam pe jos, ca animalele, fără pat, fără nimic. La urmă ne-au repartizat la celule, unde eram în patru paturi, aşa, puse unul peste altul. Şi noi ne organizaserăm acolo, ţineam conferinţe, în cadrul celulelor, în saloane. Apoi pe noi ne-au izolat. Pe mine, pe părintele Dumitru Stăniloae – am stat cu el, dar am stat puţin – , Valeriu Anania. Dar ne-au ţinut puţin şi ne-au despărţit că au zis: “Ăştia sunt capii!”, că noi vorbeam, mai ţineam câte o conferinţă, povesteam şi ne turnau, tot dintre noi. Ascultau însă şi ei la uşă acolo, aveau aparate…

La urmă m-au izolat. M-au băgat într-o cameră de unul singur. Aveam alături acolo unul care înnebunise din bătaie.

Am stat la celular. Ca animalele. Apă, cu socoteală; de mâncare: sfeclă furajeră, şi cu arpacaş. Arpacaşul era ceva!… Îl dădeau seara.

Doctorul Ridichie m-a întrebat ce zic cei din celulă despre Partidul Comunist. Când l-am auzit aşa ceva, “Păi bine domnule, zic – eu n-am putut să mă abţin, să ştii – dumneata aşa ai ajuns?” “Mă întreabă şi pe mine. Ce să le spun?”. “Ce să spui? Eu sunt delator?”. Nu ştiu ce-o fi făcut că m-am trezit şi atunci băgat la mititica. Nu mi-au zis nimic, decât m-au ţinut vreo trei zile într-o cameră, seara îmi aduceau o saltea de paie, ca să nu dorm pe ciment, că nu era pat, n-aveai nimic. Am înţeles de aci că nu trebuie să răspunzi obraznic, dar ce, puteam să fac jocul lui Ridichie? Eu n-am suportat treburile astea. Am dus-o foarte greu după aceea la Aiud.

De la Aiud ne-au dus în Balta Brăilei şi atunci a trebuit să facem declaraţii că nu credem în Dumnezeu, ziceau ei ca să ne redea, auzi, societăţii, reeducaţi. Şi trebuia să dai o declaraţie scrisă. N-am putut să fac treaba asta.

V-am spus că m-au luat în 1964 să dau declaraţie că nu cred în Dumnezeu. Cum să dau eu declaraţie când în brigada de 2600 de oameni făceam liturghie în închisoare, cu risc, şi mă duseseră de atâtea ori… (N.Red.: la bătaie)? A venit o hârtie că dacă vrem să ne dea drumul acasă să declarăm că nu credem în Dumnezeu. Au zis dar că fiecare trebuia să declare în scris aşa: “Subsemnatul cutărăscu, fiul lui cutare din cutare şi nu ştiu ce, declar că n-am crezut niciodată în Dumnezeu, că am minţit…”. Aşa era textul, dar tu trebuia să îl scrii cu mâna, să rămână în arhivă un asemenea document. Era de la Işalniţa comandantul nostru (maiorul) care ne teroriza. M-a bătut vreo săptămână şi ceva; doctorul Puşcaşu mi-a zis: “Dă, părinte, declaraţie, că ştim noi de ce-ai dat, că te omoară ăştia”.

Şi atunci, nu mă laud, a fost un har de la Dumnezeu, i-am spus: “Domnul doctor, nu voi da nici o declaraţie”, dar până la urmă i-am spus că mă gândeam să zic că declar, dar de fapt să le ţin o predică, că ne adunau acolo pe toţi! Ziceau că vor să facem declaraţia asta ca să ne redea societăţii, reeducaţi, adică depărtaţi de Dumnezeu. Să declarăm că ne-am depărtat de Dumnezeu, ca să putem să zidim mai departe acest monstru al comunismului.

Şi m-am dus cu o filă de caiet la maior. Zice: “Bine că te-ai lămurit”. I-am spus că întâi declar în faţa tuturor şi apoi scriu, că trebuia să şi scrii, ca să se găsească declaraţia acum în arhivele securităţii, o declaraţie semnată de mine, cum că eu, părintele Bălaşa, declar că nu cred în Dumnezeu. Ce-ar fi fost? Mai bine să se fi scufundat pământul sub mine!

Şi i-au adunat pe toţi. El sta la vreo 40 de metri cu patru securişti în curte, (la Balta Brăilei, unde am fost – că ne-au scos de la Aiud) şi a venit microfonul ca să vorbesc să audă toţi, şi atunci am început cu “Dragi tovarăşi” dar le-am spus: “De opt zile mă chinuiesc să mă leapăd de Dumnezeu, să declar că nu cred în Dumnezeu. Dumneavoastră aţi dat…” (că dăduseră unii dintre ei declaraţie, că nu au putut să îndure şi nu aveau nimic de pierdut). Le-am ţinut atunci cea mai frumoasă predică pe care am ţinut-o în viaţa mea şi mă aşteptam ca după aceea să vină să mă împuşte, că am zis că, dacă vine un glonţ în cap, mor mai repede decât atunci când ar fi să-mi dau sfârşitul pe un pat în mod normal. Şi norocul a fost că nu mi-a oprit curentul de la microfon. Când am terminat le-am spus că acum or să mă omoare şi să spună şi la mine acasă că am murit cu credinţă în Dumnezeu şi nu m-am lepădat. Am îngenuncheat, am lăsat microfonul jos, am luat două pietre şi am cântat “Tatăl nostru” în genunchi. Nu aveam glas că eram nemâncaţi, vai de capul nostru. Au îngenuncheat 2600 de oameni şi în bătaia pietrelor s-a cântat un “Tatăl nostru” în Balta Brăilei (microfonul încă funcţiona). Încă se vedeau securiştii ăştia patru acolo şi cu comandantul de la Işalniţa.

M-am ridicat, am făcut trei metanii, mi-am cerut iertare de la ei, că mă gândeam că pe mine acum o să mă împuşte şi “Îmi pare rău că v-am făcut rău şi dumneavoastră”. Între timp am spus o rugăciune pe care am făcut-o eu atunci, a noastră, a tuturor. Şi le-am spus rugăciunea, a noastră, a celor bătrâni, care, sub o formă oarecare, a trebuit să facem pact cu diavolul, cum a zis vlădica Firmilian, până a trece puntea.

Cu sufletul de păcate îndestulat

Străbat în templul Tău lucrat din aur şi argint,

Mergând sfios cu ochii spre pământ plecat.

Eu vin să cer la Tine, Preabunule, alint,

Iertare de păcate, căci de ele mi-e sufletul plin

Nu mai am din ce-ai făcut Tu nimic senin

Am pângărit tot ce-a fost mai sfânt.

De multe ori deasupra Ta m-am ridicat

Şi în loc de rugă şi cânt,

Cuvinte preamurdare eu Ţi-am aruncat.

Nesocotit-am, nebunul, tot ce-i curat şi sfânt,

Nu m-am gândit la ceruri niciodată

Cum nici n-am crezut că ele sunt.

Nici nu Ţi-am zis eu cândva: Tată!

Grăit-am în deşert atât de mult

Că nu îmi vine nici mie să m-ascult.

Dar Tu, Tu eşti bun şi blând şi sfânt Părinte,

Şi i-ai iertat pe toţi câţi de păcate s-au căit

Şi i-ai făcut iar fii ai Tăi.

Părinte preaslăvit mă iartă şi pe mine

Că şi eu am fost al Tău

Un om ce toată viaţa făcut-a numai rău.

Şi cum pe desfrânata spălatu-o-ai de păcat,

Aşa şi mie Doamne îmi dă iertăciune

Căci mă simt de rele atât de apăsat

Când îţi zic, Tată, această rugăciune.

Cum am terminat le-a dat în gând şi au oprit curentul de la microfon. A trecut comandantul pe lângă mine cu patru securişti cu pistoalele la ei şi zice: “De ăsta mi-ai fost banditule?” “Tovarăşe maior, eu am spus că de Dumnezeu nu mă leapăd”. Şi zice: “O să mai vezi tu casa când o vedea mutul iapa!”.

Seara, sigur că mă aşteptam ca să mă ia. După ora nouă a fost culcarea. Eu m-am culcat la patul al doilea. Noi dormeam ca maimuţele, câte patru paturi unul peste altul şi eu eram cu patul al doilea. Şi după ora nouă au intrat patru securişti şi cu pistoalele, sau dus la brigadier, un avocat din Timişoara, care apoi a venit la mine (mă făceam că dorm): “Părinte Bălaşa – zice avocatul – eşti chemat la Comandament.” M-am dat jos, m-am îmbrăcat, m-am dus acolo… Nu vă spun ce a urmat… Au urmat opt zile după care în cele din urmă m-au băgat la carceră grea, cu o zi o bucată de turtoi şi trei pahare de apă, două zile numai un pahar de apă dimineaţa, unul la prânz şi unul seara. Ziua următoare iarăşi o bucată de turtoi şi trei pahare de apă… Şi iar la fel. Apoi, a treia zi, mi-era foame şi aş fi mâncat şi lemne; corpul ăsta păcătos! Adică mi-era sete, mi-era foame. După a patra zi, a dat Sfântul Dumnezeu de nu am mai avut nici o poftă. A cincea zi sta securistul cu cauciucul lângă mine şi mă bătea ca să mănânc şi să beau apă. A opta zi, în fine, când am ieşit de acolo, m-a dat brigadierului (avocatului): “Vezi că nu poate să se ţină”.

În fine, nu vă mai spui. Peste două săptămâni ne-au dat drumul la toţi acasă. Peste două săptămâni! Cum rămâneam eu în faţa lui Dumnezeu şi în faţa oamenilor, dacă aş fi scris acea declaraţie?!…

Dragii mei, păstraţi-vă credinţa indiferent de ce va urma; nu vă gândiţi. Cea mai mare putere, cel mai mare ajutor ne vine de la Dumnezeu: “Ajutorul nostru este de la Domnul, Cel ce a făcut cerul şi pământul”. Tot ceea ce este rău, ceea ce se întâmplă, necazuri, dureri în casa noastră, nenorociri, astea sunt de la vrăjmaşul.

Doamne ajută poporului nostru român, ajută-ne şi nouă, luminează mintea noastră, ca să ştim ce facem, să ne îndreptăm nu spre moarte ci să ne îndreptăm înspre viaţă. În Sfânta Scriptură spune: “Pus-am în faţa ta viaţa şi moartea. Spre care vei vrea, vei întinde mâna ta”.

Trecuseră ani de zile de temniţă comunistă. Peste trei mii de preoţi ortodocşi fuseseră ridicaţi din sânul familiilor lor şi duşi cu duba neagră de securitate. Unde? Nimeni nu ştia. Nici noi nu ştiam unde ne duc. Din când în când, când zgomotul motoarelor permitea, aflam gara sau localitatea prin care trecea trenul cu vagonul morţii. Îngrămădiţi cu genunchiul de securişti, ca peştii într-o cutie de sardele, de abia mai puteam respira. În întunericul nopţii fără de sfârşit, duba se oprea. Să nu se audă o şoaptă, ordona caraliul. Ochelarii chinezeşti la fiecare. –Tu nu ieşi afară, banditule? –E mort, tovarăşe ofiţer!… Venise Crăciunul.

Peste trei mii de biserici ortodoxe au rămas închise. Clopotele chemau la rugăciune în gol. Credincioşii treceau pragul sfânt dar altarul era pustiu. Mironosiţele se mai întrebau, încet, în durere mută: s-a mai auzit ceva de părintele? Când i-o mai da drumul, că n-a făcut nimic? Tăcere, tăcere, spaimă, frică. Stătusem două luni singur într-o celulă în temniţa de la Aiud, la etaj. Acum scăpasem de oribila singurătate. Eram opt într-o celulă. Patru paturi de fier suprapuse, ne odihneam de la 21 (seara) până la 5 dimineaţa. Stam pe marginea patului şi lângă zidurile reci. Din când în când vizeta de la uşa celulei se mişca. Caraliul se uita să vadă dacă este cineva întins pe pat. Şi dacă vreunul, sleit de puteri era observat că a călcat consemnul, lacătul de la celulă şi drugul se mişcau şi “banditul” respectiv era dus la mititica, pentru o zi, pentru două, după cum era de darnic securistul respectiv. Cei opt erau înfrăţiţi în suferinţă. Unul avea o condamnare de 25 de ani. Dăduse o pâine altuia din munţi. Ştia bine alfabetul morse şi ne comunica noutăţile pe care el le primea din când în când: a mai venit o dubă… de unde?… cu câţi?…

Palma lui Damaschin era Calendarul puşcăriaşului. Peste trei zile este Crăciunul. Să facem o Sfântă Liturghie. Cum? Din când în când, în loc de turtoi sau mămăligă, ne da câte o felie de pâine, cam cât două cutii de chibrituri.

Rar ne dau dimineaţa şi ca două ghinde de marmeladă… Şi făceam Sfânta Liturghie. Cum? Felia de pâine a unuia era “artosul”. Într-o gamelă opream un păhărel de apă – căci nici apă nu aveam îndeajuns – pe care o amestecam cu marmelada. În trei zile fermenta şi făceam un fel de vin. Era Crăciunul, era noaptea sfântă. În toate celulele se cântau colinde, colinde! Că s-a născut Domn Prea Bun/ Numele lui e Crăciun. Că s-a născut Domn Frumos/ Numele Lui e Hristos. Moare comunismul şi se naşte Mântuitorul nostru, al tuturor. Unii caralii erau oameni şi ei. Se făceau că nu aud. Alţii băteau în uşi, deschideau zăvoarele. Cine a cântat? Şi începea teroarea. Nu se înfiinţaseră turnătorii între noi. Uşa se închidea tare, drugul şi lacătul pecetluiau celula.

Cel ce avea cea mai mare condamnare se culca pe duşumea, preotul cel mai în vârstă– căci, slavă Domnului, eram destui – aşeza felia de pâine şi gamela cu vinul pepieptul celui culcat cu faţa în sus. Cu un prosop pe umăr, în loc de patrafir, dam binecuvântarea cu palmele făcute cruce: Binecuvântată este Împărăţia Tatălui şi a Fiului şi aSfântului Duh. Se răspundea: Amin. Urma ectenia mare… totul oral. Se spunea din memorie un Apostol, o Evanghelie – se sfinţeau darurile, când toţi cei şapte stam în genunchi. Doamne, Cel ce ai trimis pe Prea Sfântul Tău Duh în ceasul al treilea… fă şi pâinea aceasta în cinstitul trupul Hristosului Tău, iar ce este în vasul acesta, cinstit sângele Hristosului Tău. Le binecuvântam pe amândouă, cântam Tatăl nostru şi preotul cel mai învârstă da la fiecare câte o frânturică din Trupul Domnului şi din gamelă gusta fiecare de trei ori, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Se scula şi “vieţaşul” făcea trei mătănii, cu Binecuvântaţi şi mă iertaţi pe mine păcătosul, i se da şi lui părticica respectivă şi Sfântul Sânge din gamelă. Erai discuţii, dacă jertfa noastră este primită sau nu? “Unde sunt doi sau trei adunaţi în numele Meu şi Eu sunt în mijlocul lor”. Şi toţi am început să credem că Sfânta Liturghie care avea ca prestol şi antimis un martir, un condamnat nevinovat, […] era bine primită. Se făceau rugăciuni cu lacrimi, cu gândul la cei de acasă, cu gândul la morţii noştri. Se deschideau cerurile şi vedeam lumina care înconjura Dumnezeirea. Nădejdea în ajutorul celui Atotputernic ne fortifica în suferinţă, în durere şi chiar de mai muream, muream în Dumnezeu, în veşnicie.

În 1963, ne-a scos din temniţa de la Aiud şi ne-a dus undeva – unde? Am ajuns la Salcia, în Balta Brăilei – la diguri, să ne luptăm cu valurile Dunării. Drum de piatră în baltă făcut de cei ce luptaserăm “împotriva orânduirii socialiste”. Oricum, faţă de regimul celular, aici aveam aer, apă şi o mâncare, nu mai bună, dar mai… substanţială. Carnea de cal era considerată de regimul comunist “umanitar”, reconfortantă. Şi în adevăr, era singurul fel de carne care se da “bandiţilor”.

De multe ori am zis: “Doamne, de ce nu le dai şi celor ce ne-au chinuit, să fie hrăniţi şi ei, cel puţin 2 luni, cum ne-au hrănit ei pe noi, cu ciorbă de sfeclă furajeră şi carne de cal, dar şi de aceasta, cât de puţină. Să zică şi ei: mi-e sete, mi-e sete!”.

Aici, duminica aveam zi de curăţenie, când ne spălam cămăşile şi ne mai găseam timp pentru Sfânta Liturghie. Aici, din cei condamnaţi cu mai mulţi ani de temniţă, eram martirii pe pieptul cărora săvârşeam noi, “Bandiţii”, 3-4 preoţi, Sfânta Liturghie. Un avantaj faţă de celulă îl aveam aici, căci unii dintre noi, cei ce aveam drept la pachet, primeam de acasă “stafide”. Din ele făceam un adevărat vin. Aici nu ne mai supravegheau caralii pe vizetă. Făceam Sfânta Liturghie, care dura o oră, ne împărtăşeam şi se împărtăşeau toţi. Mai erau şi între noi fricoşi, care nu luau parte la slujbă, de teama turnătorilor care începuseră să creadă că, dacă vor sluji diavolului, vor ajunge mai repede acasă. Ni s-a cerut să dăm declaraţii că nu credem în Dumnezeu… A fost cel mai greu moment din viaţa noastră şi a mea, pe care l-am trecut cu brio. Dar dintre noi, cel mai mult au suferit maicile, surorile şi studentele creştine ortodoxe… Cum aş apare la ziua judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar găsi scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?! Nu mă sfiesc să spun că niciodată nu am săvârşit Sfânta Liturghie, cu lacrimi şi cu completă lepădare de lume, ca la Aiud şi ca în Balta Brăilei.

Celula cu regim greu şi Celula cu şerpi – mai buni decât oamenii, nu le voi uita niciodată.

Ortodoxia ar trebui să-şi numere cândva morţii şi să facă un Pomelnic al celor ce au pătimit şi al celor ce au murit în cei patruzeci de ani de comunism. O zi a celor ce au murit în lupta contra Comunismului…

(Pr. Dumitru Bălașa – Porunca iubirii nr. 1 din februarie 2001, pp. 20-22; Porunca iubirii nr. 2 din aprilie 2001, pp. 28-30; Porunca iubirii nr. 3 din iunie 2001, pp. 34-35)

P.S ”Cum aş apare la ziua judecăţii lui Dumnezeu sau în faţa urmaşilor mei, dacă în Arhiva Securităţii s-ar găsi scrisă de mâna mea o lepădare de Dumnezeu?!”

Citeste si: Infernul de la Aiud. Cum l-a condamnat Lazăr, ca şef al Comisiei, la chinuri, pe un deținut politic. Dovezi devastatoare despre cruzimile procurorului comunist

Scandalul crește – jurnalist cunoscut, șeful unei agenții notorii, „s-a deconspirat”

„Bine măcar că noua securitate nu e inteligentă – l-a deconspirat pe Iosif Buble, îl și văd cum se leagă cu lanțuri de protocoale alături de Coldea, Kovesi și restul găștii.”

BUCUREȘTI, 20 mart — Sputnik, Dragoș Dumitriu. „Că-i plină presa de securiști „acoperiți” știam. Ei sunt în tot și toate! Surprinzătoare e doar prostia acestora… Clar, ordinul pe unitate se execută, nu se discută: înfierezi pe cine trebuie, te revolți de ce ți se spune, aperi tot ce ți se indică cu prețul „onoarei” (?!?) sau chiar a soldei… dar nu riscând să „decapezi” și ultima spoială de credibilitate!”

Comentariul aparține cunoscutului avocat Dan M.V. Chitic și se referă la o luare de poziție surprinzătoare a jurnalistului Iosif Buble, fondator al cunoscutei agenții „Știri pe Surse”.

Iată ce a scris Iosif Buble, provocând mai multe reacții:

„Disperarea cu care se vorbește de către infractori despre Protocoalele SRI cu parchetele mă face să cred că ele au fost benefice. NU cred că ar trebui declasificate pentru a pune în pericol securitatea națională doar pentru că așa își doresc niște condamnați/inculpați/penali. #casafiebine.”

Reacția surprinde și pentru că „Știri pe surse” a fost intens promovată de trustul Intact, iar Buble este o prezență constantă în emisiunile lui Radu Tudor și chiar la Mihai Gâdea. De altfel, Buble a devenit cunoscut ca reporter la Parlament al Antenei 3.

Acum, Iosif Buble preia exact limbajul folosit de Klaus Iohannis, Laura Kovesi și presa favorabilă „Sistemului”. Mai mult, Buble revine cu o nouă notă, aruncând gaz pe foc!

„dovada că ce am spus mai jos e perfect adevărat”, scrie Buble, referindu-se la subiectul „Adrian Năstase, reacție FURTUNOASĂ la ‘lista neagră’ a Comisiei Europene — atac DUR la Traian Băsescu: Avea complici la Bruxelles”.

Dacă Mircea Badea a avut reacția unuia care se aștepta la așa ceva — „#Buuuum, buuuum! Tocmai s-a detonat Buble! Buuuum!” — în schimb colonelul Daniel Dragomir analizează mai în profunzime situația, adăugând un alt element de controversă: soția lui Buble, cunoscut deputat PSD, fost PNL.

„Cum se deconspiră statul paralel cand se deconspiră”, titrează Dragomir. „Denisa Miron” de la stiripesurse (adică deputata PSD Diana Tușa, sotia lui Buble) lovește din nou, iar Iosif Buble ne arată că nu a citit Biblia: ridică piatra și vorbește de inculpați, infractori și penali.”

Daniel Dragomir afirmase încă de pe 17 februarie că soția lui Buble, deputata Diana Tușa, fost consilier al lui Bogdan Olteanu, apoi deputat, ar semna articole cu pseudonimul „Denisa Miron”. Iar articolele contravin, de obicei, politicii promovate de PSD, partid din care face parte acum Tușa.

„Diana Tușa, fostă liberală, scrie sub pseudonim exact la siteul de știri pe care liderul PSD, Liviu Dragnea, îl amenința recent cu justiția, pentru dezinformări repetate.”, notează cunoscutul jurnalist Bogdan Tiberiu Iacob.

„Bine măcar că noua securitate nu e foarte inteligentă. „Denisa Miron” l-a deconspirat pe Iosif Buble de luni de dimineață.”, comentează Daniel Dragomir. „Îl și văd pe domnul Buble cum se leagă cu lanțuri de protocoale alături de Coldea, Kovesi și restul găștii.”

Atâta mizerie în țara aceasta, atâta ipocrizie și atâta securism, scrie colonelul Dragomir. Până la această oră, Iosif Buble sau Diana Tușa nu au dat vreo replică.

Reamintim că un alt caz de „ofițer acoperit” din presă este cel al lui Robert Turcescu, devenit între timp parlamentar. Robert Turcescu s-a deconspirat în timpul unei emisiuni a Sorinei Matei că ar fi „ofițer acoperit” în cadrul serviciilor de informații al MApN. Nici până azi ministerul respectiv sau vreo agenție nu a explicat dacă Turcescu a mințit sau a spus adevărul. Turcescu a moderat două dintre dezbaterile finale ale campaniilor prezidențiale.

Sursa: https://ro.sputnik.md/analytics/20180320/17970505/jurnalist-cunoscut-deconspirat.html

Notă „Justițiarul”: Site-ul stiripesurse.ro a apărut în 2014, înainte de campania electorală pentru prezidențiale, când Cristian Maior era încă șef la SRI. La apariție, site-ul îl ataca dur pe Klaus Werner Iohannis, dar imediat după lansarea oficială a candidaturii acestuia pentru Palatul Cotroceni și-a schimbat cu 180 de grade atitudinea, devenind un instrument de propagandă iohannistă, semn că tabăra Florian Coldea și-a impus definitiv supremația față de debila și fragilă „aripă Maior” din SRI!

LUDOVIC ORBAN, UN LIBERAL PUR SÂNGE…..DE SECURIST!

Ludovic Orban reprezintă un caz tipic, o slugă clasică a sistemului ticăloşit menţinut pe linia de plutire a clasei politice exclusiv datorită caracterului său infect, care l-a recomandat pentru cariera politică. Orban a debutat public, recomandându-se, cu ani în urmă, pe site-ul oficial al PNL-ului drept cel mai dur critic al partidului lui Ion Iliescu cel care va „împiedica orice încercare de compromis cu acesta”, cel care „va descuraja bârfa, sforăriile, intriga, calomnia, linguşeala, lenea şi veleitarismul”. Orban este însă chiar campionul tuturor acestor însuşiri. Cât despre compromisul cu PSD, atât a luptat cu PSD-ul încât a devenit ministru mulţumită PSD (şi desigur datorită proptelei Patriciu, patronul său în sens deplin).

Instalat de Patriciu drept şef al ofensivei anti-Băsescu după scandalul bileţelelor privind Dosarul Rompetrol, Ludovic Orban a făcut eforturi disperate pentru a se remarca, prin obscenitate şi trivialitate deşănţată, în ochii adevăratului şef al PNL. Ludovic Orban şi-a dovedit cu prisosinţă fidelitatea în perioada izbucnirii scandalului ROMPETROL când a sărit să-şi apere patronul din calitatea de preşedinte al PNL Bucureşti afirmând că „după cazul Dinu Patriciu nici un cetăţean al României nu se poate simţi în siguranţă” – jignind astfel toţi cetăţenii României care n-au nici un motiv să fie puşi în aceeaşi oală cu jefuitorii economiei naţionale.

Liberal pur sânge…de securist

În acelaşi material postat pe site-ul PNL, Ludovic Orban se mai autocaracterizează drept un „liberal pur-sânge, produs veritabil al mişcării liberale”. Tot aici el mai spune „sunt un adversar al tuturor partidelor desprinse din PCR indiferent că s-au numit FSN, PDSN, PDSR, PRM, pentru că toate au fost urmaşe ale PCR”. O confesiune de credinţă care îl închipuie pe Orban drept o întruchipare a liberalismului şi un duşman ireductibil al grupării Iliescu. Sângele invocat de ipocritul Orban ascunde însă o componentă – nu chiar atât de pură, ba chiar extrem de jegoasă…Orban este, în logica ascendenţei invocată chiar de el, un „securist pur sânge”, dar şi infractor de cea mai joasă speţă. Deoarece Orban uită se menţioneze că se trage dintr-un securist şi infractor condamnat.

Tatăl lui Orban a fost securist în perioada cea mai neagră şi mai plină de blestemăţii a Securităţii. Bătrânii membri ai AFDPR care mai sunt în viaţă şi-l amintesc încă pe măcelarul din Braşov, sceleratul căpitanul Orban, renumit pentru sadism şi maniac al bătăilor crunte.
A fost dat afară în perioada anilor ’60 când aparatul încerca să îşi schimbe faţa. Ulterior a lucrat la Abator, unde, ca fost securist, şi-a făcut de cap. A fost arestat pentru furt, fiind în lot cu fostul director al ONT, Şerbanică, un caz cunoscut la vremea aceea. A făcut puşcărie la Penitenciarul Codlea ceea ce nu l-a oprit pe fiul său, Ludovic să-şi dorească să servească Partidul, astfel că, după absolvirea facultăţii de Tehnologie a Construcţiilor de Maşini din Braşov, în 1988, şi-a propus să intre la Ştefan Gheorghiu. Imediat după absolvire, la un an, a devenit, ajutat de „structuri”, învăţăcel în ale activismului PCR la Ştefan Gheorghiu.

Politruc de nădejde

Munca de inginer la fabrică nu i-a surâs, vocaţia de politruc fiind mult mai aproape de fibra sa intimă. După revoluţie se metamorfozează în liberal, aripa deplin conspirată, şi se înscrie la continuatoarea şcolii de activişti de partid Ştefan Gheorghiu, la SNSPA, instituţie fondată de ofiţerii şi activiştii partidului comunist, în sedii puse la dispoziţie de SRI. Conducerea SNSPA era asigurată de cadre de nădejde, apropiaţi ai lui Ion Iliescu, care avea nevoie de o instituţie care să asigure necesarul de linia a doua de cadre şi slujbaşi ai reţelei cominterniste care apucase să pună mâna pe conducerea statului. Autor: Octav Pelin

Motto: „E mai puţin dureros să te desparţi de patrie, decît a trăi în ea şi a vedea individualitatea, adică toată fiinţa adevărată a poporului pierind şi stîngîndu-se.” (Alexandru Hurmuzachi)

Se minte non-stop că românii sunt de vină pentru distrugerea și ruinarea țării! Care români? 
Toate partidele politice de după decembrie 1989 au fost infestate cu alogeni! Primul guvern de după asasinarea lui Nicolae Ceaușescu, condus de fiul de evreu comunist Petre Roman, si a a avut doar cativa români și un țigan în componență, restul fiind ei!!! Toată mass-media românescă, devenita repede cu 70-80% proprietari alogeni…iar ca redactori, tot Ei sau progeniturile lor! Fiecare post de televiziune are cel puțin unul…sef, si cativa formatori …principali de opinie! Care ne acuza la gramada de …holocaust, ca sa nu-i acuzi tu de ce vand uzine intregi si fabrici cu sutele!
Recentul Președinte face si el …temenele post comuniste în fața lor, fiind decorat de aceștia pentru merite deosebite, adică recunoașterea unui așa-zis holocaust în România, prin care a transformat poporul român, care i-a protejat, în neam de ucigași, bun de plata unor zeci de miliarde de euro ca despăgubiri.

Cine aduce acuzele acestea grave?
Liviu Dragnea, prins cu ocaua mica, face naveta în Israel ca să ia lumină de la stăpânii lui, iar Gabriela Firea a dat evreilor de la Institutul lui Peste un palat ultracentral din București pentru „muzeul holocaustului”, de unde să fim in continuare acuzați că suntem un popor de criminali!
Culmea, structural romanii n-au fost niciodata antisemiti, ba dimpotriva evreii s-au integrat cel mai repede in intimitatea identitara romaneasca, chiar mai lesnicios decat in Ungaria. Iar interesul a fost reciproc avantajos, cu toate regretabilele si repede trecatoarele devieri! Acum trădătorii care conduc România nici măcar nu se mai feresc, numesc direct cetățeni israelieni,daca au valoare, în guvernul României, ca ministrul Ilan Laufer, promovat inițial de postul de televiziune Antena 3. Suntem departe de sfârșitul anilor ’45, când evreii bolșevici conduceau țara și umpleau pușcăriile cu patrioți români! Si totusi,Romania a fost tara cea mai favorabila promovarii unei politici firesti de a fi ajutati evreii sa ajunga pe Pamantul Sfant,ajutand,in toate cazurile politica de consolidare a abia infiintatului Stat Israel,cu care a avut permanent relatii apropiate – diplomatice culturale si economice – intre toate tarile din Est!!

Unde au fost insa serviciile secrete, ce au păzit ele în cei 26-28 de ani de jefuirea a României?
Au păzit hoții sau au fost chiar complicii lor! Azi  nici serviciile secrete nu mai aparțin României, ele au devenit sucursale subordonate altor servicii străine… Să nu uităm că prima grijă a președintelui Basescu a fost sa anunte Marele Licurici ca „i-o va suge”neconditionat, iar Klaus Werner Iohannis, după înscăunare, a fost să numească alți doi alogeni ca șefi ai principalelor servicii secrete! Cei nominalizați și instalați ca directori la SRI și SIE, au fost angajați/bursieri ai lui George Soros, a cărei primă directoare în România,agenta Soros  Sandra Pralong, este principala consilieră de la Cotroceni…incepand de pe vremea lui Constantinescu!! Aceasta stabilește agenda întâlnirilor președintelui cu așa-zisa „societate civilă” și componența participanților: doar ONG-urile soroșiste, parte din ele create chiar de ea!

Unde-i dragostea de țară?
De ce sunt tefeliștii #rezist lipsiți de sentimentul patriotic? I-ați văzut fluturând în piață steagurile SUA, Israelului, Canadei și UE. I-ați văzut luând apărarea multinaționalelor, la care parte din ei chiar lucrează. I-ați văzut sustinând și votând alogeni ca să ajungă conducători în România. V-ați întrebat de ce aceștia au atrofiat simțul apartenenței naționale, această „amprentă” identitară a neamului nostru, o părticică din „rețeaua” neamului, conexiunea care trebuie să ne unească și să ne facă solidari și puternici în fața altora pe noi, românii?

Pe vremea când Andrei Marga – nu întâmplător din cuibul de vipere secesioniste de la Cluj! – era ministrul Învățământului și a provocat scandalul manualelor alternative, mulți au fost revoltați că noile manuale de istorie dedicau pagini lui Silviu Brucan, Andreea Esca Mihai Tatulici (vedete ale televiziunii  PRO TV, instrument de imbecilizare în masă al românilor), iar eroii neamului, Mihai Viteazul sau Ștefan cel Mare, aveau dedicate doar câteva fraze…
O colegă jurnalistă m-a întrebat dacă am citit manualul respectiv. Nu-l citisem. Ea, însă, a avut răbdarea și curiozitatea, ca mama, să-l lectureze cap-coadă. Ziarista nu a fost intrigată doar de ducerea în derizoriu a simbolurilor poporului român, ci mai ales de faptul că, după ce a terminat de citit acel manual, a simțit efectiv sentimentul de rușine că aparține acestui popor, socotit de „pigmei” care nu a realizat nimic de-a lungul istoriei, conform celor citite în cartea ticăloasă.
Asta transmitea și inducea în mentalul elevilor manualul alternativ de istorie: rușinea de a fi român!!! Acest aspect a fost cel mai grav, dar nu l-au sesizat mulți la vremea respectivă! Azi deja e târziu sa mai repari ceva… Cei care s-au încolonat sub stindardele #rezist și #LGBT au fost si sunt exact generația manualelor alternative! Scopul pentru care acestea au fost create și impuse în școli de dușmanii României a fost atins. Astfel, treptat, românilor le-a fost inoculată ideea că sunt un neam de trădători, leneși, corupți și hoți și de aceea nu sunt capabili să se conducă singuri, musai să fie conduși de reprezentantii ambsadelor si multinationalelor, cu accptul serviciilor!

Ca să o lămurim pe asta cu „trădarea față de nemți”, pe care continuăm să-i lingușim,  mai sunt și români dobitoci care sunt tare mândri că sunt conduși de un „neamț”,  numit Gauleiter peste colonie. Doar naivii – ca să nu spun „proștii grămadă”! – pot să creadă că Iohannis a fost ales prin vot …si nu prin Facebook!! Nemţii ne-au dispretuit dintotdeauna şi ne-au considerat „trădători” pentru întoarcerea armelor din 23 august 1944, uitând că mai întâi ne-au trădat ei, prin Dictatul de la Viena (30 august 1940), când au dat ungurilor jumătate din teritoriul Transilvaniei. La fel, tot germanii ne-au trădat şi prin Pactul Ribbentrop – Molotov (23 august 1939) când s-a pecetluit, se pare definitiv, soarta Basarabiei, care a fost răpită de URSS în iunie 1940!

Mai sus am scris despre rolul manualelor alternative de a crea o generație căreia să-i fie rușine de originea ei românească. În paralel cu „lucrătura” aceasta din școli, mass-media condusă tot de alogeni, „a muncit” din greu, în special prin intermediul televiziunilor, ca să-i convingă pe români că sunt niște degenerați incapabili, puși numai pe trândăveală și hoții, ceea ce este cu totul fals!
Româncele au fost prezentate ca fiind curve și ahtiate după bani nemunciți, prin transformarea unor țigănci inculte,  în vedete și „modele” demne de urmat, iar bărbații au fost arătați ca niște bețivi violenți, leneși și hoți. Totodată, românii au fost prezentați ca niște ticăloși care-și omoară pruncii – cazuri izolate de mame vinovate de pruncucid au fost generalizate! – și s-a mintit enorm cu copiii crescuți in orfelinate ale groazei inventate, tocmai ca să apărem în ochii altora ca niște ființe iresponsabile si inumane! Nu mai vorbesc de DNA și așa-zisa „corupție”, de-ți vine să crezi că … românii au inventat-o!

Iosif Vissarionovici Stalin (21 decembrie 1878 – 5 martie 1953) pe numele său adevărat David Visarion Djugaşvili, căruia i se mai spunea şi Koşba, a fost un evreu comunist care după moartea lui Vladimir Ilici Lenin, a devenit în 1922 Secretar General al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice. El l-a învins pe Troţki în lupta pentru puterea politică.

Numele de Iosif şi Visarion, pe care le purtau Stalin şi tatăl său, nu erau folosite de creştinii ortodocşi. Creştinii nu primeau nume de origine evreiască precum Iosif, Benjamin, Solomon, Miriam etc, ci nume de origine grecească, slavă şi latină, pe lângă cele locale. De aici, o primă concluzie: prenumele lui Stalin indică de la început că este evreu de origine.

Numele «Djugaşvili» înseamnă în georgiană «fiu de evreu». în această limbă, pentru evreu se spune literar «uria», dar există de asemenea şi cuvântul «djuga», sinonim cu «uria», care indică originea evreilor caucazieni, veniţi aici dintr-o colonie portugheză. Cealaltă parte a numelui lui Stalin, «şvili», înseamnă în georgiană «fiu». Numele de Koşba sau Koba, sub care era cunoscut Stalin ca revoluţionar în Caucaz, nu era decât numele legendarului evreu Bar-Koşba, care în [anul] 165 d.C. a condus o răscoală a evreilor împotriva romanilor, în timpul domniei lui Hadrian. în această răscoală Bar-Koşba a fost numit de către marii rabini «Mesia», dar răscoala s-a terminat rău pentru evreime, care a fost împrăştiată de romani în diferite provincii ale Imperiului. Pentru că adevăratul său nume îi trăda originea evreiască, Stalin a preferat să-1 schimbe cu cel rusesc de Iosif Vissarionovici Stalin. Originea îi era trădată şi de trăsăturile feţei. Georgienii sunt în general oameni înalţi şi bine dezvoltaţi fizic, pe când Stalin avea doar un metru şaizeci înălţime. Acest fapt i-a obligat pe urmaşi să-1 urce pe un scaun «invizibil» în lăcaşul Mausoleului, ca să apară mai «impozant» pentru masele care defilau în şiruri nesfârşite prin Piaţa Roşie din Moscova. Fizionomia lui Stalin era tipic evreiască şi probabil de aceea, ca să-i ascundă aceste trăsături, toate fotografiile care i se publicau erau în prealabil retuşate.

Familia, sau mai bine zis familiile lui Stalin au fost de origine pur evreiască. Prima soţie a lui Stalin era o evreică din Caucaz, Kati Schwanitz, cunoscută sub numele de Katerina Şvanidze. Ea a fost mama lui Iacob Davidovici Djugaşvili (de ce Iacob şi nu un nume autentic rus sau caucazian?), fiul cel mare al lui Stalin, capturat în timpul războiului de germani, în ziua de 16 iulie 1941, şi dispărut, probabil executat la sfârşitul războiului. A doua nevastă a fost Nadia Alleluiah, cunoscută sub pseudonimul de Aleluieva. Fosta secretară particulară a lui Stalin i-a devenit nevastă, mamă a lui Vasili şi a Svetlanei Stalin. Nadia Alleluiah a fost asasinată de propriul ei soţ, în 1932, din cauza relaţiei adultere cu evreul Gleizer, el însuşi executat în acelaşi an din ordinul lui Stalin, ca «troţkist». Sinuciderea Nadiei Aleluieva a fost o minciună scornită de comunişti pentru a-l apăra pe Stalin, care îşi ucisese propria nevastă. A treia nevastă a dictatorului roşu, Rosa Kaganovici, era, cum se ştie, sora faimoşilor Kaganovici, evrei care deţineau un adevărat control asupra U.R.S.S., fiindcă au fost singurii care, în ciuda schimbărilor specifice regimului roşu, s-au menţinut în posturi cheie şi controlau cea mai importantă ramură a vieţii economice comuniste, industria.

Cel de-al doilea fiu al lui Stalin, Vasili Iosipovici Djugaşvili, general în armata rusă, căruia i se spunea «Vulturul» pe vremea când trăia tatăl său, are o faţă tipică de evreu: păr roşu, faţă plină de pistrui, nări de evreu, urechi mari şi buze groase. Cât timp a trăit Stalin, fiul lui a locuit la Moscova şi era considerat unul dintre cele mai respingătoare personaje de la Kremlin. Fiica lui Stalin, Svetlana, s-a căsătorit în 1951 cu evreul Mihail Kaganovici, unul din stăpânii Rusiei sovietice. întrebarea e: de ce nu s-a căsătorit Svetlana cu un rus oarecare, ci tocmai cu un evreu? Fireşte, pentru că şi ea era evreică şi respecta normele Talmudului, care interzice evreilor să se căsătorească cu ne-evrei, pentru a nu altera «poporul ales de Dumnezeu». Între anii 1949–1950, Svetlana Stalin a fost în relaţii amoroase cu ziaristul evreu Alexei Keplen. Svetlana ar fi putut găsi uşor în «paradisul» creat de tatăl ei un iubit rus. Dar, cum ruşii de atunci şi de azi sunt doar sclavi ai evreimii ascunse sub pseudonime, ei nu şi-ar fi putut permite să întreţină relaţii cu «elita evreiască» reprezentată de Svetlana Iosipovici Djugaşvili.

Cum se explică faptul că georgianul de «sânge pur» s-a preocupat de problema naţională evreiască încă din 1912? în acel an, Djugaşvili a scris un articol intitulat «Problema naţională şi social-democraţia», în care se ocupa în principal de problema naţională evreiască. Articolul a fost publicat la Viena în numerele 3, 4 şi 5 din 1913 ale revistei «Prosvescenie». Stalin amintea că există un număr mare de evrei în Daghestan şi Caucazia, adică ţara lui de origine, şi se ocupa de posibilitatea organizării evreimii într-o naţiune. înainte de a scrie acest articol, Stalin a consultat o bi[bli]ografie vastă pe această temă, printre care «Problema naţională» a lui Springer, «Problema naţională şi social-democraţia» a lui Bauer, ambii evreiţ;), şi protocoalele celui de-al IV-lea, al Vl-lea şi al Vll-lea Congres Evreiesc, care au avut loc la Bielostok (Polonia) în aprilie 1901, la Ziirich (Elveţia) în aprilie 1905 şi la Lvov (Polonia) în decembrie 1906, ca şi protocoalele celui de-al VlII-lea şi celui de al IX-lea Congres al Bund-ului evreiesc, desfăşurate în septembrie 1910 la Lvov şi iunie 1912 la Viena. De ce acorda Stalin atâta interes problemei internaţionale a evreilor, cu mult înainte de revoluţia comunistă…

„Orice persoană cu judecată care nu se lasă influenţată de presă înţelege fără mari dificultăţi că nici un ne-evreu nu ar fi putut anihila din interiorul Rusiei puterea organizată de zecile de evreiţ;) creatorii statului sovietic. Şi nici un ne-evreu, spre exemplu Stalin (dacă n-ar fi fost evreu de origine) n-ar fi fost tolerat şi ajutat de un grup de evrei ca Apfelbaum (Zinoviev), Rosenfeld (Kamenev), Sobelsohn (Radek) etc, să îl elimine pe unul de-ai lor, cum a fost Cazul lui Bronstein (Troţki)”.

„Orice om «fără experienţă politică», dar cu capul limpede ştie că atunci când este vorba despre o bandă de asasini, cum a fost cea a organizatorilor şi conducătorilor revoluţiei bolşevice, nu poate exista niciodată înţelegere între membrii ei şi că, mai devreme sau mai târziu, vor apărea rivalităţi interne, diferenţe care vor conduce la lichidarea celui mai slab. Aşa s-a întâmplat între Stalin şi Troţki şi mai târziu între Stalin şi Kamenev, Buharin, Radek etc Nu este vorba aici de antisemitism, ci de o simplă rivalitate tribală”.

„Evreii din Occident şi instrumentele lor recrutate dintre creştini au dat lumii o versiune greşită despre luptele interne din Rusia, ca să creeze impresia că cei «câţiva» evrei amestecaţi «din întâmplare» în revoluţia bolşevică au fost excluşi şi înlocuiţi cu «ruşi antisemiţi» şi că nici comunismul nu este altceva decât o nouă «reeditare» a vechiului imperialism ţarist, la fel de antisemit ca şi acela. Ignoranţa Occidentului cu privire la organizarea secretă şi la conducerea omorurilor din Rusia, dar mai ales cu privire la adevărata naţionalitate a autorilor a permis ca minciunile iudeo-masoneriei să ia locul adevărlui”. „Cei implicaţi în conspiraţia iudaică mondială au adus lumea în starea de confuzie de astăzi. Evreii nu sunt proşti şi ştiu ce fac. Singurii care nu înţeleg ce se întâmplă sunt ne-evreii. Câteva milioane de evrei organizaţi şi lucrând pe ascuns sunt pe punctul de a distruge viaţa şi fericirea tuturor popoarelor lumii. În ciuda luptelor interne pe care le-a dus împotriva fraţilor săi rivali, Stalin şi-a interpretat fără cusur rolul în conspiraţie -tocmai de aceea masoneria iudaică americană i-a cedat cu atâta uşurinţă jumătate din Europa şi aproape toată Asia”.

„Lupta dintre Stalin şi Troţki a fost o consecinţă firească a morţii lui Lenin. întotdeauna când moare un dictator moştenitorii lui se luptă pentru a-i lua locul. Aşa s-a întâmplat şi în Rusia. Iudaismul occidental ţipa că «georgianul» Stalin a înlăturat «vechea gardă» (evreiască) a lui Lenin prin procese şi epurări. Şi chiar aşa s-a întâmplat. Stalin a înlăturat vechea gardă leninistă, dar numai pentru a o înlocui cu alta asemănătoare. Mai abil decât Troţki în materie de intrigi politice şi cu ajutorul evreilor Apfelbaum, Rosenfeld, Sobelsohn sau, cum se prezentau ei, Zinoviev, Kamenev, Radek, şi alţii, Stalin a reuşit să învingă. Dar asta nu a schimbat cu nimic natura regimului comunist, politica lui şi soarta poporului Rus.

Bibliografie
DJUGAŞVILI. Numele adevărat al lui Stalin de Radu Mihai Crişan, care îl citează pe Traian Romanescu, Marea Conspiraţie Evreiască, Editura Logos, Bucureşti, 1997