ACUZATII EXPLOZIVE: copiii criminalilor în masă, vârfuri ale marxismului de rit nou, reeducatori publici și răsfățați ai tuturor guvernărilor
Protagonistul următorului interviu e o legendă vie a Gulagului românesc. Este vorba despre domnul Ion Varlam, născut în 1938 și descendent al unor familii boierești ale căror istorii se împletesc de secole cu istoria României.
Arestat, anchetat de Securitate și condamnat la vârsta de doar 14 ani, Ion Varlam avea să ispășească nu mai puțin de 9 ani prin închisori și lagăre de exterminare, până în ꞌ63, când a fost eliberat și chinuit în domicilii obligatorii, mereu în vizorul poliției politice. Nu fără mari greutăți, în ꞌ65 reușește să plece din țara-lagăr și se stabilește la Paris, unde se implică activ în acțiunile anticomuniste ale Exilului românesc.
La un moment dat e invitat în cocheta casă a lui Mircea Eliade, la o petrecere unde România îi bântuia teribil pe toți cei prezenți și unde poartă o discuție revelatoare cu maestrul, acesta fiind curios să afle detalii ale detenției politice. Concluziile acelei discuții l-au urmărit întreaga viață pe tânărul de odinioară, episodul fiind zugrăvit cu lux de amănunte în acest interviu.
Ion Varlam va fi un apropiat al marilor nume aflate în Exilul parizian și nu numai. Om de dreapta asumat, anticomunist forjat în temnițe și lagăre ale groazei, fostul învățăcel al maestrului-deținut Alexandru Ivasiuc (în locul căruia a încasat, de la torționari, o bătaie soră cu moartea) va studia științele politice, dreptul și finanțele publice, remarcându-se și printr-o prolifică activitate publicistică. Autor de volume, Ion Varlam a revenit în România în februarie 1990 și a făcut ani de zile politică țărănistă, rămânând în permanență o voce incomodă și un mărturisitor neîmblânzit al genocidului comunist. Este activ politic, de câțiva ani fiind președintele Partidului Corectei Guvernări.
De notat că prezentul interviu a fost realizat în iarna lui 2014, face parte dintr-un amplu proiect editorial și nu a mai fost publicat până în acest moment. Textul presupune o descindere în tenebre, așa cum vă veți convinge în scurt timp, când veți parcurge bestiarul aferent, domnul Ion Varlam identificându-i pe unii dintre marii criminali care au decis și au coordonat genocidul comunist – aceștia trebuie căutați în Departamentul ideologic din Comitetul Central, erau manevrați de la Moscova, se poziționau în vârful pramidei răului și urau visceral România.
Oferind nume și prenume sonore, Ion Varlam avertizează că urmașii acestor criminali în masă reeducă în continuare mințile românilor, fixați în poziții-cheie, travestiți în ”jurnaliști”, ”intelectuali” și ”analiști”, printre care mulți bugetari de lux și afaceriști dubioși, care aruncă și jonglează cu fonduri consistente, indiferent de culorile guvernărilor și în ciuda oricăror crize, deși unica lor îndeletnicire este propaganda marxistă resemnificată sub diverse măști. Este cel puțin imoral ca astfel de personaje să ne dea acum lecții despre orice, cu atât mai puțin despre istorie și genocid, să pună etichete și să emită verdicte, punctează fostul deținut politic.
Domnul Ion Varlam avertizează că acești ”artizani de genocid” la care face referire (printre care se numără și o serie de exponenți ai ”familiei Răutu-Oigenstein-Oişteanu”) au avut o vină mult mai mare decât coordonatorii criminali Alexandru Nicolschi (alias Boris Grünberg Nikolski), Mișu Dulgheru (alias Moise Dulberger), Ștefan Koller sau Iosif Zeller, decât anchetatorii bestiali și procurorii Securității, decât torționarii din închisori și lagăre de exterminare sau decât turnătorii, care, oricât de venali și eficienți s-ar fi dovedit, nu reprezentau decât niște simple rotițe infime în angrenajul acestei mașinării monstruoase, de multe ori fiind la rândul lor victime ale Securității.
Plecând de la jaful comis de Banda Ioanid, fostul deținut politic dezvăluie și o serie de secrete de familie ale noului ambasador al României în Israel, domnul Radu Ioanid.
Nu în ultimul rând, Ion Varlam oferă amănunte sordide referitoare la trecutul securistic al principelui Radu Duda, acesta fiind racolat de Securitate încă de la vârsta de 16 ani, susține fostul deținut politic, care precizează că, imediat după ꞌ89, serviciile l-au folosit pe Duda în rol de ”gigolo cu microfon”, având misiuni în Marea Britanie. Și aceasta nu e nici pe departe unica acuzație explozivă din acest interviu.
Cât despre credința în Dumnezeu, domnul Ion Varlam punctează: ”Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât animalic şi absolut”.
Vă invităm să citiți și să distribuiți interviul:
Răzvan Gheorghe: Ce credeţi despre procesele torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior?
Ion Varlam: Chestiunea aceasta referitoare la aşa-zisa deconspirare a foştilor torţionari şi turnători ai dictaturii comuniste reprezintă o şmecherie a actualei orânduiri. Din nefericire, România este condusă de un regim care simulează procedural democraţia prin organizarea periodică de alegeri, momente în care au loc rocade premeditate prin conivenţă, între o facţiune a Partidului Comunist Român şi o alta, având aceeaşi origine sulfuroasă, securistică, manevrată de piratul Traian Băsescu.
Guvernări prin manipulare
Oamenii aceștia provin din PCR, au fost crescuți la aceeași școală a minciunii, o școală a Kremlinului, firește, au aceeași mentalitate și recurg la metode politice similare. În zilele noastre, teroarea milițianistă și intelectuală nu mai are nevoie de întregul rețetar uzitat în perioada lui Gheorghiu-Dej sau a lui Ceaușescu. Astăzi, dacă ești stăpân pe mass-media e mult mai ușor să guvernezi prin manipularea opiniei publice. În România, presa e manevrată în mod constant în scopuri diversioniste – atenția e atrasă asupra unor subiecte fabricate sau marginale, lansate pe piață de persoane și grupuri direct interesate ce se dedau la jocuri de culise. Vă amintesc un adevărat indubitabil: opinia publică nu e, prin definiție, o entitate foarte informată și dotată cu mult discernământ, așa că este ușor de manipulat.
Opinia publică, această doamnă mioapă și paraplegică
Adică, opinia publică se indignează și se entuziasmează, dar nu are niciodată atitudini raționale; sare dintr-o pasiune în alta. Opinia publică îl aplaudă azi pe cel pe care l-a hulit ieri seară, fiind ațâțată, împinsă atât pentru bucurie, cât și spre oprobiu, de exact aceiași șmecheri ce se îndeletnicesc cu formarea acestor tipuri de reacții. Aș recurge la o imagine sugestivă: opinia publică este o doamnă bătrână, paraplegică și foarte mioapă, care – neputând să asiste în mod direct la evenimente sau spectacole – plătește un băiețaș, un șmecheraș de Dorobanți sau de Ferentari, ca să o plimbe într- un cărucior destinat personelor cu disfuncții locomotorii; să o ducă să vadă. Numai că, de fapt, șmecherașul cu pricina nu-i arată bătrânei doamne ceea ce ar putea să o intereseze pe ea, ci îi indică doar ce vrea el să-i arate ca reprezentând un fenomen sau altul. Pentru mine, mass-media este personajul acela care împinge căruciorul de o manieră discreționară.
Răzvan Gheorghe: Cu alte cuvinte, procesele torționarilor reprezintă o diversiune?
Ion Varlam: Da. Această emulaţie stârnită în jurul proceselor torţionarilor Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior este orchestrată pentru a divaga atenţia publică de la o problemă cu adevărat importantă. De regulă, metodologia este următoarea: din când în când, cu scopul de a depasiona oamenii pasionându-i în altă direcţie, se aruncă pradă vindictei populare un element al vechiului sistem represiv – fireşte, fac referire la un element învechit, care oricum a devenit totalmente inutil. În cazul de faţă, elementele de prisos sunt aceste două lichele, Vișinescu și Ficior, care, în fapt, reprezintă doar o infimă parte dintre numeroasele instrumente folosite de adevăraţii criminali care au gândit, au instaurat şi au susţinut genocidul comunist.
Turnătorii plătite de Securitate
Ca o paranteză, vă amintesc că o altă „pasiune regizată” – care se înscrie în aceeași metodă securistică a așa-ziselor dezvăluiri – s-a petrecut în urmă cu câțiva ani, cu prilejul demascării lui Constantin Bălăceanu-Stolnici și a lui Dan Amedeo Lăzărescu. Halal liberali, dom’le… turnători sadea! Amedeo Lăzărescu a fost tâmpitul care a recunoscut – și asta chiar la o emisiune transmisă în direct – nu numai că a turnat, dar că banii obținuți din această îndeletnicire infamă îi dădea nevestelor ălora pe care-i vânduse la Securitate! Adică, tu le turnai și le băgă bărbații în pușcărie… ca să le servească o pensie?! Așa ceva … Asta-i halucinant, dom’le… e strigător la cer…
Răzvan Gheorghe: Ați spus că se intenționează deturnarea atenției publice de la „o problemă cu adevărat importantă”. Care este aceasta?
Ion Varlam: Da, se doreşte o deturnare. Problema cu adevărat importantă constă în ridicarea singurei întrebări care contează: cine sunt adevărații responsabili ai crimelor săvârşite sub dictatura comunistă? În acest caz, nu vizez gloata executanților, din care fac parte Vişinescu, Ficior şi multe, multe alte bestii, dar nici pe cea a instrumentelor minore, formată din turnători. De ce? Pentru simplul motiv că unealta cea mai „inocentă” a actului de represiune, deși făcea parte din angrenajul acestuia, era turnătorul, care, de cele mai multe ori, va fi fost la rândul său o victimă a Securităţii. Nu turnătorul trebuie băgat la închisoare! El doar servea la azvârlirea altora în temniţă. Turnătorul era doar o rotiță infimă a unui angrenaj monstruos.
Răzvan Gheorghe: Dar anchetatorii Securităţii, procurorii?
Ion Varlam: Nici anchetatorii Securităţii nu sunt principalii vinovaţi – ei erau însărcinaţi, din motive fanteziste sau reale, să smulgă nişte mărturisiri prin bătaie şi tortură. Erau unelte, niște unelte bestiale. Tot ustensile vor fi fost şi procurorii. De exemplu, pe când activa la Procuratura Generală, rolul tovarăşului Victor Ciorbea – ulterior mare ţărănist şi, peste ani, fălos Avocat al Poporului – consta în împopoţonarea juridică a declaraţiilor unor nefericiţi indezirabili, declaraţii obţinute prin aplicarea unor bătăi crâncene în beciurile Securităţii. Aşadar, procurorul cosmetiza înscrisurile şi apoi prezenta un dosar condamnabil în instanţă. Deşi dosarele lor au trimis oameni la moarte, chin şi înfometare, nu procurorii comunişti sunt criminalii supremi. Ei au răspuns unor directive, dar nu au premeditat exterminarea cu minţile lor.
Răzvan Gheorghe: A fost criminalul în masă Alexandru Nicolschi unul dintre „strategii-gânditori” ai genocidului comunist?
Ion Varlam: Nu. Împreună cu acoliții săi, pe care îi amintesc în cele ce urmează, el era un odios inventator de metodă de exterminare. Să facem câteva nominalizări din categoria născocitorilor de rețete genocidare: Boris Grünberg Nikolski alias Alexandru Nicolschi, general, spion sovietic și șef al Securității, Moise Dulberger alias Mișu Dulgheru, fost colonel de Securitate, Ștefan Koller, fost director al Direcției de cadre din Direcția Penitenciarelor, Coloniilor și Unităților de Muncă, locțiitor pentru producția al directorului general al Direcției Lagăre și Colonii de Muncă, comandant al Penitenciarului Aiud și comandant al Penitenciarului Văcărești, Iosif Zeller, coordonator al Securității din Ardealul de Nord-Vest… Și lista ar putea continua cu o puzderie de nume la fel de odioase.
Agenţi sovietici cu nume conspirative româneşti
Remarcați că prin venele ăstora nu curgea sângele nostru – cu toții erau agenți sovietici care își ascundeau identitatea la adăpostul unor nume conspirative românești. În schimb, Moscova i-a trimis aici fiindcă aveau o calitate abominabilă. Anume, acești tartori erau niște reputați inventatori de metodă de exterminare, de persecuție și de smulgere a mărturisirilor. Nu ei au fost strategii genocidului și al valurilor de teroare, dar au implementat cu sălbăticie ceea ce era stabilit și planificat în laboratoarele Kremlinului. Vârful de lance a lovit în clasele de sus, pentru că erau influente, apoi și mai sus, în moșieri, fiindcă erau oameni cu bani și ocupau poziții istorice consfințite și recunoscute tradițional, pentru ca mai apoi să-i nenorocească definitiv pe țărani, sărmanii de ei.
Scopul a fost acela de a captura ultimul element al independenţei personale pe care îl constituia petecul de pământ ce-i permitea ţăranului să-şi ducă traiul fără să fie robul statului. Ţăranul român nu era salariat; în pofida cotelor împovărătoare, reuşea să trăiască doar lucrând bucata sa de glie. Cumva, cotele acelea reprezentau o reîntoarcere la şerbie, dar nu la sclavaj, deoarece şi pe vremea şerbilor, boierul sau seniorul (dacă ne referim la Europa Occidentală) erau obligaţi de sistemul tradiţional să pună la dispoziţia şerbilor pământul din care trăiau. Sigur, aceștia plăteau folosirea pământului prin munca pe care o prestau la boier.
Răzvan Gheorghe: Care a fost scopul ascuns ale instaurării comunismului?
Ion Varlam: Scopul a fost dublu, domnule – şi aici nu fac referire la impactul vizibil, adică la aşa-zisele reformele sociale, nu, nici pe departe. În primul rând s-a dorit distrugerea identităţii poporului român – stârpirea despre care vă vorbesc a fost un act criminal premeditat de multă vreme de către marxismul internaţional cu capitala la Moscova. Fac menţiunea că istoricul Larry L. Watts a identificat deja o serie de elemente ce susţin din plin această teză, iar puzzle-ul poate fi completat de niște minți lucide.
Răzvan Gheorghe: Mai exact, cine a dorit distrugerea României?
Ion Varlam: Din motive de ordin istoric, anumite cercuri influente – să le zicem stângiste şi permanent revoluţionare – au considerat că românii erau un popor conservator şi antirevoluţionar care, întrucât se opunea „evoluţiei” dorite, trebuia obliterat. Discuţia comportă o anumită complexitate, germenele acestei gândiri este vechi…
Răzvan Gheorghe: Dezvoltaţi…
Ion Varlam: Primul care a susţinut în scris că poporul român trebuie distrus a fost Lajos Kossuth – revoluţionar maghiar şi guvernator de facto al Ungariei în timpul Revoluţiei de la 1848 –, pentru că românii s-au aliat cu Monarhia Habsburgică împotriva ungurilor. Dar, trebuie subliniat, românii nu au ales o astfel de alianţă întrucât, vezi Doamne, s-ar fi opus progresului social. Nu, nici pe departe. Preferinţa a comportat o cu totul altă motivaţie: Lajos Kossuth intenţiona să instaureze un stat unguresc cu mult mai asupritor pentru populaţia românească decât va fi fost dominaţia Habsburgică. Doar inconştienţii ar fi mers pe mâna lui Kossuth.
Genocid dublat de distrugere prin depersonalizare
După aproximativ o sută de ani, comunismul chiar a pus în practică distrugerea poporului român. Astăzi vorbim despre un amplu genocid al comunismului, nu-i aşa? Dar, la modul general, eu mă refer la distrugerea sistematică a poporului român prin depersonalizare. Tăvălugul a fost premeditat și ne-a zdrobit programatic. În ţara noastră, fabricarea omului nou a ţintit eradicarea tuturor factorilor constitutivi ai identității naționale: limbă, credinţă, cultură populară şi așa mai departe… S-a dorit transformarea poporului într-o masă lipsită de calităţi şi vărsarea lui în magma în curs de închegare a imperiului marxist universal cu Moscova în rol de capitală veșnică.
Răzvan Gheorghe: În această ordine de idei, cine au fost marii criminali, artizanii lichidării prin moarte fizică sau depersonalizare, reeducare?
Ion Varlam : Pe marii criminali îi veți găsi în prima nomenklatură comunistă, care a fost aleasă și numită de Stalin, nomenklatură alcătuită din agenții sovietici însărcinați cu exterminarea programatică a identității naționale românești. Despre acest aspect nu a scris doar Vladimir Tismăneanu , ci și Pavel Câmpeanu – unul dintre marii teoreticieni ai Partidului Comunist Român, deși a fost pus puțin la umbră de Nicolae Ceaușescu, pentru că era evreu, dar şi agent sovietic prins şi băgat la puşcărie, un ilegalist adevărat. Pentru neiniţiaţi, fac precizarea că Pavel Câmpeanu a fost puşcăriaşul cu cei mai mulţi ani de închisoare sub regimul de dinainte de 1948. În cursul detenţiei, dintr-un simplu agitator gargaragiu, Câmpeanu a devenit intelectual, citind mult și întâlnind oameni instruiţi. Ca o paranteză, să ştiţi că multe dintre lucrurile pe care le-am învăţat şi eu, le ştiu de la puşcărie, nu de la Institutul de Ştiinţe Politice din Paris.
Dezvăluirea lui Câmpeanu
După Revoluţie, Pavel Câmpeanu l-a susţinut electoral pe Petre Roman la alegerile prezidenţiale din 1996. Printre articolele fostului ilegalist există unul oarecum autobiografic şi, dacă nu mă-nşel, este vorba chiar de ultimul text pe care l-a scris înainte de a muri. Acolo, Câmpeanu dezvăluie că în structura Comitetului Central al PCR, unde activa Departamentul ideologic care „aranja” la sosul românesc indicaţiile primite de la Moscova, indicații menite să implementeze strategia construirii comunismului, nu pătrunsese niciodată un etnic român – şi asta încă din 1944 şi până la mijlocul anilor ’80! El o spune, nu eu.
Marii criminali: oamenii Moscovei din CC
De altfel, în același articol, Pavel Câmpeanu a divulgat numele celor treizeci și ceva de persoane care lucrau în acel departament ideologic pe mijlocul anilor ’80, când Ceaușescu l-a dat afară. Cu toții purtau niște nume de un românism extraordinar – dar asta doar pentru că avem de-a face cu titulaturi conspirative! Aceștia – agenții plantați de Moscova și de acoliții marxismului internațional, din ’44 și până în preajma Revoluției – sunt criminalii cu adevărat responsabili pentru genocidul săvârșit. Ei sunt cei care planificau campaniile de distrugere organizate pe categorii sociale cu ținte determinate în timp. Spre deosebire de artizanii terorii, strategi și premeditatori ai nimicniciei României, cei de teapa lui Nikolski, Dulberger, Koller sau Zeller se încadrează în categoria subalternă a inventatorilor de mijloace de exterminare.
Răzvan Gheorghe: Fiţi mai explicit, vă rog, domnule Varlam. Nominalizaţi criminalii supremi, strategii genocidului comunist.
Ion Varlam: În primul rând, criminalii trebuie căutaţi în familia Răutu-Oigenstein-Oişteanu. Mă refer la cei doi fraţi înregistraţi sub numele de Oigenstein, ca cetăţeni sovietici, dar care şi-au luat nume conspirative româneşti după momentul 23 august 1944. Primul, ideologul comunist Leonte, a schimbat Oigenstein în Răutu. Al doilea, Mihail, a preferat Oişteanu, nume preluat de fiul său Andrei.
„Copiii criminalilor continuă marxismul subversiv”
Interesant este că acest Leonte Răutu a avut mai mulţi copii care, când n-a mai mers în România, s-au dus să facă marxism subversiv în străinătate. Menționez că reprezentanţii familiei Răutu-Oişteanu (răsărită peste noapte din aceeaşi rădăcină Oigenstein) au înregistrat o serie de contre cu Ceaușescu şi, deşi acesta nu i-a gonit cu forţa, i-a degradat, i-a marginalizat programatic, ceea ce i-a făcut să apuce drumul străinătăţurilor.
Anca Oroveanu, finanţatoarea New Europe College
Leonte Răutu a avut două fiice. Prima – Anca – a fost măritată cu Mihai Oroveanu, fostul director al Muzeului Naţional de Artă Contemporană, cel care deţinea o formidabilă colecţie de imagini fotografice din România. Actualmente, Anca Oroveanu este comanditara şi finanţatoarea colegiului înfiinţat de filosoful Andrei Pleşu – New Europe College (NEC). Ea face rost de bani şi tot ea elaborează programele. Nu este cel puţin scandalos şi imoral că aceşti artizani ai terorii comuniste, prin chiar odraslele lor, continuă să orienteze dezvoltarea tineretului mioritic, să indice „evoluţii” şi „căi culturale” ce vizează destructurarea şi defăimarea personalităţii naturale româneşti?
Înrudiri securistice
Cealaltă fată a lui Leonte Răutu – Elena – s-a măritat cu Andrei Koller, feciorul notoriu torționar Ștefan Koller, una dintre cele mai sângeroase bestii de la închisoarea Aiud și de la Canal. Din câte știu, Andrei a debitat că tatăl său ar fi fost persecutat de Nicolae Ceaușescu, fiindcă, vezi Doamne, va fi fost poet de limbă idiș! Colonel de Securitate și torționar abominabil persecutat ca poet de limbă idiș ?! E caraghios, dom’le… De asemenea, una dintre fetele lui Ștefan Koller sa măritat cu băiatul lui Milton Shapp, primul guvernator evreu al statului Pennsylvania.
Vedeţi dumneavoastră, s-au operat pasările de ştafetă, prin permutări securistice, iar povestea iubirii de marxism şi a urii faţă de România merge mai departe. Pe lângă falanga de la New Europe College, un alt cuibar de redirecţionare „culturalo-istorică” se află la „Revista 22”, care funcţionează sub mentoratul lui Andrei Oişteanu şi al lui Andrei Cornea. De reţinut că tatăl celui din urmă – Paul Cornea, pe care îl laudă în cor o mare parte a intelectualităţii – a fost, prin însăşi natura activităţilor sale ideologice, tot un distrugător al personalităţii şi identităţii româneşti.
Monstruozitatea reeducărilor
În concluzie, observăm că odraslele celor care făceau parte din criminalul Departament ideologic al Comitetului Central – structură unde nu pătrunsese niciun etnic român până la mijlocul anilor ’80, întrucât cei de acolo erau numiţi direct de la Moscova – continuă să traseze căi de evoluţie pentru tineretul patriei. Este o realitate tristă, întrucât părinţii lor au organizat desfiinţarea tuturor factorilor identitari şi au decis exterminarea elitelor care reprezentau coloana vertebrală a naţiunii. De la dezastrul acesta nu putea scăpa nici elita biologică, deoarece tineretul reprezintă capitalul de idealism şi de entuziasm al unei naţiuni. Pentru a ucide în faşă această facultate naturală a tineretului, artizanii terorii au gândit monstruozităţile numite „reeducări”. Aşadar, în Departamentul ideologic al Comitetului Central trebuie identificaţi adevăraţii criminali, deoarece ei au fost organizatorii şi planificatorii genocidului desfăşurat în România. A desfiinţa o etnie este un act genocidar. De fapt, același lucru s-a întâmplat și în Basarabia, dar acolo genocidul a fost mânat mai pe față de ruși. În România însă, s-a lucrat prin agenţi ai Kremlinului paraşutaţi în Comitetul Central.
Răzvan Gheorghe: Spuneaţi că scopul instaurării dictaturii comuniste a fost dublu. În primul rând, s-a vizat desfiinţarea identităţii poporului român. Care a fost cea de-a doua miză a planului decis la Kremlin?
Ion Varlam: A doua miză – aceasta fiind legată în mod ombilical de primul pilon al acţiunii – a fost pregătirea anexării teritoriale a ţării noastre. După cum știți, înainte de venirea ruşilor, Partidul Comunist Român nu exista. Militanţii comunişti erau câțiva împrăştiaţi, dintre care foarte mulţi s-au dovedit a nu fi români și, cu siguranță, nici măcar nu erau niște persoane foarte capabile. Odată cu sosirea tancurilor bolşevice, ei au constituit aparatul pe care s-a bazat mandatul colonial încredințat, în mod clar, de către Stalin, reducând România la rang de colonie şi instituind un stat-satelit lipsit de suveranitate. Moscova ne dorea poziţia strategică şi resursele.
O ură veche
Problema nu este de ieri, de azi. Încă de pe la 1812, amiralul P.V. Ciceagov – comandant-şef al armatei dunărene, comandant suprem al flotei de pe Marea Neagră şi şef al Administraţiei Generale a Moldovei şi Ţării Româneşti – i-a adresat ţarului Alexandru I un memoriu în care l-a sfătuit să nu mai risipească bani şi sânge rusesc pentru „sălbaticii” de la Sud de Dunăre, pentru bulgari, sârbi şi așa mai departe, deoarece acele populaţii nu vor fi niciodată capabile să apere în mod autonom slavismul şi ortodoxia în faţa permanentelor ameninţări ale expansiunii otomane. Ciceagov avertiza că, în contrapondere cu ce ar putea câştiga Rusia la Sud de Dunăre, cheltuielile se dovedeau exorbitante, disproporţionate.
Soluţia lui Ciceagov: suprimarea României
În schimb, amiralul l-a povăţuit pe Alexandru I să se ocupe de Principatele Române, argumentând că teritoriile acestea au resurse semnificative şi că noi, ca popor, suntem uşor de supus. Ciceagov scria că Principatele Române erau într-atât de bogate încât, dacă ţarul ne-ar fi lăsat doar 15% din cât eram noi în stare să producem, ne-am fi supus de bunăvoie ruşilor, fiindcă aşa ne învăţaseră otomanii de sute de ani, să plecăm capul. Îi jefuiesc turcii într-un mod de necrezut şi românii tot trăiesc bine, constata uluit Ciceagov, în memoriul cu pricina.
O piedică în faţa expansiunii puterilor vecine
Vedeţi dumneavoastră, de-a lungul istoriei, teritoriile româneşti au reprezentat întotdeauna o piedică în fața expansiunii puterilor vecine. Turcii intenționau să se reverse spre inima Europei, rușii năzuiau să se ducă spre Constantinopol, iar nemții doreau să aibă calea deschisă atât spre Rusia, cât și spre Sudul continentului. În pofida acestei situații vitrege, românii au traversat și două momente faste. E vorba de perioada lui Gheorghe Duca, Constantin Brâncoveanu și Emeric Tekeli, dar și cea de după Primul Război Mondial, care, de fapt, i se datorează lui Carol I. El a reușit să deplaseze în exteriorul României punctul de convergență al celor trei mari vectori expansioniști: otoman, rusesc și german.
Brâncoveanu, Duca şi Tekeli
Din punct de vedere strategico-politic, Constantin Brâncoveanu era un tip perfid, dar nemaipomenit de inteligent. Dădea impresia că se alia cu rușii, dar și cu turcii, promitea că este omul tuturor și, până la urmă, se dovedea că primau doar interesele lui și ale românității. Brâncoveanu avea, ce-i drept, o colosală viziune strategică. La rândul lor, acest har l-au avut Gheorghe Duca și Emeric Tekeli, principele Transilvaniei, care era tot vasal turcesc, întrucât, pe vremea aceea, austriecii nu luaseră încă Ardealul. Brâncoveanu şi Tekeli s-au înţeles în privinţa manipulării aliaţilor lor şi le promiteau susţinerea militară când unora, când altora, fapt care a favorizat o mai mare autonomie Principatelor şi, totodată, o serie de avantaje economice.
„Rătăcirea” de la Stănileşti
În schimb, Dimitrie Cantemir a fost omul rușilor. El l-a turnat pe Brâncoveanu, care, deși făgăduise să-i sprijine pe ruși contra turcilor, la bătălia de la Stănilești, și-a rătăcit deliberat armata în mlaștinile din zona Deltei Dunării, tocmai pentru a ajunge prea târziu pe câmpul de luptă. Da, dom’le, nu s-a rătăcit deloc! Constantin Brâncoveanu știa prea bine ce făcea.
Aşa cum am specificat, cea de-a doua perioadă istorică de fast a românilor a fost după 1918, graţie norocului că Rusia dispăruse pentru câtva timp din marile jocuri, fiind cutremurată de urgia războiului civil, perioadă când punctul acela de convergenţă al intereselor expansioniste străine a fost mutat în afara teritoriului nostru. Repet: revirimentul a fost posibil tocmai din pricina situaţiei critice în care se găsea Rusia, unde, mărşăluind pe cadavre spre putere, bolşevicii erau preocupaţi de eradicarea duşmanilor din interior.
Răzvan Gheorghe: Credeţi că vor mai avea românii conducători de factura lui Constantin Brâncoveanu, Gheorghe Duca şi Carol I?
Ion Varlam: E greu de crezut că vom mai avea conducători de înălțimea celor pe care îi invocăm, deși avem nevoie mai mult ca niciodată de astfel de repere vii. Eu am convingerea că, pe viitor, doar niște politicieni cu adevărat inteligenți – patrioți dotați cu forță imaginativă și foarte bine pregătiți din punct de vedere diplomatic – vor putea scoate România din ochiul ciclonului. Politicieni aceștia – în măsură în care chiar pot exista, fiindcă am mari, mari dubii în sensul acesta – vor trebui să facă un joc inteligent, în alianțe cu țări care acum știu ce înseamnă pericolul rusesc și sunt gata să se coalizeze împotriva expansiunii Kremlinului. Personal am convingerea că cele două calități fundamentale ale acestor politicieni trebuie să fie patriotismul luminat și imaginația creativă.
Răzvan Gheorghe: Există astfel de politicieni în România?
Ion Varlam: Țara noastră nu mai are patrioţi autentici la nivel de leadership, dar deţine, totuşi, politicieni imaginativi, uneori prea imaginativi și tentați de direcții reprobabile. De exemplu, piratul Traian Băsescu este imaginativ, dar nu are creştere. Trebuie notat că Băsescu nu e neaparat imaginativ în sensul rău, deşi e de-a dreptul diabolic cu duşmanii lui. Problema e că el nu îşi foloseşte calitatea imaginativă ca să facă ceva bun pentru România. De fapt, Băsescu a fost şi e confruntat cu un tip de adversitate care nu-i permite să facă ceva pentru România, iar Ion Iliescu a învăţat cele mai subtile şi mai perfide reţete chiar pe băncile şcolii în care a studiat şi Vladimir Putin, adică la KGB. Poate că, pe viitor, vom avea o discuţie aplicată despre ceea ce înseamnă dreapta şi stânga în actualul context politic românesc. La noi totul se zbate într-o confuzie totală. Vezi foşti ofiţeri de Securitate care brusc sunt de dreapta… În România avem de-a face cu o dreaptă construită la porunca serviciilor şi manevrată tot de unii belferi de dinainte de ’89. Dreapta e folosită de serviciile şi partidele din România, ca şi ideea de monarhie de altfel.
Răzvan Gheorghe: Care este liantul ce leagă Securitatea de Casa Regală a României?
Ion Varlam: Regele Mihai a fost capturat de banda lui Ion Iliescu prin intermediul mariajului lui Radu Duda cu Margareta. Eu mi-am încetat legăturile cu reprezentanții Casei Regale în chiar momentul în care Duda și-a făcut apariția acolo. Vă mărturisesc că i-am pus în gardă și le-am dezvăluit că Duda a fost informator la Securitatea încă de la 16 ani, fiind folosit chiar și ca agent sexual – un soi de gigolo cu microfon. Totuși, probabil că tipul o fi avut niște „avantaje”, pentru care i-au făcut propagandă și femeile prin paturile cărora s-a perindat. Printre multele sale relații, a fost iubitul actriței Olga Tudorache, apoi a activat în Anglia, în perioada ’91-’92, pe când era specializat în demnitari britanici homosexuali care aveau acces şi influenţă la NATO. Ion Caramitru a fost cel care i-a făcut cunoştinţă lui Duda cu Margareta. Poveştile că ce doi s-ar fi cunoscut la Paris sunt lipsite de orice noimă, sunt bancuri pentru naivi. Deşi Radu Duda nu îmi este deloc simpatic, consider că are calităţi reale de actor, l-am văzut în câteva piese. Și acum, distribuit în rol de principe, îşi îndeplineşte satisfăcător rolul asumat. Întrucât ne leagă anumite relaţii de rudenie, eu am vorbit cu persoane din familiile regale străine, persoane care mi-au confirmat că Duda a făcut, în general, o impresie bună. În realitate, cei de acolo ştiu prea bine cu cine au de-a face, să nu-i credeți neinformați sau creduli, chiar nu-i cazul, vă încredințez de asta, dar actorul se achită de rolul lui printr-o discreţie de calitate, elegantă.
Răzvan Gheorghe: Să revenim la discuţia iniţială. Prin ce metodologie s-a pus în practică distrugerea identităţii naţionale şi transformarea României în colonie comunistă?
Ion Varlam: Metodologia de atingere a acestui dublu scop criminal – o practică folosită și pe vremea țarilor, fiind preluată de la tătari – a fost următoare: distrugerea și prigonirea elementelor naționale reprezentative, adică a elitelor, dar și a factorilor de rezistență, printre care se evidențiază țărănimea, ce asigură ancorarea în spațiu. Grupurile sociale care se opuneau au fost exterminate, întemnițate sau deportate, pentru a fi înlocuit cu populații din alte zone ale imperiului marxismului universal cu capitala la Moscova – nu ne aduceau neapărat ruși get-beget, dar se îngrijire ca cei aduși să fie obligatoriu rusofoni , deoarece Kremlinul reprezintă liantul de înțelegere, un soi de limbă a limbilor. Cu acest proiect se îndeletniceau cei din structura ideologică a Comitetului Central, marii criminali despre care am vorbit.
„Ura necruțătoare pentru tot ce e românesc”
Ca o paranteză, citind amintirile lui Vladimir Tismăneanu, am identificat o mărturie cel puțin interesantă. El povestește că în adolescență frecventă o casă a familiei Răutu. Ce credeți că l-a izbit acolo? Ura, dom’le, ura necruțătoare față de tot ceea ce era românesc. O astfel de atitudine o putem identifica și acum în scrierile domnului Andrei Oișteanu, care numai de așa ceva se ocupă… Interesele domniei sale sunt axate, întotdeauna, pe tematica „antisemitism românesc”. De pildă, să nominalizăm unele dintre temele sale predilecte de cercetare: antisemitismul în cultura medievală românească, antisemitismul în discursul clerical românesc și așa mai departe, variații pe aceeași temă. Prin urmare, avem de-a face cu aceeași veche idee propagandistică, doar că acum nu mai e susținută în numele marxismului.
Răzvan Gheorghe: Care credeți că este cauza acestei propagande?
Ion Varlam: Există o alianţă tacită, dar manifestă, între anumite cercuri evreieşti din România şi reminiscenţele securisto-comuniste. De fiecare dată când se pune în discuţie responsabilitatea cercurilor conducătoare din vremea dictaturii comuniste, aceste grupări încep să clocotească şi să strige în cor: „Antisemitism! Antisemitism!”
Duşmanii lui Alexandru Şafran
Bun, însă trebuie subliniat un lucru: cercurile înfierbântate care celebrează şi adulează memoria regretatului Alexandru Şafran – un evreu mare român, decedat în 2006 –, tocmai fiindcă, acum, acesta nu mai poate intra în polemică, sunt mânate de urmaşii aceloraşi oameni care au încercat în mod sistematic să-l distrugă pe Şafran. În acest caz, mă refer la suita de colaboratori ai comisarului sovietic la problema evreiască, aşa era el numit în Israel – rabinul Moses Rosen.
Aceştia l-au înjurat şi l-au şantajat pe Alexandru Şafran, adresându-i scrisori de ameninţare, exercitând mari presiuni la adresa lui. De altfel, în cartea de amintiri a domnului Moses Rosen există un mic capitol în care acesta polemizează cu Şafran. Dacă ştiţi să citiţi printre rânduri, mesajul transmis de Rosen devine inteligibil și ia forma asta: „Măi rabi, măi – pare a avertiza acesta – fii atent: eu telefonez la Bucureşti, unde sunt arhivele, şi, dacă vreau, pot dovedi oricând că tu ai fost un colaborator al naziştilor”. Adevărul e că Moses Rosen i-a oferit un avantaj lui Nicolae Ceauşescu, motiv pentru care a izbutit să obţină numeroase beneficii din traficul de influenţă pe care în făcea pe lângă dictator. Ceauşescu era un om şiret, dar primitiv, şi i-a căzut deseori în plasă.
Răzvan Gheorghe: La ce fel de avantaj vă referiţi?
Ion Varlam: Cumnatul lui Moses Rosen a fost un rabin important în Polonia. Când au venit nemţii, a fugit la Londra şi, ulterior, a ajuns mare rabin în Anglia. Doamna Margaret Thatcher i-a acordat titlul de lord. Moses Rosen – fiind un comunist îngrozitor, un terorist ajuns în România călare pe tancurile sovietice – se ducea la Ceauşescu şi îi promitea tot soiul de aranjamente prin Anglia, fluturând numele şi poziţia privilegiată a cumnatului său. Dar, deşi a obţinut foarte multe foloase de la dictator, Moses Rosen a rămas un inamic al statului Israel.
Răzvan Gheorghe: De ce?
Ion Varlam: Deoarece el făcea un profit personal considerabil din banii care trebuiau plătiţi regimului Ceauşescu pentru fiecare evreu căruia i se dădea voie să plece din România. Precizez că afacerea vânzării de oameni încetase prin ’52, odată cu dispariţia Anei Pauker, dar fusese reluată în perioada lui Ceauşescu, deşi nu din primii săi ani de conducere.
Răzvan Gheorghe: Aţi adus în discuţie afacerea vânzării de oameni, în special vânzarea de evrei. Ce credeţi despre marele jaf din vara lui 1959 organizat de banda Ioanid? Banii au fost furaţi la ordinele mişcării sioniste pentru a fi folosiţi în vederea răscumpărării cetăţenilor evrei din România?
Ion Varlam: Este posibil ca jaful să fi comportat acest scop. Totuşi, puţini mai ştiu că Alexandru Ioanid a fost un torţionar bestial înainte de a organiza jaful. El era anchetator şi coleg, la Ministerul de Interne, cu Gheorghe Enoiu, cel care a fost supranumit „Măcelarul de la Interne”, fiindcă se înfofolea cu un cearşaf când îşi călca în picioare victimele, pentru a nu-şi păta costumul cu sânge.
În 2004, regizorul Alexandru Solomon a realizat un documentar intitulat „Marele jaf comunist” şi, printre cei intervievaţi, s-a numărat şi torţionarul Gheorghe Enoiu. Eu am fost invitat la lansarea oficială a documentarului şi am auzit comentariile lui: „Mie îmi spuneţi de Alexandru Ioanid?! Păi, ăsta a fost colegul meu şi am văzut cu ochii mei cum bătea şi tortura. Nu ştiu dacă dumneavoastră aveţi probe incriminatoare împotriva mea (n. aut. – Enoiu se adresa foştilor deţinuţi politici prezenţi la evenimentul lansării documentarului, într-un cinematograf bucureștean), dar eu am destule probe împotriva lui. Vă aduc câte vreţi!” Pentru neofiți, menţionez că Alexandru Ioanid a fost rudă apropiată cu Radu Ioanid, cel care a tot condus divizia de cercetare arhivistică din cadrul Muzeului Memorial al Holocaustului din Washington, fiind numit, mai nou, ambasador al României în Israel.
Răzvan Gheorghe: Haideți să vorbim și despre detenția dumneavoastră, măcar să trasăm niște tușe generale.
Ion Varlam : Nu îmi place să vorbesc despre mine și nici despre lunga perioadă petrecută în pușcăriile comuniste, însă vă pot consemna ce au spus alții despre mine, deși chiar și asta poate părea o lipsă de modestie, fapt ce mă jenează. În sinteza mea de anchetă de la prima arestare, când aveam doar 14 ani, fiind cel mai tânăr din lot, un anchetator al Securității scrie că l-am privit direct în ochi și i-am spus că lupta împotriva comunismului constituie „o obligație eroică ”. În acea sinteză, povestea și amintită, așa, cu un titlu de puștism, de teribilism, dar, citind acele înscrisuri, mi-am amintit ce i-am spus securistului:
„Dumneavoastră pierdeți din vedere că ne-ați dus să vedem filmul de aventuri ‹Tânăra Gardă ›, pe care noi, deținuții, l-am fi considerat foarte bun, dacă nu am avea propriile noastre crezuri politice. În film, era vorba despre tinerii din Rusia, comuniști sau nu, care s-au unit cu toții în lupta de partizanat împotriva naziștilor. Ei, așa ne-am coalizat și noi împotriva cotropitorilor sovietici! ”
A doua mărturie despre mine a fost exprimată de un ofițer de cavalerie, Vlad Brussescu, fost camarad de închisoare. Ofițerul era un om foarte drept și se purtase cu eroism în război, așa cum mărturiseau numeroasele decorații obținute pe Frontul de Est și pe cel de Vest. După ce am ieșit din pușcărie, am colaborat o perioadă cu Europa Liberă. Întrucât nu mă cunoștea decât de la telefon și prin intermediul scrisorilor trimise, jurnalistul Mircea Carp l-a întrebat pe Brussescu ce părere are despre mine, fiindcă auzise că ne știam încă din detenție. Militarul de carieră i-a răspuns: „Măi Mircea, să știi că, dacă Ionică Varlam ar fi fost cu noi la Stalingrad sau la Cotul Donului, ar fi pierit într-o misiune de sacrificiu!” Eu n-o comentez, spunerea lui Brussescu, doar o relatez. Trebuie să vă spun că am fost şi sunt extrem de onorat de această apreciere.
Răzvan Gheorghe: Cum a influenţat puşcăria omul care sunteţi acum?
Ion Varlam: Domnule, vă mărturisesc că sunt emoționat … Atunci când îmi cereți să vorbesc despre anii petrecuți în pușcăriile comuniste, mă gândesc la toți oamenii pe care i-am văzut murind, uneori în chinuri groaznice. Nu sunt deloc convins că nevinovații aceia ne-ar fi cerut să-i iertăm pe criminali lor. Când unii mor lângă tine, fie și numai privirile lor te cutremură. Tu nu-i poți ajuta și îi vezi pe asta că vin și îi omoară, iar tu stai și nu le poți întinde nici măcar o mână. Pur și simplu n-ai ce face! Asta mă obsedează … E înfiorător, înfiorător … Atunci când am vise despre pușcărie, imaginile care mă bântuie nu se referă la mine. Eu văd că sunt arestați și torturați părinții mei, rudele mele, prietenii mei … Niciodată nu vizez despre mine. Carnea nu are memorie – slavă Domnului !, Căci m-au bătut cu sălbăticie în repetate rânduri. Chiar și azi-noapte am avut un vis despre închisoare, dar, ca de obicei, nici de date această poveste nu era despre mine. Adică, în coșmarul ăsta eu eram martor, mie nu mi se întâmplă nimic, dar plânsetele, urletele, horcăitul și privirile deținuților muribunzi părea așa de reale …
Închisoarea politică a fost un revelator al germenilor lăuntrici
În mod clar, anii de detenţie m-au schimbat în bine. Să vă spun ceva: eu cred că închisoarea este un revelator al propriilor germeni lăuntrici pe care numai nişte evenimente dramatice şi nişte circumstanţe cruciale te pot face să-i descoperi. În familie, eu am fost primul născut. Prost n-am fost, am învăţat repede. Încă de la vârsta de patru ani citeam şi scriam – şi nu fiindcă aş fi fost pus să fac asta, ci din pură curiozitate mentală. Când venea acasă de la birou, pe tatăl meu îl plictisea să-mi citească titlurile ziarelor. Îl tot băteam la cap: „Tată, ce scrie aici? Dar aici?” Ca să scape de gura mea, m-a învăţat să citesc. După aceea, la şcoală, s-a întâmplat să învăţ bine şi să fiu în permanenţă în grupul elevilor fruntaşi.
„Am învăţat că bătaia e arma prostului”
Cu toate acestea, recunosc că eram foarte sever cu unii dintre verii mei care dovedeau vreun comportament nepoliticos sau îşi permiteau cine ştie ce aluzii la adresa mea. Din când în când, îi puneam la punct şi le mai trăgeam și câte o palmă după ceafă. Printre victime se număra şi fratele meu mai mic cu doi ani, dar care mă prinsese din urmă, la vârsta de 10 ani, iar când a împlinit 14 ani era cu un cap mai înalt decât mine. Deşi el s-a oprit puţin înainte de doi metri, iar eu numai la 1.70, l-am dominat întreaga viaţă. Ei, când am intrat în temniţele comuniste, am înţeles că bătaia e arma prostului!
Infirmitatea de a nu-ţi fi frică
E o infirmitate, probabil – nu mi-a fost niciodată frică. Să ne-nţelegem: dacă nu simţi sentimentul de teamă nu înseamnă că eşti curajos sau erou. Nu, nici pe departe… Absenţa fricii facilitează comiterea unor acte prin incapacitatea de a imagina consecinţele acestora. Vă rog să mă credeţi: un om croit astfel nu are o părere foarte bună despre el însuşi. Fără un zâmbet ironic, eu pot să nu subscriu laolaltă cu toţi aceia care, în scrierile lor, au susţinut că Ionică Varlam a fost un erou. Nu, nimic mai fals… Ionică Varlam ar fi făcut economie de eroisme, dacă ar fi ştiut cât îl costau!
„M-am oferit să primesc bătaie în locul lui Ivasiuc”
Faptul pentru care am fost cel mai lăudat – şi mărturisesc că l-aş face din nou, oricând, indiferent de consecinţe – a fost când m-am oferit să primesc bătaie în locul lui Alexandru Ivasiuc. Dacă s-ar fi executat sentinţa asupra lui, n-ar fi supravieţuit. Ce m-a deranjat cel mai mult în anii de închisoare a fost comportamentul intelectualilor. La un moment dat, Ivasiuc – când prietenii lui i-au atras atenţia că nu s-a purtat întocmai elegant cu mine – s-a „scuzat”, spunând: „Eh, puştiul ăsta… Tot timpul trebuie s-o facă pe eroul. Uite că i-am dat ocazia să-şi satisfacă eroismul şi cu mine!” Atitudinea aceasta m-a decepţionat îngrozitor… Eu am ţinut enorm la Alexandru Ivasiuc. Chiar şi în ziua de astăzi mă rog pentru sufletul lui, deoarece a fost unul dintre oamenii care au contribuit în mod decisiv la organizarea mea mentală. Când l-am acceptat ca mentor şi am intrat pe mânile lui, eram un tânăr care citise cu mult mai mult decât cei de vârsta mea, de aceea l-am şi interesat, altminteri nici nu s-ar fi oprit asupra mea.
Maestrul Carandino
Dar toate chestiunile pe care le învăţam erau băgate în cap, aşa, într-un mod total neorganizat, şi le foloseam fără o metodă. Alexandru Ivasiuc a fost primul care a apreciat mintea mea şi m-a ajutat să o transform într-un instrument ultilizabil. Cel de-al doilea care a făcut asta a fost Nicolae Haralambie Carandino, redactorul şef al „Dreptăţii”, ziarul Partidului Naţional Ţărănesc. Aceşti doi oameni m-au ajutat să mă cunosc şi să mă exploatez în mod raţional. Totodată, închisoarea reprezintă şi un spaţiu formidabil de cunoaştere a diverselor caractere. Ai de-a face cu o mulţime de oameni într-un loc destul de restrâns ca să-i vezi cum acţionează şi gândesc în circumstanţele de fiecare zi.
Acest gen de convieţuire forţată e motorul unor conflicte permanente – „Vita communis penitentia maxima”, vorba latinului. Aşa că am început să mă cunosc, să mă stăpânesc şi să fiu sociabil, bazându-mă pe ceea ce am învăţat în casa părintească: să te comporţi în permanenţă în aşa fel încât ceilalţi să se raporteze la purtarea ta ca la o pildă demnă de urmat, dar fără a face demonstraţii exasperante. Cu alte cuvinte, să nu dai lecţii de morală, dar comportamentul tău să fie întotdeauna unul autentic şi exemplar. Eu am încercat să fiu demn de indicaţiile moştenite de la strămoşi prin gura părinţilor mei. Sper că am reuşit.
Răzvan Gheorghe: Cum credeţi că ar fi fost Ion Varlam dacă nu ar fi trecut prin temniţele bolşevice?
Ion Varlam: Dom’le, fără închisoare… aş fi fost un individ îngânfat, arogant, lipsit de modestie şi foarte egoist!
Răzvan Gheorghe: Regretaţi că a trebuit să plecaţi din ţară?
Ion Varlam: Când am plecat, n-am simțit părere de rău. Păi… ieșisem pe porțile închisorii și intrasem într-un alt lagăr, mai mare, lagărul România. Pe de altă parte, eram conștient că, așa cum sunt eu, incapabil de a mă stăpâni, probabilitatea de a ajunge din nou într-o celulă strâmtă și întunecoasă era foarte mare. Am plecat cu intenția fermă de a continua lupta pe meleaguri străine, ceea ce am și făcut, așa cum am putut. Ani la rândul m-am implicat în activitățile anticomuniste ale Exilului românesc. Totodată, încercam să mă pregătesc pentru schimbarea ce trebuia să aibă loc în România, fără să-mi treacă o clipă prin cap că aceasta va veni atât de curând, deși intuiam că se va întâmpla cât voi mai fi în viață. Între timp, am studiat cum s-a făcut denazificarea, lichidarea colaboraționismului cu naziștii în țările care au fost ocupate.
„Pinochet ar fi trebuit să primească Premiul Nobel pentru Pace fiindcă a scăpat America Latină de comunişti”
La fel, sunt perfect de acord cu afirmaţia doamnei Margaret Thatcher – cu menţiunea că eu am spus-o cu mult înainte – că Augusto Pinochet nu ar fi trebuit cercetat şi condamnat pentru ceea ce a făcut, ci ar fi trebuit să i se acorde Premiul Nobel pentru Pace, fiindcă a salvat America Latină de comunism. Da, dom’le, ăsta-i purul adevăr. Tocmai de aceea Pinochet e hăituit postum, cu atâta ură întunecată: fiindcă a împiedicat tentativele stângiste din America de Sud. Acelaşi motiv face să fie ridicat în slăvi marxistul Salvador Allende, ăla care s-a sinucis după ce Pinochet l-a înlăturat de la putere.
Avertizările Suzannei Labin
Să știți că una dintre persoane democrate care trăiau în Chile chiar în timpul regimului condus de Salvador Allende și care a încercat să atragă atenția opiniei pubice internaționale asupra nenorocirilor și abuzurilor pe care comuniștii le săvârșeau acolo, a fost o evreică din România – e vorba despre regretata doamnă Suzanne Labin, pe care eu am avut onoarea să o cunosc foarte bine. Pornind de la relațiile doamnei Labin, portretul marxistului Salvador Allende capătă niște pete cel puțin interesant. Să nu uităm că Partidul Comunist din Chile era cea mai puternică forță roșie din America de Sud, așa cum, la începutul anilor ’40, Partidul Comunist din Cehoslovacia era cea mai importantă grupare comunistă din Europa – pe atunci, când Stalin nu câștigă încă războiul, nu există partide comuniste de-adevăratelea. Cu toate acestea, Cehoslovacia avea partid comunist încă din 1917.
Răzvan Gheorghe: Cum v-a călăuzit Dumnezeu în viaţă?
Ion Varlam: Domnule, subiectul este foarte personal şi nu-mi place să vorbesc despre el. Chiar Mircea Eliade mi-a dat sfatul acesta.
Răzvan Gheorghe: Să știți că nu plec până când nu îmi spuneți întregul episod…
Ion Varlam: Vă spun întreaga poveste – dacă o auziți, nu voi mai fi nevoit să dau alte explicații. Pe Mircea Eliade l-am întâlnit la Paris, la puțin timp după ce reușisem să plec din țară. L-am cunoscut prin intermediul lui Dinu Tătărescu, ginerele lui vitreg – spun „vitreg” pentru că Eliade nu a avut copii, iar fata era a soției pe care o avea pe vremea aceea. Familia Tătărescu venea din Argentina, țară aflată în plin boom economic, unde desfășura diverse afaceri foarte profitabile. Am avut onoarea să-l întâlnesc pe Mircea Eliade cu ocazia unei petreceri de Crăciun sau Revelion – în orice caz, era iarnă – la care am fost invitat și eu, ca un fel de obiect de curiozitate.
– Mircea, acesta este tânărul Ion Varlam care vine din România! – m-a prezentat Tătărescu, moment în care privirile tuturor s-au îndreptat spre mine.
Resimţeam o timiditate copleşitoare şi eram extrem de jenat. Toţi oamenii strânşi în acel salon făceau parte din generaţia părinţilor mei. Dinu Tătărescu era singurul mai apropiat de mine, dar tot ne despărţeau vreo 13 ani.
Curiozitatea lui Eliade
Prima întrebare a lui Mircea Eliade a fost cea pe care mi-aţi pus-o şi dumneavoastră:
– Tinere dragă, spune-mi şi mie, credinţa în Dumnezeu i-a ajutat pe cei din închisoare?
În momentul acela i-am răspuns:
– Maestre, nu pot să vă spun ce s-a întâmplat cu alţii, dar în ceea ce mă priveşte pot să vă asigur că n-am aşteptat să ajung în puşcărie ca să mă cuprindă spaima şi să-L descopăr pe Dumnezeu. Pentru mine, de când mă ştiu, prezenţa lui Dumnezeu a fost şi este la fel de evidentă ca pământul de sub picioare şi ca cerul de deasupra capului.
Darul credinţei
După ce mi-a auzit confesiunea, Mircea Eliade mi-a spus:
– Tinere dragă, să ştii că dumneata ai primit un dar extraordinar. Te sfătuiesc să nu-l mai comentezi. Dacă vorbeşti despre acest dar, rişti să-i pierzi semnificaţia.
Ulterior, citind cărţile lui Mircea Eliade, care era fiu de preot, am înţeles că, în realitate, aceasta a fost marea dramă a vieţii lui. Toate scrierile sale sunt marcate de durerea de a-şi fi pierdut credinţa. Personal, am convingerea că nu poţi crede cu adevărat decât – şi aici voi folosi o figură de stil – animalic şi absolut. La urma urmelor, problema e simplă: ori crezi, ori nu crezi. V-am răspuns la întrebare?
Răzvan Gheorghe: Da. Vă mulţumesc.
sursa: podul.ro
