comunism

Uniunea Sovietică s-a născut din zvârcolirile bolșevice ale Zilei Internaționale a Drepturilor Femeii. Pentru a fi livrată la export ca Sărbătoare Mondială, comuniștii i-au inventat o istorie nouă, mai captivantă și curățată de crime.

Reiau aici un text scris în urmă cu câțiva ani, la care am adăugat Post Scriptum de azi:

Suntem pe 8 martie 1857, la New York. Orașul foșgăie de trecători, vânzători ambulanți, căruțe, biciclete, automobile. Din depărtare se aude un vuiet nelămurit care tot crește. Se apropie.

Este o coloană de câteva mii de muncitoare textiliste. Nemulțumite de condițiile de muncă și viață, ele au declanșat greva și acum își strigă revendicările în stradă.

Aliniate ordonat, rânduri-rânduri, majoritatea încă tinere, mărșăluiesc cu pumnul drept strâns ridicat spre cer, cu pletele fluturând în vântul călduț al primăverii.

Pe bulevardele largi, însorite, printre buildingurile semețe ale tinerei metropole, cu vocile lor cristaline, dar ferme, cer în cor salarii egale cu bărbații și reducerea programului de muncă.

Așa s-a născut Ziua Internațională a Femeii, din curajul unor proletare bărbate de a spune NU îmbuibaților, rapacilor patroni americani.

Ce tablou încântător! Atâta doar că este fals. Un fals grosolan, plămădit la Paris în redacția publicației comuniste L’Humanité, finanțate de Moscova, sub semnătura militantelor Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin. Un fals care avea să cucerească lumea.

Totuși, cum s-a născut 8 martie?

În realitate, la Congresul celei de-a doua Internaționale Socialiste din august- septembrie 1910, de la Copenhaga, Clara Zetkin, sprijinită de Rosa Luxemburg, propune instituirea unei zile internaționale a femeii. Fără însă a se stabili vreo dată precisă, fie ea 8 martie sau alta.

Născută în 1857 (poate că anul ei de naștere să le fi inspirat pe mistificatoarele de la L’Humanité), nemțoaica Zetkin (Eissner pe numele de fată) este o militantă marxistă și feministă, învățătoare și jurnalistă.

Exilată, după ce Bismarck interzice mișcarea socialistă, ajunge în Elveția, leagănul Bolșevismului latent, unde îl cunoaște pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie îl adoptă, deși nu se mărită cu el.

Alături de prietena ei, poloneza evreică Rosa Luxemburg, Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale Ligii Spartacus (Spartakusbund), aripa de extremă stânga a Partidului Social Democrat German, care în 1918 se rupe și formează Partidul Comunist German.

Exilată din nou, Clara Zetkin se refugiază în URSS, unde moare în 1933. Cenușa ei este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele lui Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev sau Andropov.

Propunerea unei Zile Internaționale a Femeii proletare de către Clara Zetkin a urmărit un dublu scop: confiscarea revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către mișcarea socialistă, dar și contracararea influenței feministelor burgheze asupra muncitoarelor, explică Françoise Picq, specialistă în Istoria Feminismului.

„Li s-a interzis femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care feminismul și socialimul se excludeau”, spune Picq citată de Slate.fr.

Ghioceii pătați cu sânge

Ca urmare a deciziei Internaționalei a II-a de la Copenhaga, pe 19 martie 1911 au loc manifestații în Germania, Austria și Danemarca. În Rusia, ziua este celebrată pe 3 martie 1913, apoi pe 8 martie 1914.

Pe 8 martie 1917 (23 februarie, pe stil vechi), Ziua Femeii este din nou organizată în Rusia, pe fondul unor importante fierberi sociale.

Cu câteva zile în urmă (3 martie / 18 februarie), la Uzinele de armament Putilov, cele mai mari din Petrograd, se declanșase greva. Pe 5 martie, din lipsă de materii prime, Uzinele Putilov se închid. Muncitorii adunați în fața porților închise pleacă să protesteze în stradă. Zvonurile despre iminenta raționalizare a pâinii toarnă gaz peste foc.

Celebrarea Zilei Femeii din 8 martie / 23 februarie furnizează ocazia perfectă: toate nemulțumirile își găsesc cadrul în care să răbufnească.

Așa va începe Revoluția din Februarie ce se va continua cu Revoluția din Octombrie. Pe 15 / 2 martie ȚarulNicolae al II-lea abdică în favoarea fratelui său, Mihail. Însă haosul nu mai putea fi oprit și acesta renunță la coroană chiar a doua zi. Începea instaurarea comunismului.

Din vâltoarea Zilei Femeii se năștea Uniunea Sovietică. Nimic suav, nimic gingaș. Ghioceii sunt mânjiți de sânge!

În 1921, URSS adoptă 8 martie ca Zi a Femeii, în memoria evenimentelor care au marcat începutul revoluției bolșevice. După al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie este generalizată în tot Lagărul Roșu: Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Cuba. Ziua Femeii se impune ca sărbătoare exclusiv comunistă.

Până când, în 1955, în scenă intră L’Humanité, cu povestea despre manifestația romantică a textilistelor, care, chipurile, ar fi avut loc cu un veac în urmă la New York.

Nimeni nu are minima curiozitate să verifice veridicitatea istorică. Așa ar fi putut descoperi că nici un ziar american nu pomenește nimic despre vreo manifestație. Deși câteva sute sau mii de femei mărșăluind în stradă, într-o țară în care cowboyii încă se mai războiau cu indienii, trebuie să fi fost o știre de senzație.

Minciuna le-a venit mănușă

Mistificatoarele de la L’Humanité au reușit mai mult decât își propuseseră. Transformarea lui 8 martie din sărbătoare a mamelor și, implicit, a familiei, într-o zi de luptă pentru eliberarea și emanciparea femeii găsește un teren fertil în mișcările stângiste din Occident.

Faptul că mitul plasează acțiunea muncitoarelor în America, simbolul Capitalismului opresor, nu face decât să-i crească atractivitatea.

Feministele din Statele Unite, încântate că își descoperă o legitimitate istorică, importă aproape imediat 8 martie peste ocean. Feministele din Europa occidentală le imită grabnic.

În 1977, ONU încurajează țările lumii să adopte 8 martie ca zi de celebrare a drepturilor femeilor și a păcii internaționale. În 1982, vine și rândul „țării-mamă” să adopte mitul fondator. Yvette Roudy, ministru pentru Drepturile Femeii, oficializează ziua de 8 martie.

„Am vrut să-i explicăm mistificarea lui Yvette Roudy. Dar aceasta îi convenea de minune: un mit care celebra emanciparea femeilor în cadrul luptei de clasă”, mărturisește cercetătoarea franceză, amintim, ea însăși o adeptă a Feminismului.

Ce a urmărit L’Humanité?

Vreme de 22 de ani, nimeni nu și-a pus problema autenticității mitului feministelor americane. În 1977, Françoise Picq și alte patru cercetătoare vor să verifice povestea.

Picq declară:

„Am întâlnit mai multe variațiuni privind decorul – soare primăvăratec sau viscol – sau protagonistele – textiliste, țesătorese, croitorese; accentul era pus când pe lupta împotriva represiunii, când pe jurămîntul solemn de a se reîntâlni în fiecare an. Dar toate textele erau de acord asupra datei și locului – 8 martie 1857, New York – și asupra semnificației fondatoare a evenimentului”.

Evident că acesta crea mai multă emoție decât o reuniune obscură a femeilor în anticamera Internaționalei Socialiste.

Urcând pe firul istoriei, cele cinci descoperă prima știre despre „eveniment” în L’Humanité din 1955.

„De ce a fost nevoie, în plin Război Rece, să dai sărbătoririi Zilei Femeii o origine mai veche, mai spontană decât cea a unor membre de partid? De ce s-a dorit detașarea zilei de 8 martie de istoria sa sovietică”, și-a pus problema grupul de cercetătoare.

Se pare că la originea mistificării ar fi stat tensiunile din mișcarea comunistă franceză, dintre Confederația Generală a Muncii (CGT) și Uniunea Femeilor Franceze (UFF).

„Madeleine Colin dorea să reancoreze 8 martie de istoria luptei femeilor militante, în vreme ce UFF o transformase într- un fel de Zi a Mamelor, ca în URSS”, explică Françoise Picq.

În lagărul comunist, sărbătoarea de 8 martie nu mai era tocmai o zi de luptă a femeilor. „Cum li se dădea voie să plece cu două ore mai devreme de la serviciu, femeile preferau să profite și să meargă la coafor”, spune cercetătoarea.

Ziua în care Femeia devine Bărbat

În România, Ziua Femeii continua să păstreze acea tentă familială specifică fostului lagăr comunist: flori, pupături, mici cadouri, petreceri.

În Occident, însă, 8 martie este o zi de proteste, de manifestații. De afirmare a Identității Femeii Emancipate. O Zi a Femeii-Bărbat. A anti-Femeii.

P.S.: Blestemul Erzațului

Nici textul de mai sus, nici acest post-scriptum nu urmăresc să strice bucuria nimănui. Fiecare este liber să sărbătorească ce și cum vrea.

Totuși, adevărul trebuie cunoscut. Realitatea trebuie pricepută.

Pe ogorul feminismului, însămânțat de marxism, au apărut roadele monstruoase pe care le vedem astăzi peste tot în jurul nostru. Și care amenință să distrugă lumea.

Femeia emancipată, modernă, se masculinizează văzând cu ochii. Devine tot mai bărbată. Visul comuniștilor, care ridicau în slăvi femeia-macaragiu sau femeia-tractorist, în salopetă și mânjită de ulei ori cocoțată pe schele, a devenit realitate în post-capitalism.

La mulți ani, tovarășelor noastre de muncă!

Prin efect invers, Bărbatul se efeminează. Poartă ciorapi de nailon, pantofi cu toc, rochițe șic și ambiționează să nască. Gândul de a deveni Mamă îi aduce lacrimi în ochi. Astăzi este și ziua acestor suflete sensibile.

Un gând rozaliu, sărbătoresc, și celor care, măcar o dată în viața lor s-au „identificat” drept femei, potrivit drepturilor conferite de Egalitatea de Gen. Și celor cărora le-ar da inima ghes să o facă, dar se tem de mentalitățile învechite.

Prinos de primăvară și travestiților, care, prin giumbușlucurile lor, ne fac viața mai frumoasă!

O zambilă și un pupici și tuturor celorlalte zeci de inițiale ale acrostihului care începe cu LGBTQ…

Ziua Femeii este o Sărbătoare a Incluziunii. Însăși Teoria Incluziunii s-a născut din Feminism.

Iar Feminismul din Nemulțumire cu propria condiție. Din aspirația spre Egalitate și Reprezentativitate.

Nemulțumită de condiția sa de Coastă, Eva a vrut să fie ca Adam. Și amândoi au vrut să fie ca Dumnezeu.

Așa a apărut Erzațul de Rai care este Progresismul. Un Iad vopsit în roz, în care pucioasa miroase a trandafiri.

La mulți ani!

? Ministerul Educației a eliminat vacanța de Paști din 2024 din structura anului școlar, exact cum au făcut comuniștii în 1948. ⚠️ Cerem reintroducerea ei urgență! Îi cerem premierului Nicolae Ciucă să o demită pe Ligia Deca dacă nu se revine asupra acestei decizii!

?‍?‍?‍? Cel puțin 65.000 de copii nu își vor mai putea vedea în vacanță părinții plecați la muncă în străinătate. Milioane de români vor petrece Paștile ca și cum ar fi un weekend prelungit.

?? Eliminarea vacanței de Paști încalcă principiile enunțate de Legea Educației Naționale nr. 1/2011 la art. 3, printre care asumarea, promovarea și păstrarea identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român, precum și respectarea libertății religioase a beneficiarilor actului educațional. ?? Decizia vine în contradicție și cu Tratatul privind Uniunea Europeană, care, în preambul, recunoaște „moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei”.

✝️ Civilizația noastră europeană are ca bază filosofia greco-romană, Creștinismul și dreptul roman, respectiv anglo-saxon, iar pentru noi, ca români și creștini, Învierea lui Hristos nu reprezintă doar cea mai importantă sărbătoare religioasă din an, ci însuși fundamentul credinței noastre.

Comunicatul Ligii Studenților:

Liga Studenților condamnă decizia Ministrului Educației de a elimina vacanța de Paști și cere reintroducerea acesteia
Liga Studenților (LS IAȘI) condamnă gestul Ligiei Deca, ministrul Educației, de a elimina vacanța de Paști din calendarul anului școlar 2023-2024, calificând gestul drept unul anti-creștin, specific culturii anulării (cancel culture) – curentului woke care urmărește să elimine fundamentele creștine ale civilizației occidentale și europene, aducând aminte de măsuri identice luate la începutul regimului totalitar comunist din România. Decizia afectează cel puțin 65.000 de copii, care nu își vor mai putea vedea în vacanță părinții plecați la muncă în străinătate. Organizația îi solicită premierului Nicolae Ciucă să îi ceară Ligiei Deca să reintroducă urgent vacanța de Paști, iar în cazul unui refuz să o demită din funcție.

Proiectul de calendar pentru anul școlar 2023-2024 a fost publicat inițial pe 27 ianuarie, vacanța de Paști fiind propusă în alt interval de timp decât cel care să acopere data când creștinii ortodocși sărbătoresc Sf. Pași – 5 mai. Ministerul Educației a eliminat ca zile libere (fără școală), chiar și datele de 3 și 6 mai, când pică Vinerea Mare și a doua zi de Paști, deși acestea sunt sărbători legale. De asemenea, au fost ignorate și datele echivalente pentru romano-catolici sau alte culte.

Deși au existat critici în spațiul public față de eliminarea vacanței de Paști și amendamente depuse de diverse organizații în acest sens, Ministerul Educației a păstrat proiectul inițial, după ce marți a anunțat că reintroduce vacanța, însă ulterior a retras postarea de pe Facebook.

Eliminarea vacanței de Paști încalcă principiile enunțate de Legea Educației Naționale nr. 1/2011 la art. 3, printre care asumarea, promovarea și păstrarea identității naționale și a valorilor culturale ale poporului român, precum și respectarea libertății religioase a beneficiarilor actului educațional. Decizia vine în contradicție și cu Tratatul privind Uniunea Europeană, care, în preambul, recunoaște „moștenirea culturală, religioasă și umanistă a Europei”.

Mai mult, vacanța de Paști reprezintă un moment în care copiii ai căror părinți lucrează în străinătate îi pot revedea pe aceștia, familiile adunându-se împreună cu ocazia sărbătorilor Pascale. Conform datelor Autorității Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA) din decembrie 2022, peste 53.000 de copii au un părinte plecat peste hotare, iar peste 12.000 de copii au ambii părinți plecați. Practic, prin eliminarea vacanței, peste 65.000 de copii nu își vor mai vedea părinții de Paști în 2024.

Decizia Ministerului aduce aminte de dispozițiile similare, de la începutul guvernării comuniste în România, din 1948, dispuse de miniștrii Lothar Rădăceanu sau Gheorghe Vasilichi, care au avut ca scop eliminarea oricărei prezențe și manifestări a libertății religioase din școli. Liga Studenților amintește că în acea perioadă, mii de tineri au fost arestați și condamnați la închisoare, alături de profesori, preoți, monahi, intelectuali, pentru refuzul lor de a accepta noua orânduire și de a refuza eliminarea simbolurilor creștine din spațiul public, cinstirea memoriei lor fiind recunoscută de stat prin Legea nr. 127/2017.

„Peste 65.000 de copii nu își vor mai vedea părinții de Paști, iar milioane de familii de români vor sărbători Sfintele Paști ca și cum ar fi un weekend prelungit, din cauza Ligiei Deca care se comportă ca un comisar politic sovietic, însărcinat cu transformarea învățământului după canoanele corectitudinii politice și ale culturii anulării.

Civilizația noastră europeană are ca bază filosofia greco-romană, Creștinismul și dreptul roman, respectiv anglo-saxon, iar pentru noi, ca români și creștini, Învierea lui Hristos nu reprezintă doar cea mai importantă sărbătoare religioasă din an, ci însuși fundamentul credinței noastre. Cunoaștem atât direct, cât și de la alumni ai organizațiilor studențești în care doamna ministru Ligia Deca a fost membră și cu care a colaborat, despre planul acestora de a elimina cultura creștină din România, considerând-o un factor care «împiedică progresul». Tocmai de aceea, facem apel la toți românii cu conștiință creștină să se opună proiectului România Educată, pe care Ligia Deca l-a născocit.

Liga Studenților este singura organizație studențească care și-a asumat combaterea oricăror idei progresiste de tip woke în sistemul de învățământ românesc și care a avertizat constant asupra realității pericolului pe care îl reprezintă lobby-ul organizațiilor studențești de stânga pe lângă instituțiile de stat, care atentează la rescrierea paradigmei educaționale după modelul extremismului de stânga dezvoltat prin teoriile Școlii de la Frankfurt.” a declarat Toma Tataru, președinte Liga Studenților (LS IAȘI).

Un imbecil de la Partidul Verzilor – partid de guvernare în Germania – propune introducerea cotelor de CO2 pentru fiecare cetăţean. Cum? Simplu: la începutul fiecărui an ţi se va spune că ai dreptul doar la 3 tone de CO2. Conform estimărilor aceloraşi specialişti care au stabilit cota, omul ar emite în medie 10 tone de CO2 pe an. OK, ce faci când ţi-ai depăşit cota? Cumperi cerificate. Detecţia consumului de CO2 e deosebit de facilă deoarece fiecare obiect sau serviciu pe care-l vei cumpăra are ataşată o anumită cantitate de CO2 emis. Astfel, când ţi-ai atins limita – contorizată strict de portofelul tău virtual – pentru fiecare produs plăteşti şi „codoiul”. Ingenios, nu-i aşa?

Imbecilităţile măsurilor aşa-zis climatice n-au limite. De exempplu, un prostovan de pe la un ONG răsărit de nicăieri – aşa se numeşte ograda lui Soros – s-a apucat să explice doct de ce trebuie interzise aragazele. Spune el – din puţa gândirii – că asta ar fi cauza astmului la copii. Te doare capul! În UE campioni la astm sunt portughezii, cu o incidenţă de aproape 10%. Noi, pe partea cealaltă, avem o incidenţă sub media europeană, de 4.47%, iar consumul de gaz pe cap de locuitor e aproape identic. Poate că nu e relevant consumul de gaz pe cap de locuitor, ci tipul de gătit. Ei bine, aici am o surpriză şi mai mare: în Suedia – locul doi la astm – se găteşte într-o proporţie covârşitoare electric. Trebuie să fii idiot să vezi vreo corelaţie între gătitul cu gaz şi astm. Cu toate acestea, boii apar ca ciupercile după ploaie, mai ales atunci când se dă ordin pe unitate.

De fapt care-i problema? Trebuie justificate cumva măsurile imbecile care se iau. Cum Uniunea Republicilor Socialiste Europene a decis să boicoteze gazul rusesc şi altă sursă similară de energie nu există, pasul următor e întoarcerea costurilor către populaţie. Doar că nu poţi spune direct că ceea ce se întâmplă e un efect al politicilor tale idioate. Exact ca în socialism, oficialităţile Uniunii şi ale statelor componente caută „duşmanul poporului” care, de data asta e „codoiul”, iar pentru codoi noi suntem de vină.

Ceea ce vor să instituie nemţii – şi probabil se va institui la nivel de UE – convine de minune statelor din ce în ce mai falite. Proştii vor achita noua taxă pe aer, care va ajuta şi la peticirea Bugetelor şi-aşa găurite de „obligaţiile asumate” faţă de Ucraina şi de politica de subvenţii. În acelaşi timp, prostimea va reduce la maxim consumul ca să nu fie pedepsită când ar vrea să facă „excese”(de exemplu o călătorie cu avionul). Şi uite-aşa, mai cu frica de astm, mai cu taxa pe „codoi”, scade şi consumul.

Doar că toate aceste acţiuni trebuie să ne tragă semnalul de alarmă în ceea ce priveşte iminenţa instaurării comunismului. Ştiu că sunt înjurat de mulţi dintre cei care au considerat respectiva perioadă benefică. Însă toţi aceia uită că perioada cu adevărat benefică a României a fost nu cea în care bolşevicii ne-au călcat în picioare, instaurând teroarea şi distrugând realmente ţara, ci cea în care s-a afirmat mai degrabă un naţionalism, socialist-comunismul mergând mai degrabă în virtutea inerţiei.

De asemenea, există unii care din aversiunea mea faţă de comunism trag concluzia că aş fi vreun susţinător înfocat al marelui capital care, dacă e vorba să spunem lucrurilor pe nume, e finanţatorul comunismului. Chestiunile acestea ar trebui privite mult mai nuanţat şi cu mai puţină încrâncenare pentru a putea fi înţelese. Aşadar, ce este comunismul şi cum îl recunoaştem?

În esenţă comunismul este o ideologie mincinoasă, menită a prelua proprietatea şi a o plasa indirect în mâinile beneficiarilor săi. Să explicăm: pe toată durata socialism-comunismului din Estul Europei, absolut totul se spunea că e „al nostru”, dar acest al nostru se traducea de fapt prin „al statului”. Astfel, deciziile ultime legate de acea imensă avere a ţării erau luate de insiderii Partidului Comunist, de cei situaţi în punctele cheie. Astfel, cercul intern era de fapt beneficiarul întregii averi a ţării. Ei aveau cele mai bune case, cele mai bune servicii, acces la absolut orice. Restul lumii era obligată doar să muncească şi să nu prea gândească. Era într-adevăr, faţă de acum, o mai mare justeţe socială deoarece toată lumea avea cam aceeaşi avere(apropiată de zero) şi privilegiaţii erau doar o mână de oameni.

De altfel, obsesia lui Marx pentru clasa muncitoare trebuie înţeleasă ca realitate ultimă a comunismului. De fapt de ce a fost aleasă clasa muncitoare şi nu au fost aleşi ţăranii? Pentru că proletarii erau cei mai jos pe scara socială. Ţăranii tot mai aveau un petec de pământ, în timp ce proletarii nu aveau absolut nimic. Erau sclavi. Iar transformarea clasei muncitoare în clasă conducătoare nu presupune ridicarea muncitorului, ci coborârea întregii societăţi la nivelul proletarului. Aşa trebuie înţeleasă ideologia!

Orice formă de organizare similară, care presupune ştergerea claselor sociale şi eliminarea proprietăţii este una comunistă, iar aici chestiunea nu mai depinde de forma de proprietate. Să vă explic. În momentul în care proprietatea se concentrează la stat sau în mâna câtorva companii, rezultatul e acelaşi. Diferenţa dintre comunism şi fascism este cea a formei de proprietate: la fascişti economia era deţinută de câteva monopoluri în timp ce la comunişti ea era deţinută de stat. Însă esenţa era aceeaşi: sărăcirea omului de rând şi încadrarea sa într-o structură depersonalizantă.

Există însă un mod pe care l-am mai amintit în ceea ce priveşte recunoaşterea comunismului, anume cel al idealurilor clamate. Comuniştii vor binele colectiv, ceea ce e imposibil de realizat! Mai mult, acel bine colectiv se va dovedi în final un rău generalizat. Vreţi un exemplu? Gândiţi-vă la colectivizare. Până la colectivizare oamenii se descurcau cum puteau. După colectivizare au murit toţi de foame, iar baza alimentară era reprezentată de ceea ce reuşeau să producă în propria gospodărie. De aceea comuniştii au introdus în final „recensământul animalelor”, pentru a-i forţa pe ţărani să mai dea din animalele crescute în gospodărie(sau din produsele lor). Astfel statul, cu toate pământurile şi combinatele zootehnice în mână, nu reuşea să acopere eficient producţia alimentară a ţării şi era nevoit să apeleze la ţăranii pe care-i desproprietărise. Minunat!

Mai e un lucru bine de reamintit, anume acela că societatea noastră – de la revoluţiile burgheze încoace – a fost una gândită pentru a ajunge în final la comunism. De altfel, acele revoluţii(în special cea franceză) au fost revoluţii eminamente comuniste. Şi s-a văzut bine ce „succesuri”(sic!) au avut!

Aşadar, dacă vreţi să nu mai luaţi ţeapă fugiţi ca dracu de tămâie de cei care vor binele tuturor! Binele colectiv e sinucidere în masă, e teroare. În numele binelui colectiv se petrec toate tâmpeniile pe care le-am văzut sau le vedem. Binele colectiv = comunism! Iată definiţia ultimă!

Dan Diaconu

Rusia țaristă a fost un stat naționalist condus de 3000 de mari familii ruse, în frunte cu țarul. Regimul țarist a fost în toate perioadele sale un regim naționalist rus pravoslavnic. Chiar și țarina Ekaterina a II-a, de origine germană fiind ea, a devenit o naționalistă rusă. Biserica Ortodoxă a fost tot timpul cupola care a ocrotit națiunea rusă. În fața altarelor ei s-au aplecat și cei mai temuți autocrați. Au fost și momente de conflict între puterea politică și prelați ai Bisericii Ortodoxe, dar aceste conflicte nu au avut un caracter distructiv. Niciuna dintre părți nu a dorit distrugerea sau măcar vătămarea instituțională gravă a celeilalte. Conflictele au fost doar episoade trecătoare din lupta pentru puterea politică de moment.

Cu acest regim naționalist, țarii Rusiei au întărit statul, au făcut cuceriri, au dezvoltat cultura, au conservat în favoarea Rusiei și a dinastiei lor marile bogății ale țării.

Evreii au pătruns de timpuriu în Rusia, fiind atrași de bogățiile țării și de faptul că poporul rus era înapoiat și în cea mai mare parte analfabet, ceea ce crea mari oportunități celor instruiți și dornici de înavuțire, cum erau evreii. Țarii ruși nu au permis evreilor să acceadă la putere politică, administrativă și economică, la nivel înalt. Din această cauză, regimul țarist rus a fost identificat în S.U.A. și în Occidentul Europei ca fiind antisemit și conducătorii organizațiilor internaționale evreiești au căutat îndelung soluții pentru a putea penetra și submina regimul țarist din Rusia.

Din cauza antisemitismului țarilor ruși, în anul 1914, când a început Primul Război Mondial, S.U.A. a refuzat invitația și rugămintea Marii Britanii de a se alia împotriva Germaniei, invocând acest antisemitism al Rusiei, aliata Marii Britanii. Conducerea S.U.A., aflată deja sub mare influență, chiar sub control evreiesc, nu dorea să-i vadă pe antisemiții ruși, aliați ai Marii Britanii și Franței, învingători în război.

Nu doresc să mă opresc asupra importantelor aspecte care au condus la preluarea puterii de către iudeo-bolșevici în Rusia. Evenimentele sunt foarte cunoscute. Reamintesc doar faptul că liderii kazaro-evreimii din S.U.A., marii bancheri de pe Wall Street, sunt la originea ascensiunii bolșevicilor la putere în Rusia. Pe de o parte, ei i-au finanțat și consiliat pe iudeo-bolșevicul Lev Troțky și pe social-democratul Aleksandr Fiodorovici Kerensky, tot evreu, iar pe de altă parte, tot liderii evreimii de pe Wall Street l-au influențat pe fratele magnatului bancher evreu Paul Warburg, pe nume Max Warburg, care deținea funcția de șef al serviciului de contrainformații al armatei Germaniei, să-l convingă pe Keiserul Wilhelm al II-lea să-l înarmeze și să-l finanțeze pe iudeo-bolșevicul Vladimir Ilici Ulianov (Lenin), în schimbul angajamentului acestuia că după preluarea puterii în Rusia bolșevicii vor ieși din războiul mondial, ceea ce permitea Germaniei și Austro-Ungariei să lichideze frontul de est și să-și mobilizeze toate forțele în Apus, împotriva Marii Britanii și Franței.

Cu forțe unite, iudeo-bolșevicii lui Lenin și Troțky și iudeo-social-democrații lui Alexandr Kerensky l-au înlăturat pe țarul Nicolae al II-lea, la 25 februarie 1917. După doar cinci zile, S.U.A. au rupt relațiile cu Germania, iar în martie Rusia a ieșit din război și a încheiat pacea cu Germania. Temeiul pentru care S.U.A. nu intraseră până atunci în război a dispărut. La 4 aprilie 1917 S.U.A. a intrat în război și a dezechilibrat raportul de forțe în favoarea Antantei.

În toamna lui 1917, bolșevicii au dat lovitura de palat decisivă, i-au înlăturat pe social-democrați și au preluat puterea, Rusia devenind Sovietică. Kazaro-evreii au ajuns la putere în Rusia, „pohta ce au pohtit”. Baza de masă a kazaro-evreimii era suficientă pentru a asigura un control asupra majorității rusești. Evreimea internațională îi asimilase deja pe kazari, deși aceștia nu erau în nici un fel înrudiți cu evreii, dar migraseră din Asia Centrală către Europa. S-au așezat în teritoriile din nordul Mării Negre și înconjurați de ortodocși, tătari musulmani și catolici, au preferat să adopte religia mozaică și s-au ținut de ea, ajungând să fie acceptați de evrei ca parte a comunității lor.

În duplicitatea lor, conducătorii S.U.A. și cei ai tuturor aliaților americanilor din Europa, au dezavuat noul regim politic bolșevic din Rusia, pe care ei l-au instaurat și au instituit un embargo, o blocadă, pe care tot ei au încălcat-o. Prin acest embargo, firmele europene au fost oprite de a face afaceri cu Rusia Sovietică, aceste afaceri rămânând rezervate doar evreimii americane. Guvernanții occidentali au pornit și un război împotriva Rusiei Sovietice. Dacă europenii ar fi vrut în mod sincer să schimbe regimul politic al Rusiei Sovietice, Casa Albă a mimat doar că ar vrea să schimbe regimul politic din Rusia.

În realitate, obiectivul iudeo-american în Rusia era altul, nu cel de a-i înlătura pe iudeo-bolșevici de la putere. Pe de o parte, evreimea americană dorea să facă mari afaceri în bogata Rusie, pe de altă parte, evreimea dorea să distrugă elitele naționale ale etniei ruse, pentru a o slăbi și a consolida stăpânirea kazaro-evreiască asupra Rusiei, pe termen lung. Etnicii ruși au umplut gulagul iudeo-bolșevic, creat de celebrul Felix Edmundovici Dzerjinski, temutul fondator și conducător al C.E.K.A., imediat după preluarea puterii de către bolșevici. Sovieticii nu au fost ruși și nu au pus interesele rușilor ca obiectiv politic al lor.

Opinia publică internațională, în mare parte neatentă, nu a înțeles că regimul sovietic nu este unul rusesc și nu este pentru ruși, ci împotriva etniei ruse. Minoritățile, în frunte cu kazaro-evreii, au condus Rusia Sovietică asuprindu-i pe ruși, folosindu-le munca și resursele pentru a-și consolida puterea. În istoriografia kazaro-evreiască se fac referiri la suferințele unor evrei în gulagul sovietic. Da, au fost și kazaro-evrei în gulagul sovietic. Au ajuns în gulag în principal două categorii de evrei: cei care erau înstăriți și s-au opus naționalizării și colectivizării și numeroșii informatori ai Ohranei țariste, care și-a creat o rețea puternică între evrei, pentru a proteja statul țarist de pericolul bolșevic.

Iudeo-americanii, cei care au impus embargo împotriva Rusiei Sovietice, au demarat tot ei o largă colaborare pe multiple planuri cu guvernul rus.

Timp îndelungat opinia publică internațională nu a cunoscut în profunzime relațiile dintre Rusia Sovietică/U.R.S.S. şi S.U.A. din deceniul care a urmat încheierii războiului civil şi a intervenţiei militare străine împotriva bolşevicilor. După detronarea ţarului Nicolae al II-lea, S.U.A. i-a sprijinit mult pe bolşevici, din toate punctele de vedere. În anul 1921, în S.U.A. a luat ființă Council on Foreign Relations (C.F.R.), care a devenit principalul propagator al „Noii Ordini Mondiale” şi sprijinitor necondiţionat al noului stat comunist iudeo-sovietic.

Sovieticii au ajuns să dispună în S.U.A. de importante „capete de pod” pentru a spiona tehnologic şi economic, într-o epocă în care, oficial, relaţiile dintre cele două ţări erau rupte. Astfel, în centrul New York-ului, în World Tower Building, funcționa Biroul Martens, agentură de spionaj sovietic. Acolo lucrau 23 de agenţi. Alături, în aceeaşi clădire, se afla American International Corporation, al cărui director, William Boyce Thomson, a vizitat Petrogradul în august 1917 şi a discutat cu Troţki şi cu Lenin cum să colaboreze după lovitura de stat pe care o preconizau bolşevicii. Societăţile americane au fost implicate discret dar masiv în economia sovietică, mai ales în electrificarea Uniunii Sovietice, dar şi în alte ramuri. O mulţime de firme americane evreiești îşi deschiseseră afaceri prospere în cadrul unor societăţi mixte. Activitatea lor nu era cunoscută de opinia publică din S.U.A.

Biroul Martens a creat baze solide pentru promovarea intereselor sovietice în S.U.A .şi a contribuit mult la consolidarea unei puternice reţele de spionaj, bazată mai ales pe agenţi evrei din elita societății din S.U.A.

Printre cei mai importanţi funcţionari sovietici ai Biroului Martens s-a numărat evreul Genrich Grigorevici Iagoda, pe numele său adevărat Enokh Gershevich Ieguda. Era o eminenţă cenuşie a N.K.V.D. Era sprijinit de Kenneth du Ran, secretarul personal al lui Edward Mandell House, consilierul preşedintelui W. Wilson. Prin Kenneth du Ran, Iagoda, Iagoda l-a recrutat ca agent pe Joseph Lash, viitor membru al Partidului Comunist din S.U.A. şi amantul soţiei preşedintelui S.U.A., Eleonor Roosevelt. Iagoda a organizat, cu ajutorul lui du Ran, un număr de 22 de reţele de spionaj sovietic în S.U.A. După 1945, când relaţiile dintre cele două ţări s-au răcit, au căzut doar 4 dintre aceste reţele. Unele s-au perpetuat, continuând să funcționeze.

Iagoda a obţinut informaţii de importanţă foarte mare. De la el, Stalin a fost informat din timp asupra conceperii crahului de pe Wall Street (octombrie 1929), ceea ce i-a permis să facă o serie de proiecte de acţiuni externe în scopul răspândirii şi consolidării mişcării comuniste internaţionale, căutând să profite la maximum de criza economică a cărei declanşare a putut-o anticipa.

În noiembrie 1932, Iagoda i-a trimis lui Stalin o notă informativă prin care îl sfătuia să îi finanţeze campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din S.U.A .guvernatorului de New York, Francis Delano Roosevelt. Acesta îi promisese lui Iagoda că, dacă va primi bani şi va câștiga alegerile, va recunoaşte de îndată oficial statul sovietic și va încheia relații diplomatice cu U.R.S.S., ceea ce însemna deschiderea accesului sovietic la tehnologii americane în mod legal. Stalin a reacţionat pozitiv şi a finanţat generos campania lui Roosevelt, care a câștigat alegerile. E va fi singurul președinte american care a deținut patru mandate. În primul său an de președinție, 1933, S.U.A. a recunoscut oficial U.R.S.S. În anul următor, 1934, Iagoda a fost recompensat și numit de Stalin în funcția de șef al N.K.V.D.

În această funcție de președinte al N.K.V.D., Iagoda a intensificat lichidarea elitelor de etnie rusă, inclusiv din interiorul Partidului Comunist, ceea ce l-a făcut pe Stalin să înțeleagă că în curând va fi izolat și înconjurat numai de evrei și îi va veni și lui rândul să fie eliminat din joc. Ca urmare, după un timp, Stalin a declanșat politica antisemită și a trecut la promovarea în partid, în N.K.V.D. și în armată a unui număr tot mai mare de etnici ruși și de georgieni de ai lui.

Iagoda a intrat în dizgrația lui Stalin și înlăturat de la putere. În anul 1938, Iagoda a fost executat împreună cu un grup de alți 21 de lideri bolșevici, kazaro-evrei, în baza unor acuzații halucinante, pe care învinuiții le-au recunoscut cu toții. De asemenea, împreună cu Iagoda, a fost executat și importantul bolșevic Nikolai Ivanovici Buharin.

Politica antisemită a lui Stalin a fost întreruptă brusc în momentul în care el și-a dat seama că va trebui să se războiască cu Germania lui Adolf Hitler și că va avea nevoie de alianța cu S.U.A., iar politica antisemită ar fi fost o piedică de nesurmontat pentru asigurarea alianței cu S.U.A. Politica antisemită a lui Stalin va fi reluată după încheierea păcii de după al doilea război mondial și continuată până la moartea sa, prin asasinare, în martie 1953.

Politica antisemită a lui Stalin a fost principala cauză a uriașei campanii a presei iudeo-occidentale de denigrare a sa. Marea Teroare stalinistă din deceniul al patrulea al secolului trecut, care a fost doar parțial „opera” lui Stalin, cea mai mare parte a crimelor fiind „opera” N.K.V.D.-ului iudeu împotriva etnicilor ruși, a fost pusă integral de presa și istoriografia oficială din lumea occidentală pe seama lui Stalin.

După ce Stalin a întrerupt politica antisemită, în timpul celui de al doilea război mondial, când kazaro-evreii din U.R.S.S. au primit puteri depline, presa din S.U.A. l-a elogiat la modul absolut pe Iosif Stalin, l-a declarat în mod repetat „erou între eroi” și i-a făcut imaginea de cea mai mare personalitate de pe Glob. Această imagine a fost proiectată după ce avuse loc Marea Teroare, care era cunoscută în S.U.A. După 1947, când Stalin a reluat politica antisemită, presa americană și cea vest-europeană, aflată sub control evreiesc, au reluat campania de denigrare a lui Stalin.

Politica antisemită a lui Stalin a avut urmări importante și în România. Ca urmare a acestei politici, naționaliștii români din Partidul Muncitoresc, în frunte cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, au obținut aprobare de la Stalin să elimine cea mai puternică grupare evreiască de la conducerea țării, în frunte cu Ana Pauker (Hanna Rabinsohn), Teohari Georgescu (Baruh Tescovici) și Vasile Luca (Laszlo Luka, ungur) și să demareze un proces de românizare a societății și de promovare a unui regim socialist „adaptat nevoilor specifice ale României”, punându-se bazele politicii de independență și declanșând dictatura de dezvoltare, care a condus la o mare dezvoltare economico-socială, culturală și științifică a țării.

Revenind la subiectul articolului nostru, arăt că în vederea coordonării activităţii partidelor comuniste, a răspândirii şi a consolidării partidelor comuniste şi muncitoreşti din întreaga lume, în anul 1919, bolşevicii au creat Internaţionala a III-a. Răspândirea bolșevismului în întreaga lume, prin promovarea așa numitului internaționalism proletar, era dezideratul liderilor sovietici. Conducătorul Internaţionalei a III-a a fost numit evreul Ovsel Gershon Aronov Radomâsliski, cunoscut și ca Hirsch Apelbaum, zis Zinoviev. Alături de Lenin, Troțky, Zinoviev și alți evrei, roluri centrale l-au jucat și evreii Yakov Aaron Mikhailovici Sverdlov și Lev Borisovici Kamenev, pe numele său real Rozenfeld, care era căsătorit cu Olga Kameneva, sora lui Lev Troțki.

La înființarea Internaţionalei a III-a (numită și Komintern), Zinoviev a declarat că „Avem nevoie de un Partid Comunist cu o disciplină de fier. De o organizație internațională din același metal. Pentru războiul civil pe care îl vom întreprinde, nu există alte mijloace”. În iulie 1920, Zinoviev a prezentat un set de 21 de condiţii care se puneau în faţa partidelor comuniste pentru a fi acceptate în Internaţională. Disciplina de fier, de tip militar, epurarea celor care nu se poziţionau ferm pe poziţia bolşevicilor, denunţarea patriotismului şi a pacifismului şi combinarea acţiunilor legale cu cele ilegale, erau condiţii impuse ferm.

Zinoviev a condus Kominternul sub coordonarea lui Lenin şi Troţki. În Balcani, obiectivul Internaţionalei a III-a a fost acela de a crea Republica Sovietică Socialistă Balcanică, în urma unor repetate revolte comuniste în interiorul statelor naţionale. În România, Internaționla a III-a a inspirat conducerea alogenă a Partidului Comunist din România să introducă în Programul său de acțiune lupta pentru autonomie a tuturor provinciilor istorice românești, până la desprinderea de statul național unitar român. Cum liderii partidului erau evrei, proveniți din țări vecine, nemulțumirile societății românești față de acest proiect antinațional al bolșevicilor din România s-a convertit în antisemitism.

Internaționala a III-a a funcționat până în anul 1943, când a fost desființată, din rațiuni politice internaționale, în toiul negocierilor sovietice cu SUA și Marea Britanie, pentru împărțirea sferelor de influență. Pentru a le adormi vigilența aliaților săi occidentali și a da impresia că renunță la internaționalizarea comunismului, Stalin a decis desființarea Internaționalei comuniste. Atribuțiile ei au continuat să fie exercitate de către alte structuri ale Uniunii Sovietice, cu deosebire de către serviciile de informații și secțiile de resort din cadrul conducerii comuniste de partid și a celei guvernamentale.

Internaționala a II-a a catalizat mișcarea comunistă internațională. Imediat după război, în multe țări ale lumii, cu deosebire în Europa, au avut loc reformulări doctrinare în cadrul partidelor socialiste și în unele partide social-democrate, astfel încât multe dintre ele s-au transformat în partide comuniste și s-au afiliat Internaționalei a III-a. În majoritatea partidelor comuniste din Europa, conducerea a fost preluată de etnici evrei. De altfel, însuși Lenin a declarat, într-o scrisoare către Maxim Gorki, că: „Dacă un rus este inteligent, înseamnă că este evreu sau are sânge evreiesc…”.

În conştiinţa timpului, mişcarea comunistă a fost asociată cu activitatea centralelor evreieşti de influenţă internaţională. Ca urmare a susţinerii comunismului preponderent de către evrei , el era numit mai ales iudeo-bolşevism, iar din punct de vedere ideologic avea un caracter majoritar internaţionalist, interesele naţiunilor fiind plasate constant în urma celor ale comunismului internaţional. Abia târziu, în timpul Războiului rece, unele partide comuniste şi-au reformulat doctrinele, plasând interesele naţionale pe primul loc în cadrul programelor de partid. Contribuţia decisivă a evreilor la naşterea ideologiei comuniste, la fondarea mişcării comuniste internaţionale şi la conducerea partidelor comuniste, mai ales din Europa, a fost unul dintre motivele principale care au condus la dezvoltarea sentimentelor antievreiești într-o mulţime de ţări ale lumii, în rândul numeroşilor adversari ai comunismului, pe fondul antisemitismului mai vechi, datorat altor cauze. Acest fapt nu trebuie neglijat. După Primul Război Mondial, urmarea imediată a dezvoltării mişcării comuniste internaţionale a fost dezvoltarea mişcărilor de dreapta, cu un puternic caracter naţional, anticomunist şi antievreiesc, fenomen care va deveni preponderent în întreaga Europă Occidentală, Centrală şi de Est.

În România, iudeo-comuniştii au săvârşit acte teroriste încă înaintea înfiinţării partidului lor. Astfel, în 8 decembrie 1920, la ora 14.45, în momentul în care generalul Constantin Coandă se pregătea să deschidă şedinţa Senatului României, s-a produs o explozie puternică. În explozie au decedat Demetriu Radu, episcop de Oradea Mare, Dimitrie Grecianu, ministrul Lucrărilor publice şi ad-interim la Justiţie şi senatorul Spirea Gheorghiu, preşedintele Sfatului negustorilor. Agenţii Inspectoratului General de Siguranţă i-au depistat pe făptaşi. Aceştia erau trei evrei, agenţi ai C.E.K.A., membri ai unei reţele sovietice de spionaj, controlată de Moscova, via Odessa. Ei se numeau Max Goldstein, Saul Osias şi Leon Liechtblau.

Acest atentat, care a avut un ecou foarte mare în epocă a inflamat şi mai tare reacţiile antievreiești din societatea românească şi a identificat încă o dată pe comunişti cu evreii, întărind convingerea adversităţii evreilor faţă de statul naţional unitar român şi faţă de poporul român, convingând o mare parte a societăţii româneşti că iudeo-bolşevicii sunt marii duşmani care trebuie neapărat reprimaţi. Această idee a cuprins conştiinţa publică, a pătruns adânc şi va produce efecte şi în viitor.

Internaționalismul proletar promovat prin Comintern și, în perioada Războiului rece, prin intermediul rețelelor serviciilor secrete sovietice și ale statelor supuse URSS, a fost produsul evreimii de pe Wall Street, cea care, ulterior a declanșat procesul de globalizare în jurul lor, cu mâna guvernelor aservite lor din Commonwealth și din Europa de Vest. Internaționalismul proletar și globalizarea au fost frați de sânge evreiesc, nicidecum dușmani reali. Adversarul real al internaționalismului proletar și al globalizării, în trecut și în prezent, a fost și este naționalismul, susținătorul națiunilor, cu cultura, civilizația, tradițiile și tot ce au popoarele mai frumos, mai bun, mai trainic, care le identifică și care oferă fiecărui popor unicitate.

via Art-Emis.ro

Invitatul jurnaliștilor Dan Andronic și Mirel Curea în podcastul Contrapunct EVZ a fost colonelul de Securitate Dumitru Burlan. Mulți ani la rând, acesta a avut ca misiune principală paza copiilor cuplului Ceaușescu, Zoe și Nicușor. Din când în când, pentru că semăna cu Nicolae Ceaușescu și pentru că „celui mai iubit fiu al poporului” îi era frică să nu fie victima unui atentat, îi lua locul. „Cel mai iubit fiu al poporului” nu a avut însă viață ușoară, fiind o victimă inocentă a șiretlicurilor consoartei.

Prin natura meseriei, colonelul de securitate Dumitru Burlan a fost foarte apropiat de cuplul prezidențial Elena și Nicolae Ceaușescu. În calitate de bodyguard al copiilor acestora, Zoe și Nicușor, pe care îi supraveghea, fără însă să le asigure protecție, așa cum a subliniat în studioul EVZ-Capital,

Burlan: El era sub papucul ei, dar fără să își dea seama
Chestionat de jurnalistul Dan Andronic dacă soția fostului președinte îl controla și domina pe acesta sau cum se spune în popor, îl cam ținea sub papuc, invitatul a confirmat. „Elena nu-l avea cu nimic la mână pe Nicolae Ceaușescu. Totuși el era sub papucul ei, dar fără să își dea seama. El credea că este foarte grijulie”. Consecința a fost dependența totală a dictatorului de consoarta sa. „Era o femeie rea”, este de părere colonelul.

Îi organiza controla viața dictatorului în detaliu
Elena Ceaușescu s-a insinuat treptat în viața soțului ei până la nivelul în care îi controla toată viață. De exemplu, a chemat două persoane pentru a-i pune microfoane într-o perioadă când era bolnav. Pe ascuns a recurs chiar la tertipuri viclene, cum ar fi acela că îi asculta convorbirile dintr-o cameră alăturată.

„A chemat doi oameni de la tehnic și i-a pus să îi pună microfoane lui Ceaușescu, pe motivul că acesta este bolnav și să fie sub supravegherea ei continuu ca să poată interveni direct în cazul în care i se întâmplă ceva. Așa a devenit Elena Ceaușescu simbolul României. Elena se ducea la 10 minute după fiecare întâlnire a lui Ceaușescu și îi spunea fix varianta pe care o auzise prin telefon de la diverși miniștri cu care el se întâlnea, ceea ce l-a făcut pe Nicolae să o considere foarte inteligentă”.

Mai mult, în timp soția președintelui comunist a ajuns să-și rafineze mijloacele de manipulare, astfel că acesta avea nevoie de ajutorul ei inclusiv în sarcinile fociale. „Atunci când ținea cuvântările, Nicolae se uita către ea dacă zice bine, că de multe ori el nu respecta textul”, a mărturisit Dumitru Burlan.

Orice naș își are nașul
Însă cum orice naș își are nașul, s-a găsit un om care să o poată ține la respect pe temuta tovarășă. A fost vorba de o altă femeie. „O avea pe Suzana Andrieș, cea mai de încredere persoană din anturajul ei, ea schimba generali. Ceaușescu stătea vara la Snagov și avea și Suzana casă acolo. Eu am realizat că este importantă pe lângă Elena și am căutat să nu o supăr cu nimic. Se mai întâmpla să mă duc în control, personalul fura aur. Îi prindeam pentru că erau angajați pe care îi învățasem să îi pârască. Personalul pe care îl voia Elena Ceaușescu, trebuia să fie asigurat de către mine”, a mai povestit colonelul de securitate în emisiunea Contrapunct EVZ.

Emisiunea integrală:

IPS Teodosie spune lucurilor pe nume in legatura cu Marx si Engels. Acestia, intr-adevar nu au fost rusi, au facut parte din “poporul ales”.

Arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie, a afirmat, în cadrul unei emisiuni radio, că Vladimir Putin este „cel mai mare ctitor la Sfântul Munte Athos şi la Ierusalim”, deşi este considerat un „răufăcător”.

În ceea ce priveşte situaţia actuală la nivel mondial, în cazul crizei din Ucraina şi a unei posibile invazii a ruşilor, Arhiepiscopul Tomisului, ÎPS Teodosie a ţinut să precizeze că preşedintele Rusiei, Vladimir Putin, nu este aşa cum îl crede toată lumea, „atât de negru”.

„Domnul Putin, care este atât de vehiculat în zilele acestea şi văzut atât de negru, nu-i negru cum îl prezintă toată lumea. Am spus-o şi o spun fără frică şi fără nicio ezitare. Este cel mai mare ctitor la Sfântul Munte şi la Ierusalim. În ţara sa, şi Putin, şi Medvedev, sunt ctitori. Şi am fost pe urmele lor în excursie şi m-am minunat câtă jertfă au făcut. Şi noi îi judecăm ca pe nişte răufăcători. Sigur că au păcatele lor. Ei nu răspund pentru păcatele înaintaşilor care au adus comunismul. Dar nu l-au adus ei. Cei care au adus comunismul, cei din vest, ei au plantat comunismul. Că Marx şi Engels nu sunt din Rusia. Sunt de altă origine”, a declarat arhiepiscopul Teodosie în cadrul unei emisiuni radio.

Nota redactiei: Marx si Engels erau evrei.

Războiul Civil Spaniol, ar putea răspunde cunoscătorii. Da, așa este, toti trei au luptat în acest război, dar în tabere diferite. Primul, Valter Roman, ca voluntar în Brigăzile Internaționale Comuniste, maior și comandant al unui batalion de artilerie, ceilați doi, Moța și Marin, ca voluntari în „Tercio Extranjeros”, Legiunea Străină Spaniolă, căzuți în luptă de partea forțelor franchiste. Ceea ce, însă, nu se prea știe este faptul că cei doi au fost uciși în baza unui ordin dat chiar de Valter Roman.

La puțină vreme după ce s-au înrolat în trupele franchiste și au intrat efectiv &icirc

O sabie pentru colonel!

Cu un an înainte, la 24 noiembrie 1936, generalul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino- Grănicerul, avocatul Ionel Moța, inginerul Gheorghe Clime, preotul Ion Dumitrescu-Borşa, avocatul Neculai Totu, economistul Bănică Dobre, avocatul Vasile Marin și prințul Alexandru Cantacuzino plecau în Spania. Misiunea lor era ca, în numele Legiunii Arhanghelului Mihail, să-i ofere în semn de omagiu colonelului Jose Moscardo Ituarte, eroul de la Alcazar, o spadă de onoare.

Acolo, întreg grupul, mai puțin generalul, avea să se alăture trupelor generalului Francisco Franco, împotriva celor republicane, în ceea ce s-a numit Războiul Civil Spaniol.

Memoria Prințului…

“Pe la ora trei, ocupăm nişte tranşee înaintate. Bombardamentul reîncepe. Ionel Moţa ne strigă: «Dacă sîntem înconjuraţi, nu cade prizonier nimenea. Murim toţi împreună!». Sînt ultimele cuvinte. Exploziile obuzelor ne acopereau cu pămînt. O detunătură doborîtoare mă forţează să închid ochii. Cînd îi deschid, o clipă după aceea, privirea îmi cade, la un metru şi jumătate de mine, asupra unui corp întins cu faţa spre pămînt. Îngenunchiu şi îi ridic capul. E Ionel Moţa. La un metru zace Vasile Marin, cu spatele proptit de peretele tranşeei. Mă întorc şi urlu lui Clime şi părintelui Dumitrescu, peste vuietul gloanţelor şi al obuzelor: «Ionel şi Marin sînt morţi!». Peste haina cu stropi cu sînge neînchegat, ceasul lui Ionel Moţa atîrnă de lanţ, cu geamul spart. S-a oprit. E cinci fără un sfert. Prin haina străpunsă şi sfîrtecată a lui Ionel Moţa se văd culorile Drapelului Românesc. E drapelul nostru pe care era scris: Legiunea Arhanghelului Mihail… Desfac drapelul şi îl întind peste trupurile lor.”

Așa a trăit și văzut scena morții legionarilor Ionel Moţa și Vasile Marin camaradul lor, prinţul Alexandru Cantacuzino, astfel a descris-o în cartea sa, „Pentru Christos – Amintiri de pe frontul din Spania”, apărută în 1937. Explozii de obuze, schije, și cei doi, Moța și Marin cad! Clar, camaradul lor, autorul rândurilor de mai sus, cel alături de care au căzut, nu are nicio idee despre autorii focului ucigător.

…și cea a Preotului

Aceeași scena, cea a răpunerii în luptă a celor doi comandanți legionari, a fost descrisă de încă un martor, preotul Ion Dumitrescu-Borșa în volumul „Cal troian intra muros – Memorii legionare” apărută în 2014.

„Un obuz a făcut explozie lângă noi și ne-am pomenit acoperiți de pământ. Ne-am ridicat îngroziți. Alecu(nm. prinţul Alexandru Cantacuzino), văzând că mitraliera noastră a încetat, s-a dus să o pună în funcțiune. Când să se întoarcă, Alecu a dat de Moța și Marin întinși într-un lac de sânge. I-a pipăit și a strigat la noi: ”Părinte, Moța și Marin sunt morți!”. Am simțit cămi îngheață sângele în vine.”

Și de această dată, în memoriile preotului Ion Dumitrescu-Borșa, ca și în cazul celor ale prinţului Alexandru Cantacuzino, nimic despre identitatea celor care au deschis focul împotriva luptătorilor Legiunii Străine Spaniole.

Prozatorul-confesor

Deslușirea acestui episod de maximă importanță pentru istoria Mișcării Legionare vine, însă, nu de la un martor ocular, ci de la prietenul lui Valter Roman, prozatorul Titus Popovici. Prozatorul așterne în scris, în romanul său memorialistic, „Disciplina Dezordinii”, apărut în anul 1998, împrejurările în care comandanții Moța și Marin și-au găsit sfârșitul, așa cum le-a aflat de la Valter Roman direct: omorâți în urma unui ordin dat de însuși maiorul Valter Roman. Să vedem ce spune Titus Popovici în memoriile sale despre ceea ce i-a relatat Valter Roman, în timp ce acesta lucra la cartea sa, „Sub cerul Spaniei-Cavalerii speranței”, apărută în 1972:

„Ne-au parvenit informații că la Majadahonda au apărut în tranșee cei șapte legionari. Generalul Walter (Carol Swiercsevky, ofițer al armatei sovietice, de origine poloneză) a aprobat ca această problemă să se rezolve între români. Am detașat din divizionul de artilerie Tudor Vladimirescu bateria comandată de Nicolae Cristea și l-am trimis la observație înaintată pe Nicu Pop. S-a târât prin ceață până la câțiva metri de Legiunile Străine, unde a auzit vorbire românească. A comunicat coordonatele și, în momentul de îngânare a zorilor, bateria lui Nicolae Cristea a deschis focul…”

Mai clar decât atât, nici că se poate! Români au omorât români, iar asta în numele unor idei care s-au dovedit deopotrivă criminale: comunismul și fascismul.

Apel la Luigi Longo

În afară de această observație amară, cred că este interesant de văzut cum a reflectat la rândul lui, acest episod, chiar Valter Roman, în cartea sa, „Sub cerul Spaniei-Cavalerii speranței”. Deși, în lucrare, dedică un întreg subcapitol prezenței legionare pe frontul Războiului Civil din Spania, Valter Roman nu numai că nu găsește resursa de bărbăție de a povesti ceva, câtuși de puțin, despre rolul său în moartea celor doi, dar nici măcar de a așterne pe hârtie cu propriile sale cuvinte ceva legat de sfârșitul lor. Pentru că nu putea să ocolească, însă, total subiectul, Roman apelează la o tristă „șmecherie”, citează ceea ce a spus comunistul italian Luigi Longo despre episodul pe care, pur și simplu, nu-l putea ocoli:

„Aici, la Majadahonda – scrie Luigi Longo – s-au întîlnit față în față voluntarii antifasciști români cu grupul de mercenari fasciști, trimiși de agentura fascistă «Garda de Fier», și unde și-au găsit sfîrșitul lor fără de glorie cei doi fasciști români Moța și Marin.”

Atât! Nimic despre rolul său!

Furios, la locul crimei

În restul subcapitolului, Valter Roman, parcă dorind să scape de o negură de pe conștiință, lovește cu furie aerul și înfierează cu mânie bolșevică nu se știe ce:

„Este cunoscut că mișcarea legionară a trimis în sprijinul mercenarilor franchiști șapte așa-ziși voluntari. Alăturîndu-se forțelor fascismului internațional care înăbușea nu numai lupta pentru libertate în Spania, dar amenințau și libertatea și independența României, integritatea teritorială a patriei, mișcarea legionară a pășit, în continuare, pe drumul trădării intereselor naționale ale poporului român. Cine se aseamănă se adună – spune un vechi proverb românesc. Adăpați la ideologia huliganismului și a crimei, fasciștii români nu putea fi decît alături de franchiști și de fasciștii germani și italieni, de care îi lega ura comună împotriva progresului omenirii.”

Nu sunt Sigmund Freud, deci, nu sunt în măsură să explic finele mecanisme sufletești care l-au făcut pe Valter Roman să trateze acest episod al existenței sale într-un mod atât de jalnic, lipsit de orice urmă de onoare și bărbăție.

În loc de epilog, o posibilă explicație

O explicație blândă, dar interesantă, în această privință ne-o oferă tot Titus Popovici în memoriile sale:

„Valter Roman n-a vrut să consemneze acest episod în cartea lui, Cavalerii Speranței și, când l-am întrebat de ce, a ocolit răspunsul. Cred că la mijloc era solidaritatea târzie și subconștientă ce se naște între adversari care au luptat pentru idealurile lor cu arma în mână, poate și tristețe că aceste idealuri au fost definitiv maculate și de o parte și de alta.”

Biografia unui comunist stalinist

Valter Roman (Ernest Neulander), 7 octombrie 1913 – 11 noiembrie 1983, a fost un militant și politician comunist român, de origine evreiască, veteran al brigăzilor internaționale comuniste din Razboiul Civil din Spania, tatăl fostului prim-ministru român Petre Roman. De profesie inginer, a fost atras în mișcarea comunistă în 1931, de Nicolae Goldberger, care l-a trimis imediat după recrutare în URSS. După înfrângerea din Spania, în 1939, Valter Roman a revenit în URSS, unde a fost șeful secției române a postului Radio Moscova.

După 23 august 1944, s-a întors în România, cu gradul de locotenentcolonel al Diviziei de dezertori Horia, Cloșca și Crisan și avansat la gradul de general-maior. Pâna când a murit, a ocupat funcții în eșalonul al doilea al puterii de partid și de stat, ultima fiind aceea de director al Editurii Politice.

A fost implicat în combinația K.G.B. care a dus la arestarea guvernului maghiar, la judecarea și condamnarea la moarte a prietenului său, premierul Imre Nagy, după înăbușirea Revolutiei Ungare din 1956 de către sovietici.

Înmormântarea mucenicilor Ionel Moța și Vasile Marin

In fata Gãrii de Nord si in spatele ei erau mii de cãmãsi verzi. Comandantul legionar Victor Vojen, insãrcinat cu organizarea ceremoniei, ne dãdu ordin sã facem cordoane dealungul peronului. Asteptam încordati sosirea trenului. Megafoanele anuntau: „trenul mortuar a plecat din Chitila”.
Dupã putin timp apare locomotiva trenului având în fata douã litere mari M. M., fãcute din ramuri de brad, iar felinarele aprinse. Asa de încet a intrat trenul în garã cã nu se auzea niciun sgomot. Cei doi mecanici cari il conduceau erau imbrãcati in haine de sãrbãtoare si nu-si mai puteau stãpâni lacrimile.
„Gardã, pentru onor înainte”, se auzi o comandã si se luã pozitia comandatã.
In timpul cât se coborau sicriile, am primit o altã dispozitie: sã legãm frânghiile la carul mortuar ce stationa în fata gãrii. O sutã douãzeci de legionari au primit misiunea sa tragã carul mortur al lui Mota si Marin. Am parcurs Calea Grivitei, Clemenceau, Calea Victoriei, Bulevardul Elisabeta pânã la Biserica Sfântu Ilie Gorgani. Pe tot parcursul, trotuarele gemeau de lume. Toti se descopereau si salutau cu mâna întinsã, salutul nostru legionar.  Am vãzut soldati si ofiteri descoperiti, salutând. Pe fetele tuturor se putea citi durerea.
La o cotiturã mi-am întors capul si am vãzut înapoia sicrielor pe tatãl Capitanului ducând de mânã pe cei doi copilasi ai lui Mota, Mihai si Gabriela.
Pentru mentinerea ordinei n’a fost nevoie de niciun politist. Doua cordoane de camarazi înaintau paralel cu noi, pe lângã trotuar, iar alte douã cordoane deschideau drumul, inlãturând obstacolele, pe eventualii curiosi.

Ajunsi la Biserica Sf. Ilie Gorgani, Cãpitanul mi-a dat ordin sã ridic tricolorul de pe sicriele lui Mota si Marin si sã-l duc in Biserica.
Când cele douã sicrie au fost transportate la „Casa Verde”, am fãcut parte din grupul care mergea paralel cu Cãpitanul, lângã care se mai aflau, reprezentantii diplomatici ai Spaniei, Italiei, Japoniei si Germaniei, Generalul Cantacuzino Granicerul, precum si echipa din Spania, in uniforma militarã a soldatilor din Tercio.
Cortegiul a strãbãtut strãzile Schitu Mãgureanu, Stirbei Voda, Calea Grivitei pânã la Bucurestii Noi. Pe tot parcursul lumea plângea si saluta cu mâna ridicatã. Doua cruci de lemn, una a lui Mota, alta a lui Marin, purtate de doi camarazi, deschideau drumul. Venea apoi impresionanta cruce vie, formatã din studenti cari cântau:

„Sunt ruguri si flãcãri, E Spania’n scrum Gloantele cad în altar
In negrele santuri cu sânge si fum Plouã cu schije si jar.” Mota, Arhanghel si Munte Marin ca o flacãrã mare…

Numai acest cântec ar fi fost de ajuns ca sã arate lumii întregi rostul jertfei lui Mota si Marin.
In coloana nesfârsitã, am remarcat pe studentii germani in uniformele lor, cu steagul plecat in semn de doliu, pe muncitorii mineri depe Valea Jiului. Toti aveau felinarele aprinse, asa cum le au in timpul lucrului in mãruntaiele pãmântului, de unde scot bogãtii pe cari hienele Tarii Romanesti le devoreazã.

Buciumele Motilor sunau a jale.
Prin lapovitã si frig, ud pânã la piele, am ajuns la „Casa Verde”, unde s’a terminat ceremonia si tot pe jos m’m întors acasã.
Dumnezeu mi-a mai hãrãzit zile ca sã pot povesti celor ce vor veni cã am fost si eu prezent la înmormantarea celor doi mucenici ai neamului, Ion Mota si Vasile Marin.
Au trecut multi ani de-atunci si, Doamne, multe s’au mai întâmplat: miseleasca ucidere a Cãpitanului, împreunã cu Nicadorii si Decemvirii, masacrarca legionarilor din lagãre si inchisori sub Regele Carol, prigoana Generalului Antonescu, urgia comunista, cu tot arsenalul de bestialitati pentru a infrânge dârzenia româneascã a Legionarilor. Inchisi în tarã, pribegi prin tari streine, fugãriti pe oriunde am putut sã ne aciuãm. Oare suntern noi un alt popor ales? Cat va mai dãinui aceastã prigoanã?
Noi, ce pribegim prin tarile libere, nu trebuie sa desnãdãjduim si nu trebuie sã lãsãm arma din mâini, nici o clipã.
Va veni ziua când Dumnezeu îsi va intoarce fata si cãtre noi si atunci ne vom bucura cu totii de libertatea pe care am platit-o cu atatea umilinte, chinuri si morminte.

Nicolae TEBAN

Din vol. „Ion Mota si Vasile Marin”, Ed. Carpatii, Madrid, 1963

Exista lucruri care se tin sub tacere de frica, de rusine sau pentru a evita oprobiul societatii. Presa occidentala din utima perioada a reusit sa patrunda intr-una din tainele suferintelor populatiei civile din Germania in vara anului 1945: trupele sovietice care ocupasera tara au primit „liber” de la comandantii lor sa violeze in voie femeile germane.

Intr-un material dedicat acestui caz, postul de televiziune France 24 a reusit sa obtina in premiera informatii de la aceste femei, poate astazi septagenare sau octogenare, care dupa trecerea timpului au hotarat sa faca publica experienta cumplita prin care au trecut.

Nu a depus undeva vreo plangere. Nici n-avea unde. Politia germana disparuse, iar la noua administratie militara a ocupantilor era periculos sa te prezinti.Dupa estimarile ziaristilor, este vorba de circa doua milioane de victime. Nu se stie daca vreuna din ele a

La timpul sau, subiectul era tabu, cu atat mai mult in Germania de Est.

Exista lucruri care se tin sub tacere de frica, de rusine sau pentru a evita oprobiul societatii. Presa occidentala din utima perioada a reusit sa patrunda intr-una din tainele suferintelor populatiei civile din Germania in vara anului 1945: trupele sovietice care ocupasera tara au primit „liber” de la comandantii lor sa violeze in voie femeile germane.

Intr-un material dedicat acestui caz, postul de televiziune France 24 a reusit sa obtina in premiera informatii de la aceste femei, poate astazi septagenare sau octogenare, care dupa trecerea timpului au hotarat sa faca publica experienta cumplita prin care au trecut.

Nu a depus undeva vreo plangere. Nici n-avea unde. Politia germana disparuse, iar la noua administratie militara a ocupantilor era periculos sa te prezinti.Dupa estimarile ziaristilor, este vorba de circa doua milioane de victime. Nu se stie daca vreuna din ele a

La timpul sau, subiectul era tabu, cu atat mai mult in Germania de Est.

ISTORIE INTERZISĂ

În școală învățăm că asasinatul politic sau atentatul terorist ca formă de luptă politică ar fi fost inaugurate în istoria noastră de legionari. Ei bine, a venit momentul să aflăm că nu este așa.

Europa acestor zile și întreaga omenire trăieşte sub semnul terorismului, al fricii cumplite de atentate, de atacuri cu bombă. Deocamdată România pare a nu fi atinsă de acest flagel, slavă Domnului. Dar cândva am avut şi noi teroriştii noştri. Mai exact, după realizarea României Mari. În 1920, Bucureștiul cunoștea deja trauma atacurilor teroriste.

Sigur că anumite pagini din istoria României nu convin unor cercuri politice care astăzi încearcă să smulgă naţiunile de pe linia lor de viaţă, în tentativa de ridicare a unei noi ordini internaționale, fundamentată pe însăşi negarea fundamentului creştin al civilizaţiei sale milenare şi identităţii naţionale a popoarelor ce o alcătuiesc.

Dar să vedem ce s-a întâmplat în urmă cu un secol.
În ziua de 8 decembrie 1920, avea loc primul atentat terorist după formarea României Mari şi primul atentat săvârşit cu bombă pe teritoriul țării noastre. Actul sângeros a fost pus la cale de o celulă radicală comunistă, condusă de militantul de etnie evriască Max Goldstein. Din grupul criminal mai făceau parte Saul Osias și Leon Lichtblau, la rândul lor evrei. Aceştia au instalat o bombă artizanală în Senatul României, care în urma exploziei, declanșate la ora 14.30 înainte de reînceperea şedinţei de plen, i-a ucis pe Ministrul de justiţie, Dimitrie Greceanu (decedat la spital), pe episcopul greco-catolic Demetriu Radu și pe parlamentarul Spirea Gheorghiu (decedat la spital). Au existat şi răniţi, printre care președintele Senatului, Constantin Coandă, episcopul ortodox Nifon și episcopul ortodox Roman Ciorogariu.

Materialul explozibil a fost aşezat cu o seară înainte sub scaunul prezidenţial, lângă fotoliul regal şi cel al principelui moştenitor. Acesta era de fapt un obuz de provenienţă nemţească modificat, căruia i se adăugase un ceas.
Ţinta se pare că ar fi fost poetul ardelean Octavian Goga, om politic naționalist, care ar fi trebuit să ia cuvântul în deschiderea şedinţei din 8 decembrie, însă acesta fusese reţinut pe hol de un elector care insista să-i vorbească.

Iată cum relata presa acelor zile teribilul eveniment: „Senatorii, aflaţi pe culoare şi la bufet, tocmai erau chemaţi în şedinţă. Din incintă se desprind, îndreptându-se spre banca ministerială, domnii Greceanu şi Văleanu (ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor); domnul general Coandă, preşedintele Senatului, urca spre fotoliul prezidenţial. În acel moment, o detunătură îngrozitoare răsună în incintă, cutremurând zidurile şi aruncând în aer câteva pupitre. O panică neînchipuită se produce, ţipete şi strigăte de salvare răsună, în vreme ce, într-un lac de sânge, doi senatori sunt scoşi afară. Zeci de senatori leşină, în vreme ce corpul de gardă opreşte ieşirea celor aflaţi înăuntru“.

Autorii nu au fost prinşi, dar ulterior atacului a urmat un proces răsunător, în urma căruia a fost scos în afara legii Partidul Comunist, afiliat Cominternului, la a cărui comandă organiza acţiuni violente în vederea “răsturnării burgheziei mondiale și pentru formarea unei republici sovietice internaționale, ca un stadiu de tranziție către abolirea definitivă a statului”.

Implicarea etnicilor evrei, în special a celor din tânăra generaţie, în activităţile clandestine şi antistatale de tip comunist, după 1919, este notorie, ea fiind reflectată în arhivele Siguranţei şi ale Ministerului de Interne, în special pe teritoriul Basarabiei, unde în mod frecvent se produceau acte de terorism împotriva populaţiei majoritar româneşti. Iată ce declara ministrul de interne din acea perioadă, Constantin Argetoianu (mason redutabil, de grad 33 şi Mare Patron al Ordinului Masoneriei Naţionale), în memoriile sale: ”Aproape fiecare evreu a fost în acei ani un agent al Moscovei… Pentru faptul că guvernul Sovietelor era aproape exclusiv în mâna coreligionarilor lor, evreii din România au văzut în comunism posibilitatea de a se înstăpâni şi asupra ţării noastre şi s-au pus pe lucru.”

Principalul atentator, Max Goldstein a fost arestat anul următor, în octombrie 1921, în timp ce încerca să intre clandestin în România din Bulgaria, unde fugise după comiterea atacului cu bombă. În 28 iunie 1922 acesta a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă, decedând în închisoare. Ceilalți inculpați au fost condamnați la pedepse între o lună și 10 ani de muncă forțată. S-a dovedit şi că grupul terorist avea legături cu o grupare de extremă stânga obscură din Odesa, condusă de comunistul Abraham Grinstein, de asemenea evreu.

Despre atentatul din 1921, profesorul Gheorghe Buzatu scria, în cartea sa “România cu şi fără Antonescu”: “Ana Rabinsohn (alias Ana Pauker) organizează, împreună cu Goldstein, atentatul de la Senat (1920), ucigând pe Dimitrie Greceanu, preşedintele Senatului şi pe un episcop ardelean. Goldstein e prins şi condamnat la ocnă, iar Ana scapă şi se refugiază în Elveţia […]. După reluarea relaţiilor diplomatice cu Sovietele (1934), Ana Pauker revine în România, unde întreprinde o intensă agitaţie bolşevică. Este judecată şi condamnată la zece ani închisoare, de unde este eliberată în urma intervenţiei ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius (alianţa germano-rusă, după pactul din 23 august 1939), şi, de ochii lumii, schimbată cu Moş Ion Codreanu, pe care îl luaseră ruşii, la ocuparea Basarabiei. Ana Pauker este lipsită de cultură, n-are nici talent oratoric nici aparenţă fizică atrăgătoare; este însă un agent de execuţie extraordinar, ca o maşină infernală. Este vanitoasă, de o ambiţie fără limite, luxoasă, de o cruzime animalică, isterică şi imită pe Caterina a II-a chiar în aventurile amoroase… Putea demonstra prin politica sa, faptul că era înainte de toate patrioată sovietică şi că URSS-ul şi expansiunea acesteia erau mai importante decât teoriile comuniste şi mai ales decât aspiraţiile românilor, pe care îi ura în mod deschis, fapt pe care nu căuta să-l ascundă… Sentimentul care a dominat intrigile sale politice a fost ura, acea ură care servea atât de bine scopurilor politice de expansiune prin forţă care îi plăcea atât de mult, în calitate de ‘dictator delegat.”

Neorolleriştii zeloşi ce se străduiesc să şteargă părţi din istoria recentă prin legi aberante şi restrictive nu scot o vorbă despre atentatul din 8 decembrie 1920. Pericolul ideologiei care a stat la baza actului demenţial al celor trei criminali de atunci, nu reprezintă un pericol pentru cei ce văd în trecutul recent doar „terorismul” legionarilor. Ei refuză să accepte o realitate istorică: ascensiunea așa numitei extreme dreapte interbelice a avut drept principală cauză asaltul extremei stângi, a mișcării comuniste, asupra stabilității și fundamentelor sociale ale țărilor europene. În țări precum România, majoritatea covârșitoare a militanților acestei mișcări coordonate de Moscova provenea din rândurile etnicilor evrei, în special tânăra generație a acestei etnii. Nu o spunem noi, o atestă Constantin Argetoianu, om politic, mason de gradul 33, care în acea perioadă de instabilitate a condus cu mână de fier Ministerul de Interne al guvernului Averescu, și prin a cărui mână au trecut, arestați fiind majoritatea activiștilor comuniști. Astfel se explică atât asocierea – în mentalul colectiv românesc – a evreilor cu comunismul, cât și ascensiunea cunoscută în anii 1920-30 de mișcarea naționalistă, ivită ca o contrareacție la ofensiva extremei stângi.

Vorbește unul miștocar de televiziune, specialist în bășcălii care pentru teatrul românesc, la scara istoriei valorează cât o bășină dată de Puiu Călinescu, zice: ,,Bei prăduitorilor!” Asta auzi pe la noi. Dar nu zice nimeni ,,Băi prigonitorilor, opriți-vă distrușilor!”

Ce suntem noi azi, decât ăia din comunism care săreau gardul din lagărul ce ne voia binele cu sila, ce facem noi, nealiniații, altceva decât rezistență în fața abuzului și a ștergerii la fund cu Constituția României? Ce sunt ăștia din ,,opinia publică” decât sifoane, turnătorii de ieri?

Sunt primul dușman al anarhiei, dar când văd țara încăpută pe mâna unor venetici, boiți și chiloțari ordinari, nu mai pot.
Din mitologia grecească știm că ei o aveau pe Themis, zeița justiției divine, păstrătoare a legilor și a ordinii naturale. Azi apare – în diverse chipuri – pe documente, pe frontispicii de palate și în statuete, musai cu talerele mereu în echilibru.
Omul nu poate trăi decât în societate, laolaltă, socializarea pe net fiind ca sexul cu o gonflabilă. Până și călugării au o obște, o ierarhie și o ordine cu legile lor scrise și nescrise (cutume). Pentru aceasta, e nevoie de ,,organizare, ordine și disciplină, în care scop apar anumite reguli de conduită” (I.Craiovan)

De la gintă și trib au apărut primele norme rudimentare. Ubi societas, ibi jus, spuneau romanii.
Cu vreo cinci veacuri înainte de Iisus, Socrate socotea legile și cetatea deasupra voinței omului. Adică nu puteau legile și orașele să fie la cheremul fiecăruia. Aristotel găsea că deasupra legilor (adică a dreptului pozitiv) stă echitatea, justiția absolută, iar Platon a scos în evidență rolul dreptului în asigurarea ,,păcii sociale”. Este exact ceea ce au torpilat autoritățile teroriste de azi, străine de lege, de tradiție, de oameni în definitiv. Mai avem noi liniște, mai avem noi pacea aceea care asigură munca, învățătura, armonia socială fără de care suntem fiare? Nu.

Pentru filozofii stoici, adevărata justiție era legea naturii, pentru că legile omenești separă oamenii. Contemporan cu marele rege dac Burebista, Cicero cântărea așa: legea e aia care are în ea ceva nepieritor, care nu rezultă din părerile de tot felul ale oamenilor, ci din natura noastră, care e condusă de Dumnezeu. Este cum am spune că, așa cum avem ,,leacuri” care nu merită să fie numite leacuri, pentru că nu sunt date de vraci, ci de escroci, tot așa avem și legi ,,nelegiuite”, strâmbe, cu dedicație, pentru un interes personal sau de grup, ori pentru unul ocult.

Sf. Augustin zice că dreptul natural corespunde naturii omului, pe când legea pozitivă (adică actul normativ în vigoare acum) are în ea mult subiectivism.

Ce să mai zic de Hugo Grotius care a scris de patru precepte ale dreptului, între care ,,alieni abstinentia”, adică respectare a tot ce e al altuia. Cum se mai respectă azi ceea ce e al altuia?

La jumătatea secolului al XVII-lea, John Locke a scris despre drepturi imuabile, adică veșnice. Libertatea omului e unul dintre ele și el adaugă și dreptul la rezistență față de legile injuste. Prin urmare, acest englez destupat la minte zicea acum patru secole că avem de-a pururi căderea să ne opunem satrapiilor, să opunem rezistență legilor opresoare, legilor-nelegi. Astfel de ,,legi” s-au dat mereu, dar de doi ani de când dilimandrosul semisenil K.Schwab a venit cu ,,Covid 19-Marea Resetare” ele ne calcă pe cap.

Despre ,,spiritul legilor” a vorbit Ch.Montesquieu, iar la asta se greșește mult azi: legea e aplicată numai în litera, nu și în spiritul ei, iar J.Bentham găsea de cuviință că e drept ceea ce e util, adică unde e interes general. Păi ce interes general e să vin cu codul pătrățos QR să-mi iau izmene de la magazin? Ați înnebunit? Locke și apoi Montesquieu au adus în discuție ,,separația puterilor”. Ce echilibru avem azi? Niciunul. Cum se controlează aceste puteri, când abia avem un judecător amărât, dar cu sânge în instalație?
Puterile s-au transformat în putori. Iar pe nebunii din capul autorităților putoarea de putere i-a hipnotizat, folosind expresia consacrată a lui Argetoianu. Avem la butoane niște săpocari.

Fără sancțiune, societatea și normele ei nu poate exista, că e ca și cum am căra apă cu donța în putină fără fund! Iar această aserțiune a lui Em.Durkheim o văd așa: dă Consiliul Local Brebu o hotărâre, dar dacă nu e organul/ entitatea să o pună în aplicare și să sancționeze abaterea de la aia, o dă degeaba.

Ce uită autoritățile de azi? Normele de drept de la noi și de aiurea sunt influențate de anumiți factori care le dau contur și substanță: istorici, geografici, economici, politici, religioși, culturali etc. Dar nebunii globaliști ai Resetării vor otova, se excită la dictatură ca berbecul prin gard. Păi acum avem un factor global care dictează!
J.Carbonnier se referea la nondrept, la autoneutralizarea lui de către el însuși, din pricina normelor foarte exigente. Tot aici avem ,,dreptul nedrept”, când se atacă grav valorile sociale și ,,dreptul opresiv”. Asta avem acum cu certificatul digital covrig, parte din lanțul care se face acum, avem drept opresiv.

Noi am avut acum vreo sută de ani un dascăl foarte deștept, Mircea Djuvara, care zicea la categoria finalitate a dreptului: ,,respectul demnității omenești, respectul omului față de om și simpatia față de semeni.”
Păi ce respect al demnității, când răposații sunt băgați în saci de gunoi și în cosciuge sigilate? Asta echivalează cu gropile comune cu var de acum două secole! Cu ce am evoluat?

Ce respect al omului față de om, când nu poți intra la o terasă cu copiii să mănânci o gustare, cum mi s-a întâmplat mie la Sinaia?!
Ce simpatie față de oameni, când acest Hitler sirian care nu zâmbește niciodată este numai venin și poruncă fără discernământ?
Așa se întâmplă cu țara în care toate liftele au ajuns la cârmă. Ne merităm soarta.
Păi norma specială nu se trage din cea generală, așa cum fiul se trage din tată? Dar acum norma specială dă la țurloaie Constituției. Iar statul fără Constituție ar fi creștinism fără Biblie.

,,Forța fără drept este o barbarie” zice Duguit. Clar. Păi să luăm Poliția și Jandarmeria, care sunt în executiv. Fără garanția ierarhiei, a normelor și a celorlalte puteri, ar ajunge abuzivă. De aia în 1979 ONU a dat Codul de conduită pentru responsabilii cu aplicarea legilor.
Trăim de doi ani la cel mai mare seism al țării de la instaurarea bolșevismului în 1944-1946! Așa văd eu. Și vom ieși mai răsfirați, mai rupți, mai dezbinați, că asta a fost în plan.
Să dea Dumnezeu să nu fie așa!