Așa zisul Institut ”Elie Wiesel” pentru studierea eternă a holocaustului din România a publicat un ”Raport de Monitorizare” 2022- 2023. Nu spune ce anume a monitorizat, dar se pare că a făcut-o ILEGAL, deoarece legea sa de funcționare (HG 902/2005) nu menționează nicăieri activități de monitorizare.
Și totuși, ce a monitorizat? Un amalgam de activități, opinii, publicații și persoane care în cea mai mare parte se opun abuzurilor ong-urilor internaționale evreiești, adică ceea ce corectitudinea politică numește ”antisemitisme”.
Faptul că ”Elie Wiesel” deschide lista cu mine mă face să cred că i-am lovit în inimă, pe ong-urile evreiești și pe coana Democrație: concret, am obținut dovada că guvernul României ascultă de ordinele sectei Chabad Lyubawitsch, adică ministrul de interne, șeful jandarmeriei, ministrul de externe și o parte din judecători sunt slugile lor.
Pagina din raport care mi-a fost dedicată e plină de bazaconii puse cu chichirez:
nu a fost 26 Decembrie, ci chiar Ziua de Crăciun – insinuează că evreii nu au știut că era ziua în care creștinii sărbătoreau nașterea Mântuitorului
nu a fost „Piațeta din Parcul Colțea”, ci ”Piațeta Radu Beligan” – adică evreii nu vor deocamdată să se facă valuri cu numele corect al locului, pentru că acest nume a fost dat ILEGAL și probabil că Radu Beligan a avut o bucățică lipsă în chiloți
evreii nu s-au văzut nevoiți să ceară creștinilor să se care din acel loc public, ci au considerat că creștinii nu merită să beneficieze de protecția legilor din România – secta Chabad Lyubawitsch nu a avut niciun drept legal asupra acelui loc public… a fost ca și cum o șatră vine cu ”să moară mama” în spațiul de joacă dintr-un parc și cere părinților să-și ia copiii de acolo ca să se dea ei în leagăne.
cică sunt un ”sabotor” al evenimentelor bla bla bla – asta rămâne să se decidă în tribunal, să vedem cine pe cine a sabotat.
cică i-am intimidat fizic pe bla bla bla – adică am fost ca acel cineva care a refuzat să-și dea copilul jos din leagăn. Vaaaai, cum să confrunți un mob de evrei cu realitatea legilor, asta e intimidare fizică!
am primit o amendă? Daaaa, după ce ambasada Israelului a cerut ministrului de interne să o facă, acesta l-a pus pe colonelul de jandarmi Velicu (acela simpatic, patriotul cu bărbuță) să se ocupe de problemă, iar acesta i-a dat ordin unui subordonat să scrie un proces verbal de amendă la TREI ZILE de la eveniment. Amenda a fost contestată, dar o judecătoare a refuzat să o anuleze și de două luni se screme să dea o motivare a deciziei, alta decât că i-a spus cineva că are șanse să avanseze.
Observați că mâncătorul de rahat comunist Alexandru Florian – directorul așa zisului institut Elie Wiesel, când vine vorba de semnarea acestui ”Raport de Monitorizare”, se ascunde în spatele a trei nume insipide, adică nici usturoi n-a mâncat, nici gura nu-i miroase.
În concluzie, o întrebare: de ce ”Raportul de Monitorizare” nu menționează că evenimentul din Ziua de Crăciun face obiectul unui dosar penal? Cumva pentru că procurorul Păstârnac a realizat că a înghițit gălușca ambasadei Israelului cum că secta Chabad Lyubawitsch ar fi avut evenimentul aprobat de primărie și acum dă din colț în colț pentru că, conform legii, ar trebui să-l trimită în judecată pe rabinul care conduce secta Chabad, și nu știe cum să o întoarcă? E greu să fii Corrado Cattani, de viitor e să fii Păstârnac! C-așa e-n Democrație…
P.S. Nu știi cine e secta Chabad? Sunt ăia care au construit ILEGAL o sinagogă de 600 de locuri în Sighetul Marmației (lângă actuala graniță cu Ukraina), unde mai trăiesc 9 evrei. Ăia de au venit cu sutele cu avionul din Londra, NewYork și Geneva să o sfințească în timpul plandemiei, ca vodă prin lobodă când tu completai declarație să ieși din casă cu masca pe mufă, dar niciunul dintre ei nu a luat amendă pentru că ei sunt deasupra legilor. Ăia de cumpără pe nimic orice companie din România după o schemă financiară aprobată de SRI, așa că tu nici nu-ți închipui câte produse cumperi din magazine și în prețul lor este inclusă o donație pentru ei. Acum că știi, trage aer în piept și repetă cu voce tare: Secta Chabad Lyubawisch conduce România, miniștrii sunt slugile lor!
Dincolo de vălul manipulărilor masive și perfide exercitate de oficinele Sistemului Globalist care în prezent controlează cam toate pârghiile strategice din România, puțini înțeleg că un stat nu poate să cedeze prea ușor decât atunci când propriile sale structuri de securitate ajung să își trădeze poporul și pe conducătorii legitimi ai statului.
Vă prezentăm cea de a cincea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.
Tema emisiunii: Dezertarea generalului Pacepa – parte a proiectului de răsturnare a lui Nicolae Ceaușescu in vederea acaparării Romaniei. Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 21 iunie 2023. Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu. Moderator: dr. Calistrat Atudorei.
Confiscarea economiei României socialiste de către Securitate
Partea a șasea din seria emisiunilor despre trădarea Securității în perioada socialistă. Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 29 iunie 2023.
Alte tematici abordate:
– Cine a avut interesul să provoace rebeliunea trupelor ruse Wagner?
– Colaboratorii generalului trădător Ion Mihai Pecepa.
Invitat special: prof univ dr Corvin Lupu Moderator: dr Calistrat Atudorei
Urmează cea de-a șaptea parte a seriei despre modul în care Securitatea Statului a ajuns să trădeze în România Socialistă.
Emisiunea a fost difuzată în direct de televiziunea Global News în data de 5 iulie 2023.
Tema specifică a emisiunii: Jefuirea României socialiste de către Securitate.
Invitat special: profesor universitar doctor Corvin Lupu.
Cei care se ocupă de studiul istoriei, adică de reconstituirea cât mai fidelă a evenimentelor care s-au petrecut în trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat, sunt istoricii. Pentru o cercetare cât mai completă se consultă o gamă foarte variată de izvoare istorice, care se analizează fiecare în parte, se coroborează între ele, se compară și se evaluează sub raport faptic, juridic, temporal, și nu în ultimul rând cauzal. Judecarea lor trebuie să fie, în mod evident echilibrată. Marea problemă o constituie faptul că după un război, învingătorul l-a judecat întotdeauna pe cel învins, lucru normal și logic, dacă este să avem în vedere pagubele produse. Cineva trebuie tras la răspundere și pus la plată. Numai că învingătoriul scrie și istoria, ceea ce nu mai este corect. Intrăm în sfera subiectivismului, în sensul că învingătorul „scriitor de istorie” pune accentul doar pe aspectele care-i convin, și trece sub tăcere toate faptele negative, adică încălcarea legilor internaționale privind purtarea războiului, de care s-a făcut și el vinovat, în egală măsură cu cel învins. Se produce falsificarea istoriei prin omitere. Așa s-a ajuns să ni se servească tot felul de variante și istorioare despre eroismul marelui învingător, deși în realitate, istoria reconstituită după metode științifice ne demonstrează exact contrariul.
Să luăm ca exemplu Al Doilea Război Mondial. Tribunalul internațional de la Nürenberg i-a condamnat doar pe criminalii de război din Germania, procedându-se aproape idendic și în Japonia, România, Ungaria și în alte țări aliate de conjunctură cu puterile Axei. În schimb, cei care au săvârșit crime de război și crime contra umanității, la fel de grave, din rândul Aliaților (anglo-americani și sovietici) au fost înscriși în cărțile de istorie ca mari eroi. Asta nu-i împiedică pe istorici să reconstituie cu obiectivitate adevărul istoric.
Crimele Armatei Roșii
Mai întâi au fost crimele săvârșite de sovietici, înțeleși cu germanii la acea dată, prin tratatul Molotov-Ribbentrop (din 23 august 1939) asupra populației românești din Basarabia, Bucovina de Nord și Tinutul Herța imediat după cedarea acestor teritorii în urma ultimatumului sovietic, considerat în dreptul umanitar internațional ca agresiune, din 26-27 iunie 1940. În ianuarie 1941 în „Lunca Prutului”, peste 500 de țărani din Bucovina de Nord, dornici să treacă granița în România au fost împușcați de grănicerii sovietici, iar trupurile lor au fost aruncate în patru gropi comune. În ziua de 1 aprilie 1940, la Fântâna Albă, localitate aflată pe teritoriul de azi al Ucrainei au fost mitraliați câteva mii de români (între 4000 și 5000) care doreau să treacă noua graniță dintre URSS și România. Martorii au povestit că supraviețuitorii au fost arestați, anchetați, torturații, iar pe unii dintre ei i-au aruncat de vii în gropi comune[1].
Pe teritoriul Basarabiei cedate, s-au petrecut, de asemenea, fapte abominabile. Documentele Serviciului Special de Informații atestă cu cifre și date de necontestat alte masacre. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 3000 de români, au fost împușcați în ceafă, cu mâinile legate la spate, și aruncați în gropi comune pe terenul numit „Spolka”, în apropiere de localitatea Tătarka[2]. Cercetările au fost făcute în 1943 de către o Comisie de Cruce Roșie internațională, din care au făcut parte și doi medici sovietici. Pe bună dreptate Parlamentul României, prin Legea 68/2011. a hotărât ca ziua de 1 aprilie să fie considerată ca zi de sărbătoare națională care comemorează martiriul românilor din perioada de ocupație sovietică a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutul Herța.
La începutul lunii aprilie 1940 a fost tragedia de la Katyń, localitate aflată la 20 de km vest de orașul Smolensk, acolo unde poliția secretă sovietică (N.K.V.D.) a împușcat și aruncat în gropi comune peste 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de militari și civili polonezi. În epocă și imediat după al Doliea Război Mondial se scria în presă că aceste crime fuseseră săvârșite de germani. Abia după căderea comunismului în partea central-estică a Europei, Mihail Gorbaciov și autoritățile de la Moscova au recunosc cine au fost adevărații făptași, dar fără să se ia alte măsuri de ordin juridic, pentru că astfel de fapte, crime contra umanității, nu se prescriu niciodată. Interesante sunt și evaluările făcute în epocă de către liderii celor două țări aliate U.R.S.S. Așa bunăoară, în opinia lui Churchill, premierul Marii Britanii, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt, președintele S.U.A., masacrul era doar „propagandă germană”. Chiar așa?! Istoricii au reconstituit cu exactitate că ordinul de asasinare a fost dat direct de către Stalin, și a fost publicat abia în 1992. Ne putem aștepta și la alte surprize, întrucât întreaga arhivă secretă a lui Stalin încă nu a fost declasificată în întregime, după cum ne spun cercetătorii din Federația Rusă.
La 24 februarie 1942, aproximativ 800 de evrei români, care doreau să emigreze în Palestina și-au găsit sfârșitul vieții pe vasul „Struma”. Ambarcațiunea, care a pornit la drum în 12 decembrie 1941 din portul Constanța, cu un echipaj bulgăresc lipsit total de experiență,a dovedit de la început defecțiuni grave la motor, lipsa unui medic la bord, dar și a unui radiotelegrafist, precum și lipsa oricărui mijloc de comunicație. Mai mult, călătorii nu aveau certificate de emigrare, astfel că autoritățile turcești nu au permis debarcarea călătorilor, forțînd echipajul vasului să îndepărteze nava de rada portului Istambul. În aceste circumstanțe, vasul a fost torpilat de un submarin sovietic din Marea Neagră. A fost doar un singur supraviețuitor salvat de o barcă de pescari turci, la cinci mile de țărm. Ulterior, acest supraviețuitor a povestit întreaga tragedie[3].
Alte două evenimente la fel de tragise, în care au fost implicate submarine sovietice s-au petrecut în primele luni ale anului 1945. Pe 30 ianuarie 1945, vasul german care transporta pasageri „Wilhelm Gustloff” a fost torpilat de submarinul sovietic „S-13” scufundându-se. Din estimările făcute de istorici rezultă că au murit în jur de 9 400 de persoane, echipaj și pasageri[4]. În dimineața zilei de 11 februarie 1945, același submarine sovietic a torpilat o altă navă germană, „General von Stauben”, care se afla în drum spre Copenhaga și transporta soldați răniți și imobilizați la pat, precum și alți pasageri civili. Bilanțul morților a fost cutremurător: peste 4 000 de persoane[5].
Ca să rămânem tot în registrul crimelor nepedepsite săvârșite de armata sovietică, se cuvine menționat Ordinul de zi pe Armată dat de mareșalul Jukov, în aprilie 1945, în timpul operațiunilor militare pe Oder, în Germania, înainte de ultimul asalt care viza cucerirea Berlinului, permițând militarilor din subordinea sa „să radă tot”, adică să ucidă pe oricine ar întâlni în cale. Așa se face să istoricii au identificat tot felul de sălbăticii, numeroase jafuri, violuri și omoruri comise pe teritoriul german de către trupele comandate de mareșalul Gheorghi Constantinovici Jukov, care i-a dezgustat până și pe aliații anglo-americani. Generalul Titus Gârbea ne spune în memoriile sale că ordinul permitea soldaților sovietici „să ucidă fără milă pe oricine […] să batjocorească orice femeie, tânără, bătrână sau fată cât de mica… fapte nedemne pentru o armată civilizată”[6]. S-au produs peste 10.000 de violuri, iar jumătate din femeile rămase însărcinate s-au sinucis, neputând suporta umilința. Cu toate acestea numele mareșalului Jukov rămâne înscris în manualele de istorie cu onoruri și titlul de mare erou al „Războiului pentru Apărarea Patriei”, adică a U.R.S.S. Fără îndoială că a avut merite incontestabile, conducând nu mai puțin de douăsprezece campanii în Al Doilea Război Mondial, dintre care a obținut victorii clare în doar șapte[7], dar crimele contra umanității nu pot fi șterse din istorie.
La fel s-au purtat trupele sovietice și pe teritoriul României după august 1944, numai că atrocitățile au fost semnalate sporadic, istoricii români nereușind să facă un bilanț serios susținut de documente. În schimb, istoricii basarabeni, din Comisia numită de Academia Republicii Moldova au ajuns la cifra de 73.000 de români victime ale atrocităților săvârșite de sovietici în teritoriile ocupate. Si tot istoricii basarabeni vorbesc pe baza documentelor de arhivă că în vara și toamna anului 1944, deci când eram deja aliați ai sovieticilor au fost împușcați de autoritățile militare sovietice nu mai puțin de 5.000 de prizonieri români, germani, maghiari, italieni și finlandezi care se aflau concentrați în lagărele de la Bălți.
Crimele anglo-americanilor
În schimb, aliații sovieticilor în Al Doilea Război mondial, adică anglo-americanii, s-au remarcat prin bombardamente masive asupra unor orașe, utilizând bombe incendiare cu napalm, interzise la acea vreme de legile războiului, pricinuind, la rândul lor, sute de mii de victime omenești în rândul populațiilor civile necombatante. Să menționăm mai întâi că, la începutul războiului, 1 septembrie 1939, la propunerea președintelui american Franklin Delano Roosevelt, toți participantii la conflagrație, respectiv SUA, Marea Britanie, Franța, și din 18 septembrie 1939 chiar și Germania, au fost de acord să se bombardeze doar obiective militare. Ulterior s-a renunțat destul de repede, pe 15 mai 1940, la această paradigmă și s-a trecut la ceea ce în limbajul de specialitate se numește dehausing, noțiune definită prin „tactica bombardamentelor de noapte asupra unor zone locuite de civili pentru masacrarea acestora”[8]. Se urmărea demolarea unor centre și cartiere muncitorești din orașele industriale, ceea ce ar fi trebuit să provoace migrarea populației și lipsirea acestor zone de forța de muncă necesară, de importanță strategică în timpul unei conflagrații. De aceste așa-zise „bombardamente strategice”, în realitate atacuri teroriste de masacrare a populației civile s-au făcut vinovate toate marile puteri beligerante, în special S.U.A., Marea Britanie, Germania și Japonia. U.R.S.S. stătea foarte rău la capitolul aviație și a purtat, în special un război de apărare în cea mai mare parte a conflagrației pe propriul teritoriu. Armata sovietică a excelat însă la „aprovizionarea” din teritoriile ocupate, adică jafuri, violuri, asasinate. Cu toții au încălcat sistemul de drept umanitar privind purtarea războiului, atunci în vigoare, în special tratatele de la Haga (!907) și de la Geneva (1925). Pentru Marile Puteri genocidul a devenit astfel „o treabă bine făcută”, spulberând ordinea internațională bazată pe legi. Reflectând asupra învățămintelor rezultate pentru umanitate după Al Doilea Război Mondial, generalul român Titus Gârbea menționa în memoriile lăsate un adevăr, valabil și astăzi, anume că „armele noi și moderne, oricât de perfecționate ar fi, nu pot învinge greșelile politice și strategice”[9].
Pe data de 15 mai 1940 s-a produs atacul de noapte al Royal Air Force (R.A.F.) forța aeriană a Forțelor Armate Britanice asupra unor ținte din regiunea germană Ruhr, inclusiv uzinele civile care contribuiau la efortul german de război. În replică, aviația germană a bombardat Londra la 24 august și 7 septembrie 1940, în special centrele de est și nord-est ale capitalei britanice. S-a deschis astfel o perioadă de represalii reciproce asupra centrelor locuite de civili. Această strategie, pe care o putem numi fără greșeală a genocidului, a rămas valabilă până în ultimele luni ale războiului, atât în Europa cât și în Asia[10].
În ultimii ani au apărut în spațiul public, tot ca rezultat al cercetării istorice, informații despre „Operațiunea Gomora”, realizată între 24 iulie și 3 august 1943 de către forțele aeriene americano-britanice, care a constat în bombasrdarea orașului port german Hamburg. Operațiunea a fost concepută de primul ministru britanic. W. Churchill și de Mareșalul Forțelor Aeriene Regale Sir Arthur Travers Harris, poreclit „Bomber”. A fost prima acțiune de coordonare a forțelor aeriene britanice cu cele americane într-o operațiune de mare anvergură. Noaptea operau avioanele britanice, iar pe timp de zi cele americane. Au intrat în acțiune 740 de bombardiere din care aliații au pierdut 12. Rezultatele bombardementelor au fost devastatoare. Mare parte din orașul Hamburg a fost distrus, peste un million de civili lăsați fără adăpost, între 40.000 și 50.000 de civili uciși, iar două treimi din populație a fost nevoită să se retragă în zone din provincie. Întreaga infrastructură a orașului a fost demolată Majoritatea victimelor s-a datorat focului produs de bombele incendiare. Au fost distruse 16 000 de blocuri de locuințe și 10 kilometri pătrași din oraș reduși la moloz[11].
Foarte bine documentat este și masacrul din orașul german Dresda, din noaptea de 14-15 februarie 1945 exercitat de aviația aglo-americană, comandată de mareșalul Montgomery. La acea vreme, orașul Dresda era declarat de Liga Națiunilor ca oraș sit istoric, iar conform sistemului de drept privind purtarea războiului, orașele care se bucurau de un astfel de statut trebuiau protejate de operații militare. În Dresda nu se afla nici o unitate de producție în legătură cu frontul și armata germană. Dar, încă de la începutul anului 1945, populația orașului a crescut foarte mult datorită refugiaților din zonele amenințate de Armata Sovietică. Așa se face că numărul victimelor a fost foarte mare. Cele mai mici cifre atestă nu mai puțin de 26.000 de civili morți, alte statistici indică cifre de ordinul sutelor de mii. Dar nu mai contează cifrele, ci faptele. Este o crimă contra umanității nepedepsită până astăzi.
E foarte adevărat că piloții americani și britanici au indicat următorul motiv de așa-zisă confuzie: „ținta primară, o fabrica de benzină sintetică de lângă Leipzig, nu putuse să fie detectată datorită plafonului dens de nori. Atunci când planificatorii americani anticipau existența unui plafon de nori denși deasupra țintelor, USAAF (The United States Army Air Forces) a folosit un amestec de bombe incendiare și explozive diferit de cel utilizat în atacurile de precizie, destinat masacrarii civililor asemănător cu cel folosit de RAF în bombardamentele de distrugere a populatiei inamice”[12].
Berlinul, capitala celui de-Al Treilea Reich a suferit 363 de raiduri aeriene din partea aliaților, fiind bombardat de R.A.F. între 1940-1945, de U.S.A.A.F. între 1943-1945, de Armata Roșie în principal între aprilie-mai 1945 și de Forțele Armate Franceze între 1944-1945. Bombardierele britanice au aruncat 45.517 tone de bombe, iar cele americane nu mai puțin de 23.000 de tone de bombe. Circa 1,7 mlioane de locuitori au părăsi orașul, iar numărul morților și răniților din rândul civililor necombadanți ajuge, de asemenea, de ordinal zecilor de mii.
Istoricii militari au lăsat o statistică tulburătoare asupra atacurilor aviație britanice asupra Germaniei în al Doilea Război Mondial. Totul a fost premeditat, bine organizat și pus în aplicare ca strategie a terorii. Mareșalul Arthur Harris, comandantul britanic al aviației s-a adresat poporului Germaniei cu aceste cuvinte. „Vom bombarda Germania, un oraș după altul. Te vom bombarda din ce în ce mai tare până când nu vei mai duce războiul. Acesta este scopul nostru. O vom urmări fără încetare. Oraș după oraș: Lübeck, Rostock, Köln, Emden, Bremen, Wilhelmshaven, Duisburg, Hamburg – și această listă va crește doar”. Acest text a fost distribuit pe paginile a milioane de pliante împrăștiate în Germania. Iată și ce a rezultat din acestă amenințare. Oraș după oraș, mari și mici, importante sau neimportante pentru susținerea mașinii de război germane, centre universitare sau pur și simplu târguri de provincie, unele pline de refugiați sau înfundate de industrie militară, orașele germane, așa cum a promis mareșalul britanic, s-au transformat unul după altul în ruine fumegânde. Iată și procentele distrugerilor: Bingen (96%), Dessau (98%). Chemnitz (75%), Stuttgart (65%). Magdeburg (90%). Köln (65%). Istoricul berlinez Jorg Friedrich ne-a lăsat o evaluare curemurătoare și imposibil de contrazis: „Acesta este principiul torturii: victima este torturată până când face ceea ce i se cere. Germanilor li s-a cerut să-i dea afară pe naziști. Faptul că efectul scontat nu a fost atins și răscoala nu s-a produs s-a explicat doar prin faptul că astfel de operațiuni nu mai fuseseră niciodată efectuate. Nimeni nu și-ar fi putut imagina că populația civilă va alege bombardarea. Doar că, în ciuda amplorii monstruoase a distrugerii, probabilitatea de a muri sub bombe până la sfârșitul războiului a rămas mai mică decât probabilitatea de a muri în mâinile unui călău dacă un cetățean a arătat nemulțumire față de regim”[13].
Un atac devastator al Royal Air Force, aviația britanică, s-a produs pe 3 mai 1945 asupra navei germane „Cap Arcona” care transporta prizonieri, și călători militari și civili, între 7.000 și 10.000 de persoane. Prizonierii se aflau încuiați sub puntea vasului, fără mâncare, apă sau îngrijiri medicale. Atacul a avariat foarte grav nava germană. Au fost doar 350 de supraviețuitori. Avem și mărturia cutremurătoare a unuia dintre piloții englezi, Allan Ways, care și-a amintit: „Am folosit tunurile împotriva celor care erau în apă. A fost un lucru oribil, dar ni s-a spus că asta este misiunea. Așa se întâmplă în război”. Trupurile victimelor au fost îngropate în gropi commune. Din cercetările realizate de istorici rezultă că prizonierii au fost de 30 de naționalități (americani, belaruși, belgieni, canadieni, cehoslovaci, danezi, olandezi, finlandezi, francezi, germani, greci, unguri, italieni, letoni, lituanieni, luxemburghezi, norvegieni, polonezi, români, ruși, sârbi, spanioli, elvețieni, ucrainieni)[14].
Un alt masacru, aproape identic cu cel de la Dresda, îl întîlnim și în aprilie 1945 când a fost bombardat de către aviația americană orașul Tokio. Americanii nu uitaseră atacul criminal, fără declarație de război, al marinei imperiale japoneze de la Perl Harbor, Hawaii, locul unde se afla cantonată o mare parte din flota de război a S.U.A. Evenimentul s-a produs în dimineața zilei de duminică, 7 decembrie 1941, ceea ce a determinat intrarea S.U.A. în război, și mai mult ca sigur că americanii au dorit să se răzbune. Ca urmare a atacului aviației americane asupra orașului Tokyo au murit nu mai puțin de 80.000 de civili, locuitori ai orașului și din împrejurimi. Aceleași motivații și justificări, aceleași bombe incendiare, aceiași criminali nepedepsiți, numai că urmașii lor dau astăzi lecții de moralitate[15].
La 29 ianuarie 1945, comandantul Flotei din Insulele Mariane a fost numit în persoana generalului Curtis Le May, militar cu o bogată experiență căpătată în bombardamentele asupra Germaniei și Manciuriei. Pană la începutul lunii august 1945, acest general american a comandat toate atacurile asupra orașelor japoneze. Urmările evidențiate astăzi de către istoricii americani sunt cutremurătoare: au fost distruse 52 de orașe și au făcut 700.000 de victime (între care 200.000 de morți), forțând alte 8 milioane de japonezi civili să se refugieze în localități din provincie[16].
La începutul lunii august 1945, alte două orașe nipone (Hiroshima și Nagasaki) au devenit ținte ale aviației SUA, aplicându-se tactica terorizării populației civile, dehausing, numai că bombele incendiare au fost înlocuite de o nouă tehnologie, cea a bombelor nucleare. Motivul alegerii celor două orașe nipone dintr-o listă foarte lungă a fost mărturisit de președintele american, Harry S. Truman, care a considerat că: „aceste două orașe includ atât instalații militare, cât și case sau alte construcții foarte susceptibile la avarii”[17].
A fost primul și sperăm ca și ultimul holocaust atomic din istoria omenirii. Numărul victimelor, morți, răniți, rămași cu diferite afecțiuni, sau pur și simplu schilodiți trece de câteva sute de mii. Motivația acestei atrocități nucleare a fost explicată de istoricul britanic Liddell Hart, cel mai important analist militar, fost ofițer cu gradul de locotenent colonel în Armata britanică. Sovieticii se hotărâseră să iasă din tratatul de neutralitate și neagresiune cu Japonia, încheiat în aprilie 1941, pentru ca la sfîrșitul războiului să capete influență în Orientul Îndepărtat prin ocuparea Insulelor Curile și a Manciuriei. Prin urmare, americanii au dorit să-i țină pe sovietici la distanță prin utilizarea celor două bombe atomice[18].
Un alt motiv invocat, de data aceasta din partea specialiștilor atomiști implicați în proiectul „Manhattan”, care a avut misiunea de a crea bombele nucleare, a foat formulat cât se poate de clar: „Bomba trebuia neapărat să fie un succes – prea mulți bani fuseseră cheltuiți. Dacă am fi dat greș, cum am fi putut justifica costurile enorme?”[19]. Printre capetele cele mai înfierbâbtate care susțineau utilizarea bombelor nucleare asupra Japoniei, într-un moment în care Imperiul Nipon în frunte cu împăratul se hotărâse să capituleze se numără o serie de politicieni în frunte cu președintele Truman, care, aflat la bordul avionului care-l transporta de la Conferința de la Posdam, fiind informat despre lansarea bombei de la Hiroshima a exclamat, după mărturiile celor prezenți: „Acesta este cel mai mare lucru din istorie”[20]. Oare!?, ne mirăm și ne întrebân noi, în același timp. Dar au existat și oameni lucizi, în special din rândul militarilor. Așa se face că amiralul William Leahy, șeful de Stat Major al Armatei SUA spunea cu multă amărăciune în suflet: „Aveam sentimental că, fiind primii care o vom folosi, ne vom coborî la nivelul barbarilor. Eu nu am învățat să lupt astfel, războaiele nu pot fi câștigate prin asasinarea femeilor și copiilor”[21].
Bombardamente genocidare în România
Am lăsat la sfârșit tragediile petrecute pe teritoriul României în urma raidurilor aeriene săvârșite de aviația americană. A fost un prim atac, în ziua de 12 iunie 1942, când 13 bombardiere B-24 Libertador, au bombardat orașele Constanța, Ploiești, Buzău, Medgidia și alte mici localități. Pierderile de partea română și germană au fost minore, iar americanii au pierdut două avioane, după cum ne spune generalul Platon Chirnoagă, în calitate de analist și istoric militar[22]. Începând însă cu 4 aprilie 1943 și până la 19 august 1944, bombardamentele aliaților anglo-americani sau intensificat. În ultimii ani au fost publicate o serie de documente din arhivele militare care reflectă mai fidel adevărul istoric. Pentru tema cercetată este suficient să prezentăm doar cifrele de bilanț. S-au înregistrat în total 17 bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie asupra Bucureștilui. S-au folosit aproximativ 3.620 de avioane de bombardament de diferite tipuri însoțite de 1.830 de avioane de vânătoare, care au aruncat 860 de tone de bombe. Pagubele au însemnat 5.524 de civili uciși, dintre care 562 de copii, 3373 de răniți, iar 47.947 de locuitori au rămas fără adăpost, devenind sinistrați. La acest tragic bilanț, în realitate un adevărat carnagiu mai trebuie adăugate și alte cifre: 3.477.401 de locuințe avariate și 2.305 de incendii. Bombardamentele au vizat câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, nodurile de cale ferată, depozitele de carburanți, și nu în ultimul rând centrele unde se aflau concentrate mari colectivități de muncitori pentru demoralizarea populației. Per ansamblu pagubele înregistrate de statul roman se ridică la 186 miliarde de lei, din vremea aceea și la pierdera a 90% din capacitatea de rafinare a petrolului. Au fost și aparate de zbor americane doborâte, piloții fiind luați prizonieri și internați la Timișul de Sus, respectându-se cu strictețe statutul prizonierilor de război. Iar în memoria piloților americani care și-au pierdut viața în aceste raiduri au fost ridicate două monumente în parcurile capitalei de la Kiseleff și Cișmigiu[23], ceea ce demonstrează o anumită mentalitate a oamenilor politici postdecembriști de pe Malurile Dâmboviței.
Pe Frontal de Est, de la intrarea în război a armatei române (22 iunie 1941) și până la 23 august 1944 aviația a participat cu 233 de aparate de zbor (avioane de vânătoare, bombardiere și aparate de recunoaștere). Printre cele mai performante avioane erau Henschel Hs-129, Messerschmidt 109, SM-79, Junkers 87 și IAR-80, care au obținut peste 2000 de victorii aeriene în bătăliile de la Odessa, Stalingrad, din Ucraina și Crimeea. De reținut că nu a fost atacată nici o localitate sau comunitate civilă, prin care să se urmărească efectul de „descurajare” (a se înțelege bombardamentul genocidar). Conducătorul de atunci al statului roman, mareșalul Ion Antonescua a declarant că România a respectat legile de purtare a războiului, iar Tribunalul Poporului, în așa-zisul „Proces al marii trădări naționale”, nu a fost capabil să aducă dovada nici măcar a unui singur caz de încălcare a sistemului de drept internațional[24].
Să mai consemnăm că prin acordul de la Londra din 1945 s-a stabilit ca un Tribunal Militar să-i judece pe cei mai mari criminali de război din rândul germanilor, adică a învinșilor. Corect politic! Învingătorul și-a luat partea leului, la fel de corect!, dar asta nu înseamnă că au scăpat de judecata istoriei, mai precis reconstituirea corectă a adevărului istoric, „sine ira et studio” (fără ură și părtinire), după cum ne-a învățat istoricul roman Cornelius Tacitus.
În loc de concluzii
După acest demers fugitiv, fără pretenții de exhaustivitate, ne punem următoarele întrebări: ce învață, din experiența celui de Al Doilea Război Mondial, mai marii lumii, conducători de popoare, de armate și servicii secrete de azi, utilate cu cele mai noi și performante tehnologii cu aplicabilitate în domeniul militar? La ce folosește truda istoricilor de a reconstitui cu cât mai mare fidelitate adevărul, fără omisiuni ori interese politce? Cui mai folosește sistemul international de drept umanitar și instituțiile aferente care implică acest sistem? Cine sunt eroii și cine sunt criminalii de război? Fiecare dintre noi este dator să răspundă la astfel de întrebări. Sunt chestiuni profunde, nu de circumstanță, care țin nu numai de cultură ci și de conștiință ori de bunul simț al activismului civic. Personal, consider că nu trebuie să se mai ajungă la alte tactici teroriste, motivate și argumentate sub diverse formule ale așa-zisei „corectitudini politice”. În realitate este vorba despre simetria răzbunării pe care istoria o dezvăluie că nu are început și probabil nici sfârșit, din nefericire pentru întreaga umanitate. Iar actualul război din Ucraina îl demonstrează pe deplin. Și o altă evaluare ce se impune de la sine: nimic solid și durabil nu se poate construi pe minciuni, ci doar pe adevăr. Nici măcare Noua Ordine Mondială, proiect strategic ce se află în atenția cancelariilor marilor puteri, acolo unde se iau deciziile strategice pe termen lung. Dacă se dorește ca omenirea să supraviețuiască pe acesată planetă, principiul promovării adevărului devine fundamental în aranjamentele de securitate globală.
General Br. (rtg) Prof. univ. dr. Cristian Troncota
Realitatea din Piteşti a depăşit nu numai aşteptările noastre, ci şi toată fantezia literaturii universale.Temniţa a fost înţesată până la refuz cu tineri studenţi aşezaţi în celule fie de-a valma, încât se sufocau, fie de unii singuri, după criterii neînţelese de noi, probabil pentru o experimentare pe viu a diverselor modalităţi de tortură.
Miliţienii au început să bată deţinuţii la discreţie, pentru ceva anume ori pentru simpla lor plăcere. A excelat un temnicer, Georgescu, un biet prăpădit puţin înapoiat mintal, un dezechilibrat căruia i s-au băgat în cap grade şi avansări. Întrucât lucra şi cu Securitatea şi cu directorul se considera mare exponent al partidului şi cu plăcere criminală bătea până la sânge. Umbla ca o pisică la vizete, asculta, deschidea uşa şi bătea. Bătea cu pumnii, călca în picioare, bătea cu ciomagul, ba şi-a procurat şi o rangă de fier. Tot el a asmuţit şi pe ceilalţi temniceri să-i urmeze exemplul.
– Bă, striga el ca scos din minţi, pentru copilaşii mei sunt gata să vă omor. Dacă Securitatea îmi dă ordin să vă omor, e gata. Securitatea are puterea în mâini şi nu scăpaţi nici morţi, bandiţilor!
“Banditule” era apelativul cu care ne numea îndeobşte. La aceasta adăuga înjurăturile cele mai murdare. Era şi foarte superstiţios. Când un deţinut i-a zis: “Dumnezeu să vă ierte!” i-au ieşit ochii din cap şi l-a călcat în picioare până când acela şi-a pierdut cunoştinţa.
De la Georgescu au rămas multe expresii vrednice de o antologie macabră: „Băiatule, ai făcut, n-ai făcut, pentru mine ai făcut!” şi deci jap-jap şi te snopea în bătaie; „Băete, eu ştiu şi laptele pe care l-ai supt!”; “Băiatule, eu sunt Dumnezeul vostru!”; „Băete, eu lucrez pe două fire: derectorul e derector; securitatea dă ordine, mie nu mi-e frică de derector!”; „Băete, dacă nu-ţi bagi minţile în cap, eu îţi scot creierii din cap!”; „Băete, din mâna mea nici Dumnezeu nu te scapă!”; “Bă, eu vă scot creierii bucăţică cu bucăţică şi scot din ei ideile voastre banditeşti!”
Temniceri ca Georgescu erau recrutaţi din pleava societăţii, oameni reduşi mintal, cu tare psihice, injectaţi cu două droguri: pe de o parte, conştiinţa unei înalte şi sublime misiuni date de Partid şi de Internaţională, de popor şi de proletariat, ca să distrugă pe toţi “contrarevoluţionarii”, “burghezii”, “imperialiştii”, “fasciştii” şi “misticii”; pe de altă parte, ura de moarte împotriva tuturor duşmanilor revoluţiei, încât să-i poate ucide cu indiferenţa cu care se ucid muştele ori viermii.
(Ioan Ianolide – Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă)
n.r. – Georgescu Alexandru era de origine evreiasca.
Arestările din 1948 îl găsiseră pe Goiciu director al închisorii din Galati. Detinutii care trecuseră pe acolo spuneau că Goiciu nu era român si că se lăuda că e prieten cu Gheorghiu-Dej, activând cu acesta la atelierele C.F.R. din Galati. Or, dacă ceea ce spunea el era adevărat, desigur că Dej îi oferise postul important pe care-l avea, acestui monstru, născut să fie ucigas, care nu avea în constiinta lui decât înclinatia de a chinui si a ucide oamenii.
Cei care îl cunoscuseră la Galati erau îngroziti când auzeau de el. Avea o deosebită plăcere de a ucide si chinui preoti sau fii de preoti si putini dintre acestia, care au trecut prin închisoarea din Galati, au scăpat cu viată din mâna lui. Sunt martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost surprins de Goiciu prin vizeta usii, în momentul când îsi făcea rugăciunea. Atunci, spun ei, Goiciu a intrat în celulă, l-a lungit pe fiul de preot pe dusumea si l-a zdrobit cu picioarele, până l-a lăsat mort. Era o brută, un tip de proletar cu putere „politică” de care abuza oricând, executând ordinele de distrugere.
Goiciu era deci cunoscut în toate închisorile comuniste ca unul dintre cei mai odiosi călăi si ucigasi. Pe fata lui se citea clar plăcerea sadică de a chinui si a tortura. Zice-se că, în timp ce era el director la Galati, a fost adus acolo Iuliu Maniu, presedintele PartiduluiNational-Ţărănist, pe care l-ar fi chinuit îngrozitor. […]
Revin acum la Goiciu, pe care l-am cunoscut la Gherla si de care mi-a fost o frică si o groază, cum mi-a fost de putini oameni în viată. Nu degeaba a avut el misiunea să chinuiască si să omoare, în închisorile din Galati si Gherla, ce a avut neamul acesta mai bun.
În vara lui 1952, îndată ce a fost numit director, a dat ordin la atelierul de tâmplărie, unde lucram si eu, să se confectioneze câteva carcere si să fie instalate la parterul clădirii mari a închisorii. Acolo puteau fi văzute de toti detinutii; erau pe mâna stângă, cum intrai în clădirea principală si arătau ca niste cutii din scânduri înalte de 2 metri si înguste, încât de abia putea să stea un om în picioare în ele. Li se mai zicea si carcerele mortii.
În 1952, atât Goiciu, cât si locotenent major Mihalcea, seful fabricii, băteau cumplit.
Mihalcea mi-a dat ordin să fac schita unei carcere. Am făcut o schită de 1 x 1 m. La vederea ei, m-a călcat în picioare, apoi a scos metrul si mi-a arătat dimensiunile carcerei: 40 x 40 cm. După ce afost gata, am fost băgat în ea timp de trei zile, ultima zi stând acolo cu încă un detinut.
O, Doamne! Câti detinuti de mare valoare nu au murit în ele! Şi motivul tuturor pedepselor era derizoriu: fie că nu s-a luat pozitia de drepti, cu boneta în mână, când a trecut Goiciu pe acolo, fie că nu s-a strigat „Să trăiti, domnule director” sau că n-ai adunat de pe jos gunoiul, ori că ai frezat cu o mică deviere o piesă, sau că ai pilit-o cu un milimetru mai mult.
Parcă pentru Goiciu, sadismul reprezenta esenta luptei de clasă a proletariatului. Cei pedepsiti nu primeau nici hrană si nici de băut.
Iar unii erau uitati acolo până îi scotea morti sau numai pe jumătate vii.
Când trecea acest călău pe lângă tine, simteai în urma lui, că era ceva ce-l îndemna permanent să tortureze si să ucidă. Am văzut cu ochii mei cum, în curtea atelierelor, acest monstru s-a dezlăntuit chiar si asupra unui ofiter de-al lui, ordonându-i să se culce si să se scoale în fata detinutilor, până ce bietul om, plin de noroi, nu s-a mai putut ridica de jos. Bătăile detinutilor erau foarte frecvente, cu zecile în fiecare zi, unii rămânând schilozi pe viată.
Nu pot uita bătaia aplicată inginerului Secară.
Câtă diferentă între el si directorul Gheorghiu! Unul venit parcă pe lume numai să-si tortureze semenul si să-l ucidă, în numele justitiei comuniste, iar celălalt, să-i mai dea voie să se si reculeagă.
(Dumitru Bordeianu – Mărturisiri din mlaștina disperării)
Fostul șef (adică Iliescu) nu trăiește nu știu cum… Cristoiu mă miră, el care, deși Ion, de regulă nu vorbește ca orice NEA ION. Cristoiu e tobă de Dostoievski și Tolstoi, de Balzac, Hugo, Turgheniev, Gogol, Soljenitsîn dar habar nare de Pierre-Antoine Cousteau, de Lucien Rebatet, Louis Ferdinand Céline (Destouche), de Mitul secolului XX, al lui Rosenberg.
Amândoi sunteți niște bieți handicapați, din punct de vedere intelectual, nu vedeți decât o față a realității, care nu-i o simplă monedă. Voi sunteți ”oameni de stânga”, adică dintre cei care cred că tot ce zboară se mănâncă. Nu-i chiar așa. Tot ce zboară nu se mănâncă! Lumea, realitatea nu-i monedă, cu două fețe. Savanții au clasificat elementele lumii materiale în faimosul Tablou al lui Mendeleev. Despre clasificarea oamenilor, mai exact a culturilor și civilizațiilor au vorbit, nu foarte convingător, așa numiții teoreticieni ai rasismului (Gobineau, Lapouge, Chamberlain și alții) dar și filosofi precum Oswald Spengler, Alfred Rosenber și, mai ales, Lucian Blaga, pe care mulți îl citează dar aproape nimeni nu-l citește.
De unde ura lui Voican Voiculescu și a celorlalți contra Românului Ceaușescu? O fi fost Ceaușescu prost și incult, dar se deșteptase binișor. Cei cinci președinți-trădători, de după el, nu ajung la glezna lui de om, a cărui înțelegere a crescut, apropiindu-se uneori dacă nu de înțelepciune în orice caz de puterea sacrificiului pentru ai săi. De unde ura lui Voican Voiculescu, Brukner-Brukan, Ilici Iliescu, Petru Roman-Neulander? Ca mai toți neterminații, adică intelectualii de trei parale, voi doi credeți că oamenii sunt ca cifrele, ca pătrățelele pagini unui caiet de aritmetică, pentru clasa a III-a.
Oamenii nu sunt cifre, nici pătrățele… În plus, când sunt deviați în sensul roboticii sau al mașinismului, nu-i de mirare că judecă precum toporul din mâna călăului, ghilotina din arsenalul bezmeticilor revoluționari sans culots français ori scaunul electric al iudeocrației americane. Cei patru Voiculescu, Brukner-Brucan, Iliescu, Roman-Neulander sunt tăiați împrejur la penis, adică jidani. Jidani de origine khazară, în niciun caz urmași ai vechilor IUDEI din IUDEIA…
Tăierea prepuțului, pe durata primei pubertăți (între a opta și a 30-a zi de viață a noului născut) conduce la fabricarea unui robot biologic, a unei ”mașini”, dacă vreți, cum ziceam, a unui topor, sau ghilotină, a unei ființe incapabilă de orice empatie. Nu întâmplător Biblia, Talmudul, alte surse și figuri iudeo-jidovești spun ceea ce spun despre tăiații împrejur de ziua a opta, care nu mai pot fi ceea ce ar fi trebuit să fie.
Tăierea împrejur nu este o simplă și banală mutilare, lipsită de orice importanță. Dimpotrivă, tăierea împrejur se soldează cu împiedicarea dezvoltării glandei genitale interne sau intersițiale (ai cărei hormoni se varsă în sânge), care este glanda împlinirii omenești. Fără un picior, o mână, un plămân sau un rinichi suntem slăbiți, ologiți, mutilați din punct de vedere fizic, totuși întregi din punct de vedere ”omenesc”, adică spiritual. Întrucât suntem SPIRITE, FIINȚE SPIRITUALE, kilogramele de materie nu contează decât ca suport spiritual. Acest suport spiritual trebuie studiat cu lupa, scanat, altfel nu înțelegem de ce tăierea împrejur a penisului înseamnă deturnarea omului de la destinul său, fabricarea unei ființe artificiale, a unui soi de robot biologic, a unei mașini, a unui om aparent numai, care, de fapt, se va comporta ca o mașină, cel puțin în situațiile capitale ale vieții. (Există însă excepții; rabinii Nuhăm-Neofit, Brafmann și alții, care comportă o discuție specială).
De prezența sau absența glandei genitale interne sau interstițiale depinde împlinirea sau neîmplinirea noastră omenească, lucru despre care endocrinologii încep să afle câte cava, cam de un secol încoace. Cei patru jidovi de care vorbim, Voican-Voiculescu, Brukner-Brucan, Ilici Iliescu, Petre Roman-Neulander erau și sunt patru topoare cu chip de om, patru ghilotine cu chip de om, patru buturugi de călău, cu chip de om. Generalii Militaru și Stănculescu au fost niște bășinoși în cizme, ca mai toți generalii de după 23 August 1944, când România adevărată a încetat să existe, românii devenind un popor de sclavi, de caricaturi omenești, intelectualii fiind ultimele scârbe, cărora nicio Grădină Zoologică din lume nu le-ar acorda o frunză, o coajă de pâine sau azil. La 23 August regele Mihai și-a trădat poporul, țara, armata, iar poporul a devenit o turmă de sclavi behăitori, pofticioși, invidioși.
În aceste condiții, se înțelege: soarta soților Ceaușescu a fost pecetluită. Odată cu ei a fost însă pecetluită și soarta noastră, care credem că am rămas Români. Din păcate, nu putem, nu mai putem fi oameni cu adevărat întregi, într-o țară de robi, în care oamenii, aparent întregi la trup și suflet, își pun botniță pe stradă, când dorm, etc. De când lumea și pământul, botnița, mai ales când o numim mască, a fost, este și va rămâne simbol și ustensila celor în afara legilor omeniei, simbol al tâlharilor. Cei patru călăi: Voican-Voiculescu, Brukner-Brucan, Ilici iliescu și Roman-Neulander pot fi scuzați, explicați, înjurați, în calitatea lor de tăiați împrejur la penis, adică roboți sau mașini cu chip de om, lipsiți de glanda genitală internă sau interstițială, organul deplinei omenii.
Despre ceilalți doi călăi și ucigași, generalii Vasile Militaru și Viktor Stănculescu putem spune că erau bășini în cizme, cu stele pe umeri, idioți, inculți, pofticioși ca gravidele, într-un cuvânt tăiați împrejur la creier, jidăniți, adică jidani sintetici.
Să nu se creadă că asta înseamnă antisemitism.
Dacă în loc de jidani aș studia fluturii, atunci mi s-ar spune entomolog, adică un cunoscător sau iubitor al fluturilor. Dacă aș vorbi despre broaștele și broscoii ce orăcăie pe bălțile lumii mi s-ar spune că sunt prietena sau iubitoarea broaștelor, broscoilor și chiar al mormolocilor. Metamorfoza broaștei n-o cunoaște chiar toată lumea. Mecanismul natural al metamorfozei broaștelor se regăsește întrucâtva în mecanismul roboților sintetici sau tăiaților împrejur la penis, ca și al jidovilor sintetici sau tăiaților împrejur la creier. De aceea nu trebuie să râdem când auzim orăcăiala, bâlbâiala broscuțelor sau broscoilor politicieni, fabricanți de testi-colea, când auzim orăcăila vaginocratelor fătătoare de pepsipglas, ceea ce i-a prilejuit sociologului Paladea rarisima ocazie de a face din pizdificare un concept științific nu tocmai sinonim cu vaginocrația.
Domnul Cristoiu va înțelege de ce părintele modern al tăiaților împrejur la creier pare să fie unul dintre personajele lui Dostoievsky, din POSEDAȚII sau DEMONII, anume ȘIGALIOV, cel cu faimoasele ”Caiete”, probabila consecință multor isme, socialisme, imbecilisme, etc., dar și originea Fermei republicane a Animalelor și a romanului 1984, al lui Orwell.
Stăteam aseară cu nişte vechi prieteni şi, ca de fiecare dată, discuţia a alunecat în cotidian. Toată lumea e speriată de ceea ce se întâmplă, de schimbarea teribilă pe care o trăim şi de violenţa pe care „noua societate” o arată normalităţii. E logic ca, văzând ceea ce se petrece, să ne îngrijorăm şi să căutăm o ieşire pentru noi şi cei dragi.
M-am tot ţinut departe de astfel de discuţii deoarece, după cum se ştie, e bine ca fiecare să-şi ia singur deciziile, în deplină cunoştinţă de cauză. Asta deoarece sunt chestiuni care, la un moment dat, vor face diferenţa între viaţă şi moarte. Nu, nu-s vorbe mari. De altfel vedeţi singuri cu ce viteză se petrec lucrurile.
La fel şi aseară, am început prin a încerca să schimb cursul discuţiei, mai ales în condiţiile în care atmosfera nu susţinea asemenea discuţii. N-ai cum să discuţi aşa ceva când într-o parte marea sclipeşte jucăuşă, iar în cealaltă parte tinerii se distrează teribil. Dar cum să te tragi în stânga sau în dreapta atunci când eşti încolţit? Aşa că, negăsind nicio cale de scăpare, a trebuit să abordez frontal problema. Până la urmă, discuţia a ieşit bine, motiv pentru care o să încerc să reproduc în continuare ideile principale, mai ales în condiţiile în care pe canalele mele de comunicaţie sunt foarte mulţi cei care mă tot întreabă acelaşi lucru. Reţineţi însă că acesta e un simplu sfat pe care trebuie să-l treceţi prin propriul filtru. N-am pretenţia că am descoperit ceva, mai ales în condiţiile în care mă ghidez strict pe bunul simţ.
Chestiunea de la care pornesc atunci când fac astfel de raţionamente este situaţia pe care o vedem. OK, cu ce ne confruntăm? În primul rând, constatăm dependenţa din ce în ce mai mare a oamenilor de „centrele de distribuţie”, anume supermarketurile. Asta se vede la suprafaţă, dar dacă vom pătrunde în interiorul fenomenului vom constata că, pe cât e mai mare dependenţa, pe atât se lungesc canalele logistice. Astfel, a consuma un măr de la celălalt capăt al lumii, în condiţiile în care la mai puţin de un kilometru de tine merele mut mai gustoase şi netratate putrezesc într-un măr, devine astfel ceva perfect dezirabil. Nu ne pronununţăm deocamdată dacă acest întreg mecanism infernal este sau nu bun. Pe moment constatăm că aşa stau lucrurile şi că mecanismul chiar funcţionează.
De partea cealaltă, avem un alt fenomen, anume împlinirea viziunii Sfântului Antonie cel Mare: „va veni vremea ca oamenii să înnebunească şi când vor vedea pe cineva că nu înnebuneşte se vor scula asupra lui, zicându-i că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor”. Nu cred că există – pentru ceea ce trăim – o altă explicaţie în afara celei a nebuniei care-a cuprins lumea. Şi, de asemenea, nu cred că există cineva sănătos la cap care să nu se sperie de numărul din ce în ce mai mare al acestor nebuni.
Aşadar, avem două elemente care ne sar în ochi: pe de o parte o complexitate din ce în ce mai mare a proceselor de producţie şi aprovizionare, dublată de o incompetenţă din ce în ce mai mare cauzată de „înnebunirea lumii”. E simplu de înţeles că aşa ceva nu poate să ţină. De altfel, fenomenul a fost intuit de marii investitori din domeniu, la fel cum a fost văzut şi de elitele care stau în spatele îmbolnăvirii mentale a populaţiei. De aceea se doreşte înlocuitea omului pe întregul lanţ de algoritmii AI şi de maşinării complexe, capabile să preia treptat munca fără probleme şi cu o eficienţă sporită. Doar că asta conduce la o complexitate şi mai mare, iar ecuaţia devine de-a dreptul dezechilibrată. Omul din ce în ce mai cretinizat nu va putea stăpâni maşinile din ce în ce mai perfecte, astfel încât se va ajunge inevitabil la un dezastru: ori o prăbuşire a întregii civilizaţii, ori o acaparare a puterii de către maşini. Reţineţi, în acest scenariu am exclus complet ipoteza unui război care, de asemenea, ar distruge brutal întreaga „maşinărie complexă”.
Oricare ar fi situaţia, lanţurile logistice vor fi primele care vor cădea, astfel încât epidemia viitorului va fi cea a lipsurilor de tot felul. Ceea ce nu ştim este cauza care va provoca acea cădere. Dacă se va prăbuşi din cauză că maşinăriile complexe de la toate nivelele se vor deregla comportându-se aberant din cauza incompetenţei „supervizorilor umani”, vom avea o teribilă criză alimentară deoarece supermarketurile se vor goli, iar întreaga „umanitate conectată” la acest lanţ de distribuţie va muri realmente de foame. Astfel ne vom reîntâlni cu fenomenele pe care le-am văzut în trecut, inclusiv canibalismul.
Există însă cealaltă probabilitate, anume cea a generalizării AI şi posibila autoreglare şi auto-perfecţionare a sistemului. Aici vom avea imediat o problemă: omul care devine din ce în ce mai inutil, dar cu o capacitate de-a dreptul explozivă de a strica sistemul. Astfel sistemul se va vedea obligat să stăpânescă omul, să-l ţină cumva locului. Şi cum poate fi ţinut încarcerat dacă nu prin tehnicile comuniste pe care le cunoaştem: interzicerea proprietăţii, un venit universal direct sau mascat(sub forma prestării unor job-uri repetitive fără relevanţă economică) şi îndoctrinarea perpetuă dublată de creşterea tiraniei sistemului. De asemenea, ameninţarea permanentă cu „excluderea din sistem”. Ei bine, acesta este scenariu de care mă tem cel mai mult. În acest scenariu lumea va fi din nou egalizată forţat, aşa cum s-a petrecut în Rusia sovietizată. Să ne oprim pe moment aici şi vom reveni.
De fiecare dată am spun că cel mai important element este acela de a avea o grădină sau, pentru cei care vor chiar mai mult, o mică gospodărie circulară. E de-a dreptul magic modul în care o mică proprietate poate să-şi hrănească proprietarii. Aceasta te scapă de dependenţa de „centrul de distribuţie” căruia îi eşti arondat. Şi aici nu e vorba doar de a te hrăni sănătos, ci de a te reconecta cu lumea concretă, de a interacţiona direct cu aceasta. Văzând cum îţi creşte mâncarea înţelegi multe, extrem de multe lucruri pe care, altfel, n-ai cum să le pricepi. Aşa ajungi să ai o grămadă de abilităţi. Şi mă repet, nu e vorba doar de hrană. Ajungi să înţelegi cum să te tratezi şi constaţi că în grădina ta sau prin zonele sălbatice din apropiere ai tot ce-ţi trebuie pentru a te face bine.
Ştiu, pentru cei mai mulţi toate elementele pe care le enumăr sună de-a dreptul banal. E suficient să citeşti două-trei articole scrise de atotştiutori că deja capeţi un sentiment de superioritate faţă de „ţăranii care se chinuiesc”. Doar că, la momentul oportun, cel al cernerii rezultate din noile modificări, aceia care au deprinderile necesare vor fi capabili să facă pasul înainte. Ceilalţi, din păcate, nu vor avea altă şansă decât să meargă pe mâna sistemului.
Revin acum acolo unde rămăsesem deoarece întrebarea pe care-o voi primi instantaneu va fi una logică: în ce mod te poate ajuta o proprietate dacă teroarea comunizării va cuprinde lumea? Ei bine, e posibil să nu te ajute prea mult, dar e o şansă. Eu unul însă mizez pe faptul că acest gen de activităţi va fi considerat marginal, iar sistemul îşi va bate capul cu domesticirea celor din marile concentrări urbane. Şi-n comunism au fost o groază de localităţi necooperativizate în care s-a putut trăi oarecum deconectat de la sistem. Aceasta ar fi una dintre posibilităţi. Mergând însă pe cea mai radicală, cea în care sistemului îi va conveni să concentreze populaţia în zonele urbane pentru un mai bun control – chestiune oricum teoretizată de „arhitecţii noii lumi” – experienţă câştigată va fi extrem de utilă. Poate vei reuşi să te muţi într-o zonă cu mai puţină teroare sau poate, pur şi simplu, vei putea replica gospodăria pe o suprafaţă mai mică pe care o vei găsi pe undeva pe lângă casă.
Esenţiale, în toată povestea care vine peste noi, vor fi abilităţile pe care le avem. Nu e o granţie că vom scăpa, dar e un avantaj suplimentar. A putea să abordezi natura la modul direct, neintermediat, este, fără doar şi poate, o abilitate fantastică în condiţiile în care marea masă a populaţiei e îndobitocită şi incapabilă să se descurce în afara asfaltului.
Nu în ultimul rând voi spune esenţialul, anume că cel mai important e să-ţi trăieşti propria viaţă. Îi văd pe foarte mulţi pierzându-şi timpul pentru a scormoni după informaţii sau aşteptând ca „minunea salvării” să fie anunţată la televizor. Oamenii de azi chiar uită esenţialul, anume că singurul element care nu li se mai întoarce niciodată e timpul. Preferă să-l piardă atât de uşor, să-şi proiecteze totul în viitor, uitând că esenţial este prezentul, singura „bucată” de timp pe care-o putem controla. De aceea le spun tuturor să înveţe să trăiască acum, nu mai târziu. Vrei să-ţi faci o plăcere, fă-ţi-o acum! Vrei să mergi undeva, pleacă! Trăieşte acum, nu-ţi mai amââna viaţa deoarece deznădământul e acelaşi pentru toţi!
Gata, mă opresc aici urându-vă o duminică în care acest text să fie ultimul lucru care v-a făcut să vă pierdeţi timpul!
Nu ești singur dacă te-ai săturat să vezi cum guvernul tău devine din ce în ce mai opresiv și corupt. Multe persoane din întreaga lume împărtășesc durerea ta. Oamenii continuă să-și exprime furia și nemulțumirea, însă acest lucru este adesea ales de media să nu fie raportat, deoarece este deținută de aceleași forțe care încearcă să ne înroșească. Cei de pe stânga îi numesc pe cei de pe dreapta fascisti sau naziști, în timp ce cei de pe dreapta îi numesc pe cei de pe stânga comuniști.
Aceasta tinde să neglijeze faptul că ambele grupuri sunt înrădăcinate în dorința de a-și extinde controlul. Adevărul este că anxietatea și furia crescândă pe care mulți oameni o simt sunt ținute sub control de o mass-media cu o agendă foarte puternică. Mass-media a perfecționat arta de a ne diviza și, în același timp, de a ne ține în întuneric. Cel mai mare risc cu care ne confruntăm poate fi faptul că inteligența artificială (IA) ne înaintează rapid și furios. Odată ce este aici, obținerea informațiilor va deveni aproape imposibilă.
În ultima vreme, de câteva ori pe zi, în mintea mea răsare o melodie din musicalul “Les Misérables”. Se numește “The Song Of Angry Men” și strigă “Destul este destul”. Desigur, în videoclip, oamenii par foarte fericiți până când soldații încep să-i omoare. Această “ucidere” este, desigur, ceea ce se întâmplă în regimurile totalitare. Din păcate, lumea are prea multe regimuri totalitare și se îndreaptă în direcția creării altora. Da, îți pot lua libertatea.
Sunt prea multe lucruri care se întâmplă pentru ca majoritatea societății să se concentreze asupra unei singure probleme. Fie că vorbim despre corupție în Ucraina și cum sunt redirecționate sau risipite banii americani în loc să fie cheltuiți pe proiecte pe care le considerăm necesare. Uneori, subiectul este mai degrabă despre valori sau direcție, cum ar fi ce să facem cu ceva precum familia Biden și un sistem de justiție care își închide ochii în fața abaterilor lor.
Apoi avem raportul recent publicat de consilierul special John Durham. Investigatia care a durat trei ani concluzionează că FBI nu ar fi trebuit niciodată să declanșeze ancheta Trump-Rusia. Prin acest act, publicul american a fost înșelat de forțe din interiorul guvernului nostru. Acesta a fost un act care a interferat în alegerile din 2016 în încercarea de a-l împiedica pe Trump să fie ales. Desigur, odată ce a fost ales, aceleași persoane au continuat să-i compromită președinția.
Aceasta se îmbină cu segmentul prezentat de Tucker Carlson care susține că înregistrările video necunoscute de la protestul de la Capitoliu din 6 ianuarie 2021 arată că întreaga narativă democrată / RINO / MSM care stă la baza evenimentului a fost o minciună completă. În înregistrările supravegherii prezentate de Carlson, poliția Capitoliului îl însoțea calm pe așa-numitul “QAnon Shaman”, Jacob Chansley, în întregul complex al Capitoliului și chiar îl ajutau să găsească uși deschise. Carlson a spus: “L-au ajutat. Au acționat ca ghizii săi turistici.” Aceasta este foarte diferită de narativa din mass-media. De atunci, Chansley a fost condamnat la 41 de luni de închisoare federală pentru “obstrucționarea unui proces oficial”.
Sub lumina reflectoarelor, există un videoclip intitulat “Justice For All” al Corului Închisorii J6 și fostului președinte Donald Trump. Această melodie puternică și emoționantă ridică conștientizarea și sprijinul pentru prizonierii politici încă închiși fără judecată după protestul din 6 ianuarie 2021 pentru integritatea alegerilor. Corul Închisorii J6 este format din persoane care au fost închise ca rezultat al implicării lor în protestul din 6 ianuarie 2021.
Pe măsură ce furia noastră crește, ar trebui să ne amintim că nu suntem singuri. Adesea, suntem protejați de mass-media de numeroasele proteste care au loc în întreaga lume. Aceasta se poate întâmpla pentru a nu vedea cât de grave sunt lucrurile sau, posibil, pentru a nu avea niciun fel de idei. Puțini americani sunt conștienți în prezent de protestul recent din Franța, Pakistan, Germania și o mulțime de alte țări. O mare parte a furiei crescânde provine din lipsa de responsabilitate, păcatele celor care conduc par să le alunece de pe umeri ca apa de pe penele unei rațe.
Politicienii și cei din funcții de conducere tind să evite responsabilitatea ca și cum ar fi o plagă. Un exemplu în acest sens este modul în care am părăsit Afganistanul. Aceasta stă ca un monument al aroganței și incompetenței Americii. Din păcate, este doar unul dintre multele monumente pe care le construim în procesul de a arunca bani în găuri negre corupte. Este dificil de crezut că o mare parte din aceasta se referă la cheltuieli și transferuri de bogăție către locurile în care cei de la putere pot lua o felie de ici, de colo.
În timp ce este evident și logic că un sistem sau ceva va eșua, astăzi observăm că problema este în general ignorată până când se găsește o modalitate prin care oamenii să accepte că realitatea este construită. Este o provocare reală și o artă să mergi înainte fără susținerea celor afectați. În general, acest lucru implică convingerea lor că e mai bine să li se arunce o osânză decât nimic.
Acesta este un mod de a explica protestele pe care le-am văzut în Franța. Eforturile impopularului președinte francez Emmanuel Macron de a impune o reformă a pensiilor fără un vot în parlament au generat o reacție violentă. În acest sens, Macron a declarat: “Este în interesul mai mare al țării”, adăugând: “Dintre sondaje de opinie și interesul național, am ales interesul național.” Acțiunile lui Macron de a crește vârsta de pensionare de la 62 la 64 de ani au dus la o grevă națională în Franța, care a cauzat perturbări semnificative, oprind trenurile, închizând porturile, golind școlile, anulând zborurile și multe altele.
În acest caz, problema nu este dacă Macron are dreptate în privința faptului că sistemul actual este nesustenabil. Problema este modul în care este făcut și furia pe care a generat-o. Peste un milion de oameni din Franța au participat la proteste. Le putem numi proteste sau revolte spontane, dar acestea au izbucnit în întreaga țară. Planul lui Macron nu a avut susținere nici din partea stângii, nici din partea extremei drepte, ci doar din partea alianței centriste a lui Macron. Aceasta reflectă ideea că oamenii sunt pioni pe care elitele îi abuzează. Este înțeles că aceasta generează furie, care poate deveni violentă.
Se poate argumenta că noi, ca societate și alte societăți din întreaga lume, ne-am pierdut capacitatea de a organiza un protest semnificativ pentru a aduce schimbări reale. Că am fost îmblânziți într-o societate de supuși. Am devenit neutralizați și divizați, fiind incapabili de o indignare reală? Uneori, pare că suntem atât de slabi încât nimic nu ne poate împinge la limită și, ca broaștele proverbiale aflate într-o oală cu apă, pe măsură ce temperatura continuă să crească, viitorul nostru este hotărât.
Aceasta este situația pe măsură ce lucrurile continuă în ritmul lor vesel. Pe măsură ce americani privesc frontierele noastre deschise și mass-media ignoră labirintul de companii cu răspundere limitată și conturi utilizate pentru a canaliza până la 10 milioane de dolari către membrii familiei Biden, mulți dintre noi rămânem stupefiați. The New Republic a publicat chiar un articol cu titlul “Republicani admit în cele din urmă că nu au dovezi incriminatorii împotriva lui Joe Biden”.
Scopul aici nu este să-l laudăm pe Trump, ci mai degrabă să disprețuim starea actuală a afacerilor. Țările și cei de la putere continuă să strivească drepturile și libertățile individului. Justiția și adevărul devin bunuri rare. Pe măsură ce minciunile continuă să curgă din toate direcțiile și nu se opresc niciodată, amintește-ți că nu ești singur.
Vasile Motrescu este cunoscut ca singurul partizan care a lăsat un jurnal în care descrie stările trăite în munţi, singurătatea, frigul, foamea, dar şi sentimentul de ură împotriva bolșevismului. Acesta a descris și modul în care a sărbătorit Paștele.
Nascut la 11 octombrie 1920 în comuna Vicovu de Jos, județul Suceava, Vasile Motrescu, după ce este capturat prin trădare, este executat la Botoșani, pe 29 iulie 1958.
„Este un caz unic în istoria rezistenței anticomuniste din România. Un țăran bucovinean sărac, Vasile Motrescu, constrâns de comuniști să ia calea codrului, a pus mâna pe armă spre a-și apăra libertatea și viață. În același timp, în anii 1952-1954, el notează zilnic ceea ce face și simte. Este singurul partizan anticomunist român de la care a rămas un Jurnal, în care a consemnat toate preocupările, suferințele și gândurile care îl frământau, toate evenimentele și speranțele care i-au marcat viața de om liber în sălbăticia munților, ziua și noaptea, vara și iarna”, se afirmă în prezentarea lucrării „Jurnalul unui partizan: Vasile Motrescu și rezistență armata din Bucovina, 1944-1958“, de Adrian Brișcă.
Vasile Motrescu a descris și modul în care a petrecut Paștele, singur în munți:
Vineri, 3 aprilie 1953 (Vinerea Paștilor)
„Amărât și plin de gânduri am petrecut și această zi de cum m-am sculat, am ieșit la soare și citesc în Biblie și mă gândesc că vine Sfintele Paști și sunt aciulea. Paști petrecut în necaz, sunt disperat și fără nici o nădejde și eu din mila Domnului, până se va îndura Dumnezeu și mă va strânge după pământul celor vii.
Stau la soare și mă gândesc la cei dragi de acasă, cum de Paști orice suflet cât de sărac și tot se bucură cel puțin de libertate și e la un loc cu toți oamenii. Numai eu stau pe pustii și îmi plâng păcatele singur și fără nici o mângâiere, flămând, trist, deznădăjduit, cu mintea încordată acuzând și iertând tovarășii de viață și pe toți vrăjmașii sufletului meu.
Cât necaz, câtă trudă, durere, suferință, oboseală și gânduri fără nici un rost am întâmpinat într-acești 4 ani, de prigoană, temniță și captivitate, trupul meu istovit și mintea mea obosită. Nu există ființă de om pe fața pământului să-și poată imagina viața mea de câine, pe care am trăit-o acești 4 ani, încă se împlinesc la 10 aprilie. Spre seară am mai dat o raită în jurul colibei, m-am suit în Grueț că zăpada pe față s-a pleșit.
În vârful Gruețului pe un fag am găsit scris numele meu, încă din 1944, toamna de când stam fugar pe aceste meleaguri de frica rușilor și atunci am trăit greu dar nu ca acum. Atunci eram prigonit de ruși, acum sunt de frații mei români. Da, stau prigonit de frații mei trădători care și-au vândut țara și sufletele lor dracilor din Rusia, pe un kg. de zahăr și un litru de ulei și au adus țara în suferință, căci acum simte și pruncul din fașă că trăiește în raiul bolșevic.
(…) Timpul s-a răcit vântul rece, ora 3,30 dimineața când a înserat am pornit spre sat când a întunecat am fost la punctul IV, a venit F.2 și mi-a adus pască, făină, slănină, un urcior cu untură, zahăr, bomboane ,prăjituri și altele de ale mâncării și două cămăși curate și o izmană atâta bucurie am și eu la sufletul meu de Sfintele Paști, dacă am ce mânca și o cămașă curată parcă toată lumea e a mea simt și eu că sunt pe la Sfintele Paști.
Numai a uitat să-mi aducă ou roșu, nu am mai avut răbdare să stau mult cu el când am văzut că mi-a umplut cu bunătăți rucsacul și o traistă, mi-am luat merindele și m-am dus pe groapa Ploștei și mi-am împachetat din nou și am mâncat și eu pe săturate pască, smântână mi-a adus și miere și săpun de spălat, acestea sunt cele mai bogate din cele cinci Paști petrecute în prigoană cred că acestea sunt cele din urmă. (…) Aceasta este noaptea Învierii a Domnului nostru Isus Hristos – Paștele anului 1953.
Duminică 5 aprilie 1953 (Sfintele Paști)
(…) Astăzi am împlinit 4 ani de când sunt prigonit şi nu ştiu cum e viaţa liberă. La ora 10:30 am plecat spre Vicov să duc mai bine de jumătate din carnea de capră să o dau pe făină, vreau să mă duc la U.T. De la colibă am coborât pe drumul Prislopului şi am venit pe drum până la grădină, m-am suit în păr…. am trecut în Dealul Slateni şi fiind seară, am mâncat, mi-am făcut rugăciunile de seară şi când a înserat am plecat către sat. Pe drumul din Criveţe peste toloaca ca la o ½ oră după ce am înnoptat am ajuns la U.T., m-a primit cu bunăvoinţă, m-a dus în casă la căldură. Dar nefiind obişnuit cu căldura a început să mă doară capul, mi-a spus noutăţi, veşti şi încurajare, i-am dat carnea de capră şi în schimb mi-a dat 10 kg de făină, 5 ouă, o bucată de slănină, mâncare de drum, poame uscate şi cartofi aşa că am făcut o încărcătură de peste 20 kg. La ora 24 am plecat de la U.T.
Cum am ieşit de la el a început să plouă, e foarte întuneric, cad în gropi şi şanţuri, şi sec bălţile de apă în Criveţe am stat sub un brădănel, dar tot mă plouă, am plecat mai departe şi pe Dealul Babii am tras de am stat de ploaie la un bordei părăsit, într-un șopron şi m-am băgat într-o grămadă de gunoaie şi nu ştiu ce gângănii se suiau pe mine şi mă înţepau de parcă stau în furnicar. Înspre ziuă a venit şi un dihor şi s-a cuibărit lângă mine, dar când m-a simţit a fugit speriat şi revoltat că i-am ocupat locuinţa.
Oare de ce nu am fericirea să trăiesc cel puțin în sat sau să mai am pe cineva cu mine, să nu fiu singur, să stau în pustiu împreună cu fiarele pădurii, să duc viață de pustnic la vârsta de 32 ani, să mă conformez regulilor partizanatului,… greu de suportat? Căci sunt foarte greu de imaginat toate lipsurile, suferința, durerea sufletească și trupească căci nici bolnav n-am timp să fiu. Frigul, foamea, lipsa de îmbrăcăminte și toate cele ce are nevoie un om… pentru cine le suferi? (…)”
În s. Lipoveț, regiunea Kiev, în timpul acaparării bisericii organizată de fostul șef al comitetului raional din Kagarlyk al Partidului Comunist, a murit un bărbat.
În timpul acaparării bisericii din satul Lipoveț, organizată de fostul conducător al comitetului raional din Kagarlyk al Partidului Comunist, regiunea Kiev, a murit un susținător al BOaU, Volodymyr Natykaci.
Martorii oculari au spus că Ivan Semțov împreună cu Vasyl Tyslenko, starosta satului Lipoveț, au organizat acapararea bisericii, făcând în acest scop de abuz în serviciu.
În timpul conflictului în curtea bisericii, Natykaci a smuls crucea din mâinile preotului Bisericii Ortodoxe Ucrainene și a aruncat-o la pământ.
Potrivit martorilor, acesta s-a simțit imediat rău și a căzut la pământ. Toate încercările de a-l readuce la viață au fost zadarnice – Natykaci a murit.
Din 1984 până în 1986, Semțov a fost instructor în comitetul raional Terebovlia al Uniunii Comuniste Leninste a Tineretului din Ucraina.
Din 1987 până în 1988, a fost instructor la Departamentul Agricol al Comitetului raional Kagarlyk al Partidului Comunist din Ucraina.
Din 1988 până în 1990, a lucrat ca instructor la Departamentul de organizare al Comitetului Raional Kagarlyk al Partidului Comunist din Ucraina.
În octombrie 2010, a fost ales deputat al Consiliului raional din Bila Țerkva ca reprezentant al Partidului Regiunilor.
UJO a scris mai devreme că comunitatea Bisericii Ortodoxe Ucrainene din Kagarlyk a protestat împotriva acțiunilor autorităților locale.
