ana pauker

Literatura de specialitate extrem de bogată care a fost dedicată comunismului din România primilor ani de după război permite radiografierea aparatului de stat în ale cărui poziţii cheie s-au regăsit următorii iudei:

1. Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn) (1893-1960), secretar general al CC al PMR între 1944 şi 1948; din noiembrie 1947 până la excluderea ei din viaţa politică în 1952 ministru de Externe al RPR şi membru al Secretariatului General al Partidului Comunist Român, PCR (din 1948 redenumit Partidul Muncitoresc Român, PMR, după care în 1968 a revenit la titulatura PCR); preşedinte de onoare al Uniunii Femeilor Democrate Române (UFDR) (1948-1952), continuatoarea Uniunii Femeilor Antifasciste Române

2. Ilca Melinescu (n. Ilka Wasserman), secretara biroului Anei Pauker (şi după unii adevărata şefă a Ministerului Afacerilor Externe, MAE) şi directoarea editurii de limba rusă “Cartea Rusă”

3. Ella Diamantstein, secretara Anei Pauker la biroul de la sediul PCR (1944-1947)

4. Carol Lustig, director administrativ în MAE între 1948 şi 1952 (demis)

5. Ana Toma (Ana Grossman), soţia lui Sorin Toma, apoi a lui Constantin Pârvulescu şi în fine a lui Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii): secretara particulară a Anei Pauker după război; ministru adjunct al aceleiaşi Ana Pauker la MAE (1950-1952), apoi ministru adjunct al Comerţului Exterior

6. Egon Balaş, şeful Departamentului pentru Probleme Economice din cadrul MAE între 1948 şi 1952, când va fi arestat (eliberat în 1954)

7. Cristina Boico, înalt funcţionar în cadrul MAE până în 1952, când va fi destituită

8. Iosif Chişinevschi (născut Jakob (B)Roitman, a preluat la căsătorie numele de Chişinevschi al soţiei sale) (1905-1963): membru al CC din 1945; şi secretar responsabil cu propaganda (departamentul Agitaţie şi Propagandă) (1948-1952); membru al Secretariatului, responsabil cu propaganda şi cultura (1952-1955); prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1955); membru al Biroului Organizatoric şi şef al Secţiei Externe a CC (1950-1957, când va fi destituit)

9. (?) Vasile Luca (Luka László) (1898-1963): fondatorul de facto al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) după război (Andreescu, Nastasă, Varga, 2003, p. 152); membru al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe (1947-1952); arestat în 1952, condamnat la moarte în 1954, dar sentinţa i-a fost ulterior comutată în închisoare pe viaţă; decedat în detenţie în 1963 şi reabilitat oficial în 1968

10. Alexandru Iacob, şeful organizaţiei PCR Cluj după război; ministru adjunct de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat)

11. Zoltan Eidlitz, şef de personal în Ministerul de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat)

12. Alexandru Nistor, membru în Comisia de Lichidare CASBI şi director în cadrul Ministerului de Finanţe între 1948 şi 1952, când va fi arestat (eliberat doi ani mai târziu)

13. prof. Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman) (n. 1909), acuzator public în procesele de la finele războiului şi ministru al Justiţiei (1948-1952); secretar general al Marii Adunări Naţionale (1952-1956); ambasadorul României la ONU (1956-1957); ministru de Externe (1958-1961)

14. Leonte Răutu (Lonia Oigenstein) (1910-1993): membru CC al PMR/PCR (1948-1972); membru în comitetul de redacţie la Scânteia după război (?); şeful Secţiei de Verificări a CC în 1950; membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); membru al Comitetului Politic Executiv al PCR (1955-1981); secretar CC al PCR (1965-1969); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972); rector al academiei de partid “Ştefan Gheorghiu” (1972-1982)

15. Gheorghe Stoica (Moscu Kohn) (1900-1976): membru al CC al PMR/PCR (1948-1974); membru supleant, apoi titular al Comitetului Executiv (1968-1974); prim-secretar al comitetului orăşenesc al PCR (1950-1953); ambasador în RD Germană (1953-1956); director general al Direcţiei Generale pentru Consiliile Populare (1969-1976)

16. Miron Constantinescu (Meher Kohn, după alte surse Cohen, jidan originar din Galaţi), ministru al Minelor şi membru în CC al PCR

17. Alexandru Moghioroş (Balogh Joszef, jidan originar din Ungaria, născut la Salonta, Bihor) (1911-1969): membru al Biroului Politic (din 1948); secretar CC al PMR (1948-1954); membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); ministru al Nationalităţilor în guvernul Groza (1948-1952), preşedinte al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole (1950-1951); prim-vicepreşedinte şi apoi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965); şef al secţiei de relaţii internaţionale a partidului în timpul guvernării Dej; membru în conducerea CDE

18. Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev) (1906-1973): comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); şeful organizaţiei Bucureşti a PCR (1944-1947); şeful Direcţiei Politice a Armatei, (1948-1950); membru CC al PMR (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ’50; membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); preşedintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965) Cuscrul lui Ceausescu.

19. (?) Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin): preşedinte al Confederaţiei Generale al Muncii (1944-1953); membru CC din 1945 şi al BP din 1948; prim secretar CC (1954-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1968

20. Ghizela Vass (n. 1912): membru supleant CC (1945-1948), membru titular al CC al PMR/PCR (1948-1984); şef-adjunct al Secţiei Externe a CC (1950-1953, când va fi destituită); apoi şefa de cadre a CC al PMR şi ulterior şefă de secţie a CC al PCR (1975-1984). Nimeni alta decat bunica actualului presedinte al camerei deputatilor, Bogdan Olteanu.

21. av. Leopold Filderman: preşedinte al Comisiei Superioare de Epuraţie de pe lângă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti; deputat de Bacău în Marea Adunare Naţională (1946-1952) şi totodată secretar general la departamentul Industriei de Stat din Ministerul Industriei şi Comerţului

22. Victor Vezendian, adjunct în Secţia Externă a CC (1950-1953), apoi viceprimar al capitalei

23. Aron Braeşter, membru supleant al CC al PMR (1948-1955)

24. Heinrich Kreindler, secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice din 1947

25. Ida Felix: membră a Comisiei de Control a Partidului (1945-1950) şi apoi directoare de cadre în Ministerul de Externe (1950-1952)

26. David Rotman, şef de secţie în Comisia Controlului de Stat între 1945 şi 1953, când va fi demis şi exclus din partid

27. av. Georgescu (Ashkenazy), director general în cadrul Ministerului Învăţământului (1948-1952)

28. dr. Simion Oeriu (Schaefer), comisar general al executării armistiţiului, având rang de subsecretar de stat (1945-1946); comisar general al guvernului pentru legătura cu Comisia Aliată de Control (1946-1947), apoi comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris

29. Emil Calmanovici, director general al Normelor şi Construcţiilor în Ministerul Construcţiilor între 1944 şi 1951, când este arestat în “procesul Pătrăşcanu”

30. Jean Coller, membru al Direcţiei de Cadre a CC (1945-1950)

31. Liuba Chişinevschi (n. 1911), soţia lui Iosif Chişinevschi, presedintă a Uniunii Femeilor Antifasciste din România (1944-1946) şi vicepreşedinte a Confederaţiei Generale a Muncii din 1944; membru CC al PCR (1945-1955); membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1955); secretară a Consiliului Central al Sindicatelor (din 1957); activistă a Consiliului Sindicatelor din sectorul II al capitalei (din 1971)

32. dr. Simion Zeiger, preşedintele Comisiei de Stat pentru Planificare din Ministerul Economiei Naţionale (1948-1952). [Nu îmi dau seama dacă este vorba de aceeaşi persoană cu dr. Lew Zeiger, dir. Gen. în Ministerul Economiei

33. Alexandru Sencovici (1902-1995), membru în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii; ministru adjunct al Muncii şi Prevederilor Sociale (1948-1949); ministru al Industriei Uşoare (1949-1957 şi 1961-1969); ministru al Industriei Bunurilor de Consum (1959-1961)

34. Gheorghe Gaston Marin: secretar particular al lui Dej după război; ministrul Industriei şi Energiei Electrice şi Electrotehnice (1952-1958); membru CC în 1960; numit preşedinte al Comisiei de Stat pentru Planificare în 1962; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1965

35. Nicolae (Miklos) Goldberger (1904-1970), membru în conducerea CDE.; instructor CC al PCdR pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; responsabil al Comisiei Propagandă din Direcţia Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR (1948-1952); şeful Direcţiei Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PMR (din 1956); director adjunct al Institului de Istorie al CC al PCR

36. Fanny Goldberger, soţia lui Nicolae, şefa cancelariei CC al PMR în anii ‘50

37. Alexandra Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan: acuzator public la “Tribunalul poporului” (1945-1946); deputată de Bucureşti în Marea Adunare Naţională (1946-1952); secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului (1948-1958); secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948

38. Andor Bernat, secretarul Uniunii Tineretului Comunist (UTC) după război

39. Valter Roman (Ernst Neulander) (1913-1983), jidan vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, tatăl lui Petre Roman: organizatorul securităţii (?), şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP) al Armatei, transformat ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950); ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1950-1952, când este destituit); directorul Editurii Politice (1954-?); membru al CC al PCR (din 1965)

40. Armand Popper, directorul editurii “Cartea Rusă” în anii ‘50

41. dr. Sandu Lieblich, membru în conducerea CDE, medicul personal al lui V. Luca şi al altor lideri de partid până în 1953, când va fi arestat ca spion sionist

42. av. H. Leibovici-Şerban: acuzator public în Tribunalul Poporului (1945); membru în conducerea CDE; secretar general al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE) până în 1951; din 1948 deputat în Marea Adunare Naţională

43. Alexandru Bădău/Bădan (Alexander Braunstein), şeful Comisiei de Control al Străinilor, originar din Târgovişte

44. mr. Lewin, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al cenzurei pentru presă

45. Emmerick Stoffel, jidan din Ungaria, ambasador (şef al Legaţiei) al României în Elveţia (1944-1948)

46. Harry Făinaru (Hersch Feiner), şef al Legaţiei Române din SUA imediat după război

47. Anton Moisescu (n. 1913): membru al CC al PCR (1955-1969); ministru plenipotenţiar în SUA (1954-1956) şi Argentina (1956-1957); secretar al Consiliului Central al Sindicatelor (1957-1962); preşedinte al Societăţii de Cruce Roşie (1962-1971)

48. Paul Davidovici, însărcinat cu afaceri al Legaţiei Române la Tel Aviv (1949-1952); director în centrala MAE (1952-1953)

49. Mişa Levin: director în Ministerul Muncii (1946-1947); prim consilier şi ministru plenipotenţiar în centrala MAE (1947-1948); prim-consilier al Legaţiei Române la Roma din 1948 până în 1950, când se refugiază în Israel

50. Barbu Solomon (1904-1965): membru al CC al PMR (1948-1965); ministru plenipotenţiar în Norvegia (din 1948); judecător la Tribunalul Suprem, iar din 1962 vicepreşedinte al acestuia

51. Ida Szigally, prietenă a Anei Pauker, conducătoarea de facto a Ambasadei din Londra

52. N. Lăzărescu (Burah Lazarovici), însărcinat de Afaceri al RPR la Paris

53. Simion Bughici: ambasador la Moscova (1949-1952); membru supleant al CC în 1949 şi 1950; ministru de Externe (1952-1955) care, deşi iudeu, i-a succedat în funcţie Anei Pauker, semn că epurările orchestrate de Dej nu aveau un conţinut eminamente antisemit, cât politic

54. Marcel Breslaşu (Mark Breslau), directorul general la Direcţia Artelor

55. Aurel Baranga (Ariel Leibovici), dramaturg, poet şi publicist, inspector general al Direcţiei Artelor din Ministerul Culturii

56. Benjamin Vilner, inspector general la Ministerul Cultelor

57. Samoilă (Samuel Rubenstein), director guvernator la Scânteia după război

58. Sorin A. Toma: membru în conducerea CDE după război; redactor şef adjunct (1946-1947) şi apoi redactor şef (1947-1960) al ziarului Scânteia; membru al CC al PMR (1955-1960); membru al Biroului Organizatoric al partidului (1950-1953);

59. Avram Şerban (Sam Asriel): membru, alături de Mişa Levin şi Al. Sencovici, în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii; membru CC al PCR (din 1945); deputat de Alba în Marea Adunare Naţională (1946-1952); din 1948 director al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale

60. Horia Liman (Lehman), scriitor, redactor şef adjunct la Scânteia

61. Silviu Brucan (Saul Bruckner, după alte surse Brükker), redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia după război, cel care conducea întreaga campanie propagandistică de comunizare, acelaşi care în mai 1945 ameninţa în ziar: “Da, nici o cruţare! Bandiţi manisto-salaziţi!”; ambasador la Washington (1956-1962); vicepreşedinte al Consiliului Radioteleviziunii Române (1962-1966); diverse alte funcţii în ministerele conduse de M. Constantinescu, I. Chişinevschi şi apoi L. Răutu

62. Alexandru Bârlădeanu (Goldenberg), membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al CC al PCR şi, după Revoluţia din decembrie 1989, preşedinte al Senatului în prima legislatură democratică

63. Barbu Zaharescu: numit la conducerea Direcţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC în 1949; redactor şef la Lupta de clasă până în 1962

64. Ştefan Voicu (A. Rottemberg) (1906-1992): membru CC al PMR/PCR (1955-1984); redactor-şef adjunct la Scânteia (1948); redactor şef la Lupta de clasă din 1962 şi la Era socialistă din 1974

65. ing. S. Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă şi membru în conducerea Uniunii Evreilor Români din Vechiul Regat după război

66. Niculae Bellu, redactor responsabil la România Liberă în anii ‘50

67. Radu Lupan, redactor-şef la Editura pentru Literatură şi şef al departamentului extern al săptămânalului Contemporanul până în 1952, când va fi demis

68. Dinu Hervian, membru în conducerea CDE şi director general adjunct la Agerpress la începutul anilor ‘50

69. Jehan Mihai (Jakob Michael), şeful industriei cinematografice române

70. Elisabeta Luca (născută Birnbaum, soţia lui Vasile Luca102): membră în Uniunea Femeilor Antifasciste din România şi membră în Comitetul Cinematografiei din România între 1950 şi 1952, când va fi eliberată din funcţie

71. Alexandru Graur (Alter Brauer, tatăl reporterului sportiv Dumitru Graur), director general adjunct al Societăţii Radiofonice Române din 1949, succedându-i în funcţie lui Matei Socor

72. ing. Mihail Roller (necunoscut înainte de venirea sa în România din Uniunea Sovietică), vicepreşedinte al Academiei Române devenite în 1948 Academia RPR, autorul unei notorii istorii falsificate a românilor în 1947

73. Barbu Lăzăreanu (Lazarovici), membru în prezidiul Academiei RPR odată cu reorganizarea din 1948 a acestei instituţii

74. prof. Eugen Schileru, membru în conducerea Artiştilor Plastici din RPR până în 1952, când va fi demis

75. prof. Weigel, care conducea operaţia de epurare a studenţilor anticomunişti din Universitatea Bucureşti

76. prof. Lewin Bercovici, venit, ca atâţia alţii, din URSS, controla corpul didactic al Universităţii Bucureşti

77. Henri Wald, profesor de logică la Universitatea Bucureşti în anii ‘50

78. M. H. Maxy, profesor la Facultatea de Arte Frumoase Bucureşti şi preşedintele sindicatului acestei instituţii; membru în Comisia Superioară de Epuraţie de pe lângă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România

79. Silviu Josifescu (Samson Josifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Cârlova şi Vlahuţă de toate pasajele care nu concordau cu doctrina comunistă

80. Ioan Vinter (Jakob Winter), al doilea critic literar marxist al României

81. Leonte Tismăneanu (Enea (Leon) Tesmeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu) (1913-1981), din 1948 redactor şef al Editurii PMR (viitoarea Ed. Politică) şi profesor la Facultatea de Marxism-Leninism din Universitatea Bucureşti

82. Hermina Tismăneanu (mama lui Vladimir Tismăneanu), funcţionară în biroul lui Al. Moghioroş în 1952

83. Herbert (Belu) Zilber, director al Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) între 1944 şi 1948, când va fi arestat şi ulterior judecat în “procesul Pătrăşcanu”

84. Dr. Zeider, juristconsult al MAE

86-87.) Pascu Ştefănescu şi Podoleanu, secretari de stat responsabili de Industria Alimentară în guvernul Dej

Dintre jidanii ofiţeri de grad superior (maiori, colonei, generali) şi/sau şefi de secţii/birou/direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi în particular ai Securităţii s-au regăsit:

88.) Teohari Georgescu105 (Burah Tescovici) (1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); subsecretar de stat (pentru administraţie) în Ministerul de Interne (1944-1945); ministru de Interne (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1950 şi 1952; destituit în 1952 şi arestat pentru “deviere de dreapta” în 1953, nu a fost condamnat; director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie” (1953-1972)

89.) George Silviu (Gersch Golinger), secretar general al Ministerului de Interne (1946-1952)

90.) Iosif Sraer (Şraier) (n. 1912), fost jurist al partidului comunist şi avocat al lui Gheorghiu-Dej în perioada interbelică: secretar general al MAI (1945-1946); adjunctul ministrului T. Georgescu la M.A.I. (1946-1952), înainte de a emigra în Occident

91.) gen.-lt. Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) (1915-1992), jidan basarabean originar din Chişinău, vorbitor de limbă rusă: avansat gen.-mr. în 1948 şi gen.-lt. la 11 februarie 1959; funcţionar în MAI din 1945; inspector general al Siguranţei (1947-1948); subdirector (locţiitor al directorului general) al DGSP/DGSS (1948-1953); adjunctul lui Drăghici şi secretar general al M.A.I. (1953-1961); trecut în rezervă în 1961 cu gradul de gen.-lt.

92.) Iozefina Marcovici, soţia lui Nicolschi, angajată în direcţia generală a Poliţiei

93.) mr. Wilhelm Einhorn, jidan vorbitor de maghiară din Transilvania: şeful Direcţiei Regionale de Securitate Cluj (1944-1948); din 1948 director al secretariatului DGSP şi şef de personal al DGSP; avansat la gradul de colonel în 1951 şi numit director adjunct al Direcţiei I de Informaţii Externe DGSS

1. cpt. Emanoil Schmerler, unul din cei doi şefi de birou ai secretariatului DGSP

2. gen.-col. Laurian Zamfir ( Laurian Rechler), originar din Brăila, numit în 1952 şeful Direcţiei Control Străini şi Paşapoarte (DCSP) din cadrul Comandamentului General al Miliţiei

3. Ervin Voiculescu (Erwin Weinberg), care i-a precedat în funcţie lui Laurian Zamfir la DCSP, fiind apoi numit director al Şcolii de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa; la un moment dat, şef al direcţiei Paşapoarte din MAE

4. col. Mişu Dulgheru (Dulberger) (n. 1909): membru al Direcţiei Organizatorice a CC (1949-1952); şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a DGSP şi şeful cabinetului ministrului de Interne Georgescu între 1948 şi 1952 (avansat la gradul de general în 1951), când va fi destituit împreună cu şeful său şi arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia sa

5. mr. Samuel Antoniu, şef de serviciu şi locţiitor al lui Dulgheru (1948-1952)

6. cpt. Grigore Stetcovici, şef al serviciului Contrasabotaj din Direcţia V a DGSP

7. mr. Simion Fischer, şef de birou în cadrul Siguranţei, apoi subaltern al lui Dulgheru la Direcţia de Cercetări Penale (1948-1952)

8. col. Francisc Butyka: fost activist CC al PMR şi membru al Comitetului de Partid din centrala Ministerului Securităţii Statului, cel care i-a succedat lui Dulgheru între 1952 şi 1963 la şefia Direcţiei V a Securităţii, renumerotată Direcţia a VIII-a în 1956

9. gen.-lt. Moises Haupt, comandant militar al capitalei imediat după război

10. gen. P. Cristescu (Fifca Kleinman), şeful Miliţiei din România la sfârşitul anilor ‘40

11. col. Iacov St. Bulan, avansat la 23 august 1949 general, care a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (1945-1952)

12. gen.-mr. William Suder (Wilman Suder), şef al Departamentului Contraspionaj al Securităţii până în 1949

13. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil al RPR

14. mr. Avram Solomon, şef de serviciu al Direcţiei Bucureşti a DGSP de la înfiinţare (30 august 1948)

15. gen. Isidor Hollinger, şef de catedră la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa, cel care i-a succedat în funcţie lui Suder la Departamentul de Contraspionaj

16. mr. Ştefan Iordanov, ofiţer politic al Diviziei “Tudor Vladimirescu”, formată în 1943 prin recrutări din rândurile soldaţilor români prizonieri în URSS, a fost apoi avansat colonel şi a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne

17. col. Holban (Moscovici), şeful Regionalei Bucureşti Siguranţei (1944-1948)

18. col. Holţier Ervin, şeful Direcţiei a X-a DGSP (1948-1952)

19. Eugen Dascălu (Davidovici), şeful Siguranţei Satu Mare (1944-1946), posibil agent KGB, apoi şef DRSP Târgu Mureş

20. col. Lucian Stupineanu (Stappnau) (n. 1914): director general al Serviciului Special de Informaţii (1945-1947); secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (sfârşit 1946-început 1947); şeful Direcţiei Spionaj Economic a DGSP, odată cu înfiinţarea acestei instituţii la 30 august 1948

21. col. M.A.I. Mihai (Bibi) R. Boico, din 1949 avansat gen.-mr., destituit în 1952

22. col. Ludovic Cseller (Zeller), director al DRSP Oradea din 1948

23. col. Iosif Breban, şeful Direcţiei Regionale MAI Cluj în 1955

24. col. Gavril (Ianoş) Birtaş, şeful Direcţiei I a DGSP din 1948, destituit în 1952

25. Andrei Micu, şeful Direcţiei Cadre a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952, când va fi destituit

26. col. dr. Şuli Brill, exclus din M.A.I. şi din partid în 1952

27. Luiza Segal, şefă de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)

28. mr. Moise Senater, director adjunct al DRSP Bucureşti (1948-1952)

29. col. Adalbert Izsak (Ijak, Iszaek): director adjunct al DRSP Braşov, apoi al doilea adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii şi ulterior şeful Direcţiei Regionale de Securitate Galaţi, unde i-a succedat în funcţie lui Wisting

30. col. Zeller, inspector general al Direcţiei Penitenciare a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952, când s-a sinucis urmare a destituirii sale în cadrul epurărilor

31. Benjamin Fuchs, responsabil Direcţia Personal a DGSP

32. lt. col. Mauriciu Strul, şeful Direcţiilor Regionale Galaţi (1948-1950) şi apoi Ploieşti şi ulterior Vrancea ale Securităţii

33. Iuliu Massler, şeful Regionalei Bistriţa Năsăud a Siguranţei (1946-1947)

34. Johann Schwebel, care i-a succedat în funcţie lui Massler (1947-1948)

35. Matusei Andreescu (Nathan Matusievici), şef de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)

36. col. Mihai Patriciu (Mihai Weiss) (†1996): inspector general la Regionala Cluj a Siguranţei (1944-1948); director al DRSP Cluj (1948-1952), destituit în cadrul epurărilor antisemite din 1952, ulterior director al Uzinei Metalurgice Reşiţa

37. lt.-col. Ştefan Koller (Coler) (n. 1916), angajat din 1952 în MAI (la Direcţia Generală a Lagărelor); comandantul închisorii Aiud (1954-1957) şi apoi al închisorii Văcăreşti

38. col. Iţic Averbuch, comandantul Securităţii Ploieşti în anii ‘50, avându-i ca adjuncţi pe Mauriciu Strul şi pe anchetatorul Şmilovici

39. col. Eugen Vistig (Wisting), director al DRSP Craiova din 1948 şi apoi şeful DRSP Galaţi la începutul anilor ’50, unde i-a succedat în funcţie lui Mauriciu Strul

40. lt.-maj. DGSS Marcu Abramovici, anchetator al lotului Vasile Luca în 1952-1954

41. lt.-col. Ludovic Weisz (Weiss) (n. 1912): membru PCR din 1945; directorul Regionalei Satu Mare a Siguranţei/Securităţii (1946-1953); anchetator al lotului Pătrăşcanu în 1954; după reabilitarea celui din urmă în 1968, ar fi emigrat în Israel

42. Iacob Fuchs, şeful serviciului judeţean Baia al DRSP Suceava

43. lt. Barel Orenstein, din 1948 director adjunct al serviciului judeţean Râmnicu Sărat al DRSP Galaţi

44. lt. Jacob Weigner, director adjunct al serviciului judeţean Turda al DRSP Cluj

45. cpt. Israil Ruckerstein, şeful serviciului judeţean Botoşani al DRSP Suceava

46. cpt. Iosif Hahamu, şeful serviciului judeţean Caraş al DRSP Timişoara

47. mr. Zoltan Kling, şeful serviciului judeţean Severin al DRSP Timişoara

48. lt. maj. Simon Siegler, şef de birou şi referent la secţia Probleme Speciale a DGSP din 1948; anchetator a DGSP în procesul “grupului Pătrăşcanu”106 din 1954

49. Adalbert Stern, subdirector al Biroului de Securitate Baia Mare în anii ‘50

50. Iulian Sorin (cu numele său românizat, el a reuşit o bună perioadă de timp să-şi camufleze perfect originea jidovească) – ofiţer superior la Direcţia I a Securităţii, apoi inspector general al Departamentului Cultelor, iar din 1997, secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieştii România !!!!!!!!

144-146.) căpitanii List, Frost şi Rigman, şefi ai catedrelor de specialitate de la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa

147-148.) cpt. Mauriciu Adam şi Heinz Stănescu, doi din cei patru şefi de serviciu ai Direcţiei I a DGSP

149-151.) şefii de birou DGSP (din 1948) Eugen Tais, Marcel Turchischer, Estera Haber, etc.

De fapt, lista numeroşilor jidani comunişti din România postbelică nu poate fi redată exhaustiv, ci cel mult ilustrativ. Enumerarea de mai sus se extinde în realizate mult mai mult, lucru estimabil de pildă prin adăugarea altor nume de jidani din subordinea lui Mişu Dulbergher la Direcţia de Anchete Penale:

152.) Antoniu Sami (Samuel Aritonovici), director adjunct al Direcţiei între 1948 şi 1952, plecat ulterior în Israel

153.) Matusei Andreescu (Nathan Mathuseevici), anchetator penal la Brigada Mobilă între 1946 şi 1948 şi la direcţia regională Timiş a MAI , decedat în 1988

154.) Răzvan Sergiu, locţiitor al şefului de serviciu, emigrat şi el în Israel

155.) Ceaslavski, şef de serviciu (1947-1953) şi fost frizer al Anei Pauker

156.) Neidman Gingol, consilier (1947-1953) şi profesor la Şcoala de Securitate Băneasa, emigrat ulterior în SUA

157.) Rusu Mircea, anchetator al Securităţii 1947-1956), şi el emigrat în SUA

158.) Mureşan (Leon Davidovici), anchetator între 1948 şi 1958, emigrat în SUA

159.) Franco Sandu (1947-1956), emigrat în Israel

160.) Lenobel Barbu, anchetator (1945-1950) în Brigada Mobilă şi la DGSP, emigrat în Israel

161.) Mahler William, anchetator (1952-1956), emigrat în Israel

162-163.) Flamboly Telemaques şi Negru Nicu, ultimul emigrat în Israel

164-169.) Segal Luiza, Hosu Estera, Gersohn Clara, Hebert Estera, Wincler Viorica, Mateescu Ella, etc.

Practic, în ansamblul Direcţiei, pe lângă cei de mai sus, alţi 8-10 din totalul de 45 ofiţeri erau jidani maghiari, 4-5 greci, 2-3 sârbi, 2-3 lipoveni, şi doar 8 (!) români! (Niculae, 2004: 32)

Similar, există alte numeroase nume de jidani grupaţi în majoritatea lor în Comitetul Democrat Evreiesc (CDE, organizaţie care includea şi sioniştii de stânga şi Uniunea Evreilor Români – facţiunea dizidentă a lui M.Z. Sărăţeanu), ceea ce ar permite constituirea unei liste mult mai lungi.

În conducerea organizaţiei, în afara celor sus-menţionaţi, s-au regăsit: Bercu Feldman – preşedintele CDE, Marcel Fischler, Eduard Manolescu, Marcel Popper (toţi deveniţi, alături de Leibovici-Şerban, deputaţi în Marea Adunare Naţională în 1948); Israel Bacal, un vechi comunist şi conducător CDE-ist, K. Vechsler, Solomon Ştefan, dr. Jean Abermann, Baruch Berea, Paul Iscovici, Laurenţiu Bercovici – secretar CDE pentru Bucureşti, I. Stern şi Morel Farchy – preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al comunităţii din Bucureşti, Tiberiu Reny-Arad, preşedintele FUCE la începutul anilor ’50, Petre Lupu, Marcel Rosenzweig, Ury Bernador şi B. Lebli (directori succesivi ai Teatrului de Stat Evreiesc), Emil Dorian, Lascăr Şaraga – secretar general FUCE la sfârsitul războiului, Gh. Florescu, Nicolae Schwartz, etc.

Această listă include jidanii care au preluat guvernarea României în primii ani ai regimului communist adus de tancurile sovietice. Aceşti jidani au făcut un Holocaust (Genocide) împotriva românilor care este parte a Holocaustului Roşu. De asemenea, lista îi cuprinde şi pe jidanii care au venit la putere după 1989 şi care sunt produsul sistemului comunist.

• Abraham Ecaterina
• Apostol Gheorghe, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc
• Aritonovici Sami
• Badan Alexandru, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
• Bakal Israil
• Baranga Aurel alias Ariel Leibovich, inspector general al artelor.
• Bădău Alexandru, alias Braunstein şeful sectiei de evidenţă a străinilor
• Beiner Sigi (Sigfried? Siegmund? Bainer, Bayner)
• Bercovici Levin alias Lewin Bercovich, tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.
• Bogopolski Haim
• Breslaşu Marcel, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.
• Brucan Silviu (Samuil Brukner, Samuel Bruckner), redactor şef al Scânteii
• Bruhiş Mihail (Ştrul Pinhusovici Kofman, Kaufmann)
• Bughici Simion
• Bunaciu Avram alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.
• Cassian Nina (Renée Annie Cassian), poetă
• Călugăru Ion, scriitor
• Chişinevschi Iosif alias Iakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.
• Chişinevschi Liuba alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Române Antifasciste. UFDR [sotia jidanului Iosif Chişinevschi].
• Cristescu Pavel alias Kleinmann
• Crohmălniceanu Ovid (Moise Kahn), critic literar
• Crăciun Constanţa
• Costea (Zeider), Mirel, în 1944 era Seful Serviciului de Informatii din Formatiunile de Lupta Patriotice, sef Sectia Cadre a CC al PCR.
• Cotovschi Grigore
• Czeller (Zeller), şeful securitatii în nord-vestul Ardealului.
• Constantinescu Miron alias Mehr Kohn, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.
• Dobrogeanu-Gherea Constantin, alias Solomon Katz –social democrat.
• Dulgheru Mihai(Dulbergher Mihai – State security colonel, inspector of all prisons)
• Ebner Silvia
• Einhorn Wilhelm
• Faierstein (Feierstein, Feuerstein) Raia (Raisa?)
• Fainaru Harry, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.
• Flexer Michael (Flechser, Flachser)
• Florescu Mihail alias Iacobi
• Frenkel Isak
• George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.
• Georgescu Teohari, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.
• Goldberger Fanny
• Goldberger Nicolae (Goldberger Miklós)
• Goldstein Max
• Goldstein Seiman
• Graur Alexandru alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române.
• Gurevici Herş Leib
• Gutmann Heinz, şef al Serviciului Secret Civil.
• Haupt Moise, general, comandant militar al Capitalei.
• Holban alias Moscovich (Moscovitz), şef al Securităţii pe Bucureşti.
• Hollingher Isidor (Hollinger)
• Iliescu Ion, Preşedinte al României
• Iosifescu Silviu (Silvian!) alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.
• Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române.
• Kleiman (Kleinmann), Moisei Solomonovici
• Kofman (Kaufmann?) Iakov
• Kohn Hillel
• Koller Ştefan, (colonel of State Securitaty, comander of Aiud Prison)
• Lăzărescu N. alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a României la Paris.
• Leibovici, Ştrul Abramovici
• Lemkovici Feiga
• Levin Misha secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
• Luca Elisabeta
• Lupu Petre (Pressman, Pressmann)
• Lutenko Moisei
• Levin, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
• Liman Horea, alias Lehman, redactor secund al Scânteii.
• Marin “Gaston” Gheorghe (Gh. Grossmann)
• Mezincescu Eduard (Mezingher, Mesinger)
• Moghioroş Alexander, Ministru al Naţionalităţilor, jidov din Ungaria.
• Morghenstern (Morgenstern), Izrail (Israel) Markovici
• Naş Leon (Littman, Littmann)
• Nicolschi Alexandru (Boris Grünberg), colonel of State Securitaty
• Manole Ofelia
• Oieru Simon, alias Schaeffer, subsecretar de stat.
Bogdan Olteanu
• Olteanu Bogdan, preşedinte al Camerei Deputaţilor din Parlamentul României
Ana Pauker (Hannah Rabinsohn)
• Pauker Ana alias Hannah Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.
Marcel Pauker
• Pauker Marcel
• Pintilie Gheorghe (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko; numele idiş necunoscut; Grünberg?), general de Securitate; soţia, Ana Toma
• Porumbacu Veronica (Scherfelberg), poetă
• Rădăceanu Lotar alias Lothar Wuertzel, ministrul muncii.
• Răutu Leonte, alias Lev Oigenstein
• Roller Mihail, Preşedinte al Academiei Române, autorul istoriei falsificate a Românilor.
Petre Roman
• Roman Petre, prim ministru al României
• Roman Valter, alias Ernő Neuländer, maior KGB, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
• Samoilă alis Samuel Rubinstein/Rubenstein, director guvernator al Scânteii.
• Sielberman (Silbermann) Iosif
• Saevici Faibisch
• Sam Asriel, alias Şerban, secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
• Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă.
• Sencovich Alexander, secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
• Sepeanu Tudor
• Stoica Gheorghe (Moscu Cohn)
• Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
• Stöffel Emeric, jidov din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.
• Suder William, alias Wilman Suder , şef al Contra Spionajului.
• Szillagy Ida, prietenă a Anei Pauker, reala conducătoare a Ambasadei din Londra.
• Ştrul Mauriciu, comander of State Security in Galaţi
• Teigher Simion (Teiger)
• Tertulian, N. (Nathan Veinstein/Weinstein), literary critic
• Tismăneanu Leon (Lev Moiseevici Tismeneţki)
• Toma Sorin (Moscovici), pressman of “Scânteia”
• Ungureanu Mihai Răzvan, membru supleant în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist
• Vass Ghizela, a condus secţia externe, jidancă maghiară, bunica lui Bogdan Olteanu
• Vihrev, Abram Naumovici
• Vinter Joan alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.
• Voicu Ştefan (Aurel Rottenberg)
• Voiculescu Ervin alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
• Zaharescu Barbu (Zuckerman, Zuckermann)
• Zamfir Laurian, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii.
• Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.
• Zeiger Lev, director general în Ministerul Economiei.
• Zighelbaum (Ziegelbaum), Strul
• Wassermann Ilka, reala directoare a Ministerului de Externe.
• Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.
• Weiss Ludovic

sursa: incorect politic

Dacă spoliatorii de la vîrful statului nu sînt logaţi la robinetul cu banii națiunii, e ca şi cum cineva i-ar da afară pe beţivi dintr-o crîşmă şi ei ar intra într-o alta. Se reorientează rapid. Aleşii noştri tratează mandatul ca pe un bar din Occident. Intră şi ei să bea un altfel de cocteil, apoi matrafoxaţi trec la iniţiat şi aprobat legi, care de care mai penale şi penibile, în favoarea lor şi a intereselor străine. Oare unde eram noi cînd acești impostori au început distrugerea Românei? Îi ţineam cumva „de şase” lui Iliescu, lui Roman şi celorlalţi ca să ne scape de „mormanul de fiare vechi”? Dar acum? Cînd suveranitatea ţării este oferită în dar teroriştilor planetari? Unde sîntem cu toţii? Privim ca nişte iepuri speriaţi drobul de sare, dar nu facem nimic pentru a stăvili dezastrul.

În acest moment, în care războiul este adus de americani la ușa României, nevrednicii politicieni de la Bucureşti, în frunte cu şeful cel mare la stat, s-au deconspirat a fi nişte metalişti care mizează pe efectul de zgomot special. Şi reuşesc din aviditatea lor pentru putere şi bani. Banii, cel mai puternic drog al lor, le-au şters orice amprentă de umanitate. Plăcerea pentru bani a politicienilor le-a înlocuit simţul realităţii. Aceasta fiind, de fapt, o formă de pornografie, pentru că funcţionează pe un principiu al plăcerii. Plăcerea celebrului Marchiz de Sade, care practica sadismul ca perversiune sexuală și parafilie violentă. Dependența de bani a „politicienilor” dîmbovițeni le-a înlocuit simţul realităţii cu idioțenia lui Harpagon al lui Molière: să i se taie coada pisicii pentru a ține ușa deschisă mai puțin, atunci cînd ea iese din casă… să nu intre frigul. Aberația lui Harpagon seamănă cu cele ale chiriașilor temporari de la Cotroceni și Victoria, care dau sfaturi să ne înfofolim bine cînd stăm în casă! Oare ei așa fac ?! Mira-m-aș!

Cînd cele două entități, Iohannis și Guvernul Ciucă dau asigurări că la iarnă nu vor fi probleme cu lumina și gazul, indubitabil, va fi invers. Apropo de frig şi criza energetică! Zvoniştii mass-media, care bat clopotele că se supraîncălzeşte planeta, ne sperie că vom avea cea mai geroasă iarnă din ultimii ani, în beznă și frig, cu facturi care ne vor falimenta și evacua din locuințe. Atunci, cum e cu încălzirea planetei, tovarăşi? Ce să facem și noi? Înghiţim pe nemestecate hapuri neomarxiste!

De peste treizeci de ani ne respectăm tradiția, acceptăm să fim conduși de trădători, impostori și hoți, care n-au avut niciodată un plan de urgență pentru România! Doar fumigene, funcție de context, la fel ca în reclama: „Dormi liniștit române, FNI lucrează pentru tine” în România (re)educată a lui Iohannis. Re-educată ca la Pitești, în anii cînd Ana Pauker („Stalin în fustă”, cum i se mai spunea), era „capo di tutti capi”.

În mare, fantoma de la Opera Cotroceni poate fi socotit părintele sensurilor profund-trădătoare. Un anti-român fanatic, pentru că individul n-are nimic comun cu Neamul Românesc pe care îl distruge „pas cu pas”, la ordin. Cum se vor slava la iarnă românii de frigul din case? Fără apă caldă, fără hrana cea de toate zilele, cu facturi uriașe? Greu de spus. Din cîte am văzut, prioritară a fost mărirea salariilor pentru primari și tot neamul lor cel adormit în administrații. Pensiile românilor care au construit ţara, la anul și la mulţi ani așteaptă. Autoaleșii se înfruptă cum vor din bucatele pălmaşilor, fără să dea ochii cu „Pravilniceasca condică”, modificată şi adnotată potrivit pohtelor, pentru a le acoperi faptele de corupţie şi machiavelismele distructive!

Așadar, la iarnă, avem gaz, dar n-avem gaz, avem lumină, dar n-avem lumină, avem guvern doar pentru pensii și salarii speciale. Ceea ce avem, e falsul partener strategic, senilul cu acte, în persoana lui Biden, a cărui mașină de război a umplut visteria SUA, prin conflictul armat din Ucraina. Dolarul American a sărit toate pîrleazurile europene. La fel şi oştile sale teroriste. Credeţi că Biden oferă vreun ac zdrenţelor noastre, pentru că Băsescu și, mai apoi, Iohannis, au pus la dispoziție teritoriul patriei acestor terorişti planetari? Nu! Nici măcar o şepcuţă. Nu consider factibilă, nici oportună, nici demnă, prea multa apropriere şi, mai ales, servitute faţă de SUA. Faţă de nicio putere străină. Altfel, s-ar putea să ne pască şi pe noi soarta Iugoslaviei.

Tot noi vom ieşi cu rubaşca şifonată de la ruşi, cu uniforma Schutzstafel a nazistului „Deutsche Volksgruppe in Rumänien” pătată, cu pădurile seculare românești chelite de actualul Österreich, cu aurul de la Roșia Montană „direcționat” spre frunza de arțar, cu pălăria de cowboy de la americani… mototolită şi găurită de gloanţe. Ce bine a spus Mareșalul Istoriei Românilor, Gheorghe Buzatu, într-un interviu pe care mi l-a acordat cu cîţiva ani în urmă: „Suntem prea aproape de Rusia (mai ales de Ucraina, zic eu – n.a) și prea departe de Dumnezeu!”.

Prea multă smerenie umilitoare față de așa zisul partener strategic, care se comportă întotdeauna ca între „prieteni”: „Ce-i al tău, e și al meu, ce-i al meu e numai al meu!”.

Autor: Maria Diana Popescu

Reprezentanții puterii, formată din PNL-USR-PLUS-UDMR, ies la înaintare cu personaje care promovează „revoluționari” comuniști, comuniști convinși, precum Ana Pauker sau Che Guevara. Dacă puseurile neomarxiste păreau la început pur întâmplătoare, evenimentele din ultimele zile din România vin să ne indice că ele sunt intenționate, ciudate fiind aceste gesturi tocmai la o guvernare liberală, de dreapta.STIRIPESURSE.RO relata în urmă cu câteva luni despre gestul unor aleși ai USR-PLUS, care au refuzat să depună jurământul cu mâna pe Biblie și să rostească „Așa să-mi ajute Dumnezeu. Un caz elocvent este cel al consilierului local de la Consiliul Local Brașov, Victor Ilie, care a refuzat vehement să rostească formula legală a jurământului de investire. Un caz similar a vut loc și la Sectorul 1 din București, dar și în alte zone din țară.

În cazurile în care relatăm astăzi îi avem protagoniști pe consiliera USR Ana Munteanu de la Timișoara, care a stârnit un scandal monstru după ce a descins cu jandarmii la un flagrant fals (mai multe aici) și cel al lui Răzvan Cherecheș, consilier al ministrului Sănătății, Vlad Voiculescu.

Cei doi oficiali promovează în imaginea publică pe care și-o afișează lideri precum Ana Pauker sau Che Guevara.

Ana Munteanu are poze cu ea având un tricou cu Ana Pauker, pe care scrie: „Moarte chiaburilor”.

Răzvan Cherecheș, consilier în Ministerul Sănătății, poartă un tricou cu Che Guevara având mesajul scris cu galben: „Guerrilla Public Health.”

Aceste gesturi nu sunt singulare. O altă acțiune controversată a fost refuzul de a da bani către Muntele Athos din Grecia.

Plenul Camerei Deputaților a aprobat în data de 24 februarie, în calitate de for decizional, acordarea unui sprijin financiar în valoare de 960.000 euro (echivalentul în lei) schitului românesc „Prodromu” de la muntele Athos, Grecia. S-au înregistrat 258 de voturi „pentru”, 31 de voturi împotrivă, 19 abţineri şi un deputat nu a votat. Toate voturile contra au fost de la USR PLUS. Printre cei care au votat împotriva finanțării schitului românesc de la muntele Athos s-au numărat vicepremierul Dan Barna și ministrul Transporturilor, Cătălin Drulă. Unul din deputații USR PLUS care au votat contra, Radu Molnar, spune că finanțarea schitului românesc este ‘o risipă populistă’ (mai multe aici).

De asemenea, mai multe figuri care au demisionat din partid au acuzat formațiunea politică de tendințe autoritare.

Documentele CNSAS, SIE şi MAE spulberă mitul “anticomunistului” Mihai Şora:

Ceea ce era de aşteptat s-a întîmplat!

„Evenimentul zilei” a publicat zilele acestea cîteva documente excepţionale despre trecutul lui Mihai Şora, care pulverizează tot ce a susţinut pînă acum filosoful despre anticomunismul său, afişat şi în acel clip publicitar controversat. Ca urmare a investigaţiilor făcute la CNSAS, SIE şi MAE, autorul articolului, Victor Roncea, publică documentele care confirmă ceea ce spusese cu mult timp în urmă marele dramaturg Eugen Ionesco, într-o consemnare a lui Barbu Brezianu: „Mă întreabă ce cred despre Șora. – Nimic bine! – În 1940 și ceva era la Paris, era comunist și m-a îndemnat să colaborez cu românii iar Rodicăi i-a propus chiar să lucreze la Ambasadă. Firește că a refuzat. Este un suspect. Să afle toată lumea. Să nu fie ascunsă atitudinea lui de atunci. De la mine să se știe. Când a vrut sa revină în Franța nu i s-a mai dat voie. A fost turnător”!

Setul de documente este pur şi simplu devastator şi răstoarnă complet portretul pe care mulţi s-au învîrtoşat să i-l zugrăvească lui Mihai Şora, acela de mare anticomunist, de victimă a Securităţii şi de simbol al mişcării „de dreapta” de tip #Rezist. Să le analizăm pe rînd, căci multe informaţii au apărut acum pentru prima oară, ele fiind ascunse de ochii lumii în dosarele care au existat dintotdeauna fie la CNSAS, fie la MAE.

Vezi: Bolșevicul Mihai Șora a ajuns cetățean de onoare al Bucureștilor

MIHAI ŞORA A CERUT DE LA PARIS SĂ FIE ANGAJAT LA MINISTERUL INFORMAŢIILOR

Primul document este şi cel care devoalează şi prima mistificare. Pe Wikipedia, despre perioada franceză a lui Mihai Şora, se scria pînă acum: „Între anii 1945 și 1948 activează ca cercetător la Centre national de la recherche scientifique din Paris”. Iată însă că în arhiva MAE a fost descoperită o CERERE din 28 ianuarie 1947, semnată olograf de Mihai Şora, în care chiar acesta spune că a fost „utilizat de la 15 iulie 1946, sub conducerea domnului consilier Mihai Neculcea, la Serviciul de Presă şi Cultural de pe lîngă Legaţiunea României din Paris”.
Mihai Şora solicită însă prin această Cerere să fie angajat în cadrul MINISTERULUI INFORMAŢIILOR, astfel încît să continue colaborarea cu „Serviciul de Presă şi Cultural de pe lîngă Legaţiunea României din Paris”:

Deci, chiar în timp ce era la Paris, Mihai Şora nu numai că nu era vreun opozant al regimului comunist instalat în România după al Doilea Război Mondial, ci a colaborat cu Guvernul Petru Groza şi chiar a cerut să fie angajat la Ministerul Informaţiilor din acest guvern!
MAE confirmă printr-un răspuns către „Evenimentul zilei” că această Cerere a lui Mihai Şora a fost aprobată! Mai mult chiar, din Adresa MAE aflăm că,la revenirea în ţară, angajarea lui Mihai Şora în cadrul Ministerului Afacerilor Externe a fost, de fapt, continuarea activităţii lui de la Paris! Succesiunea este clară:
– la Paris: iunie 1946 – octombrie 1948 în cadrul Serviciului de Presă şi Cultural de pe lîngă Legaţiunea României din Paris
– la Bucureşti: 20 octombrie 1948 – 31 decembrie 1951 la Centrala Ministerului Afacerilor Externe:

MAE a oferit un răspuns şi în ceea ce o priveşte pe soţia lui Mihai Şora, Mariana, care a fost, de asemenea, angajata Legaţiei României de la Paris, înainte de a fi arestată şi expulzată din Franţa pentru propagandă în favoarea URSS:

Aceste informaţii noi aruncă o cu totul altă lumină asupra mărturisirilor lui Eugen Ionesco, consemnate de Barbu Brezianu, mai ales despre propunerea pe care Mihai Şora i-a făcut-o marelui dramaturg, aceea de a colabora cu Ambasada României la Paris, fără să-i spună că el era deja „utilizat”, cum singur spune în Cererea de mai sus, de Legaţiunea României la Paris!

Vezi: Mihai Șora, făcut praf de nevastă-sa!

LA PARIS, MIHAI ŞORA FĂCEA PROPAGANDĂ ÎN FAVOAREA URSS ÎN ZIARUL „ROMANIA LIBERĂ” AL „FRONTULUI NAŢIONAL ROMÂN”

Pînă acum se ştia vag despre orientarea comunistă a lui Mihai Şora, punîndu-se totul pe seama „modei” de la Paris din acea vreme, capcană în care a căzut şi Sartre. S-a ignorat însă faptul că Şora activa în cadrul „Frontului Naţional Român”, care avea ca organ de presă ziarul „România liberă”, pe care Mihai Şora l-a şi condus! Între documentele publicate de „Evenimentul zilei” este şi o pagină dintr-un număr al acestei publicaţii. „Cotidianul” mai adaugă aici încă două pagini din acest ziar condus de Mihai Şora, în care se face nu numai propagandă faţă de politica URSS, ci şi o critică a celor care vorbeau despre răpirea Basarabiei, pe care camarazii lui Şora o considerau legală şi necesară:

Este ciudat că nimeni nu s-a aplecat îndeajuns asupra activităţii „Frontului Naţional Român” şi a propagandei URSS din ziarul „România liberă”, condus chiar de Mihai Şora, în care se spunea explicit că alipirea Basabiei la URSS ar fi o binefacere pentru români, căci URSS ar fi fost „singurul garant real al independenţei şi libertăţii ei [al României, n.n.]! Citiţi cu atenţie acest articol semnat de Radu Macriş, mai ales ultima propoziţie: „Existenţa României, viitorul ei, depind de atitudinea sa faţă URSS în zilele ce urmează”!
Asta a fost propaganda pentru care Mihai Şora a fost „utilizat” de Legaţia României de la Paris şi pentru care Mariana Şora a fost arestată şi expulzată, iar lui Mihai Şora nu i s-a mai permis să se întoarcă în Franţa, amîndoi fiind consideraţi comunişti periculoşi!
Pentru această propagandă a politicii comuniste a URSS lui Mihai Şora i s-a oferit la întoarcerea în România un post călduţ în Ministerul de Externe condus de Ana Pauker!

Vezi: Fostă deținută politic îl SPULBERĂ pe Mihai Șora: Îmi este scârbă! Este înfiorător!

Dacă e ceva ciudat în biografia lui Mihai Şora, acest lucru nu este apropierea de Ana Pauker (care n-a fost altceva decît continuarea activitatăţii sale de la Paris), ci matamorfoza din aceşti ultimi ani, cînd a încercat să-şi mistifice biografia, ca în acel clip publicitar al E-mag, pozînd ca anticomunist! Aşa, pentru istorie, iată şi o fotografie care-l arată pe Mihai Şora la mitingul comunist din 1 Mai 1962, alături de o fotografie de la mitingul anticomunist din 2018, alături de #Rezist:

Dar, poate că tocmai prin această metamorfoză penibilă a comunistului devenit simbol al anticomunismului, Mihai Şora a devenit la 102 ani de viaţă hîrtia de turnesol pentru ceea ce au însemnat aceşti 30 de ani scurşi de la evenimentele din decembrie 1989, în care comuniştii au deturnat Revoluţia tinerilor pentru a salva un comunism pe care l-au transformat artificial în anticomunism!
Mihai Şora nu s-a alăturat întîmplător acestei mişcări de tip #Rezist, cunoscută în toată lumea ca fiind o mişcare neo-marxistă: el este marxistul care-i sprijină pe neo-marxişti, într-o continuitate care nu are nici o legătură cu anticomunismul, ci, desigur, cu comunismul în toată hidoşenia lui! – Cotidianul.ro

Vezi: A FOST DECONSPIRAT! Mihai Șora – stalinist si turnător

Eugen Ionesco afirmă că filosoful român a fost „turnător” al ambasadei comuniste la Paris, iar Paul Goma că a fost expulzat din Franța dimpreună cu alți agenți sovietici

Minciunile lui Mihai Șora

Anul trecut, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare al Capitalei, la propunerea USR, în baza unei minciuni. În proiectul de hotărâre înaintat de USR se amintea că Mihai Șora a fost primul ministru al Învățământului după căderea comunismului, în Guvernul condus de Petre Roman, din care Șora și-ar fi dat demisia „în semn de protest față de mineriadele din 13-15 iunie 1990, fiind singurul ministru din Guvern care a făcut acest gest”.

Afirmația se constituie și drept un afront indirect la adresa lui Andrei Pleșu, colegul lui Mihai Șora din GDS, care a continuat să fie ministru al Culturii în Guvernul FSN, în ciuda crimelor și violurilor care au răvășit Capitala cât și a violențelor asupra studenților și instituțiilor de cultură și învățământ din București. În realitate însă, nici unul nu și-a dat demisia.

Ca unul dintre primii bucureșteni arestați de mineri în 14 iunie, chiar din Institutul de Arhitectură, implicat apoi în eliberarea colegilor închiși ilegal la fostele Unități ale Securității de la Băneasa și Măgurele, depun mărturie că Șora, deși a trecut pe la Arhitectură, nu și-a dat nici o demisie. Guvernul Petre Roman cu Pleșu și Șora a continuat să ființeze până pe 28 iunie când a avut loc schimbul cu Guvernul rezultat ca urmare a primelor alegeri post-decembriste, din 20 mai 1990.

Dar neadevărul cu demisia este vehiculat cu lejeritate de însuși Mihai Șora, pe contul său personal de pe Facebook, perpetuat de Tismăneanu, pe unde apucă, și consolidat de Wikipedia. În zadar a demontat jurnalistul Bogdan Tiberiu Iacob minciuna, Mihai Șora a primit titlul de Cetățean de Onoare cu 40 de voturi pentru și o singură abținere.

Votul în sine reflectă, am putea spune, puterea manipulării prin minciună în societatea românească de azi, când bătrânelul Șora, fost membru al PCF (Partidului Comunist Francez) și PCR și apoi membru fondator al GDS și al Fundației Soros – România, ne vorbește de pe zidurile blocurilor despre libertatea pentru care a luptat în timpul regimului comunist. Dezinformare neagră, adică minciună totală.

Mai potrivit era să fie inclus sub figura bonomă a lui Mihai Șora și propriul lui citat dintr-o scrisoare către conducerea Partidului : „Am învățat să cunosc mai de-aproape Partidul Comunist și să-l iubesc cu adevărat”…

Paul Goma, Tismăneanu și spionii sovietici din Franța

O altă minciună, o minciună fondatoare a biografiei sale falsificate, este legată de perioada petrecută în Franța. Șora susține că a revenit în România după 10 ani pentru a-și vedea părinții, în 1948, și a fost „reținut de autoritățile comuniste”. Așa să fie?

Paul Goma are altă părere. Cităm: „Vorbind despre campania de exmatriculări consecutivă Revoluției Maghiare (…) îl arată cu degetul pe «profesorul denunțător Ion Coteanu», dar nu spune că acela (basarabean deal meu, din Orhei, ticălosul!) după război fusese expulzat din Franța, ca spion sovietic, dimpreună cu Mariana și Mihai Șora, cu doctorul Herskowitz, tatăl lui Alain Paruit; nu amintește nici de principalii «profesori denunțători» (ba chiar acuzatori în « procesul» meu din iunie 1956, Iorgu Iordan, Al. Graur, L. Tismăneanu, Radu Florian – ei îmi cereau capul – noroc că mi-l apăra… Mișa Novicov!).” – Paul Goma, Post Scriptum la textul „A fi basarabean”, 29 octombrie 2005.

Expulzatul Endre Herskowitz, originar din Braşov, cu studii de medicină în Franța, era, la fel ca Mihai Șora, membru al Partidul Comunist Francez, de esență stalinist, subordat direct Moscovei. Pe fiul său, Alain Paruit, îl regăsim peste ani pe lista semnatarilor Declarației de la Budapesta, din iunie 1989, în care se invoca necesitatea autonomiei maghiarilor din România.

Afirmația lui Goma este întărită chiar de Tismăneanu dar cu mult înainte de a izbucni scandalul. Într-un interviu acordat postului Radio România Internațional în 2014, acesta spune că Mihai Șora NU a plecat de bunăvoie din Franța în 1948, ci că a fost expulzat împreună cu alți comuniști de regimul lui De Gaulle: „În 1948-49 un mare număr de comuniști români sunt expulzați din Franța. De exemplu, Mihai Șora.”

Acum Tismăneanu o dă la întors. Un alt expulzat din cercul lui Mihai Șora avea să fie Aurel Pampu, declarat indezirabil de Franța pentru „activitate contra statului francez”, conform memoriilor fostului deținut politic Cicerone Ionițoiu.

Pampu era prezentat de Securitate în revista „Glasul Patriei” drept „repatriat”, fiind însărcinat în 1955, împreună cu alții, cu constituirea unui așa-zis „Comitet român pentru repatriere”. În 1945, Pampu, prieten cu Șora, ambii membri ai Frontului Național Român din Franța, s-a ocupat cu „înlăturarea personalului fascist al Legației Române din Paris până la sosirea trimișilor guvernului”, conform unei informări făcute de Mihai Șora unui căpitan al Departamentului Securității Statului, cuprinsă într-un Raport al Securității din 23.II.1962 publicat de Evenimentul Istoric. Adică a ocupat Ambasada ca un veritabil agent bolșevic.

Șora era responsabil de pagina de externe a publicației Frontului și în scurt timp era văzut deja ca un oficial al ambasadei predate de Pampu agenților veniți de la București, după cum afirmă și Eugen Ionesco într-o filă de memorii.

KGB-ul în Franța și oamenii Anei Pauker

Ce era cu expluzările acestea? După cum arată istoricul francez Thierry Wolton în lucrarea sa, „KGB-ul în Franța”, publicată chiar la Humanitas, Partidul Comunist Francez era considerat de serviciile speciale franceze drept o filială a Partidului Comunist al Uniunii Sovietice (PCUS) iar membrii săi, mai ales cei proveniți din țările răsăritene, începuseră să fie treierați ca agenți ai NKVD / KGB. Anul dekaghebizării Franței: 1948, anul revenirii lui Șora în țară, „la părinți”. Când activa drept comunist în Franța, Șora avea deja 30 de ani. Nu putem spune că era un naiv.

„Deoarece factorii de decizie francezi începuseră să conştientizeze din ce în ce mai mult pericolul pe care îl reprezenta ameninţarea sovietică şi comunistă, au fost luate măsuri de verificare suplimentară a celor care intrau din ţările din Est pe teritoriul Franţei. Inevitabil aceste măsuri s-au aplicat şi celorlalte ţări de democraţie populară, printre care şi RPR. În cazul României comuniste, Direcţia de Supraveghere a Teritoriului (DST), serviciul de contrainformaţii francez, a beneficiat de ajutorul comandorului Mihai Opran care, după ce a fugit în Franţa în 1947, şi-a creat o organizaţie care avea misiunea să-i depisteze în rândurile emigraţiei române postbelice pe agenţii infiltraţi de serviciile secrete răsăritene.

Urmare a aplicării acestor măsuri, în şedinţa Secretariatului C.C. al P.M.R. din 20 octombrie 1948, Ana Pauker arăta că «oamenii noştri din Franţa sunt permanent percheziţionaţi, că oricine intră în ambasada noastră este legitimat». (…) Aceste măsuri au fost însoţite, în multe cazuri, de expulzări larg mediatizate în presa pariziană a unor români veniţi pe malurile Senei.

O asemenea expulzare s-a petrecut la sfârşitul lunii septembrie 1949, când trei cetăţeni români, «Sever Trestianu, Aurel Pampu şi Scarlat» au fost convocaţi „la Prefectura de Poliţie, Serviciul expulzări, unde li s-a comunicat un ordin de expulzare în termen de 15 zile.”, se arată în lucrarea cercetătorilor Alina Ilinca și Liviu Marius Bejenaru „Aventurile unui ataşat militar francez în România populară”.

La București, Ana Pauker dispune ca măsură de retorsiune închiderea Institutului Francez, deoarece acesta era „o oficină de spionaj”. După care îl „sechestrează” pe Mihai Șora, membru al grupului expulzat din Franța, în biroul ei.

„A fost turnător”

Lui Paul Goma i se alătură Eugen Ionescu. Marele dramaturg îl cataloga dur și direct pe Șora: „Un turnător!”. Afirmația apare într-o filă din Jurnalul lui Barbu Brezianu, publicată olograf, fără putința de a fi contestată, încă din 2009, la un an de la moartea scriitorului și istoricului de artă ajuns la 99 de ani, om de cultură din generația lui Eliade, Cioran, Vulcănescu și Noica.

Informația, dată publicității de scriitorul Fabian Anton, care susține că deține Jurnalul lui Brezianu, nu a fost niciodată comentată de Șora în cei 10 ani scurși de la apariția ei. E drept, a circulat doar în mediul online.

Sentință-bombă a lui Eugen Ionescu nu și-a făcut loc, până acum, și în presa centrală. Fragmentul discuției lui Eugen Ionescu și Barbu Brezianu cu privire la Șora, avută la Paris în primăvara lui 1991, este acesta: „Mă întreabă ce cred despre Șora. – Nimic bine! – În 1940 și ceva era la Paris, era comunist și m-a îndemnat să colaborez cu românii iar Rodicăi i-a propus chiar să lucreze la Ambasadă. Firește că a refuzat. Este un suspect. Să afle toată lumea. Să nu fie ascunsă atitudinea lui de atunci. De la mine să se știe. Când a vrut sa revină în Franța nu i s-a mai dat voie. A fost turnător.”, a transcris Barbu Brezianu spusele lui Eugen Ionesco despre Mihai Șora.

Cuvinte tari pentru cineva care a fost chiar nașul de botez al Sandei, fiica lui Mihai Șora și a Mariannei Klein, născută la Budapesta, cu care se căsătorise în 1939, fiica directorului de bancă Rudolf Klein și a Elisabetei Fischer. Trebuie să amintim că în acea perioadă Ministerele de Externe și Interne ale României erau controlate total de serviciile de securitate sovietice (NKVD/ KGB, GRU).

„Lector la școala sindicală a MAE”, pensionat din Ministerul Învățământului RSR

Tot prin minciună, minciună prin omisiune, Mihai Șora a evitat ani de zile să recunoască că, după venirea din Franța, a lucrat la cabinetul tovarășei Anei Pauker pe când agenta bolșevică era ministru de Externe al României ocupate. Într-un târziu, când informația a început să devină publică, a declarat, că… „a fost arestat de Ana Pauker în biroul ei” unde, de fapt, doar traducea niște articole din presă. „În semn de protest” mergea îmbrăcat în șort, pentru a fi dat afară, susține Șora. „Recluziunea chinuitoare” din biroul-celulă al Anei Pauker ar fi durat doi ani – în realitate trei, din 1948 până în 1951. Iar 1951 coincide cu anul în care Gheorghiu Dej a obținut acordul lui Stalin pentru a o înlătura pe Pauker.

Jurnalistul Dan Andronic, care i-a consultat dosarul de cadre al lui Șora din Arhiva CC al PCR cât și, mai interesant, cel de la CNSAS, consemnează că în aceeași perioadă Șora apare ca „agitator cu munca la țară” și apoi „lector la școala sindicală a MAE”, până în 1951. Ceva mai mult decât „simplu traducător”, după cum clamează azi. Din 1954 și până în 1957, Șora urmează cursurile Universității de Partid.

Detalii omise pe pagina sa biografică de pe Wikipedia, care prezintă în continuare minciuna cu demisia din Guvernul Roman, dar păstrează totuși că a fost și Șef de Secție la Editura pentru Limbi Străine (1951–1954) și Redactor-Șef la Editura de Stat pentru Literatură și Artă (1954–1969) faimoasa ESPLA, creată după model sovietic, apoi doar EPL, cea mai mare editură de literatură din țară.

Încercând o prezentare de semi-disident a lui Șora toate biografiile sale oficiale (Wikipedia, Humanitas etc) se opresc aici, când, se spune, ar fi fost dat afară din sistem pentru că a girat apariția volumului lui Nicolae Manolescu „Antologia poeziei interbelice” în care apăreau și poeți ca Radu Gyr și Nichifor Crainic, drept pentru care „a fost trimis ca simplu redactor la Editura Enciclopedică”.

Dar Manolescu, autorul Antologiei, nu a pățit nimic. El și-a păstrat și postul universitar și poziția sa la „Contemporanul”, unde era proptit de George Ivașcu, iar peste ani, în libertate, i-a ignorat complet pe cei doi mari poeți din Istoria literaturii lui. Singurul perdant a fost directorul EPL, Ion Bănuță, care a fost dat jos din funcție. Șora a mers mai departe.

„Avea un spate tare”

Scriitoarea Gabriela Adameșteanu, fostă redactor șef al revistei „22” a GDS și „sursă a DIE”, potrivit CNSAS, mărturisește în memoriile ei („Anii romantici”, Editura Polirom, 2014) că în acea perioadă a existat o reorganizare a editurilor și Mihai Șora a aterizat la Editura Enciclopedică, unde lucra și ea, dar nu ca „simplu redactor” ci ca Șef al Secției de Literatură.

Parcă sună altfel. Tot acolo avea să fie debarcat, după fuga lui Pacepa, și Sergiu Celac, fostul traducător de rusă și engleză al lui Ceaușescu, suspectat de kaghebită. Amândoi aveau să ajungă miniștri în primul Guvern de după uciderea lui Ceaușescu. Adameșteanu mai afirmă că Șora a fost un longeviv la Editura pentru Literatură, rezistând mai mult decât cei trei directori ai ei – Al. I. Ștefănescu, soțul Ninei Cassian, Petru Dumitriu și Ion Bănuță. Ceea ce înseamnă că „avea un spate tare”, concluzionează autoarea, altfel fostă colegă cu Șora și la GDS. De aici până în 1989, iarăși, biografiile oficiale citate nu mai amintesc nimic.

Necunoscuta antrenează presupusa marginalizare și nebuloasa disidență. Realitatea? Din 1970 până la pensionare, în 1977, Mihai Șora lucrează în Ministerul Educației și Învățământului Republicii Socialiste România, inițial în calitate de consilier personal al ministrului Mircea Malița, apoi ca funcționar guvernamental. Este dat afară din PCR în 1981, împreună cu Andrei Pleșu, dar nu în urma vreunui act de disidență ci din motive de „mantră”, luată la pachet la ședințele de grup ale Meditației Transcedentale.

 KGB-ul în România și politica lui Dej și Ceaușescu

Dosarele lui Șora întocmite de Securitate „sunt multe, copleșitoare”, potrivit exprimării filosofului. Dar deși acesta afirmă că le-a consultat la CNSAS uită să ne spună, în toate biografiile și istoriile sale romanțate de până acum, dacă între aceste file nu a găsit și vreun Raport privind o întâlnire pe care a avut-o cu organele de Securitate, prin anul 1962, care a durat vreo oră și jumătate și în urma căreia a promis că va scrie, liber, o notă detaliată despre Aurel Pampu?

Motivele cercetării lui Pampu de către Securitate coincid cu etapa începutului dekagebizării structurilor de securitate românești, după retragerea oficială a consilierilor sovietici din 1958. Potrivit fostului șef al Consiliului Securității Statului, generalul Ion Stănescu, și altor mărturii adunate personal, embrionul Unității speciale „Anti-KGB”, viitoarea UM 0110 s-a constituit în 1962, sub titulatura de „Grupa XX”, care reproduce numele de cod al serviciului special britanic militar MI5 însărcinat cu depistarea agenților dubli (XX = double cross). În 1963, afirmă Stănescu, Gheorghiu Dej a dispus oficial avertizarea agenților sovietici cunoscuți, în baza documentării „Grupei XX”, în care activau o mână de oameni.

Ion Stănescu, intervievat în 2008: „Asta este o poveste cu totul specială și are și ea un istoric: în noiembrie 1963, răposatul Gheorghiu Dej m-a chemat pe mine și pe șeful secției militare, Vasile Patilineț. Mai erau de față Draghici și Ceaușescu. Și ne-au aratat o listă cu vreo 160 de agenți cunoscuți și ni s-a spus așa: uite, trebuie stat de vorbă cu fiecare. Să le puneți în vedere să respecte statul și partidul și să înceteze colaborarea cu NKVD/KGB și GRU. Și am făcut două echipe. Eu una, Patilineț alta. Și i-am chemat în sediul Comitetului Central și am stat de vorbă cu toți. Eu am luat 90 și Patilinet 70. Din cei 160 s-au făcut vreo 200, pentru că primii i-au mai deconspirat și pe alții. Îi știu și acum pe toți, pe dinafară. Printre ei se afla și Leon Tismenitki, tatăl lui Tismăneanu Vladimir, pe care l-am avut eu, iar tatăl lui Petre Roman, Walter Ernest Neulander, a fost audiat de Patilineț.”

Tactica lui Dej, continuată de Ceaușescu, a fost doar să îi țină sub un relativ control, fără a-i expulza în URSS sau a-i elimina din viața publică. O decizie care avea să-l coste capul, peste ani.

„Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta”

Raportul cu propunerea de recrutare a lui Mihai Șora, „candidat la recurtare în Acț(iunea) Inf(ormativă) Traducătorul”, descoperit de Dan Andronic în arhivele CNSAS și publicat în Evenimentul Istoric, numărul 10 (disponibil prin comandă online), datează din 22 februarie 1962. Unul din cei doi ofițeri prezenți la întâlnirea semi-conspirativă consemnează ca „edificator” pentru „sinceritatea și atașamentul” celui „dispus de a ajuta organele noastre” chiar „voluntariatul” oferit de Mihai Șora. După ce le-a descris în amănunt tot ceea ce cunoștea despre publicistul comunist Aurel Pampu, filosoful a venit cu soluții personale pentru a afla cât mai mult din cele solicitate de Securitate cu privire la fostul lui tovarăș de Front expulzat de Franța.

„Asupra variantelor expuse de către el s-au purtat discuții suficiente din care nu s-au desprins nici un fel de ezitări din partea sa de a da înapoi.”, notează căpitanul de Securitate responsabil cu recrutarea. Astfel, conducerea Departamentului Securității Statului este informată că „Șora Mihai dispune de calități personale pentru munca informativă și este capabil să îndeplinească sarcinile ce-i vor fi trasate de organele noastre. Stimează organele de Securitate și dovedește dorință de a le ajuta.”. De asemenea, candidatul „este pregătit temeinic și din punct de vedere ideologic.”, mai concluzionează ofițerul.

Într-adevăr, potrivit unei Note informative a unui apropiat, informatorul „Zola” afirmă că „în Franța, el a ales liber să fie comunist” și că adeseori l-a auzit pe Șora spunând că „viitorul omenirii este comunismul și că revoluția epocii noastre este trecerea de la statele naționale la statul internațional visat de utopiștii Renașterii”. Astăzi denumiți globaliști. Ce s-a întâmplat după această întâlnire plină de substanță, la următoare dată fixată cu profesionalism și abnegație de toate cadrele prezente, nu mai știm. Nu știm nici dacă investigatorii CNSAS au avut timp să se aplece asupra dosarului lui Aurel Pampu.

Știm doar că după constituirea CNSAS, trei colegi de GDS ai lui Mihai Șora, Dinescu, Pleșu și Patapievici, și-au sacrificat timpul lor prețios dedicat poeziei, filosofiei și eseisticii despre Eminescu și România „ca o fecală” pentru a-și amărî zilele și a-și murdări mâinile cu Dosarele Securității. Mai știm că academicianul Nicolae Breban, pentru niște conversații telefonice banale cu șeful DIE, a primit imediat și fără echivoc verdictul CNSAS: colaborator al Securității. Contestat ulterior în instanță. Dar poate ne spune Mihai Șora, măcar acum, când apără lupta pentru libertate cu fularul roșu la gât, la 30 de ani de la căderea comunismului, cum a fost primul lui contact cu Securitatea.

Victor RONCEA

Ana Pauker, de origine evreica, poreclita si “Stalin in Fusta”, este unul din personajele considerate de istoricii romani ca au dat dovada de o cruzime dusa la extrem, pentru a-si putea indeplini telurile.

Un vechi sat romanesc din Vaslui, Codaestii, a devenit in prima jumatate a secolului XIX un targusor jidanesc, datorita sosirii unor emigranti din Galitia, cu acordul domnitorului Mihai Voda Sturza. Aici se naste, Hanna Rabinsohn, pe 13 februarie 1893, viitoarea Ana Pauker, una dintre cele mai nefaste figuri din istoria contemporana a Romaniei.
Tatal sau era angajatul comunitatii evreiesti care taia animale in asa fel incat sa nu mai ramana nicio picatura de sange (metoda jidaneasca ce provoaca extrem de multa suferinta animalelor), el avand 35 de ani, iar mama 30 de ani. Primele clase primare facute de Ana Pauker sunt facute la Codaesti, urmand, in paralel, heiderul – scoala confesionala evreiasca. Dupa o scurta perioada de timp se muta la Bucuresti, unde are mai multe ocupatii, cum ar fi croitoria si studiul limbii ebraice.

De foarte tanara intra in miscarea comunista si emigreaza in Franta, acolo unde il cunoaste pe viitorul sot, Marcel pauker. Casnicia lor avea sa fie una extrem de ciudata, spun istoricii, deoarece Ana Pauker avea si alte legaturi amoroase, tot in perioada respectiva, cu alti tovarasi de partid.

Dupa ce revine in Romania, activeaza in cadrul Partidului Comunist Roman (PCR), un partid considerat de sefii cominternului ca facand parte dintr-o tara multinationala. Practic, partidul avea numai 25% membri romani, peste 30% membri evrei, restul fiind unguri si bulgari. Ana Pauker este condamnata in urma unui amplu proces la ani grei de inchisoare, pe ca nu ii executa decat in mica parte.

In 1940, la cedarea Basarabiei, rusii captureaza cativa fruntasi romani pe care ii schimba cu agentii lor comunisti din Romania, printre care si evreica Ana Pauker. Schimbul dintre ea cu un fruntas al taranilor basarabeni este facut pe podul de la Ungheni.

Din momentul respectiv, in PCR se formeaza doua fractiuni de baza: pe de o parte comunistii aflati in inchisorile din Romania, sub conducerea lui Gheorghiu Dej, iar pe de alta parte comunistii de la Moscova, in frunte cu Ana Pauker. Aceasta impartire va avea repercursiuni in timp. Astfel, comunistii ramasi in tara participa la lovitura de stat de la 23 august, impreuna cu regele. – Redactia Nationalisti.ro