al doilea razboi mondial

Literatura de specialitate extrem de bogată care a fost dedicată comunismului din România primilor ani de după război permite radiografierea aparatului de stat în ale cărui poziţii cheie s-au regăsit următorii iudei:

1. Ana Pauker (n. Hanna Rabinsohn) (1893-1960), secretar general al CC al PMR între 1944 şi 1948; din noiembrie 1947 până la excluderea ei din viaţa politică în 1952 ministru de Externe al RPR şi membru al Secretariatului General al Partidului Comunist Român, PCR (din 1948 redenumit Partidul Muncitoresc Român, PMR, după care în 1968 a revenit la titulatura PCR); preşedinte de onoare al Uniunii Femeilor Democrate Române (UFDR) (1948-1952), continuatoarea Uniunii Femeilor Antifasciste Române

2. Ilca Melinescu (n. Ilka Wasserman), secretara biroului Anei Pauker (şi după unii adevărata şefă a Ministerului Afacerilor Externe, MAE) şi directoarea editurii de limba rusă “Cartea Rusă”

3. Ella Diamantstein, secretara Anei Pauker la biroul de la sediul PCR (1944-1947)

4. Carol Lustig, director administrativ în MAE între 1948 şi 1952 (demis)

5. Ana Toma (Ana Grossman), soţia lui Sorin Toma, apoi a lui Constantin Pârvulescu şi în fine a lui Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko (alias Gheorghe Pintilie, şeful Securităţii): secretara particulară a Anei Pauker după război; ministru adjunct al aceleiaşi Ana Pauker la MAE (1950-1952), apoi ministru adjunct al Comerţului Exterior

6. Egon Balaş, şeful Departamentului pentru Probleme Economice din cadrul MAE între 1948 şi 1952, când va fi arestat (eliberat în 1954)

7. Cristina Boico, înalt funcţionar în cadrul MAE până în 1952, când va fi destituită

8. Iosif Chişinevschi (născut Jakob (B)Roitman, a preluat la căsătorie numele de Chişinevschi al soţiei sale) (1905-1963): membru al CC din 1945; şi secretar responsabil cu propaganda (departamentul Agitaţie şi Propagandă) (1948-1952); membru al Secretariatului, responsabil cu propaganda şi cultura (1952-1955); prim-vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1955); membru al Biroului Organizatoric şi şef al Secţiei Externe a CC (1950-1957, când va fi destituit)

9. (?) Vasile Luca (Luka László) (1898-1963): fondatorul de facto al Comitetului Democratic Evreiesc (CDE) după război (Andreescu, Nastasă, Varga, 2003, p. 152); membru al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi ministru de Finanţe (1947-1952); arestat în 1952, condamnat la moarte în 1954, dar sentinţa i-a fost ulterior comutată în închisoare pe viaţă; decedat în detenţie în 1963 şi reabilitat oficial în 1968

10. Alexandru Iacob, şeful organizaţiei PCR Cluj după război; ministru adjunct de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat)

11. Zoltan Eidlitz, şef de personal în Ministerul de Finanţe între 1948 şi 1952 (arestat)

12. Alexandru Nistor, membru în Comisia de Lichidare CASBI şi director în cadrul Ministerului de Finanţe între 1948 şi 1952, când va fi arestat (eliberat doi ani mai târziu)

13. prof. Avram I. Bunaciu (Abraham Gutman) (n. 1909), acuzator public în procesele de la finele războiului şi ministru al Justiţiei (1948-1952); secretar general al Marii Adunări Naţionale (1952-1956); ambasadorul României la ONU (1956-1957); ministru de Externe (1958-1961)

14. Leonte Răutu (Lonia Oigenstein) (1910-1993): membru CC al PMR/PCR (1948-1972); membru în comitetul de redacţie la Scânteia după război (?); şeful Secţiei de Verificări a CC în 1950; membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); membru al Comitetului Politic Executiv al PCR (1955-1981); secretar CC al PCR (1965-1969); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1969-1972); rector al academiei de partid “Ştefan Gheorghiu” (1972-1982)

15. Gheorghe Stoica (Moscu Kohn) (1900-1976): membru al CC al PMR/PCR (1948-1974); membru supleant, apoi titular al Comitetului Executiv (1968-1974); prim-secretar al comitetului orăşenesc al PCR (1950-1953); ambasador în RD Germană (1953-1956); director general al Direcţiei Generale pentru Consiliile Populare (1969-1976)

16. Miron Constantinescu (Meher Kohn, după alte surse Cohen, jidan originar din Galaţi), ministru al Minelor şi membru în CC al PCR

17. Alexandru Moghioroş (Balogh Joszef, jidan originar din Ungaria, născut la Salonta, Bihor) (1911-1969): membru al Biroului Politic (din 1948); secretar CC al PMR (1948-1954); membru al Biroului Organizatoric (1950-1953); ministru al Nationalităţilor în guvernul Groza (1948-1952), preşedinte al Comitetului de Stat pentru Colectarea Produselor Agricole (1950-1951); prim-vicepreşedinte şi apoi vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965); şef al secţiei de relaţii internaţionale a partidului în timpul guvernării Dej; membru în conducerea CDE

18. Petre Borilă (Iordan Dragan Rusev) (1906-1973): comandant al diviziei “Tudor Vladimirescu” (1944-1947); şeful organizaţiei Bucureşti a PCR (1944-1947); şeful Direcţiei Politice a Armatei, (1948-1950); membru CC al PMR (1948-1968); membru în conducerea Comitetului Democrat Evreiesc în anii ’50; membru al Biroului Organizatoric al PMR (1950-1953); preşedintele Comisiei Controlului de Stat (1951-1958); membru în Biroul Politic al CC responsabil cu economia (1952-1953); ministru al Industriei Alimentare (1953-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri (1954-1965) Cuscrul lui Ceausescu.

19. (?) Gheorghe Apostol (Aaron Gerschwin): preşedinte al Confederaţiei Generale al Muncii (1944-1953); membru CC din 1945 şi al BP din 1948; prim secretar CC (1954-1955); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1968

20. Ghizela Vass (n. 1912): membru supleant CC (1945-1948), membru titular al CC al PMR/PCR (1948-1984); şef-adjunct al Secţiei Externe a CC (1950-1953, când va fi destituită); apoi şefa de cadre a CC al PMR şi ulterior şefă de secţie a CC al PCR (1975-1984). Nimeni alta decat bunica actualului presedinte al camerei deputatilor, Bogdan Olteanu.

21. av. Leopold Filderman: preşedinte al Comisiei Superioare de Epuraţie de pe lângă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti; deputat de Bacău în Marea Adunare Naţională (1946-1952) şi totodată secretar general la departamentul Industriei de Stat din Ministerul Industriei şi Comerţului

22. Victor Vezendian, adjunct în Secţia Externă a CC (1950-1953), apoi viceprimar al capitalei

23. Aron Braeşter, membru supleant al CC al PMR (1948-1955)

24. Heinrich Kreindler, secretar general al Ministerului Lucrărilor Publice din 1947

25. Ida Felix: membră a Comisiei de Control a Partidului (1945-1950) şi apoi directoare de cadre în Ministerul de Externe (1950-1952)

26. David Rotman, şef de secţie în Comisia Controlului de Stat între 1945 şi 1953, când va fi demis şi exclus din partid

27. av. Georgescu (Ashkenazy), director general în cadrul Ministerului Învăţământului (1948-1952)

28. dr. Simion Oeriu (Schaefer), comisar general al executării armistiţiului, având rang de subsecretar de stat (1945-1946); comisar general al guvernului pentru legătura cu Comisia Aliată de Control (1946-1947), apoi comisar al guvernului pentru aplicarea Tratatului de Pace de la Paris

29. Emil Calmanovici, director general al Normelor şi Construcţiilor în Ministerul Construcţiilor între 1944 şi 1951, când este arestat în “procesul Pătrăşcanu”

30. Jean Coller, membru al Direcţiei de Cadre a CC (1945-1950)

31. Liuba Chişinevschi (n. 1911), soţia lui Iosif Chişinevschi, presedintă a Uniunii Femeilor Antifasciste din România (1944-1946) şi vicepreşedinte a Confederaţiei Generale a Muncii din 1944; membru CC al PCR (1945-1955); membru al Prezidiului Marii Adunări Naţionale (1948-1955); secretară a Consiliului Central al Sindicatelor (din 1957); activistă a Consiliului Sindicatelor din sectorul II al capitalei (din 1971)

32. dr. Simion Zeiger, preşedintele Comisiei de Stat pentru Planificare din Ministerul Economiei Naţionale (1948-1952). [Nu îmi dau seama dacă este vorba de aceeaşi persoană cu dr. Lew Zeiger, dir. Gen. în Ministerul Economiei

33. Alexandru Sencovici (1902-1995), membru în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii; ministru adjunct al Muncii şi Prevederilor Sociale (1948-1949); ministru al Industriei Uşoare (1949-1957 şi 1961-1969); ministru al Industriei Bunurilor de Consum (1959-1961)

34. Gheorghe Gaston Marin: secretar particular al lui Dej după război; ministrul Industriei şi Energiei Electrice şi Electrotehnice (1952-1958); membru CC în 1960; numit preşedinte al Comisiei de Stat pentru Planificare în 1962; vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri până în 1965

35. Nicolae (Miklos) Goldberger (1904-1970), membru în conducerea CDE.; instructor CC al PCdR pentru Ardealul de Nord în timpul războiului; responsabil al Comisiei Propagandă din Direcţia Propagandă şi Agitaţie a CC al PMR (1948-1952); şeful Direcţiei Politice a Armatei (1948-1950); rector al Institutului de Ştiinţe Sociale de pe lângă CC al PMR (din 1956); director adjunct al Institului de Istorie al CC al PCR

36. Fanny Goldberger, soţia lui Nicolae, şefa cancelariei CC al PMR în anii ‘50

37. Alexandra Sidorovici (1906-2000), soţia lui Silviu Brucan: acuzator public la “Tribunalul poporului” (1945-1946); deputată de Bucureşti în Marea Adunare Naţională (1946-1952); secretar general al Ministerului Minelor şi Petrolului (1948-1958); secretar general al Uniunii Femeilor Democrate Române din 1948

38. Andor Bernat, secretarul Uniunii Tineretului Comunist (UTC) după război

39. Valter Roman (Ernst Neulander) (1913-1983), jidan vorbitor de limbă maghiară originar din Oradea, tatăl lui Petre Roman: organizatorul securităţii (?), şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă (ECP) al Armatei, transformat ulterior în Direcţia Superioară Politică a Armatei (1948-1950); ministrul Poştelor şi Telecomunicaţiilor (1950-1952, când este destituit); directorul Editurii Politice (1954-?); membru al CC al PCR (din 1965)

40. Armand Popper, directorul editurii “Cartea Rusă” în anii ‘50

41. dr. Sandu Lieblich, membru în conducerea CDE, medicul personal al lui V. Luca şi al altor lideri de partid până în 1953, când va fi arestat ca spion sionist

42. av. H. Leibovici-Şerban: acuzator public în Tribunalul Poporului (1945); membru în conducerea CDE; secretar general al Federaţiei Uniunilor de Comunităţi Evreieşti (FUCE) până în 1951; din 1948 deputat în Marea Adunare Naţională

43. Alexandru Bădău/Bădan (Alexander Braunstein), şeful Comisiei de Control al Străinilor, originar din Târgovişte

44. mr. Lewin, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al cenzurei pentru presă

45. Emmerick Stoffel, jidan din Ungaria, ambasador (şef al Legaţiei) al României în Elveţia (1944-1948)

46. Harry Făinaru (Hersch Feiner), şef al Legaţiei Române din SUA imediat după război

47. Anton Moisescu (n. 1913): membru al CC al PCR (1955-1969); ministru plenipotenţiar în SUA (1954-1956) şi Argentina (1956-1957); secretar al Consiliului Central al Sindicatelor (1957-1962); preşedinte al Societăţii de Cruce Roşie (1962-1971)

48. Paul Davidovici, însărcinat cu afaceri al Legaţiei Române la Tel Aviv (1949-1952); director în centrala MAE (1952-1953)

49. Mişa Levin: director în Ministerul Muncii (1946-1947); prim consilier şi ministru plenipotenţiar în centrala MAE (1947-1948); prim-consilier al Legaţiei Române la Roma din 1948 până în 1950, când se refugiază în Israel

50. Barbu Solomon (1904-1965): membru al CC al PMR (1948-1965); ministru plenipotenţiar în Norvegia (din 1948); judecător la Tribunalul Suprem, iar din 1962 vicepreşedinte al acestuia

51. Ida Szigally, prietenă a Anei Pauker, conducătoarea de facto a Ambasadei din Londra

52. N. Lăzărescu (Burah Lazarovici), însărcinat de Afaceri al RPR la Paris

53. Simion Bughici: ambasador la Moscova (1949-1952); membru supleant al CC în 1949 şi 1950; ministru de Externe (1952-1955) care, deşi iudeu, i-a succedat în funcţie Anei Pauker, semn că epurările orchestrate de Dej nu aveau un conţinut eminamente antisemit, cât politic

54. Marcel Breslaşu (Mark Breslau), directorul general la Direcţia Artelor

55. Aurel Baranga (Ariel Leibovici), dramaturg, poet şi publicist, inspector general al Direcţiei Artelor din Ministerul Culturii

56. Benjamin Vilner, inspector general la Ministerul Cultelor

57. Samoilă (Samuel Rubenstein), director guvernator la Scânteia după război

58. Sorin A. Toma: membru în conducerea CDE după război; redactor şef adjunct (1946-1947) şi apoi redactor şef (1947-1960) al ziarului Scânteia; membru al CC al PMR (1955-1960); membru al Biroului Organizatoric al partidului (1950-1953);

59. Avram Şerban (Sam Asriel): membru, alături de Mişa Levin şi Al. Sencovici, în secretariatul general al Confederaţiei Generale a Muncii; membru CC al PCR (din 1945); deputat de Alba în Marea Adunare Naţională (1946-1952); din 1948 director al Casei Centrale a Asigurărilor Sociale

60. Horia Liman (Lehman), scriitor, redactor şef adjunct la Scânteia

61. Silviu Brucan (Saul Bruckner, după alte surse Brükker), redactor-şef adjunct al ziarului Scânteia după război, cel care conducea întreaga campanie propagandistică de comunizare, acelaşi care în mai 1945 ameninţa în ziar: “Da, nici o cruţare! Bandiţi manisto-salaziţi!”; ambasador la Washington (1956-1962); vicepreşedinte al Consiliului Radioteleviziunii Române (1962-1966); diverse alte funcţii în ministerele conduse de M. Constantinescu, I. Chişinevschi şi apoi L. Răutu

62. Alexandru Bârlădeanu (Goldenberg), membru al Comitetului Executiv şi al Prezidiului Permanent al CC al PCR şi, după Revoluţia din decembrie 1989, preşedinte al Senatului în prima legislatură democratică

63. Barbu Zaharescu: numit la conducerea Direcţiei de Agitaţie şi Propagandă a CC în 1949; redactor şef la Lupta de clasă până în 1962

64. Ştefan Voicu (A. Rottemberg) (1906-1992): membru CC al PMR/PCR (1955-1984); redactor-şef adjunct la Scânteia (1948); redactor şef la Lupta de clasă din 1962 şi la Era socialistă din 1974

65. ing. S. Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă şi membru în conducerea Uniunii Evreilor Români din Vechiul Regat după război

66. Niculae Bellu, redactor responsabil la România Liberă în anii ‘50

67. Radu Lupan, redactor-şef la Editura pentru Literatură şi şef al departamentului extern al săptămânalului Contemporanul până în 1952, când va fi demis

68. Dinu Hervian, membru în conducerea CDE şi director general adjunct la Agerpress la începutul anilor ‘50

69. Jehan Mihai (Jakob Michael), şeful industriei cinematografice române

70. Elisabeta Luca (născută Birnbaum, soţia lui Vasile Luca102): membră în Uniunea Femeilor Antifasciste din România şi membră în Comitetul Cinematografiei din România între 1950 şi 1952, când va fi eliberată din funcţie

71. Alexandru Graur (Alter Brauer, tatăl reporterului sportiv Dumitru Graur), director general adjunct al Societăţii Radiofonice Române din 1949, succedându-i în funcţie lui Matei Socor

72. ing. Mihail Roller (necunoscut înainte de venirea sa în România din Uniunea Sovietică), vicepreşedinte al Academiei Române devenite în 1948 Academia RPR, autorul unei notorii istorii falsificate a românilor în 1947

73. Barbu Lăzăreanu (Lazarovici), membru în prezidiul Academiei RPR odată cu reorganizarea din 1948 a acestei instituţii

74. prof. Eugen Schileru, membru în conducerea Artiştilor Plastici din RPR până în 1952, când va fi demis

75. prof. Weigel, care conducea operaţia de epurare a studenţilor anticomunişti din Universitatea Bucureşti

76. prof. Lewin Bercovici, venit, ca atâţia alţii, din URSS, controla corpul didactic al Universităţii Bucureşti

77. Henri Wald, profesor de logică la Universitatea Bucureşti în anii ‘50

78. M. H. Maxy, profesor la Facultatea de Arte Frumoase Bucureşti şi preşedintele sindicatului acestei instituţii; membru în Comisia Superioară de Epuraţie de pe lângă Federaţia Uniunilor de Comunităţi Evreieşti din România

79. Silviu Josifescu (Samson Josifovici), cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Cârlova şi Vlahuţă de toate pasajele care nu concordau cu doctrina comunistă

80. Ioan Vinter (Jakob Winter), al doilea critic literar marxist al României

81. Leonte Tismăneanu (Enea (Leon) Tesmeneţki, tatăl lui Vladimir Tismăneanu) (1913-1981), din 1948 redactor şef al Editurii PMR (viitoarea Ed. Politică) şi profesor la Facultatea de Marxism-Leninism din Universitatea Bucureşti

82. Hermina Tismăneanu (mama lui Vladimir Tismăneanu), funcţionară în biroul lui Al. Moghioroş în 1952

83. Herbert (Belu) Zilber, director al Casei de Economii şi Consemnaţiuni (CEC) între 1944 şi 1948, când va fi arestat şi ulterior judecat în “procesul Pătrăşcanu”

84. Dr. Zeider, juristconsult al MAE

86-87.) Pascu Ştefănescu şi Podoleanu, secretari de stat responsabili de Industria Alimentară în guvernul Dej

Dintre jidanii ofiţeri de grad superior (maiori, colonei, generali) şi/sau şefi de secţii/birou/direcţie din cadrul Ministerului Afacerilor Interne (MAI) şi în particular ai Securităţii s-au regăsit:

88.) Teohari Georgescu105 (Burah Tescovici) (1908-1976): membru titular al Secretariatului, Comitetului Central şi Biroului Politic al PCR/PMR (1945-1952); subsecretar de stat (pentru administraţie) în Ministerul de Interne (1944-1945); ministru de Interne (1945-1952); vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri între 1950 şi 1952; destituit în 1952 şi arestat pentru “deviere de dreapta” în 1953, nu a fost condamnat; director al Combinatului Poligrafic “13 Decembrie” (1953-1972)

89.) George Silviu (Gersch Golinger), secretar general al Ministerului de Interne (1946-1952)

90.) Iosif Sraer (Şraier) (n. 1912), fost jurist al partidului comunist şi avocat al lui Gheorghiu-Dej în perioada interbelică: secretar general al MAI (1945-1946); adjunctul ministrului T. Georgescu la M.A.I. (1946-1952), înainte de a emigra în Occident

91.) gen.-lt. Alexandru Nicolschi (Boris Grünberg) (1915-1992), jidan basarabean originar din Chişinău, vorbitor de limbă rusă: avansat gen.-mr. în 1948 şi gen.-lt. la 11 februarie 1959; funcţionar în MAI din 1945; inspector general al Siguranţei (1947-1948); subdirector (locţiitor al directorului general) al DGSP/DGSS (1948-1953); adjunctul lui Drăghici şi secretar general al M.A.I. (1953-1961); trecut în rezervă în 1961 cu gradul de gen.-lt.

92.) Iozefina Marcovici, soţia lui Nicolschi, angajată în direcţia generală a Poliţiei

93.) mr. Wilhelm Einhorn, jidan vorbitor de maghiară din Transilvania: şeful Direcţiei Regionale de Securitate Cluj (1944-1948); din 1948 director al secretariatului DGSP şi şef de personal al DGSP; avansat la gradul de colonel în 1951 şi numit director adjunct al Direcţiei I de Informaţii Externe DGSS

1. cpt. Emanoil Schmerler, unul din cei doi şefi de birou ai secretariatului DGSP

2. gen.-col. Laurian Zamfir ( Laurian Rechler), originar din Brăila, numit în 1952 şeful Direcţiei Control Străini şi Paşapoarte (DCSP) din cadrul Comandamentului General al Miliţiei

3. Ervin Voiculescu (Erwin Weinberg), care i-a precedat în funcţie lui Laurian Zamfir la DCSP, fiind apoi numit director al Şcolii de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa; la un moment dat, şef al direcţiei Paşapoarte din MAE

4. col. Mişu Dulgheru (Dulberger) (n. 1909): membru al Direcţiei Organizatorice a CC (1949-1952); şeful Direcţiei V (Cercetări Penale) a DGSP şi şeful cabinetului ministrului de Interne Georgescu între 1948 şi 1952 (avansat la gradul de general în 1951), când va fi destituit împreună cu şeful său şi arestat; a emigrat la începutul anilor ’80 în Israel împreună cu familia sa

5. mr. Samuel Antoniu, şef de serviciu şi locţiitor al lui Dulgheru (1948-1952)

6. cpt. Grigore Stetcovici, şef al serviciului Contrasabotaj din Direcţia V a DGSP

7. mr. Simion Fischer, şef de birou în cadrul Siguranţei, apoi subaltern al lui Dulgheru la Direcţia de Cercetări Penale (1948-1952)

8. col. Francisc Butyka: fost activist CC al PMR şi membru al Comitetului de Partid din centrala Ministerului Securităţii Statului, cel care i-a succedat lui Dulgheru între 1952 şi 1963 la şefia Direcţiei V a Securităţii, renumerotată Direcţia a VIII-a în 1956

9. gen.-lt. Moises Haupt, comandant militar al capitalei imediat după război

10. gen. P. Cristescu (Fifca Kleinman), şeful Miliţiei din România la sfârşitul anilor ‘40

11. col. Iacov St. Bulan, avansat la 23 august 1949 general, care a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne (1945-1952)

12. gen.-mr. William Suder (Wilman Suder), şef al Departamentului Contraspionaj al Securităţii până în 1949

13. Heinz Gutman, şef al Serviciului Secret Civil al RPR

14. mr. Avram Solomon, şef de serviciu al Direcţiei Bucureşti a DGSP de la înfiinţare (30 august 1948)

15. gen. Isidor Hollinger, şef de catedră la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa, cel care i-a succedat în funcţie lui Suder la Departamentul de Contraspionaj

16. mr. Ştefan Iordanov, ofiţer politic al Diviziei “Tudor Vladimirescu”, formată în 1943 prin recrutări din rândurile soldaţilor români prizonieri în URSS, a fost apoi avansat colonel şi a activat în cadrul Ministerului Afacerilor Interne

17. col. Holban (Moscovici), şeful Regionalei Bucureşti Siguranţei (1944-1948)

18. col. Holţier Ervin, şeful Direcţiei a X-a DGSP (1948-1952)

19. Eugen Dascălu (Davidovici), şeful Siguranţei Satu Mare (1944-1946), posibil agent KGB, apoi şef DRSP Târgu Mureş

20. col. Lucian Stupineanu (Stappnau) (n. 1914): director general al Serviciului Special de Informaţii (1945-1947); secretar general la Preşedinţia Consiliului de Miniştri (sfârşit 1946-început 1947); şeful Direcţiei Spionaj Economic a DGSP, odată cu înfiinţarea acestei instituţii la 30 august 1948

21. col. M.A.I. Mihai (Bibi) R. Boico, din 1949 avansat gen.-mr., destituit în 1952

22. col. Ludovic Cseller (Zeller), director al DRSP Oradea din 1948

23. col. Iosif Breban, şeful Direcţiei Regionale MAI Cluj în 1955

24. col. Gavril (Ianoş) Birtaş, şeful Direcţiei I a DGSP din 1948, destituit în 1952

25. Andrei Micu, şeful Direcţiei Cadre a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952, când va fi destituit

26. col. dr. Şuli Brill, exclus din M.A.I. şi din partid în 1952

27. Luiza Segal, şefă de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)

28. mr. Moise Senater, director adjunct al DRSP Bucureşti (1948-1952)

29. col. Adalbert Izsak (Ijak, Iszaek): director adjunct al DRSP Braşov, apoi al doilea adjunct al şefului Direcţiei de Informaţii Externe (DIE) a Securităţii şi ulterior şeful Direcţiei Regionale de Securitate Galaţi, unde i-a succedat în funcţie lui Wisting

30. col. Zeller, inspector general al Direcţiei Penitenciare a Ministerului de Interne între 1948 şi 1952, când s-a sinucis urmare a destituirii sale în cadrul epurărilor

31. Benjamin Fuchs, responsabil Direcţia Personal a DGSP

32. lt. col. Mauriciu Strul, şeful Direcţiilor Regionale Galaţi (1948-1950) şi apoi Ploieşti şi ulterior Vrancea ale Securităţii

33. Iuliu Massler, şeful Regionalei Bistriţa Năsăud a Siguranţei (1946-1947)

34. Johann Schwebel, care i-a succedat în funcţie lui Massler (1947-1948)

35. Matusei Andreescu (Nathan Matusievici), şef de birou în DGSP de la înfiinţare (1948)

36. col. Mihai Patriciu (Mihai Weiss) (†1996): inspector general la Regionala Cluj a Siguranţei (1944-1948); director al DRSP Cluj (1948-1952), destituit în cadrul epurărilor antisemite din 1952, ulterior director al Uzinei Metalurgice Reşiţa

37. lt.-col. Ştefan Koller (Coler) (n. 1916), angajat din 1952 în MAI (la Direcţia Generală a Lagărelor); comandantul închisorii Aiud (1954-1957) şi apoi al închisorii Văcăreşti

38. col. Iţic Averbuch, comandantul Securităţii Ploieşti în anii ‘50, avându-i ca adjuncţi pe Mauriciu Strul şi pe anchetatorul Şmilovici

39. col. Eugen Vistig (Wisting), director al DRSP Craiova din 1948 şi apoi şeful DRSP Galaţi la începutul anilor ’50, unde i-a succedat în funcţie lui Mauriciu Strul

40. lt.-maj. DGSS Marcu Abramovici, anchetator al lotului Vasile Luca în 1952-1954

41. lt.-col. Ludovic Weisz (Weiss) (n. 1912): membru PCR din 1945; directorul Regionalei Satu Mare a Siguranţei/Securităţii (1946-1953); anchetator al lotului Pătrăşcanu în 1954; după reabilitarea celui din urmă în 1968, ar fi emigrat în Israel

42. Iacob Fuchs, şeful serviciului judeţean Baia al DRSP Suceava

43. lt. Barel Orenstein, din 1948 director adjunct al serviciului judeţean Râmnicu Sărat al DRSP Galaţi

44. lt. Jacob Weigner, director adjunct al serviciului judeţean Turda al DRSP Cluj

45. cpt. Israil Ruckerstein, şeful serviciului judeţean Botoşani al DRSP Suceava

46. cpt. Iosif Hahamu, şeful serviciului judeţean Caraş al DRSP Timişoara

47. mr. Zoltan Kling, şeful serviciului judeţean Severin al DRSP Timişoara

48. lt. maj. Simon Siegler, şef de birou şi referent la secţia Probleme Speciale a DGSP din 1948; anchetator a DGSP în procesul “grupului Pătrăşcanu”106 din 1954

49. Adalbert Stern, subdirector al Biroului de Securitate Baia Mare în anii ‘50

50. Iulian Sorin (cu numele său românizat, el a reuşit o bună perioadă de timp să-şi camufleze perfect originea jidovească) – ofiţer superior la Direcţia I a Securităţii, apoi inspector general al Departamentului Cultelor, iar din 1997, secretar general al Federaţiei Comunităţilor Evreieştii România !!!!!!!!

144-146.) căpitanii List, Frost şi Rigman, şefi ai catedrelor de specialitate de la Şcoala de Ofiţeri de Securitate de la Băneasa

147-148.) cpt. Mauriciu Adam şi Heinz Stănescu, doi din cei patru şefi de serviciu ai Direcţiei I a DGSP

149-151.) şefii de birou DGSP (din 1948) Eugen Tais, Marcel Turchischer, Estera Haber, etc.

De fapt, lista numeroşilor jidani comunişti din România postbelică nu poate fi redată exhaustiv, ci cel mult ilustrativ. Enumerarea de mai sus se extinde în realizate mult mai mult, lucru estimabil de pildă prin adăugarea altor nume de jidani din subordinea lui Mişu Dulbergher la Direcţia de Anchete Penale:

152.) Antoniu Sami (Samuel Aritonovici), director adjunct al Direcţiei între 1948 şi 1952, plecat ulterior în Israel

153.) Matusei Andreescu (Nathan Mathuseevici), anchetator penal la Brigada Mobilă între 1946 şi 1948 şi la direcţia regională Timiş a MAI , decedat în 1988

154.) Răzvan Sergiu, locţiitor al şefului de serviciu, emigrat şi el în Israel

155.) Ceaslavski, şef de serviciu (1947-1953) şi fost frizer al Anei Pauker

156.) Neidman Gingol, consilier (1947-1953) şi profesor la Şcoala de Securitate Băneasa, emigrat ulterior în SUA

157.) Rusu Mircea, anchetator al Securităţii 1947-1956), şi el emigrat în SUA

158.) Mureşan (Leon Davidovici), anchetator între 1948 şi 1958, emigrat în SUA

159.) Franco Sandu (1947-1956), emigrat în Israel

160.) Lenobel Barbu, anchetator (1945-1950) în Brigada Mobilă şi la DGSP, emigrat în Israel

161.) Mahler William, anchetator (1952-1956), emigrat în Israel

162-163.) Flamboly Telemaques şi Negru Nicu, ultimul emigrat în Israel

164-169.) Segal Luiza, Hosu Estera, Gersohn Clara, Hebert Estera, Wincler Viorica, Mateescu Ella, etc.

Practic, în ansamblul Direcţiei, pe lângă cei de mai sus, alţi 8-10 din totalul de 45 ofiţeri erau jidani maghiari, 4-5 greci, 2-3 sârbi, 2-3 lipoveni, şi doar 8 (!) români! (Niculae, 2004: 32)

Similar, există alte numeroase nume de jidani grupaţi în majoritatea lor în Comitetul Democrat Evreiesc (CDE, organizaţie care includea şi sioniştii de stânga şi Uniunea Evreilor Români – facţiunea dizidentă a lui M.Z. Sărăţeanu), ceea ce ar permite constituirea unei liste mult mai lungi.

În conducerea organizaţiei, în afara celor sus-menţionaţi, s-au regăsit: Bercu Feldman – preşedintele CDE, Marcel Fischler, Eduard Manolescu, Marcel Popper (toţi deveniţi, alături de Leibovici-Şerban, deputaţi în Marea Adunare Naţională în 1948); Israel Bacal, un vechi comunist şi conducător CDE-ist, K. Vechsler, Solomon Ştefan, dr. Jean Abermann, Baruch Berea, Paul Iscovici, Laurenţiu Bercovici – secretar CDE pentru Bucureşti, I. Stern şi Morel Farchy – preşedinte şi respectiv vicepreşedinte al comunităţii din Bucureşti, Tiberiu Reny-Arad, preşedintele FUCE la începutul anilor ’50, Petre Lupu, Marcel Rosenzweig, Ury Bernador şi B. Lebli (directori succesivi ai Teatrului de Stat Evreiesc), Emil Dorian, Lascăr Şaraga – secretar general FUCE la sfârsitul războiului, Gh. Florescu, Nicolae Schwartz, etc.

Această listă include jidanii care au preluat guvernarea României în primii ani ai regimului communist adus de tancurile sovietice. Aceşti jidani au făcut un Holocaust (Genocide) împotriva românilor care este parte a Holocaustului Roşu. De asemenea, lista îi cuprinde şi pe jidanii care au venit la putere după 1989 şi care sunt produsul sistemului comunist.

• Abraham Ecaterina
• Apostol Gheorghe, alias Gerschwin, preşedinte al Sindicatului Muncitoresc
• Aritonovici Sami
• Badan Alexandru, alias Alexander Braunstein, şef al Comisiei de Control al Străinilor.
• Bakal Israil
• Baranga Aurel alias Ariel Leibovich, inspector general al artelor.
• Bădău Alexandru, alias Braunstein şeful sectiei de evidenţă a străinilor
• Beiner Sigi (Sigfried? Siegmund? Bainer, Bayner)
• Bercovici Levin alias Lewin Bercovich, tiran al Universităţii din Bucureşti, care controla corpul profesoral, venit din Rusia.
• Bogopolski Haim
• Breslaşu Marcel, alias Mark Breslau, director general al Departamentului Artelor.
• Brucan Silviu (Samuil Brukner, Samuel Bruckner), redactor şef al Scânteii
• Bruhiş Mihail (Ştrul Pinhusovici Kofman, Kaufmann)
• Bughici Simion
• Bunaciu Avram alias Abraham Gutman, Secretar General al Adunării Naţionale, realul conducător al Adunării.
• Cassian Nina (Renée Annie Cassian), poetă
• Călugăru Ion, scriitor
• Chişinevschi Iosif alias Iakob Broitman, vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri şi membru al Comitetului Central.
• Chişinevschi Liuba alias Liuba Broitman, preşedintă a Femeilor Române Antifasciste. UFDR [sotia jidanului Iosif Chişinevschi].
• Cristescu Pavel alias Kleinmann
• Crohmălniceanu Ovid (Moise Kahn), critic literar
• Crăciun Constanţa
• Costea (Zeider), Mirel, în 1944 era Seful Serviciului de Informatii din Formatiunile de Lupta Patriotice, sef Sectia Cadre a CC al PCR.
• Cotovschi Grigore
• Czeller (Zeller), şeful securitatii în nord-vestul Ardealului.
• Constantinescu Miron alias Mehr Kohn, Ministru al Minelor şi membru al Comitetului Central.
• Dobrogeanu-Gherea Constantin, alias Solomon Katz –social democrat.
• Dulgheru Mihai(Dulbergher Mihai – State security colonel, inspector of all prisons)
• Ebner Silvia
• Einhorn Wilhelm
• Faierstein (Feierstein, Feuerstein) Raia (Raisa?)
• Fainaru Harry, alias Hersch Feiner, şef de legaţie în Ambasada din Statele Unite.
• Flexer Michael (Flechser, Flachser)
• Florescu Mihail alias Iacobi
• Frenkel Isak
• George Silviu, alias Gersch Gollinger, secretar general în Ministerul de Interne.
• Georgescu Teohari, alias Burah Tescovich, Ministru de Interne.
• Goldberger Fanny
• Goldberger Nicolae (Goldberger Miklós)
• Goldstein Max
• Goldstein Seiman
• Graur Alexandru alias Alter Brauer, director general al Societăţii Radiofonice Române.
• Gurevici Herş Leib
• Gutmann Heinz, şef al Serviciului Secret Civil.
• Haupt Moise, general, comandant militar al Capitalei.
• Holban alias Moscovich (Moscovitz), şef al Securităţii pe Bucureşti.
• Hollingher Isidor (Hollinger)
• Iliescu Ion, Preşedinte al României
• Iosifescu Silviu (Silvian!) alias Samson Iosifovich, cel care i-a cenzurat pe Eminescu, Alecsandri, Vlahuţă, de conţinutul care nu se armoniza cu comunismul.
• Jehan Mihai, alias Jakob Michael, şef al industriei cinematografice române.
• Kleiman (Kleinmann), Moisei Solomonovici
• Kofman (Kaufmann?) Iakov
• Kohn Hillel
• Koller Ştefan, (colonel of State Securitaty, comander of Aiud Prison)
• Lăzărescu N. alias Burach Lazarovich, însărcinat de afaceri a României la Paris.
• Leibovici, Ştrul Abramovici
• Lemkovici Feiga
• Levin Misha secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
• Luca Elisabeta
• Lupu Petre (Pressman, Pressmann)
• Lutenko Moisei
• Levin, fost ofiţer în Armata Roşie, şef al Cenzurei pentru presă.
• Liman Horea, alias Lehman, redactor secund al Scânteii.
• Marin “Gaston” Gheorghe (Gh. Grossmann)
• Mezincescu Eduard (Mezingher, Mesinger)
• Moghioroş Alexander, Ministru al Naţionalităţilor, jidov din Ungaria.
• Morghenstern (Morgenstern), Izrail (Israel) Markovici
• Naş Leon (Littman, Littmann)
• Nicolschi Alexandru (Boris Grünberg), colonel of State Securitaty
• Manole Ofelia
• Oieru Simon, alias Schaeffer, subsecretar de stat.
Bogdan Olteanu
• Olteanu Bogdan, preşedinte al Camerei Deputaţilor din Parlamentul României
Ana Pauker (Hannah Rabinsohn)
• Pauker Ana alias Hannah Rabinsohn , Ministru de Externe şi agenta nr.1 a Moscovei la Bucureşti.
Marcel Pauker
• Pauker Marcel
• Pintilie Gheorghe (Pantelei “Pantiuşa” Bodnarenko; numele idiş necunoscut; Grünberg?), general de Securitate; soţia, Ana Toma
• Porumbacu Veronica (Scherfelberg), poetă
• Rădăceanu Lotar alias Lothar Wuertzel, ministrul muncii.
• Răutu Leonte, alias Lev Oigenstein
• Roller Mihail, Preşedinte al Academiei Române, autorul istoriei falsificate a Românilor.
Petre Roman
• Roman Petre, prim ministru al României
• Roman Valter, alias Ernő Neuländer, maior KGB, tatăl lui Petre Roman, şef al Serviciului de Educaţie, Cultură şi Propagandă al Armatei.
• Samoilă alis Samuel Rubinstein/Rubenstein, director guvernator al Scânteii.
• Sielberman (Silbermann) Iosif
• Saevici Faibisch
• Sam Asriel, alias Şerban, secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
• Schnapp, director guvernator al ziarului România Liberă.
• Sencovich Alexander, secretari generali ai Ligii Generale a Muncii
• Sepeanu Tudor
• Stoica Gheorghe (Moscu Cohn)
• Stupineanu, alias Stappnau, şef al Spionajului Economic.
• Stöffel Emeric, jidov din Ungaria, ambasador al României în Elveţia.
• Suder William, alias Wilman Suder , şef al Contra Spionajului.
• Szillagy Ida, prietenă a Anei Pauker, reala conducătoare a Ambasadei din Londra.
• Ştrul Mauriciu, comander of State Security in Galaţi
• Teigher Simion (Teiger)
• Tertulian, N. (Nathan Veinstein/Weinstein), literary critic
• Tismăneanu Leon (Lev Moiseevici Tismeneţki)
• Toma Sorin (Moscovici), pressman of “Scânteia”
• Ungureanu Mihai Răzvan, membru supleant în Comitetul Central al Uniunii Tineretului Comunist
• Vass Ghizela, a condus secţia externe, jidancă maghiară, bunica lui Bogdan Olteanu
• Vihrev, Abram Naumovici
• Vinter Joan alias Jakob Winter, al doilea critic literar marxist al României.
• Voicu Ştefan (Aurel Rottenberg)
• Voiculescu Ervin alias Erwin Weinberg, şef al Departamentului pentru paşapoarte în Ministerul de Externe.
• Zaharescu Barbu (Zuckerman, Zuckermann)
• Zamfir Laurian, alias Laurian Rechler, general, şef al Securităţii.
• Zeider, jurisconsult al Ministerului de Externe.
• Zeiger Lev, director general în Ministerul Economiei.
• Zighelbaum (Ziegelbaum), Strul
• Wassermann Ilka, reala directoare a Ministerului de Externe.
• Weigel, tiranul Universităţii din Bucureşti. Conducea operaţia de epurare a studenţilor anti comunişti.
• Weiss Ludovic

sursa: incorect politic

Domnule Domozină, cine sunteți dumneavoastră și cu ce vă ocupați, în general?

Sunt fiu de țărani din Romanați. Părinții mei s-au născut în comunele Cezieni (mama) și Ianca (tatăl), dar eu sunt născut în Caracal. Pe linie paternă sunt nepot al iubitului comentator sportiv din Ianca, Sebastian Domozină. Având ca pasiune studiul istoriei, am „săpat” și în istoria familiei mele și am fost mândru să descopăr că la temelia României moderne au stat și oasele strămoșilor mei ce au căzut la Plevna, la Odessa, la Iași și au luptat la Oituz, la Mărășești, apoi pe frontul de est și de vest ale celui de-Al Doilea Război Mondial. Nu doar atât, dar numele Domozină este curat de orice compromisuri în fața comunismului, fiind prezent în temnițele roșii.

Este o moștenire morală care obligă și pe care încerc să o port pe umeri, fără a o altera. Legat de profesia mea, sunt un sociolog ce iubește istoria, mai ales perioada secolului trecut, în care țara noastră a oferit lumii cea mai puternică opoziție la expansiunea comunismului în Europa și cele mai multe jertfe. Pentru asta mi-am dedicat timpul studiului arhivelor naționale și CNSAS (unde sunt cercetător acreditat) și al memorialisticii anticomuniste.

A fost necesar ca toată această muncă de cercetare să o împletesc apoi cu activitatea de scriitor în cadrul Ligii Scriitorilor din România. O privesc ca pe o datorie de onoare, prin prisma moștenirii despre care vă vorbeam mai devreme.

Credeți că, în vremurile internaționaliste pe care le trăim, cuvintele patriot, naționalism, neam și țară ar trebui interzise, pe motive de discriminare, extremism, încălcare a drepturilor unor minorități etc.?

În primul rând aș vrea să fac o diferență clară între naționalism și patriotism. Petre Țuțea spunea că naționalismul este o stare de grație, ce nu poate fii influențată din exterior. Ceva ca un dar cu care te naști. În schimb patriotismul îl definește ca pe o datorie cetățenească. Orice imigrant ce primește cetățenia unei țări va deveni un patriot sub drapelul respectiv. Așadar, două stări complet diferite, chiar antagonice aș putea spune, patriotismul transformându-se, pentru farisei, într-o dezertare de la naționalism și o armă a globalismului distrugător al identităților naționale.

Naționalismul este legat de neam, iar patriotismul de țară, ca să folosesc cei patru termeni prezenți în întrebarea dumneavoastră. Naționaliștii nu pot fi atașați decât națiunii creatoare a statului respectiv. Patrioții însă, pot iubi o țară, fără a le păsa de națiunea ce a creat-o. Am jonglat puțin cu aceste concepte, pentru a vă răspunde mai ușor la întrebare. Și răspunsul este că naționalismul este deja înlocuit cu patriotismul, pe măsură ce fondul etnic și cultural al națiunilor se diluează, prin fenomenul imigrației masive și al războiului cultural, pe care neomarxiștii l-au declarat națiunilor creștine europene. Nicio ființă nu acceptă moartea fără a încerca să se apere, iar națiunile, ca ființe vii, colective, nu fac nici ele excepție. Nu cred că mormântul globalist ce li se pregătește va fi primit fără luptă, iar asta se observă deja în rezultatul votului europenilor.

Ca scriitor pe temele tulburi ale istoriei noastre, cum catalogați agresiunea, invazia și cruzimea Rusiei lui Putin față de Ucraina?

Din perspectiva naționalistului creștin român, a cărui familie și societate au fost lovite și însângerate de expansionismul rusesc, în ultimul secol, nu pot fi decât șocat, indignat și solidar cu cei atacați. Rusia nu a arătat milă niciodată victimelor sale. Este o caracteristică a psihicului rusesc, format în hăul stepei asiatice. Denazificarea Ucrainei, îmi sună ca denazificarea României după 23 august 1944. Și atunci a început o „vânătoare de vrăjitoare”, în care orice opozant al sovieticilor era internat în lagăr sau executat pentru „denazificare. Să ne imaginăm ce ar fi urmat în Ucraina dacă invazia inițială rusească reușea și țara era ocupată. Era aceeași rețetă veche de un secol: gropi comune, deportări, lagăre, desființarea Statului Ucrainean. Cred că știu asta prea bine și ucrainenii și de aici rezistența fanatică pe care o opun rușilor, ce amintește despre vitejia finlandezilor în fața sovieticilor în Războiul de Iarnă din 1939.

Pe de altă parte, ca istoric ce privește evenimentele cu un mare ochi critic, îmi este clar că acest conflict este dorit, susținut și chiar provocat de SUA, prin pătrunderea în zona hegemonică tampon rusească. Ucraina este un stat născut dintr-un URSS ce a murit la naștere. Ea deține teritorii cu populații străine, ce au aparținut în trecutul recent tuturor națiunilor ce o înconjoară. Mai mult, Ucraina este un stat profund corupt și antidemocratic ce săvârșește un genocid cultural asupra minorităților naționale. Peste o sută de școli românești au fost închise acolo, în ultimii 20 de ani, iar acum limba română este interzisă cu totul în învățământ. Eu nu pot uita cum la granița Ucrainei trona un afiș pe care scria în limba română: „Interzis accesul cu bunuri culturale. Era vorba evident despre cărți în limba română. Am coordonat campanii de donare de cărți comunităților de români de peste granițe, trimițând peste 10 mii de volume, și vă pot spune că cea mai puternică cenzură a limbii române am întâlnit-o în Ucraina și în Serbia.

Nu pot uita de asemenea că nu am putut părăsi Ucraina până nu am plătit mită vameșului, deși nu încălcasem nicio lege. Acolo era o regulă: numerele de România înseamnă bani. Luând în calcul cele expuse mai sus, putem trage concluzia că Ucraina a avut ursitoare rele, iar destinul său rămâne un mare semn de întrebare.

În perioada interbelică, pe vremea Gândirismului lui Crainic, Dimitrie Gusti, Vasile Voiculescu, Blaga, Ion Pillat, Pan. M. Vizirescu și alții, naționalismul românesc era reprezentat de cărturari, nu de indivizi fără ocupație, lumpen proletari ori adepți ai stalinismului și ocupației rusești. Cum se face că intelectualitatea română de azi cântă „Internaționala Socialist”, cu sediul la Casa Albă?

Naționalismul, prin natura sa, nu poate fi decât un curent elitist. Să nu uităm că părintele naționalismului românesc este Mihai Eminescu. Reprezentanții naționalismului își cunosc și înțeleg istoria și menirea individuală și colectivă, națională. Și pentru destinul național stau gata să lupte și să se sacrifice. Să luăm, spre exemplu, cea mai naționalistă generație a noastră, cea interbelică. A însumat atâtea minți geniale, încât îmi este greu să sper că vom mai dobândi ceva similar, într-un interval atât de scurt, până la sfârșitul istoriei. Și cum au sfârșit acei tineri extraordinari? Cu câteva excepții ce s-au expatriat, au fost mitraliați, în șanțul drumului sau la zid, în temnițele lui Carol al II-lea, au murit, cu miile, pe frontul de est, trimiși de generalul Antonescu, cu ordin special secret de asasinare, sau au putrezit, în închisorile comuniste. Nu a existat în istoria României o generație mai frumoasă, zdrobită cu atâta ură de tiranii zilei.

Am citit de curând unul dintre interviurile luate slătineanului Pan Vizirescu și acesta face, la un moment dat, o observație extraordinară. Spune el că Ion Moța, liderul legionar ce a murit în Spania, luptând împotriva trupelor comuniste, în războiul civil, era superior ca intelect lui Emil Cioran. Și are dreptate. Dar nu numai în privința lui Moța. Au fost zeci de lideri interbelici ai studențimii românești ce îi depășeau, în intelect și potențial, pe Cioran sau Eliade. Și toți, dar toți au sfârșit asasinați de Carol al II-lea sau Ion Antonescu. Cine a pierdut atunci? Mișcarea Legionară? Aiurea. A pierdut România, Europa și întreg mapamondul. Aceia erau oamenii ce puteau opri comunizarea României și expansiunea roșie către Occident. Puteau așeza cultura națională pe coordonate geografice și istorice globale și universale. Să revenim puțin la Ionel Moța, fiul protopopului ce a ctitorit catedrala din Orăștie. Moța a murit, în Spania, la 13 ianuarie 1937, în fața Madridului ocupat de comuniști. Lângă el, a mai murit un avocat bucureștean, o inteligență remarcabilă, căruia Iuliu Maniu îi oferise, în trecut, postul de ambasador, la Roma. Îl chema Vasile Marin. Interesant este altceva, și anume cum au murit. Aceste detalii s-au aflat, mult mai târziu, când liderii comuniști și-au publicat memoriile. Astfel, aflăm că, în tranșeele din fața lor, se afla Valter Neulander, ce comanda o brigadă internațională comunistă.

El a auzit vorbe românești în tranșeele naționaliste și a dat artileriei comuniste coordonatele exacte. În bombardamentul ce a urmat, au murit Moța și Marin, un obuz căzând lângă ei în tranșeu. Dar cine era acest Neulander, ce avea alergie la cuvinte românești? Ei bine, era nimeni altul decât tatăl lui Petre Roman. Ba, mai mult decât atât, și tunurile care au tras, se pare, că erau românești, căci Nicolae Titulescu ca ministru de externe al României, renunțase la un lot de armament franțuzesc pe care țara noastră îl plătise Franței și dispusese să fie trimise brigăzii lui Neulander o sută de tunuri și o escadrilă de aviație. A fost unul dintre motivele destituirii sale ulterioare. Și ajungem la întrebarea dumneavoastră. Iată cine sunt mentorii „elitelor intelectuale” de azi ce cântă Internaționala. Pentru că intelectualii postdecembriști au trădat cauza națională și s-au făcut gloabe la căruța partidelor neomarxiste și antinaționale, pentru funcții politice și alte recompense. Spre deosebire de intelectualii interbelici, ce au preferat moartea în masă, refuzând să slujească dictatori susținuți de puteri străine.

Închei, amintindu-mi de marele Constantin Gane, autorul lucrării „Trecute vieți de doamne și domnițe”, care fusese ambasador al României, la Atena, în guvernul legionar, pentru a-și proteja frații aromâni din Grecia. După lovitura de stat dată de generalul Antonescu, cu ajutorul lui Hitler, în ianuarie 1941, a refuzat să îi servească regimul de dictatură militară. Mai mult decât atât, după venirea comuniștilor, a luat arma în mână și s-a alăturat unui grup de rezistență armată din munți, deși avea 62 de ani. A stat, apoi, ascuns alături de Lucian Blaga, încercând să părăsească țara și a fost arestat, când a încercat să își salveze biblioteca. A murit la Aiud. Toate acestea, în timp ce Sadoveanu cânta ode Partidului Comunist.

Înțeleg că vă pregătiți pentru o lucrare de doctorat. Pe ce domeniu și ce temă?

Doctoratul nu putea aborda decât domeniul istoriei. Tema aleasă este una foarte puțin cunoscută de către public – grupurile de rezistență armată anticomunistă din Oltenia. Lucrarea pe care o pregătesc va desființa un mit al istoriei naționale, și anume rezistența doar „din munți”. În Oltenia, nu sunt munți decât în partea de nord. În general, în cele 5 județe, sau 6, dacă includem și Romanațiul istoric, sunt cunoscute doar 4 grupuri de rezistență armată. Este o istorie ocultată, căci, numai în județul Romanați, am identificat, în arhive, 5 grupuri necunoscute până acum.

Acestea nu au luptat în munți, ci în câmpie, în păduri, în viile de la Dunăre, unde Securitatea a tras cu artileria și pe ulițele satelor. În județul Olt, au fost și două răscoale țărănești anticomuniste, cu zeci de victime și sute de arestați, ce au înfundat temnițele roșii. Liderii acestor grupuri au fost executați și aruncați, în gropi comune, ce au rămas necunoscute, până astăzi. Este o istorie ce obligă, memoria fiind ultima formă de justiție.

Ce-ați mai scris și ce veți publica în viitorul apropiat sau îndepărtat?

Sunt aproape de a publica cea mai completă lucrare ce tratează relația dintre mareșalul Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. Cauzele acestui conflict ce a dinamitat baza politică a României, chiar la începutul celui de-Al Doilea Război Mondial, sunt mistificate, până în ziua de astăzi, când pseudoistorici încă vorbesc despre o „rebeliune”. În spatele dictaturii antonesciene se ascund monstruozități ce întrec imaginația oamenilor normali. Mânat de paranoia pierderii puterii politice, Conducătorul statului a condus o campanie de asasinare sistematică, pe front, a tineretului universitar și a elitei intelectuale formată din elevii Frățiilor de Cruce.

Cinci mii de elevi și 15 mii de universitari au fost exterminați pe front, cu ordin special secret de asasinare, prin misiuni periculoase sau împușcare, pe la spate. Au căzut victime foști demnitari, miniștrii, ambasadori, profesori, ofițeri, artiști. Nici fiul filozofului Nae Ionescu nu a fost cruțat. Dintre artiști a fost ucis, în Kuban, Haig Acterian. În Basarabia, este ucis pictorul Alexandru Basarab, specializat în gravură și membru al Cenaclului „Luchian”.

Antonescu l-a trimis să demineze frontul, cu mâinile goale. Poetul Radu Gyr a scăpat de la moarte doar pentru că soldatul român, ce trebuia să îl împuște pe la spate l-a recunoscut și a refuzat să tragă. Numai până în anul 1942, poetul caracalean Virgil Carianopol identificase 20 de tineri scriitori exterminați pe front, ce ar fi putut deveni stâlpi de nădejde ai literaturii noastre. În închisorile din țară, tot din ordinul generalului dictator, tinerii naționaliști erau sterilizați chirurgical, pentru a nu mai procrea.

Tot Antoneștii au introdus, în codul penal, infracțiunea de „ajutor legionar”, ce a fost preluată apoi de comuniști. Cu alte cuvinte, dacă donai o sumă de bani sau mâncare pentru cei din închisori, erai, la rândul tău, arestat. Comuniștii au mers până acolo încât au considerat „ajutor legionar”și îngrijirea mormintelor celor morți de către membrii familiei, ce erau condamnați la zeci de ani de închisoare politică din acest motiv. Da, aceste lucruri au fost reale, s-au întâmplat, deși par rupte din cărți de ficțiune. Iată ce război colosal s-a dus împotriva naționalismului românesc în ultimul secol. De asemenea, pregătesc, în viitorul apropiat, o lucrare despre partizanii anticomuniști ai României în ansamblu. Țara noastră a avut prima, cea mai amplă și îndelungată rezistență anticomunistă armată din Europa, cu peste 1200 de grupuri destructurate de către Securitate și peste 100 de răscoale țărănești. Sunt chestiuni ce trebuiesc cunoscute de tineri și generațiile viitoare și, după cum afirmam mai sus, o consider o datorie și o moștenire primită, ce trebuie trecută intactă urmașilor.

Ce înseamnă „ROMÂNISM”?

Românismul este mijlocul prin care slujim idealul național. Românismul este dreptul nostru istoric, originea și limba noastră, România Mare, unionismul, fiecare slujbă în limba română ținută în bisericile din comunitățile istorice românești pe care statele vecine vor să ni le închidă. Românism înseamnă să vorbești românește de sute de ani în familie, în Balcani, chiar dacă nu cunoști scrisul, căci școlile românești au fost închise.

Românismul, în ultimă instanță, este dorul de România. Dar românismul înseamnă sacrificiu, nu doar o simplă afirmație. Solidaritate cu tragedia națională până la identificarea cu ea. Pe cine nu doare starea României nu poate cunoaște românismul!

A consemnat Dumitru Sîrghie

surse: incorect politic / linia1.ro

Cei care se ocupă de studiul istoriei, adică de reconstituirea cât mai fidelă a evenimentelor care s-au petrecut în trecutul mai îndepărtat ori mai apropiat, sunt istoricii. Pentru o cercetare cât mai completă se consultă o gamă foarte variată de izvoare istorice, care se analizează fiecare în parte, se coroborează între ele, se compară și se evaluează sub raport faptic, juridic, temporal, și nu în ultimul rând cauzal. Judecarea lor trebuie să fie, în mod evident echilibrată. Marea problemă o constituie faptul că după un război, învingătorul l-a judecat întotdeauna pe cel învins, lucru normal și logic, dacă este să avem în vedere pagubele produse. Cineva trebuie tras la răspundere și pus la plată. Numai că învingătoriul scrie și istoria, ceea ce nu mai este corect. Intrăm în sfera subiectivismului, în sensul că învingătorul „scriitor de istorie” pune accentul doar pe aspectele care-i convin, și trece sub tăcere toate faptele negative, adică încălcarea legilor internaționale privind purtarea războiului, de care s-a făcut și el vinovat, în egală măsură cu cel învins. Se produce falsificarea istoriei prin omitere. Așa s-a ajuns să ni se servească tot felul de variante și istorioare despre eroismul marelui învingător, deși în realitate, istoria reconstituită după metode științifice ne demonstrează exact contrariul.

Să luăm ca exemplu Al Doilea Război Mondial. Tribunalul internațional de la Nürenberg i-a condamnat doar pe criminalii de război din Germania, procedându-se aproape idendic și în Japonia, România, Ungaria și în alte țări aliate de conjunctură cu puterile Axei. În schimb, cei care au săvârșit crime de război și crime contra umanității, la fel de grave, din rândul Aliaților (anglo-americani și sovietici) au fost înscriși în cărțile de istorie ca mari eroi. Asta nu-i împiedică pe istorici să reconstituie cu obiectivitate adevărul istoric.

Crimele Armatei Roșii

Mai întâi au fost crimele săvârșite de sovietici, înțeleși cu germanii la acea dată, prin tratatul Molotov-Ribbentrop (din 23 august 1939) asupra populației românești din Basarabia, Bucovina de Nord și Tinutul Herța imediat după cedarea acestor teritorii în urma ultimatumului sovietic, considerat în dreptul umanitar internațional ca agresiune, din 26-27 iunie 1940. În ianuarie 1941 în „Lunca Prutului”, peste 500 de țărani din Bucovina de Nord, dornici să treacă granița în România au fost împușcați de grănicerii sovietici, iar trupurile lor au fost aruncate în patru gropi comune. În ziua de 1 aprilie 1940, la Fântâna Albă, localitate aflată pe teritoriul de azi al Ucrainei au fost mitraliați câteva mii de români (între 4000 și 5000) care doreau să treacă noua graniță dintre URSS și România. Martorii au povestit că supraviețuitorii au fost arestați, anchetați, torturații, iar pe unii dintre ei i-au aruncat de vii în gropi comune[1].

Pe teritoriul Basarabiei cedate, s-au petrecut, de asemenea, fapte abominabile. Documentele Serviciului Special de Informații atestă cu cifre și date de necontestat alte masacre. În noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, peste 3000 de români, au fost împușcați în ceafă, cu mâinile legate la spate, și aruncați în gropi comune pe terenul numit „Spolka”, în apropiere de localitatea Tătarka[2]. Cercetările au fost făcute în 1943 de către o Comisie de Cruce Roșie internațională, din care au făcut parte și doi medici sovietici. Pe bună dreptate Parlamentul României, prin Legea 68/2011. a hotărât ca ziua de 1 aprilie să fie considerată ca zi de sărbătoare națională care comemorează martiriul românilor din perioada de ocupație sovietică a Basarabiei, Bucovinei de Nord și Ținutul Herța.

La începutul lunii aprilie 1940 a fost tragedia de la Katyń, localitate aflată la 20 de km vest de orașul Smolensk, acolo unde poliția secretă sovietică (N.K.V.D.) a împușcat și aruncat în gropi comune peste 22.500 (potrivit cercetătorului rus Victor Zaslavsky) de militari și civili polonezi. În epocă și imediat după al Doliea Război Mondial se scria în presă că aceste crime fuseseră săvârșite de germani. Abia după căderea comunismului în partea central-estică a Europei, Mihail Gorbaciov și autoritățile de la Moscova au recunosc cine au fost adevărații făptași, dar fără să se ia alte măsuri de ordin juridic, pentru că astfel de fapte, crime contra umanității, nu se prescriu niciodată. Interesante sunt și evaluările făcute în epocă de către liderii celor două țări aliate U.R.S.S. Așa bunăoară, în opinia lui Churchill, premierul Marii Britanii, crima de la Katyń a fost „fără vreo importanță politică practică”, iar pentru Roosevelt, președintele S.U.A., masacrul era doar „propagandă germană”. Chiar așa?! Istoricii au reconstituit cu exactitate că ordinul de asasinare a fost dat direct de către Stalin, și a fost publicat abia în 1992. Ne putem aștepta și la alte surprize, întrucât întreaga arhivă secretă a lui Stalin încă nu a fost declasificată în întregime, după cum ne spun cercetătorii din Federația Rusă.

La 24 februarie 1942, aproximativ 800 de evrei români, care doreau să emigreze în Palestina și-au găsit sfârșitul vieții pe vasul „Struma”. Ambarcațiunea, care a pornit la drum în 12 decembrie 1941 din portul Constanța, cu un echipaj bulgăresc lipsit total de experiență,a dovedit de la început defecțiuni grave la motor, lipsa unui medic la bord, dar și a unui radiotelegrafist, precum și lipsa oricărui mijloc de comunicație. Mai mult, călătorii nu aveau certificate de emigrare, astfel că autoritățile turcești nu au permis debarcarea călătorilor, forțînd echipajul vasului să îndepărteze nava de rada portului Istambul. În aceste circumstanțe, vasul a fost torpilat de un submarin sovietic din Marea Neagră. A fost doar un singur supraviețuitor salvat de o barcă de pescari turci, la cinci mile de țărm. Ulterior, acest supraviețuitor a povestit întreaga tragedie[3].

Alte două evenimente la fel de tragise, în care au fost implicate submarine sovietice s-au petrecut în primele luni ale anului 1945. Pe 30 ianuarie 1945, vasul german care transporta pasageri „Wilhelm Gustloff” a fost torpilat de submarinul sovietic „S-13” scufundându-se. Din estimările făcute de istorici rezultă că au murit în jur de 9 400 de persoane, echipaj și pasageri[4]. În dimineața zilei de 11 februarie 1945, același submarine sovietic a torpilat o altă navă germană, „General von Stauben”, care se afla în drum spre Copenhaga și transporta soldați răniți și imobilizați la pat, precum și alți pasageri civili. Bilanțul morților a fost cutremurător: peste 4 000 de persoane[5].

Ca să rămânem tot în registrul crimelor nepedepsite săvârșite de armata sovietică, se cuvine menționat Ordinul de zi pe Armată dat de mareșalul Jukov, în aprilie 1945, în timpul operațiunilor militare pe Oder, în Germania, înainte de ultimul asalt care viza cucerirea Berlinului, permițând militarilor din subordinea sa „să radă tot”, adică să ucidă pe oricine ar întâlni în cale. Așa se face să istoricii au identificat tot felul de sălbăticii, numeroase jafuri, violuri și omoruri comise pe teritoriul german de către trupele comandate de mareșalul Gheorghi Constantinovici Jukov, care i-a dezgustat până și pe aliații anglo-americani. Generalul Titus Gârbea ne spune în memoriile sale că ordinul permitea soldaților sovietici „să ucidă fără milă pe oricine […] să batjocorească orice femeie, tânără, bătrână sau fată cât de mica… fapte nedemne pentru o armată civilizată”[6]. S-au produs peste 10.000 de violuri, iar jumătate din femeile rămase însărcinate s-au sinucis, neputând suporta umilința. Cu toate acestea numele mareșalului Jukov rămâne înscris în manualele de istorie cu onoruri și titlul de mare erou al „Războiului pentru Apărarea Patriei”, adică a U.R.S.S. Fără îndoială că a avut merite incontestabile, conducând nu mai puțin de douăsprezece campanii în Al Doilea Război Mondial, dintre care a obținut victorii clare în doar șapte[7], dar crimele contra umanității nu pot fi șterse din istorie.

La fel s-au purtat trupele sovietice și pe teritoriul României după august 1944, numai că atrocitățile au fost semnalate sporadic, istoricii români nereușind să facă un bilanț serios susținut de documente. În schimb, istoricii basarabeni, din Comisia numită de Academia Republicii Moldova au ajuns la cifra de 73.000 de români victime ale atrocităților săvârșite de sovietici în teritoriile ocupate. Si tot istoricii basarabeni vorbesc pe baza documentelor de arhivă că în vara și toamna anului 1944, deci când eram deja aliați ai sovieticilor au fost împușcați de autoritățile militare sovietice nu mai puțin de 5.000 de prizonieri români, germani, maghiari, italieni și finlandezi care se aflau concentrați în lagărele de la Bălți.

Crimele anglo-americanilor

În schimb, aliații sovieticilor în Al Doilea Război mondial, adică anglo-americanii, s-au remarcat prin bombardamente masive asupra unor orașe, utilizând bombe incendiare cu napalm, interzise la acea vreme de legile războiului, pricinuind, la rândul lor, sute de mii de victime omenești în rândul populațiilor civile necombatante. Să menționăm mai întâi că, la începutul războiului, 1 septembrie 1939, la propunerea președintelui american Franklin Delano Roosevelt, toți participantii la conflagrație, respectiv SUA, Marea Britanie, Franța, și din 18 septembrie 1939 chiar și Germania, au fost de acord să se bombardeze doar obiective militare. Ulterior s-a renunțat destul de repede, pe 15 mai 1940, la această paradigmă și s-a trecut la ceea ce în limbajul de specialitate se numește dehausing, noțiune definită prin „tactica bombardamentelor de noapte asupra unor zone locuite de civili pentru masacrarea acestora”[8]. Se urmărea demolarea unor centre și cartiere muncitorești din orașele industriale, ceea ce ar fi trebuit să provoace migrarea populației și lipsirea acestor zone de forța de muncă necesară, de importanță strategică în timpul unei conflagrații. De aceste așa-zise „bombardamente strategice”, în realitate atacuri teroriste de masacrare a populației civile s-au făcut vinovate toate marile puteri beligerante, în special S.U.A., Marea Britanie, Germania și Japonia. U.R.S.S. stătea foarte rău la capitolul aviație și a purtat, în special un război de apărare în cea mai mare parte a conflagrației pe propriul teritoriu. Armata sovietică a excelat însă la „aprovizionarea” din teritoriile ocupate, adică jafuri, violuri, asasinate. Cu toții au încălcat sistemul de drept umanitar privind purtarea războiului, atunci în vigoare, în special tratatele de la Haga (!907) și de la Geneva (1925). Pentru Marile Puteri genocidul a devenit astfel „o treabă bine făcută”, spulberând ordinea internațională bazată pe legi. Reflectând asupra învățămintelor rezultate pentru umanitate după Al Doilea Război Mondial, generalul român Titus Gârbea menționa în memoriile lăsate un adevăr, valabil și astăzi, anume că „armele noi și moderne, oricât de perfecționate ar fi, nu pot învinge greșelile politice și strategice”[9].

Pe data de 15 mai 1940 s-a produs atacul de noapte al Royal Air Force (R.A.F.) forța aeriană a Forțelor Armate Britanice asupra unor ținte din regiunea germană Ruhr, inclusiv uzinele civile care contribuiau la efortul german de război. În replică, aviația germană a bombardat Londra la 24 august și 7 septembrie 1940, în special centrele de est și nord-est ale capitalei britanice. S-a deschis astfel o perioadă de represalii reciproce asupra centrelor locuite de civili. Această strategie, pe care o putem numi fără greșeală a genocidului, a rămas valabilă până în ultimele luni ale războiului, atât în Europa cât și în Asia[10].

În ultimii ani au apărut în spațiul public, tot ca rezultat al cercetării istorice, informații despre „Operațiunea Gomora”, realizată între 24 iulie și 3 august 1943 de către forțele aeriene americano-britanice, care a constat în bombasrdarea orașului port german Hamburg. Operațiunea a fost concepută de primul ministru britanic. W. Churchill și de Mareșalul Forțelor Aeriene Regale Sir Arthur Travers Harris, poreclit „Bomber”. A fost prima acțiune de coordonare a forțelor aeriene britanice cu cele americane într-o operațiune de mare anvergură. Noaptea operau avioanele britanice, iar pe timp de zi cele americane. Au intrat în acțiune 740 de bombardiere din care aliații au pierdut 12. Rezultatele bombardementelor au fost devastatoare. Mare parte din orașul Hamburg a fost distrus, peste un million de civili lăsați fără adăpost, între 40.000 și 50.000 de civili uciși, iar două treimi din populație a fost nevoită să se retragă în zone din provincie. Întreaga infrastructură a orașului a fost demolată Majoritatea victimelor s-a datorat focului produs de bombele incendiare. Au fost distruse 16 000 de blocuri de locuințe și 10 kilometri pătrași din oraș reduși la moloz[11].

Foarte bine documentat este și masacrul din orașul german Dresda, din noaptea de 14-15 februarie 1945 exercitat de aviația aglo-americană, comandată de mareșalul Montgomery. La acea vreme, orașul Dresda era declarat de Liga Națiunilor ca oraș sit istoric, iar conform sistemului de drept privind purtarea războiului, orașele care se bucurau de un astfel de statut trebuiau protejate de operații militare. În Dresda nu se afla nici o unitate de producție în legătură cu frontul și armata germană. Dar, încă de la începutul anului 1945, populația orașului a crescut foarte mult datorită refugiaților din zonele amenințate de Armata Sovietică. Așa se face că numărul victimelor a fost foarte mare. Cele mai mici cifre atestă nu mai puțin de 26.000 de civili morți, alte statistici indică cifre de ordinul sutelor de mii. Dar nu mai contează cifrele, ci faptele. Este o crimă contra umanității nepedepsită până astăzi.

E foarte adevărat că piloții americani și britanici au indicat următorul motiv de așa-zisă confuzie: „ținta primară, o fabrica de benzină sintetică de lângă Leipzig, nu putuse să fie detectată datorită plafonului dens de nori. Atunci când planificatorii americani anticipau existența unui plafon de nori denși deasupra țintelor, USAAF (The United States Army Air Forces) a folosit un amestec de bombe incendiare și explozive diferit de cel utilizat în atacurile de precizie, destinat masacrarii civililor asemănător cu cel folosit de RAF în bombardamentele de distrugere a populatiei inamice”[12].

Berlinul, capitala celui de-Al Treilea Reich a suferit 363 de raiduri aeriene din partea aliaților, fiind bombardat de R.A.F. între 1940-1945, de U.S.A.A.F. între 1943-1945, de Armata Roșie în principal între aprilie-mai 1945 și de Forțele Armate Franceze între 1944-1945. Bombardierele britanice au aruncat 45.517 tone de bombe, iar cele americane nu mai puțin de 23.000 de tone de bombe. Circa 1,7 mlioane de locuitori au părăsi orașul, iar numărul morților și răniților din rândul civililor necombadanți ajuge, de asemenea, de ordinal zecilor de mii.

Istoricii militari au lăsat o statistică tulburătoare asupra atacurilor aviație britanice asupra Germaniei în al Doilea Război Mondial. Totul a fost premeditat, bine organizat și pus în aplicare ca strategie a terorii. Mareșalul Arthur Harris, comandantul britanic al aviației s-a adresat poporului Germaniei cu aceste cuvinte. „Vom bombarda Germania, un oraș după altul. Te vom bombarda din ce în ce mai tare până când nu vei mai duce războiul. Acesta este scopul nostru. O vom urmări fără încetare. Oraș după oraș: Lübeck, Rostock, Köln, Emden, Bremen, Wilhelmshaven, Duisburg, Hamburg – și această listă va crește doar”. Acest text a fost distribuit pe paginile a milioane de pliante împrăștiate în Germania. Iată și ce a rezultat din acestă amenințare. Oraș după oraș, mari și mici, importante sau neimportante pentru susținerea mașinii de război germane, centre universitare sau pur și simplu târguri de provincie, unele pline de refugiați sau înfundate de industrie militară, orașele germane, așa cum a promis mareșalul britanic, s-au transformat unul după altul în ruine fumegânde. Iată și procentele distrugerilor: Bingen (96%), Dessau (98%). Chemnitz (75%), Stuttgart (65%). Magdeburg (90%). Köln (65%). Istoricul berlinez Jorg Friedrich ne-a lăsat o evaluare curemurătoare și imposibil de contrazis: „Acesta este principiul torturii: victima este torturată până când face ceea ce i se cere. Germanilor li s-a cerut să-i dea afară pe naziști. Faptul că efectul scontat nu a fost atins și răscoala nu s-a produs s-a explicat doar prin faptul că astfel de operațiuni nu mai fuseseră niciodată efectuate. Nimeni nu și-ar fi putut imagina că populația civilă va alege bombardarea. Doar că, în ciuda amplorii monstruoase a distrugerii, probabilitatea de a muri sub bombe până la sfârșitul războiului a rămas mai mică decât probabilitatea de a muri în mâinile unui călău dacă un cetățean a arătat nemulțumire față de regim”[13].

Un atac devastator al Royal Air Force, aviația britanică, s-a produs pe 3 mai 1945 asupra navei germane „Cap Arcona” care transporta prizonieri, și călători militari și civili, între 7.000 și 10.000 de persoane. Prizonierii se aflau încuiați sub puntea vasului, fără mâncare, apă sau îngrijiri medicale. Atacul a avariat foarte grav nava germană. Au fost doar 350 de supraviețuitori. Avem și mărturia cutremurătoare a unuia dintre piloții englezi, Allan Ways, care și-a amintit: „Am folosit tunurile împotriva celor care erau în apă. A fost un lucru oribil, dar ni s-a spus că asta este misiunea. Așa se întâmplă în război”. Trupurile victimelor au fost îngropate în gropi commune. Din cercetările realizate de istorici rezultă că prizonierii au fost de 30 de naționalități (americani, belaruși, belgieni, canadieni, cehoslovaci, danezi, olandezi, finlandezi, francezi, germani, greci, unguri, italieni, letoni, lituanieni, luxemburghezi, norvegieni, polonezi, români, ruși, sârbi, spanioli, elvețieni, ucrainieni)[14].

Un alt masacru, aproape identic cu cel de la Dresda, îl întîlnim și în aprilie 1945 când a fost bombardat de către aviația americană orașul Tokio. Americanii nu uitaseră atacul criminal, fără declarație de război, al marinei imperiale japoneze de la Perl Harbor, Hawaii, locul unde se afla cantonată o mare parte din flota de război a S.U.A. Evenimentul s-a produs în dimineața zilei de duminică, 7 decembrie 1941, ceea ce a determinat intrarea S.U.A. în război, și mai mult ca sigur că americanii au dorit să se răzbune. Ca urmare a atacului aviației americane asupra orașului Tokyo au murit nu mai puțin de 80.000 de civili, locuitori ai orașului și din împrejurimi. Aceleași motivații și justificări, aceleași bombe incendiare, aceiași criminali nepedepsiți, numai că urmașii lor dau astăzi lecții de moralitate[15].

La 29 ianuarie 1945, comandantul Flotei din Insulele Mariane a fost numit în persoana generalului Curtis Le May, militar cu o bogată experiență căpătată în bombardamentele asupra Germaniei și Manciuriei. Pană la începutul lunii august 1945, acest general american a comandat toate atacurile asupra orașelor japoneze. Urmările evidențiate astăzi de către istoricii americani sunt cutremurătoare: au fost distruse 52 de orașe și au făcut 700.000 de victime (între care 200.000 de morți), forțând alte 8 milioane de japonezi civili să se refugieze în localități din provincie[16].

La începutul lunii august 1945, alte două orașe nipone (Hiroshima și Nagasaki) au devenit ținte ale aviației SUA, aplicându-se tactica terorizării populației civile, dehausing, numai că bombele incendiare au fost înlocuite de o nouă tehnologie, cea a bombelor nucleare. Motivul alegerii celor două orașe nipone dintr-o listă foarte lungă a fost mărturisit de președintele american, Harry S. Truman, care a considerat că: „aceste două orașe includ atât instalații militare, cât și case sau alte construcții foarte susceptibile la avarii”[17].

A fost primul și sperăm ca și ultimul holocaust atomic din istoria omenirii. Numărul victimelor, morți, răniți, rămași cu diferite afecțiuni, sau pur și simplu schilodiți trece de câteva sute de mii. Motivația acestei atrocități nucleare a fost explicată de istoricul britanic Liddell Hart, cel mai important analist militar, fost ofițer cu gradul de locotenent colonel în Armata britanică. Sovieticii se hotărâseră să iasă din tratatul de neutralitate și neagresiune cu Japonia, încheiat în aprilie 1941, pentru ca la sfîrșitul războiului să capete influență în Orientul Îndepărtat prin ocuparea Insulelor Curile și a Manciuriei. Prin urmare, americanii au dorit să-i țină pe sovietici la distanță prin utilizarea celor două bombe atomice[18].

Un alt motiv invocat, de data aceasta din partea specialiștilor atomiști implicați în proiectul „Manhattan”, care a avut misiunea de a crea bombele nucleare, a foat formulat cât se poate de clar: „Bomba trebuia neapărat să fie un succes – prea mulți bani fuseseră cheltuiți. Dacă am fi dat greș, cum am fi putut justifica costurile enorme?”[19]. Printre capetele cele mai înfierbâbtate care susțineau utilizarea bombelor nucleare asupra Japoniei, într-un moment în care Imperiul Nipon în frunte cu împăratul se hotărâse să capituleze se numără o serie de politicieni în frunte cu președintele Truman, care, aflat la bordul avionului care-l transporta de la Conferința de la Posdam, fiind informat despre lansarea bombei de la Hiroshima a exclamat, după mărturiile celor prezenți: „Acesta este cel mai mare lucru din istorie”[20]. Oare!?, ne mirăm și ne întrebân noi, în același timp. Dar au existat și oameni lucizi, în special din rândul militarilor. Așa se face că amiralul William Leahy, șeful de Stat Major al Armatei SUA spunea cu multă amărăciune în suflet: „Aveam sentimental că, fiind primii care o vom folosi, ne vom coborî la nivelul barbarilor. Eu nu am învățat să lupt astfel, războaiele nu pot fi câștigate prin asasinarea femeilor și copiilor”[21].

Bombardamente genocidare în România

Am lăsat la sfârșit tragediile petrecute pe teritoriul României în urma raidurilor aeriene săvârșite de aviația americană. A fost un prim atac, în ziua de 12 iunie 1942, când 13 bombardiere B-24 Libertador, au bombardat orașele Constanța, Ploiești, Buzău, Medgidia și alte mici localități. Pierderile de partea română și germană au fost minore, iar americanii au pierdut două avioane, după cum ne spune generalul Platon Chirnoagă, în calitate de analist și istoric militar[22]. Începând însă cu 4 aprilie 1943 și până la 19 august 1944, bombardamentele aliaților anglo-americani sau intensificat. În ultimii ani au fost publicate o serie de documente din arhivele militare care reflectă mai fidel adevărul istoric. Pentru tema cercetată este suficient să prezentăm doar cifrele de bilanț. S-au înregistrat în total 17 bombardamente aeriene, începând cu cel din 4 aprilie asupra Bucureștilui. S-au folosit aproximativ 3.620 de avioane de bombardament de diferite tipuri însoțite de 1.830 de avioane de vânătoare, care au aruncat 860 de tone de bombe. Pagubele au însemnat 5.524 de civili uciși, dintre care 562 de copii, 3373 de răniți, iar 47.947 de locuitori au rămas fără adăpost, devenind sinistrați. La acest tragic bilanț, în realitate un adevărat carnagiu mai trebuie adăugate și alte cifre: 3.477.401 de locuințe avariate și 2.305 de incendii. Bombardamentele au vizat câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, nodurile de cale ferată, depozitele de carburanți, și nu în ultimul rând centrele unde se aflau concentrate mari colectivități de muncitori pentru demoralizarea populației. Per ansamblu pagubele înregistrate de statul roman se ridică la 186 miliarde de lei, din vremea aceea și la pierdera a 90% din capacitatea de rafinare a petrolului. Au fost și aparate de zbor americane doborâte, piloții fiind luați prizonieri și internați la Timișul de Sus, respectându-se cu strictețe statutul prizonierilor de război. Iar în memoria piloților americani care și-au pierdut viața în aceste raiduri au fost ridicate două monumente în parcurile capitalei de la Kiseleff și Cișmigiu[23], ceea ce demonstrează o anumită mentalitate a oamenilor politici postdecembriști de pe Malurile Dâmboviței.

Pe Frontal de Est, de la intrarea în război a armatei române (22 iunie 1941) și până la 23 august 1944 aviația a participat cu 233 de aparate de zbor (avioane de vânătoare, bombardiere și aparate de recunoaștere). Printre cele mai performante avioane erau Henschel Hs-129, Messerschmidt 109, SM-79, Junkers 87 și IAR-80, care au obținut peste 2000 de victorii aeriene în bătăliile de la Odessa, Stalingrad, din Ucraina și Crimeea. De reținut că nu a fost atacată nici o localitate sau comunitate civilă, prin care să se urmărească efectul de „descurajare” (a se înțelege bombardamentul genocidar). Conducătorul de atunci al statului roman, mareșalul Ion Antonescua a declarant că România a respectat legile de purtare a războiului, iar Tribunalul Poporului, în așa-zisul „Proces al marii trădări naționale”, nu a fost capabil să aducă dovada nici măcar a unui singur caz de încălcare a sistemului de drept internațional[24].

Să mai consemnăm că prin acordul de la Londra din 1945 s-a stabilit ca un Tribunal Militar să-i judece pe cei mai mari criminali de război din rândul germanilor, adică a învinșilor. Corect politic! Învingătorul și-a luat partea leului, la fel de corect!, dar asta nu înseamnă că au scăpat de judecata istoriei, mai precis reconstituirea corectă a adevărului istoric, „sine ira et studio” (fără ură și părtinire), după cum ne-a învățat istoricul roman Cornelius Tacitus.

În loc de concluzii

După acest demers fugitiv, fără pretenții de exhaustivitate, ne punem următoarele întrebări: ce învață, din experiența celui de Al Doilea Război Mondial, mai marii lumii, conducători de popoare, de armate și servicii secrete de azi, utilate cu cele mai noi și performante tehnologii cu aplicabilitate în domeniul militar? La ce folosește truda istoricilor de a reconstitui cu cât mai mare fidelitate adevărul, fără omisiuni ori interese politce? Cui mai folosește sistemul international de drept umanitar și instituțiile aferente care implică acest sistem? Cine sunt eroii și cine sunt criminalii de război? Fiecare dintre noi este dator să răspundă la astfel de întrebări. Sunt chestiuni profunde, nu de circumstanță, care țin nu numai de cultură ci și de conștiință ori de bunul simț al activismului civic. Personal, consider că nu trebuie să se mai ajungă la alte tactici teroriste, motivate și argumentate sub diverse formule ale așa-zisei „corectitudini politice”. În realitate este vorba despre simetria răzbunării pe care istoria o dezvăluie că nu are început și probabil nici sfârșit, din nefericire pentru întreaga umanitate. Iar actualul război din Ucraina îl demonstrează pe deplin. Și o altă evaluare ce se impune de la sine: nimic solid și durabil nu se poate construi pe minciuni, ci doar pe adevăr. Nici măcare Noua Ordine Mondială, proiect strategic ce se află în atenția cancelariilor marilor puteri, acolo unde se iau deciziile strategice pe termen lung. Dacă se dorește ca omenirea să supraviețuiască pe acesată planetă, principiul promovării adevărului devine fundamental în aranjamentele de securitate globală.

General Br. (rtg) Prof. univ. dr. Cristian Troncota

În urmă cu 79 de ani, exact în noaptea de Înviere, aviația anglo-americană a bombardat Bucureștiul. Universitatea a fost distrusă parțial. Și Turnu Severin a fost atacat, scrie Adevărul.

În Al Doilea Război Mondial, primul bombardament de noapte al aviației britanice asupra României a avut loc la Turnu-Severin.

La data de 15 aprilie 1944, ora 23.00, în seara de Paşte, Severinul a fost lovit de 83 de bombardiere Wellington. A doua zi, în 16 aprilie, alte 100 de avioane americane au aruncat bombe asupra oraşului. Atacurile au lovit portul, gara, aerodromul şi parţial oraşul. În total, asupra oraşului de la Dunăre s-au efectuat 11 raiduri militare.

În aceeași zi a avut loc al doilea mare bombardament anglo-american asupra Bucureștiului. Universitatea a fost distrusă parțial.

La 4 aprilie 1944, peste 200 de bombardiere declanșaseră un prim atac. Timp de aproximativ o oră, avioanele au nimicit totul în cale. Mii de oameni au murit şi sute de clădiri au fost făcute praf. Au urmat alte distrugeri în zilele de 15 aprilie, 21 aprilie, 24 aprilie, iar infernul din Capitală a continuat şi în noaptea de 2/3 mai, între orele 01,10 şi 01,30, când 70 de avioane plecate din sudul Italiei au ajuns pe cerul Bucureştiului.

În bombardamentele din aprilie 1944 asupra Capitalei, ţinta principală a fost Gara de Nord. SUA şi Marea Britanie îşi doreau ca astfel să împiedice transporturile militare spre frontul din Moldova, unde armata sovietică, aliatul lor, forţa înaintarea spre vest.

„Deodată a început să cadă o ploaie de bombe dinspre gară, înaintând în «covor» spre centru. Ne-am refugiat în subsolul hotelului Union la care locuiam. Bombele cădeau în jurul nostru, zguduind hotelul de deasupra noastră. Antiaeriana noastră trăgea continuu. Afară părea că un infern se dezlănțuise. În adăpost, copiii au început să plângă și unele femei să scoată țipete. Încet, bubuiturile s-au rărit, până când după vreo oră nu s-au mai auzit. Bărbații au prins curaj și au ieșit în holul hotelului. Am ieșit și eu; din poarta hotelului se vedea arzând Athénée Palace; fum se ridica din alte părți ale orașului. Am ieșit cu Lena din hotel și cu un sentiment de oroare ne-am îndreptat spre Athénée Palace, care tot ardea, flăcări ieșeau de prin fiecare fereastră; ceva mai sus, pe Calea Victoriei, am văzut fumegând hotelul Splendid, aproape complet dărâmat, pe trotuare numai sticlă sfărâmată de la vitrinele magazinelor distruse de suflul bombelor“, au povestit martorii.

Din str. Sf. Voievozi înspre Gara de Nord, bombardamentul făcuse îngrozitoare ravagii. „Am văzut un tramvai surprins din mers; conducătorul mort stătea căzut cu pieptul în pieptul lipit pe comenzi. N-am mers mai departe“, a retrăit el ororile văzute.

Timp de peste patru luni, bombardierele anglo-americane au executat asupra României 41 de lovituri aeriene, din care 11 pe timp de noapte (aprilie – 6 atacuri de zi și 1 de noapte, mai 5 de zi și 3 de noapte, iunie – 4 de zi și 1 de noapte, iulie – 8 de zi și 4 de noapte, august – 7 de zi și 2 de noapte), cele mai multe lovituri fiind date asupra zonei Ploiești – Câmpina (30 de atacuri), urmată de București (20 de atacuri), Brașov (7), Giurgiu, Focșani și Turnu Severin (câte 5).

Până la 19 august 1944 au fost ucise 7.693 de persoane şi rănite 7.809. au fost distruse şi 47 344 de clădiri, consemnează istoricul militar.

Crimele ”eliberatorilor” sovietici în județul Alba. Jafuri, violuri și asasinate în Alba Iulia și împrejurimi

În septembrie 1944, a pătruns în județul Alba, venind dinspre Sibiu, ”glorioasa” armată ”eliberatoare” Sovietică, în realitate grupuri de soldați înfometați cu apucături de barbari.

Istoricul Tudor Roșu, de la Muzeul Național de Istorie din Alba Iulia, a descris pe larg episodul într-un articol publicat într-o lucrare mai amplă dedicată județului (Județul Alba. Istorie, cultură și civilizație, Muzeul Național al Unirii, Alba Iulia 2015).

Cei mai bătrâni locuitori ai județului, mai țin minte spaima pe care ei și familiile lor au simțit-o la venirea rușilor.

Bilanțul tragic al unei singure nopți

”La imaginea terifiantă cu iz medieval contribuiau din plin cazacii călări. În localitățile aflate pe direcția ”glorioasei” armate roșii s-au petrecut obișnuitele episoade barbare.

De exemplu, în doar 24 de ore, la 26/27 septembrie 1944, au fost devastate pe teritoriul județului Alba 87 de magazine, 1559 de locuințe, au fost luați 154 de cai, s-au înregistrat 3 morți, 2 răniți, 37 de femei violate etc” a scris Tudor Roșu.

La Alba Iulia, rușii au căutat alcool, până au găsit ”paradisul” în pivnițele Episcopiei Roman-Catolice. După ce se îmbătau, căutau ”hăzăici”.

Femeile, mai ales cele tinere, se ascundeau pe unde puteau: ”m-am ascuns o vreme cu celelalte lucrătoare din croitorie (…) într-o încăpere secretă (…) ieșeam numai noaptea să luăm apă și hrană. Tremuram toate să nu ne găsească.

Copiii întrebau mereu de mine. Nu-i vedeam decât noaptea, când dormeau” descria o femeie groaza acelor zile.

Triplă crimă la Oarda

Istoricul din Alba Iulia a descoperit o serie de atrocități, petrecute în vecinătatea municipiului. ”La Oarda, sovieticii au ajuns în sat deși era în afara șoselei Sibiu – Cluj, în perpetua lor căutare de femei, oi, vite și ceasuri.

Martorii evenimentelor își aminteau că teama era de nedescris, ”mai ales după ce un rusnac, cu ochii lunguieți și tuciuriu, a intrat într-o casă unde a dat peste un bătrân cu nora acestuia, având copil mic. A încercat să o violeze.

Bătrânul a luat o fucă și a sărit să-l lovească. Rusul l-a împușcat cu o rafală de armă, apoi, la împotrivirea femeii și țipetele copilului mic, i-a împușcat (…) Pe o tânără ieșită cu flori la poartă au luat-o pe tanc, la Oarda de Jos. A fost găsită moartă, violată și împușcată, la Sântimbru”.

Alte amintiri ale oamenilor din satele de pe traseul Armatei Roșii, sunt legate de ”dexteritatea” cu care aceștia retezau cu baioneta capetele păsărilor din gospodării, de adăpostirea fetelor tinere în pădure sau pe câmp.

”Stăteam ascunse toate într-o boaghie de jichi. Aveam o intrare astfel încât să nu se vadă. Tata ținea furca la poartă” își amintește o femeie din Șeușa, care în acel moment avea 15 ani.

Sașii, ținte vii la Sebeș

Sebeșul a fost asociat imediat cu Germania de către ruși, din cauza populației săsești numeroase. Acțiunile lor din oraș au fost fără milă. S-au năpustit în gospodăriile oamenilor, spune Tudor Roșu, jefuind totul. ”Au fost împușcați bărbați și violate femei la drumul mare.

Ulterior, sașii au fost primii care au avut de suferit de pe urma represiunii bolșevice. Orașul Sebeș a fost transformat în lagăr și centru de ridicare a sașilor, iar ”ridicarea” a început de la 11 ianuarie 1945.

Vânătoarea de oameni a vizat, în principiu, bărbați între 17 și 45 de ani și femei între 18 și 30 de ani, din Sebeș, Petrești, Pian, Câlnic, Vingard, Vințu de Jos etc, iar aceștia au fost deportați în Rusia, în lagăre de muncă”, mai scrie Tudor Roșu.

Tudor Roşu este istoric la Muzeul Naţional al Unirii din Alba Iulia. A semnat numeroase studii ştiinţifice care surprind perioada Evului Mediu, dar şi secolele XIX şi XX. Multe dintre lucrările sale sunt cu totul inedite.

Imaginea lui Elvis Presley în România comunistă, Marele turneu al lui Buffalo Bill în Europa (inclusiv la Alba Iulia), istoria cinematografului românesc și multe altele, reprezintă doar o parte dintre preocupările acestuia.

Exista lucruri care se tin sub tacere de frica, de rusine sau pentru a evita oprobiul societatii. Presa occidentala din utima perioada a reusit sa patrunda intr-una din tainele suferintelor populatiei civile din Germania in vara anului 1945: trupele sovietice care ocupasera tara au primit „liber” de la comandantii lor sa violeze in voie femeile germane.

Intr-un material dedicat acestui caz, postul de televiziune France 24 a reusit sa obtina in premiera informatii de la aceste femei, poate astazi septagenare sau octogenare, care dupa trecerea timpului au hotarat sa faca publica experienta cumplita prin care au trecut.

Nu a depus undeva vreo plangere. Nici n-avea unde. Politia germana disparuse, iar la noua administratie militara a ocupantilor era periculos sa te prezinti.Dupa estimarile ziaristilor, este vorba de circa doua milioane de victime. Nu se stie daca vreuna din ele a

La timpul sau, subiectul era tabu, cu atat mai mult in Germania de Est.

Exista lucruri care se tin sub tacere de frica, de rusine sau pentru a evita oprobiul societatii. Presa occidentala din utima perioada a reusit sa patrunda intr-una din tainele suferintelor populatiei civile din Germania in vara anului 1945: trupele sovietice care ocupasera tara au primit „liber” de la comandantii lor sa violeze in voie femeile germane.

Intr-un material dedicat acestui caz, postul de televiziune France 24 a reusit sa obtina in premiera informatii de la aceste femei, poate astazi septagenare sau octogenare, care dupa trecerea timpului au hotarat sa faca publica experienta cumplita prin care au trecut.

Nu a depus undeva vreo plangere. Nici n-avea unde. Politia germana disparuse, iar la noua administratie militara a ocupantilor era periculos sa te prezinti.Dupa estimarile ziaristilor, este vorba de circa doua milioane de victime. Nu se stie daca vreuna din ele a

La timpul sau, subiectul era tabu, cu atat mai mult in Germania de Est.

Pe 4 august 1919 – Armata Română desăvârșea una din cele mai importante acțiuni din istoria sa – intrarea în Ungaria, cucerirea Budapestei și distrugerea Republicii Sovietice Ungare.

În contextul în care la finele Primului Război Mondial, operațiunile militare se încheiaseră în noiembrie 1918, provinciile românești Basarabia, Bucovina și Transilvania se uniseră rând pe rând cu țara-mamă, România.

Situația nu era însă deloc ușoară. Atât Rusia sovietică a lui Lenin cât și Republica Sovietică Ungară – condusă de guvernul bolșevic reprezentat de Bela Kun – refuzau recunoașterea României Mari și planificau operațiuni militare împotriva țării.

Dacă pe de o parte Rusia era scufundată într-un război civil între trupele comuniste și cele fidele vechii administrații țariste, fapt ce a împiedicat o ofensivă militară asupra României, Republica Sovietică Ungară condusă de Bela Kun a atacat Armata Regală Română în primăvara anului 1919. Desigur, Lenin îi transmitea lui Bela Kun că Armata Roșie avea să ofere sprijin trupelor bolșevice maghiare prin Basarabia, Bucovina și Galiția.

Ofensiva maghiară împotriva României Mari

În Ungaria, după ce comuniștii au reușit să proclame Republica Sovietică Ungară, Bela Kun lansează o ofensivă și atacă Cehoslovacia și România, scopul fiind recuperarea Slovaciei și Transilvaniei.

În noaptea de 15 spre 16 aprilie 1919, Divizia 38 de husari, Divizia de secui și gărzile roșii maghiare atacau Armata Regală Română, începând astfel războiul dintre România regală și Republica Sovietică Ungară.

Dacă Armata cehoslovacă a înregistrat o serie de înfrângeri, contraofensiva României, în doar patru zile a atins zona Munților Apuseni iar mai apoi cea a râului Tisa, granița stabilită de tratatele Marelui Război, reușind joncțiunea cu trupele cehoslovace.

Doar că pe 20 iulie trupele ungare au lansat o nouă ofensivă. De această dată riposta Armatei Române Regale avea să fie una mult mai dură și va culmina cu ocuparea Budapestei, Capitala Ungariei.

Pe 30 iulie 1919, pline de entuziasm, trupele române au trecut Tisa, spulberând în calea lor contingentele bolșevice, înaintând pe teritoriul Ungariei în dreptul localității Tiszabo.

„Toți erau atât de plini de elan, se bucurau că trec Tisa ca să-i alunge pe bolșevici, ei doreau să ajungă la Budapesta”, nota Regina Maria în memoriile sale, în momentul în care Armata Regală Română intra pe teritoriul maghiar. Atât Regina Maria cât și Regele Ferdinand se aflau la vremea respectivă în Transilvania.

La începutul lunii august 1919, liderul bolșevic maghiar Bela Kun fuge în Austria, iar mai apoi în Rusia.

În istorie, data în care Budapesta a fost ocupată de trupele române a rămas consemnată pe 4 august 1919, în momentul în care trupele române conduse de generalul Gheorghe Mărdărescu au intrat și au defilat în Capitala Ungariei, Budapesta.

Cert e că în ziua precedentă, pe data de 3 august 1919, patru escadroane de roșiori, conduse de către colonelul Rusescu, care nu au respectat dispozițiile generalului, au continuat înaintarea spre Budapesta, unde au ajuns în seara zilei de 3 august 1919.

Aceasta este povestea ocupării Budapestei de către Armata Română Regală și eliberării Ungariei de sub jugul bolșevic.

Opinca românească de pe Parlamentul Ungariei, simbol al eliberării Transilvaniei

După ce a restabilit ordinea, Armata Română a început retragerea din Ungaria la 14 noiembrie 1919, ocupația fiind încheiată pe etape la începutul anului 1920.

La scurt timp după începerea retragerii, Ungaria avea să intre sub conducerea conservatoare a amiralului Miklos Horthy, cel care în următorii ani va instaura un regim fascist și revizionist care în timpul celui de-al Doilea Război Mondial va ocupa Transilvania.

Dar fără îndoială cel mai cunoscut episod al ocupației române rămâne celebra opincă românească atârnată deasupra Parlamentului Ungariei de către un soldat român, în semn de răzbunare simbolică pentru ocuparea Bucureștiului în 1916 de către Puterile Centrale.

Însă mai mult decât orice, opinca românească de pe Parlamentul Ungariei, atârnată în 1919, simbolizează victoria României Regale în războiul pentru întregire națională și eliberarea Transilvaniei.

Urmărire ocupării Budapestei și eliberării Ungariei de către Armata Română

În timpul Primului Război Mondial sau a evenimentelor imediate rezultate de acesta, ocuparea Budapestei de către Armata Română rămâne singurul episod din istoria Marelui Război în care un stat din Antanta reușește ocuparea prin forță militară a unei Capitale inamice.

Victoria României Regale în războiul împotriva Ungariei, care a culminat cu ocuparea Budapestei, a dus la prăbușirea Republicii Sovietice Ungare. Coroborat cu victoria Poloniei împotriva Armatei Roșii în 1920, evenimentul a amânat timp de două decenii instaurarea bolșevismului în Europa Centrală și de Est.

Din păcate, doar a amânat și nu a stopat instaurarea comunismului, un regim care a fost mai mult decât o greșeală a Istoriei, care s-a hrănit și s-a dezvoltat prin teroare și genocid. Un regim a cărui ecouri și cicatrici Europa de Est le mai simte și azi pe plan cultural, social și politic.

România a avut la începutul Celui de-al Doilea Război Mondial unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare din lume. A fost conceput în secret şi a fost pilotat de marii aşi ai aviaţiei româneşti din aceea perioadă. A ajuns în cele din urmă la fier vechi.

În timpul Celui de-al Doilea Război Mondial, România a avut parte de momente grele. A intrat în război alături de Germania nazistă şi a avut o scurtă perioadă de reuşite militare printre care recucerirea Basarabiei şi a Bucovinei de Nord, urmată de adevărate catastrofe în stepele ruseşti cu pierderi mari de vieţi omeneşti.

Soldaţii români erau slab echipaţi şi nici nu aveau armamentul necesar pentru a face faţă războiului din inima URSS. În anul 1944, românii şi-au abandonat aliatul şi au trecut de partea învingătorilor, ajungând în cele din urmă în partea răsăriteană a „Cortinei de Fier” sub atenta supraveghere a Rusiei Sovietice.

Ceea ce i-a adus României faimă, cel puţin în anii de început al Celui de-al Doilea Război Mondial, a fost o realizare tehnologică impresionantă a inginerilor români. Este vorba despre avionul de vânătoare IAR-80, o armă letală şi extrem de competitivă, mai ales atunci când era pilotată de aşii aviaţiei româneşti. IAR-80 a fost considerat unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare de la începutul războiului, surclasând aparate de zbor faimoase ale vremurilor sale.

Un proiect dezvoltat în secret

În preajma Celui de-al Doilea Război Mondial, armata română nu ţinea pasul din punct de vedere tehnologic cu marile state occidentale. S-au încercat tot felul de planuri de reformare ale armatei dar s-au împotmolit în luptele politice şi în birocraţia românească.

Singurele îmbunătăţiri au fost făcute fără o coerenţă reformatoare şi ca atare nu au avut un impact major. Nici măcar Antonescu, după 1940, deşi a încercat reformarea armatei şi dotarea ei nu a ajuns la rezultate mulţumitoare. Drept dovadă, în martie 1941 Hitler îşi exprima nemulţumirea faţă de felul în care arăta armata română.

„Cu românii nu se poate face nimic. Poate că, în spatele unui obstacol foarte puternic, ei ar putea asigura apărarea acolo unde nu se atacă. Antonescu şi-a mărit armata în loc de a o reduce şi îmbunătăţi. Soarta unor mari unităţi germane nu trebuie să depindă de rezistenţa unităţilor româneşti“, preciza liderul nazist.

În timp ce marile puteri investeau mai ales în motorizate, blindate şi avioane de luptă, România deţinea la începutul războiului câteva avioane de vânătoare poloneze. dar şi câteva româneşti, dar total neperformante şi detehnologizate.

Pe scurt, România nu conta într-un război aerian. În timp ce autorităţile române încercau să achiziţioneze prin contracte dubioase tot felul de avioane din Occident, la uzinele IAR din Braşov, un grup de ingineri români geniali printre care Ion şi Mircea Grosu, Elie Carafoli, Gheorghe Zota sau Teodor Gârneţ puneau la punct un proiect de avion autohton deosebit de performant.

Cu o cabină închisă şi motor în stea, avionul de vânătoare visat de specialiştii de la IAR Braşov era peste, din punct de vedere tehnologic, peste aparatele de zbor ale vremii. Fără buget, doar cu vaste cunoştinţe aceşti ingineri au pus la punct unul dintre cele mai bune avioane de vânătoare ale lumii, numit IAR-80.

Proiectul a fost conceput în secret în anul 1937 şi era aşteptat momentul în care să fie prezentat autorităţilor. Momentul a venit în anul 1939, atunci când avionul a fost prezentat lui Armand Călinescu şi regelul Carol al II lea. La teste a impresionat. La aproximativ 4000 de metri IAR-80 zbura cu o viteză uluitoare, peste 500 de kilometri la oră. A început şi producţia în septembrie 1940. La început era produs un avion pe zi, pentru ca mai târziu, odată cu necesităţile războiului să fie produse şi câte două IAR-80 pe zi.

Un avion în top patru mondial

IAR-80 a devenit în scurt timp un avion legendar. Era de altfel în top patru mondial ca performanţă. Specialiştii vremii îl comparau cu celebrele aparate de zbor Spitfire, Hawker Hurricane sau chiar Zero-urile japoneze. IAR-80 avea motor pe benzină în stea dublă, cu 14 cilindri, de peste 1000 CP şi şase mitraliere belgiene.

Era făcut în întregime din metal, fiind capabil să zboare la înălţimi mari. Primul model de IAR-80 avea o viteză maximă de 550 de kilometri la oră la o înălţime de aproape 4000 de metri. Totodată era un avion de vânătoare cu cabină închisă ermetic. Putea să urce la 5000 de metri în doar 6 minute şi avea o rază de acţiune de 940 de kilometri cărând 450 de kilograme de bombe.

În anii războiului a fost îmbunătăţit. IAR-80 A, de exemplu, a primit şase mitraliere germane, mult mai puternice decât cele belgiene, iar scaunul pilotului şi partea din faţă a avionului au fost blindate. A fost încărcat cu blindaj mai mult ,dar şi un motor îmbunătăţit. IAR-80 A au fost primele forţe româneşti care au intrat pe teritoriul inamic, atacând sovieticii în Basarabia.

Eficienţa lor era extraordinară, escadrilele de IAR-80 fiind poreclite de ruşi, „măturoiul românesc”. În primii ani ai războiului avioanele de vânătoare IAR-80 au făcut ravagii în rândurile sovieticilor reuşind să doboare numai în Basarabia, 242 de avioane sovietice în zbor, dar şi alte 150, la sol.

La Odessa, escadrilele de IAR-80 au distrus în luptele aeriene peste 210 avioane ruseşti. În aceea perioadă IAR-80 nu avea rival pe frontul de Est. Totodată aceste avioane româneşti IAR-80 au apărat cu succes zonele petrolifere de la Ploieşti împotriva aviaţiei americane fiind considerate capabile să facă faţă orcărui aparat de zbor, de luptă, al vremii. Au fost fabricate diverse modele, inclusiv IAR-81, cu diferite dotări, luptând pe toată perioada războiului.

„Pasărea de luptă” a aşilor aerului

IAR-80 a fost preferat de unul dintre cei mai mari aşi ai aerului români din Cel de-al Doilea Război Mondial. Dan Vizanty, un mare pilot român din anii războiului, unul dintre cei mai buni din Europa, la bordul unui IAR-80 a făcut ravagii în rândurile aparatelor de zbor americane care au atacat câmpurile petrolifere din Valea Prahovei. Între 4 aprilie şi 23 august 1944, Dan Vizanty, în fruntea Grupului 6, doar cu avioane IAR-80 au distrus în luptă 6 „fortăreţe zburătoare” B-17, americane, 6 bombardiere Liberator B-24 şi 28 de avioane Lightning P-38.

Faima bătăliilor purtate de Dan Vizanty şi piloţii români la bordul IAR-80 a făcut înconjurul lumii, fiind supranumiţi ”spaima Lighting-urilor”. Pilotul român Serghei Ciachir mărturisea că escadrilele româneşti de IAR-80, pe frontul de Est „măturăm totul în cale”.

Un destin trist

Avioanele IAR-80 şi IAR-81, după război, nu au mai ţinut pasul cu progresul tehnic. România comunistă nu a mai investit în acest aparat de zbor providenţial pentru aviaţia românească. În anii 50, IAR-urile au fost duse la fier vechi, avioanele fiind casate. În momentul de faţă nu s-a mai păstrat niciun aparat de zbor IAR-80 sau IAR-81.

Pe 4 aprilie 1944, Capitala României a fost ținta unui bombardament masiv al aviației americane, care a făcut un bilanț tragic: aproape 3.000 de morți, peste 4.000 de răniți și peste 55.000 de oameni rămași fără adăpost.

În jurul prânzului, aproximativ 220 de bombardiere B-17, numite și „fortăreţe zburătoare” şi peste 100 bombardiere B-24 Liberator, au intrat în spaţiul aerian al României, venind de la Baza Aeriană de la Foggia din Italia și în scurt timp au fost deasupra capitalei României.

În Gara de Nord se aflau câteva sute de moldoveni refugiați din zona Moldovei, care urmau să fie repartizați în diferite locații din București şi din provincie. Printre ei erau mai ales femei, copii şi bătrâni, într-o stare de totală de deprimare şi de derută după ce fuseseră nevoiți să își părăsească agoniseala de-o viață și casele în care locuiseră atâta vreme. Aceștia au așteptat flămânzi şi obosiţi ca autoritățile să găsească locuri unde să fie repartizați.

În momentul în care s-a dat alarma, aproape toţi au rămas în vagoane, deoarece nu aveau unde se adăposti, iar dezastrul a fost total. În urma bombardamentului, au murit majoritatea acestor refugiați. De asemenea, mii de case au fost distruse, iar cartiere precum Grant, Griviţa, Giuleşti, Triaj, Chitila, au devenit de nerecunoscut, suferind pagube enorme.

Au căzut bombe şi în Calea Victoriei asupra Hotelului „Splendid” şi a Teatrului Național, a Ateneului Român, asupra Universității și a multor alte clădiri cu valoare de patrimoniu. Numărul victimelor bombardamentului din 4 aprilie 1944 a fost deosebit de mare.
Istoricii consideră că bombardamentele americane nu aveau nici o justificare logică, deoarece a fost măcelărită populaţia civilă, lipsită de apărare, precizează Evenimentul Zilei.

Scriitorul Mihail Sebastian a remarcat dezastrul din Capitală în jurnalul său a doua zi după masacru. „Ieri după-amiază am fost în cartierul Grivița. De la Gară la bulevardul Basarab nicio casă – nici una – n-a scăpat neatinsă. Priveliștea e sfâșietoare. Se mai dezgroapă încă morți, se mai aud încă vaiete de sub dărâmături. La un colț de stradă trei femei boceau cu țipete ascuțite, rupându-și părul, sfâșiindu-și hainele, un cadavru carbonizat, scos tocmai atunci de sub moloz. Plouase puțin dimineața și peste toată mahalaua plutea un miros de noroi, de funingine, de lemn ars. Viziune, atroce, de coșmar. N-am mai fost în stare să trec dincolo de Basarab – și m-am întors acasă, cu un sentiment de silă, oroare și neputință”, conform Realitatea.net.

Printre cei care putea să moară atunci s-a aflat și marele actor, Gheorghe Dinică. Acesta se juca împreună cu prietenii lui într-un loc unde a căzut o bombă. De altfel, suflul exploziei l-a aruncat pe Dinică afară din pivnița în care se ascundea.

Scena respectivă, cu copiii morți atârnând prin copaci, l-a marcat în tot restul vieții, după cum mărturisea un prieten al marelui actor.

„Pe 4 aprilie 1944, când Bucureștiul a fost bombardat de anglo-americani, o bombă a căzut chiar lângă locul în care se juca el cu prietenii. Explozia i-a aruncat camarazii prin copaci, cu mațele atârnânde. El a văzut toată tărășenia. Sigur că a rămas marcat!”, povestea Papil Panduru, prieten și fost coleg de clasă cu Gheorghe Dinică.

Mai trist este că cei 2.942 de morți ai Capitalei nu mai au nici măcar o cruce în București, care să amintească de ei, în timp ce ucigașilor lor, statul român le-a ridicat două monumente. Cimitirul unde au fost îngropate victimele bombardamentelor a fost ras de pe fața pământului de către comuniști.

Istoricul militar, Manuel Stănescu a deplâns faptul că autoritățile locale le-au ridicat un monument aviatorilor americani.

„Mă întreb, pentru cei care nu pierd ocazia să-și smulgă hainele de pe ei, de ce nu vă amintiți niciodată de această tragedie? Care sunt criteriile pentru care 3000 de civili morți în câteva minute nu reprezintă decât o „pagubă colaterală”? De ce susțineți că nu trebuie să uităm împrejurările acestor morți tragice, dar pe aceștia nu-i amintim niciodată? Din păcate, lucrurile nu se opresc aici. Într-un gest care demonstrează că avem comportamentul de slugă în codul genetic, autoritățile au avut teribila inspirație să ridice un monument dedicat….aviatorilor americani, și care tronează bine-mersi în Cișmigiu.

Vă închipuiți, păstrând proporțiile, cum ar arăta la Londra un monument dedicat aviatorilor germani, la Hiroshima unul dedicat celor americani și la Dresda britanicilor? Cum e posibil așa ceva? Dacă vrem să ne dovedim loialitatea față de un aliat, așa cum sunt Statele Unite acum, nu de asemenea gesturi dezgustătoare avem nevoie!

În bunul stil românesc, al formelor fără fond, putem crede că un gest slugarnic ține loc de principii în care să credem cu adevărat? Acel monument trebuie să dispară. Nu ne putem bate joc de memoria a aproape 3000 de oameni. Și pentru că „bocitorii de serviciu” cu siguranță vor avea azi amnezie, cu puterile mele modeste mă înclin și păstrez un moment de reculegere în amintirea lor”, a scris el în Adevărul.

Majoritatea oamenilor cunosc povestea din Matrix. Filmul, apărut în 1999, descrie un viitor distopic în care „realitatea” trăită de oameni este în fapt un simulacru creat de mașinile care doresc să subjuge rasa umană.

Filmul rezonează în continuare cu foarte mulți oameni datorită senzației tot mai acute că lumea noastră modernă este în mare parte o realitate simulată cu ajutorul tehnologiei și al mass media.

În urmă cu mulți ani, scriitorul George Orwell a tras un semnal de alarmă cu privire la condiția de Matrix a omului modern, și a afirmat că „istoria s-a oprit în 1936”.

Sursa acestei vorbe se găsește nu în romanul «1984», ci în eseul «Privind înapoi la războiul spaniol», o meditație pe marginea experienței sale din Războiul Civil din Spania (1936-1939), în care el a luptat de partea republicanilor contra naționaliștilor conduși de Franco. Potrivit lui Orwell, în timpul acestui conflict a devenit conștient de utilizarea pe scară largă a propagandei în consolidarea regimurilor totalitare moderne. „Îmi aduc aminte că i-am spus lui Arthur Koestler ‘istoria s-a oprit în 1936’, la care el a dat imediat din cap în semn de aprobare. Ne gândeam amândoi la totalitarism în general, dar mai precis la războiul civil. Destul de devreme în viață mi-am dat seama că niciun eveniment nu este prezentat corect în ziare, dar în Spania, pentru prima dată, am văzut reportaje care nu aveau niciun fel de legătură cu faptele, nici măcar legătura implicată de o minciună obișnuită. Am citit despre bătălii grandioase desfășurate în locuri unde nu a avut loc nicio bătălie, și o tăcere deplină despre sutele de oameni care au fost uciși. Am citit despre soldați care s-au luptat cu curaj, dar care au fost prezentați ca lași și trădători, iar alții, care nu au văzut nici măcar cum se trage un glonț au fost glorificați drept eroi ai unor victorii imaginare; și am văzut ziare londoneze care răspândeau aceste minciuni, și intelectuali dornici să ridice superstructuri emoționale pe evenimente care nu au avut loc niciodată. Am văzut în fapt istoria fiind scrisă nu în termeni de ceea ce s-a întâmplat ci în termeni de ceea ce ar fi trebuit să se întâmple în acord cu diferitele linii de partid”.

Observațiile de mai sus ale lui Orwell au fost inspirate de epoca celui de-Al Doilea Război Mondial, când regimurile totalitare precum cele din Germania nazistă și Rusia comunistă reprezentau o amenințare la adresa libertății în lume. Dar de atunci, un număr de gânditori au remarcat cum America și alte țări occidentale se îndreaptă spre un „totalitarism soft” în care iubirea de plăceri și o populație tot mai atomizată își cedează libertățile în fața unor ideologii radicale, care își mențin puterea prin educație și un flux constant de propagandă.

Ca urmare a faptului că lumea modernă se bazează pe propagandă, Orwell și-a dat seama că accesul nostru la evenimentele din trecut – precum Războiul Civil spaniol sau Al Doilea Război Mondial – va fi serios compromis.

„Acest aspect mă înspăimântă, deoarece îmi dă senzația că însuși conceptul de adevăr obiectiv dispare din lume. La urma urmei, există șansa ca acele minciuni sau altele similare să treacă drept istorie… O istorie va fi scrisă, și după ce aceia care își aduc aminte războiul vor fi murit, acele minciuni vor fi universal acceptate. Așadar, din toate punctele de vedere practice, minciuna va deveni adevăr”, afirma Orwell.

Orwell nu era naiv în privința istoriei. El a observat că era la „modă” să sugerezi că istoria este în principiu o lungă listă de minciuni și a recunoscut probabilitatea ca mulți istorici „să fi mințit deliberat… sau inconștient să fi colorat ceea ce au scris”. „Dar ce este specific epocii noastre este abandonul ideii că istoria ar putea fi scrisă în acord cu adevărul. Că există un corp… de fapte neutre pe care niciun istoric nu l-ar contesta serios”, adăuga scriitorul.

Dacă reflecțiile lui Orwell sunt adevărate, ne conduc la concluzii înfricoșătoare, și anume la ideea că propaganda din trecut este acum parte din „istoria” noastră, că propaganda pe care o vedem acum la televizor va fi studiată de generațiile viitoare drept „adevăr”, și că realitatea ne scapă din mâini într-o epocă a relativismului și mass-media. Sursa: Anonimus.ro