Rezistenta anti-DISCO din Campia Banatului

În societatea contemporană îţi poţi da seama de ce-i „poate capul” unui om văzând ce muzică ascultă. Evident, există o sumedenie de genuri şi subgenuri „mainstream” sau „underground”, asemănătoare sau diferite, care pot coexista cât se poate de paşnic în play-listul oricărui meloman amator. Oferta muzicală din ziua de astăzi este incredibil de variată, dar mulţi oameni nu ştiu să profite de „mărinimia” internetului şi a măriei sale, you-tube-ului, ambiţionându-se să asculte la nesfârşit aceleaşi rahaturi produse de industira muzicală comercială.

Chiar dacă se spune că „gusturile nu se discută”, m-aş încumeta să nu fiu întru totul de acord. O persoană care, de exemplu, merge la concertele lui Fuego (cu excepţia situaţiei în care vrea să facă mişto) sau plesneşte din degete pe schimonoselile lui Salam, şi-a cam dat examenul în faţa mea. Şi ar mai fi multe de zis pe această temă, dar nu vreau să intru în amânunte.

Pe timpuri eram extrem de deranjat de monotonia muzicală care domnea în România. La începutul anilor 90 se ascultau invariabil câteva genuri muzicale: în orice loc public se băgau doar casete cu piese dance sau disco, iar la nunţi şi botezuri taragoatele şi saxofoanele îţi făceau varză urechile. Aproape că nu exista nici o abatere de la această regulă. Ţin minte că în 1993 pur şi simplu nu puteai să scapi de 2 Unlimited sau de „Mr. Vain” oriunde mergeai: la piaţă, la discotecă, într-un club, bar, sau restaurant, la chef, la reuniuni şcolare, baluri etc. Muzică rock, metal sau punk asculta o minoritate marginală, complet izolată din punct de vedere (sub)cultural, iar unii rockeri riscau să şi-o ia şi în freză de la diverşi băieţaşi în treninguri. Singurele trupe „tolerate” erau Phoenix, Iris sau Holograf, dintre care personal doar pe prima am putut s-o ascult.

Citiți și:  România vs. Croaţia: „Mizerie, bişniţari cu cefele late, fete care merg în urma lor ca nişte căţei şi manele până dimineaţa”

Revolta mea împotriva lumii muzicale „monocrome” a cunoscut câteva episoade hazlii. Am ajuns la un moment dat să umblu blindat cu casete, mereu pregătit să devin „party-breake-ul” de serviciu. Mi se părea foarte „cool” să-i terorizez pe danceri şi discomani cu Sepultura, Kreator sau Morgoth şi nu-mi păsa că ajungeam în situaţii limită cu unii care se arătau vexaţi de tupeul meu de a le strica feng-shui-ul săltăreţ. Un alt fenomen care mă exaspera era BUG Mafia, dar şi muzica hip-hop în general. Acest lucru a durat însă până când am dat de Deceneu, Methadon 3000, Vexx şi parţial Paraziţii, care m-au încântat prin jongleriile lingvistice şi „rimele contondente”. Băieţii chiar ştiau ce spun şi nu se dădeau în stambă cu smardoieli ieftine.

Totuşi, rămân cu unele amintiri care astăzi mă fac să zâmbesc. „Mania” mea de a purta în buzunare casete cumpărate de la Rocka Rolla sau înregistrate stând ore în şir cu degetul pe butoanele „play” şi „rec” ale vechiului casetofon „Condor”, m-a făcut să întrec de multe ori graniţele normalităţii acceptate. La balul bobocilor de la Colegiul Bănăţean din 1994 l-am convins pe dj să bage Deicide, spre oripilarea instantanee a întregii asistenţe profesorale şi şcolare. La birtul gării din Lovrin, unde am rămas „înfipt” odată toată noaptea cu doi haveri, am băgat la un moment o casetă cu Riblja Corba, trezindu-i pe toţi beţivii care dormeau cu capul pe mese. La discoteca din Variaş l-am „combinat” pe un prieten să bage Obituary, moment în care o parte din cei care dansau în ring au început să huiduie, iar un tovarăş abţiguit s-a „încumetat” să pună într-o seară muzică populară sârbească (Miroslav Ilic) într-un club de bikeri. De asemenea, la barul hotelului „Cupidon” din Saturn beam bere şi ascultam impasibil compilaţia „Punk and disorderly”, spre iritarea evidentă a familiilor care mergeau sau veneau „dă pă plaje”.

Citiți și:  România vs. Ungaria: „Jeg de nedescris, cocalari umflaţi cu pompa, fete tatuate dansând lasciv şi manele până în zori“

Astăzi casetele au dispărut din peisajul muzicii şi o dată cu ele şi vremurile „dictaturii disco”. Într-un mod ciudat, simt o oarecare nostalgie şi faţă de lucrurile de rahat din trecut. Uneori mă trezesc „derulând” o casetă cu creionul, dar mereu rămân dezamăgit că nu mai există nici un deck în jurul meu. De Goran Mrakic

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile