Nu doar Rusia şi ţările europene se confruntă cu serioase probleme identitare. Şi în Statele Unite linia de demarcaţie între albi şi negri se accentuează iarăşi. Intoleranţa rasială, oricât de mult s-a încercat diminuarea acesteia, poate trece oricând într-o fază violentă, aşa cum s-a mai întâmplat în ultimele decenii.
Numai că de această dată, populaţia afro-americană fiind mult mai numeroasă, riscul escaladării unul conflict de anvergură este mai probabil.
Acestea sunt indicii alarmante pentru stabilitatea socială din Statele Unite. După cum afirmă expertul militar american Thoms W. Chittum, în sudul SUA albii şi negrii convieţuiesc într-o atmosferă asemănătoare relaţiilor dintre triburile hutu şi tutsi în Rwanda. Ei trăiesc amestecaţi, dar concurează în plan economic, politic şi psihologic, ei nu au nimic în comun cu excepţia unei istorii pline de ură reciprocă şi antipatie [Chittum, 1996, p. 33]. S-ar putea ca Chittum să exagereze în aceste afirmaţii ale sale, însă există şi componenta factologică substanţială, ce nu poate fi subestimată şi care confirmă parţial îngrijorările acestuia. Louis Farrakhan, unul dintre ideologii principali ai mişcării de emanciare a negrilor în SUA, ex-lider al organizaţiei radicale “Naţiunea Islamului”, a prezis că va veni o zi când afro-americanii vor conduce Statele Unite, el explicându-i auditoriului său afro-american că “natalitatea noastră devansează natalitatea lor”. În paralel, Farrakhan promovează ideea că negrii şi albii din America ar trebui să trăiască separaţi unii de alţii şi pledează împotriva căsătoriilor interrasiale. “Dacă două popoare, albii şi negrii din America, nu pot conlocui în pace, nu ar fi oare mai înţelept să ne despărţim?”, întreabă Farrakhan, cerând crearea unui stat aparte pentru toţi “urmaşii sclavilor” [Давидсон, 2002].
E cazul să menţionăm şi rata înaltă a delincvenţei în rândul negrilor. Publicistul american Patrick Buchanan, făcuse în cartea sa, “Moartea Occidentului” (“The Death of The West”), referire la un studiu în care s-a operat cu date oferite de Ministerul Justiţiei al SUA, şi care arăta că în 1994 circa 90% dintre crimele interrasiale au fost înfăptuite de afro-americani. Avându-se în vedere că afro-americanii reprezentau 12% din populaţie, Buchanan deduce că incidenţa infracţională în plan interrasial e de 50 de ori mai probabilă în cazul acestora decât în cazul albilor. În ceea ce ţine de violurile în grup sau atacurile în grup, incidenţa infracţională în cazul afro-americanilor e de 100 respectiv 250 de ori mai mare decât în cazul albilor [Бьюкенен, 2003, p. 47].
Potrivit unor date statistice mai recente, din 2005, afro-americanii au înfăptuit de şapte ori mai multe omoruri decât reprezentanţii altor rase, de opt ori mai multe jafuri. Datele statistice mai arată că negrii, în plan interrasial, comit mai multe crime în adresa albilor decât în adresa altor negri sau a hispanicilor. În cadrul a circa 770.000 de crime comise anual în care sunt implicaţi albi şi negri, 85% dintre acestea sunt comise de negri împotriva albilor şi doar în 15% de cazuri crimele sunt comise de albi împotriva negrilor. În rândul populaţiei afro-americane sunt mult mai frecvente şi crimele pe motiv de ură în adresa albilor [1]. În şcoli, adolescenţii care manifestă un comportament mai agresiv şi sunt percepuţi de către colegii lor ca fiind mai duri şi mai abili fizic sunt în proporţie covârşitoare afro-americani [Rodkin et al., 2000].
Sentimentul de ură, mânie, la nivel de societate, este, în fond, mai accentuat în acele state ale SUA, unde populaţia de culoare este mai reprezentativă. Un studiu curios a fost înfăptuit în 2009, când sociologii au identificat în care regiuni ale SUA sunt mai răspândite cele „şapte păcate capitale” biblice (mânia, invidia, lăcomia, trufia, aviditatea, lenea, desfrâul). Ei iată, viciul mâniei prevalează în statele din sud şi sud-est (cu o populaţie impunătoare afro-americană şi hispanică), în timp ce regiunile din nord (prioritar albe) sunt şi cele mai paşnice. Este interesant că mânia (ura violentă) în statele din sud-est este asociată cu alte două „păcate capitale”: invidia şi trufia [Stimers et al., 2011] [2].
Iar potrivit unui raport al Ministerului Educaţiei din 2012, afro-americanii, deşi reprezintă doar 18% din totalul elevilor în şcolile americane, sunt responsabili pentru 35% din infracţiunile şi devierile disciplinare din şcoli. Hispanicii sunt responsabili de 37% din infracţiunile din şcoli [3]. Sociologii au atenţionat în octombrie 2012 asupra unei creşteri bruşte a ratei crimelor violente în SUA în ultimii ani, după două decenii de potolire a situaţiei criminogene per ansamblu.
Trebuie de luat în calcul că aceasta e o reflectare parţială a realităţii, fiindcă aproape jumătate din crimele înfăptuite rămân nedeclarate [4]. Datele Biroului Federal de Investigaţii (FBI) din 2013 arată că primele două cele mai periculoase oraşe din SUA sunt Flint şi Detroit (ambele din statul Michigan); al treilea oraş în topul infracţionalităţii este Oakland (California) [5]. Întâmplător sau nu, majoritatea populaţiei din aceste oraşe e de origine afro-americană (Flint şi Detroit) sau mixtă afro-americană şi hispanică (Oakland). Deci componenta rasială a situaţiei criminogene din Statele Unite este evidentă.
Sub impresia statisticilor privind infracţionalitatea în rândul afro-americanilor, publicistul şi scriitorul american Colin Flaherty a publicat o carte cu un titlu răsunător, “Fata Albă Sângerează Mult. Revenirea violenţelor rasiale şi cum mass-media le ignoră” (“White Girl Bleed a Lot: The return of racial violence and how the media ignore it”), în care face o prezentare apocaliptică a infrancţionalităţii rasiale din SUA – sute de atacuri violente în grup s-au produs în ultimii ani în oraşele americane, iar ţinta acestor atacuri sunt albii, în particular fetele albe, care sunt supuse agresiunilor în grup şi umilinţelor. Flaherty atenţionează în editorialele sale şi asupra altui fenomen periculos – crearea bandelor rasiale în şcolile americane [6]. Tot sub impresia statisticilor, primarul New York-ului, îngrijorat de rata de creştere a crimelor pe motiv de ură identitară din ultima perioadă, a incidentelor homofobe şi rasiste, a dat startul în 2010 unei campanii sociale menite să cultive toleranţa în cadrul urbei. Sloganul „Să iubeşti iubirea şi să urăşti ura” („Love love. Hate hate”) a fost promovat pentru formarea unei atitudini de toleranţă în metropolă [7]. Sigur că această iniţiativă a fost pe cât de candidă, pe atât de ineficientă.
Un studiu datat din 2011, efectuat pe un vast material sociologic, arată că albii din Statele Unite consideră că, după o perioadă de discriminare a negrilor, iar apoi de relativ echilibru în relaţiile rasiale, în prezent se înregistrează o perioadă a creşterii atitudinilor discriminatoare la adresa albilor înşişi.
Albii consideră că sunt într-o măsură mai mare discriminaţi decât afro-americanii şi se confruntă cu atitudini rasiste tot mai pronunţate. Autorii studiului au prezentat un grafic al evoluţiei percepţiilor privind atitudinile rasiale vreme de cinci decenii. Din graficul prezentat mai jos reiese clar că, în timp ce albii şi afro-americanii apreciază o scădere considerabilă a discriminării anti-negri, se înregistrează o creştere a percepţiei privind discriminarea anti-albi. Atât afro-americanii, cât mai ales albii apreciază drept vădită creşterea atitudinilor discriminatoare faţă de albi din partea negrilor [Norton, Sommers, 2011].
În această conjunctură psiho-socială, orice provocare sau incident dramatic poate dinamita pacea fragilă dintre comunităţile rasiale, accentuând segregarea şi neîncrederea reciprocă. Să ne amintim de Cazul Trayvon Martin, din primăvara anului 2012 în Florida, când un tănăr afro-american de 17 ani, Trayvon Martin, a fost împuşcat mortal de către un hispano-american. Cazul a fost imediat interpretat ca o crimă motivată rasial şi a reuşit să adâncească şi mai mult prăpastia rasială din SUA. Un studiu sociologic efectuat pentru a elucida consecinţele cazului asupra percepţiei rasiale, Newsweek/Daily Beast poll, a arătat cifre foarte sugestive şi alarmante pentru unitatea identitară a Statelor Unite: majoritatea albilor (72%) şi a negrilor (89%) consideră că ţara este divizată rasial [8]. Cazurile tot mai frecvente de violenţă în masă din ultima perioadă confirmă aceste percepţii; un caz de răsunet s-a produs în februarie 2013 în cafeteria unei şcoli din Minneapolis, unde s-a produs o bătaie cu participarea a câtorva sute de tineri, violenţele fiind instigate pe motiv de animozitate etno-rasială, una dintre tabere fiind constituită din afro-americani de origine somaleză. Investigaţiile au arătat că nu fusese prima încăierare colectivă în acea instituţie [9]. Intoleranţa şi animozitatea rasială reciprocă generează inclusiv strămutarea unor comunităţi din zonă. Este exact ceea ce prevedea Modelul de Segregare al lui Schelling. La începutul anilor ‘70, sociologul american Thomas Schelling a publicat un articol în care descrie un fenomen social curios, care are la bază preferinţa oamenilor de a locui în comunităţi populate preponderent de persoane asemănătoare, de aceeaşi culoare, de aceeaşi confesiune, cu aceleaşi limbaj şi tradiţii. Schelling a observat în oraşele populate de albi că atunci când numărul vecinilor afro-americani depăşeşte un anumit procentaj şi ei constituie mai mult de 20-25%, este depăşit şi nivelul de tolerare psihologică a acestora. Din acel moment, se începe un reflux masiv şi rapid al albilor din acea regiune, care, în consecinţă, devine populată aproape în exclusivitate de negri [Schelling, 1971]. După cum afirmase sarcastic Saul Alinsky, un cunoscut activist politic american, „o societate integrată rasial e un termen cronologic, care cuprinde perioada de la apariţia primei familii de negri până la plecarea ultimei familii de albi”.
Nu se cunoaşte cât de mult va influenţa relaţiile dintre albi şi afro-americani factorul islamic. Se ştie că o parte dintre afro-americani se convertesc la religia musulmană şi apariţia unui nou criteriu de diferenţiere – cel religios, poate complica şi mai mult relaţiile interrasiale. E adevărat că SUA încă e departe de a avea o comunitate musulmană importantă; deocamdată rata islamizării în Statele Unite, comparativ cu Europa, nu e fulminantă. În 2010, în SUA locuiau circa 2,6 milioane de adulţi şi copiii de religie musulmană (0,8% din populaţie). Potrivit prognozelor sociologilor, către anul 2030, numărul musulmanilor se va dubla, ajungând la 6,2 milioane (1,7%), creşterea atât de substanţială fiind din contul imigranţilor şi a natalităţii sporite în familiile musulmane [10]. Trebuie de remarcat totuşi că, din 2000 până în 2011, numărul moscheelor în SUA a crescut cu 74%, în mare parte datorită afluxului de imigranţi musulmani [11]. Chiar dacă în plan demografic procentual ponderea musulmanilor este minoră, e de aşteptat că interrelaţionarea lor cu comunităţile creştine ale albilor şi hispanicilor nu vor fi simple. De Dorian Furtuna – Adevarul
SUSȚINEȚI NATIONALISTI.RO:
ANUNȚ: Nationalisti.ro se confruntă cu CENZURA pe rețele sociale. Intrați direct pe site pentru a ne citi sau abonați-vă la canalul nostru de Telegram. Dacă doriți să ne sprijiniți prin PayPal, orice DONAȚIE este binevenită. Vă mulțumim!
DONEAZĂ MAI JOS PRIN REVOLUT:
sau prin PayPal:
