Originile Corectitudinii Politice

În ultimul deceniu a devenit normal ca studenţii, profesorii şi marele public să se gândească la civilizaţia vestică ca implicând – explicit sau nu – supremaţia albă sau pur și simplu istoria oamenilor albi. Astăzi, în multe cercuri, nu doar în interiorul „intelighenţiei”, a devenit o obişnuinţă să iei în râs referirile la civilizaţia vestică, de parcă am știi toți care e faza. Foarte inteligentă treabă. Chiar prea inteligentă…
Fără niciun dubiu, aceste atacuri – cunoscute în general drept corectitudine politică – izvorăsc dinspre infiltrarea maoismului și a Noii Stângi în societatea vestică în anii ‘60. Spre deosebire de stalinişti şi de Vechea Stângă, Noua Stângă – adesea copilul biologic al Vechii Stângi, a.k.a „Red Diaper Babies” (expresie ce îi desemnează, de regulă, pe cei ai căror părinți au fost membri ai Partidului Comunist din SUA – CPUSA – n.n.) a înţeles ca determinismul economic marxist a eşuat constant de-a lungul timpului şi ar eșua mai ales într-o societate atât de bogată precum cea americană (chiar şi în timpul Marii Depresiuni economia a continuat să crească, chiar dacă doar pe jumătate). Decât să se mai bazeze pe dialectica marxistă a inevitabilității istorice, Noua Stângă a înţeles că trebuie să schimbe lucrurile din punct de vedere cultural, dacă își mai dorește să capete vreo influenţă semnificativă. În loc să creeze sindicate muncitoreşti, a înţeles că trebuie să joace un joc pe termen lung, infiltrându-se în instituţii care au o contează cultural, mai ales în cele legate de educaţie şi religie. Jocul pe termen lung presupunea să ignore generaţia actuală şi să înceapă să educe generaţiile care vor veni. Aşa că, până în anii ’80, Noua Stângă controla, deja, mare parte din mediul academic (şi din învățământul public, clasele 1-12).

Ăsta a fost planul încă din 1962, când Noua Stângă s-a organizat după ideile lui Tom Hayden:

“Universitatea se află într-o poziţie de constantă influenţă socială. Funcţia ei educativă o face indispensabilă și o face în mod automat o instituţie crucială în formarea atitudinilor sociale. În al doilea rând, într-o lume incredibil de complicată, este instituţia principală care organizează, evaluează şi transmite cunoașterea. În al treilea rând, măsura cu care resursele academice sunt folosite în vederea consolidării practicilor sociale imorale se vede mai ales prin felul în care contractele Apărării fac din universități promotorii cursei înarmării. De asemenea, folosirea ştiinţelor sociale moderne ca mijloace de manipulare e pusă în lumină de rolul consilierilor în „relaţii sociale” din corporaţiile moderne, care au introdus niște proceduri standard triviale pentru a da angajaţilor sentimentul de „participare” şi de „apartenenţă”, creându-le iluzii pentru a le putea exploata puterea de muncă. Şi, desigur, utilizarea cercetării în domeniul psihologiei motivaţionale este deja o binecunoscută strategie de manipulare în politica americană. Dar aceste utilizări ale resurselor universităţilor demonstrează, totodată, și perpetua dependenţă a celor ce deţin puterea, de oamenii şi instituțiile depozitare ale cunoaşterii: acest lucru face ca universităţile să fie legate funcțional de societate în noi forme, să dezvăluie noi oportunităţi şi noi pârghii de schimbare. În al patrulea rând, universitatea e singura dintre instituţiile sociale principale care este deschisă să primească indivizi de aproape orice orientare.”

Între timp, corectitudinea politică – care mai demult era considerată, pe bună dreptate, radicală şi autoritaristă – a devenit mainstream. Nu şi-a pierdut caracteristica autoritaristă; în schimb, câştigând popularitate printre studenţi, s-a transformat în ceva totalitarist.

Declaraţia de la Port Huron din 1962 – cea mai bine conturată voce a Noii Stângi – şi-a propus să politizeze toate lucrurile cunoscute:

“Într-o democraţie participativă, viaţa politică şi-ar avea rădăcinile în câteva principii de bază:

Că luarea unor decizii cu impact social vor fi luate de organizații și asocieri civice.

Că politica trebuie să fie văzută pozitiv, ca o artă a creării în comun a unui tipar acceptabil în relaţiile sociale; că politica are funcţia de a scoate oamenii din izolare şi de a-i aduce împreună, fiind, prin urmare, un mijloc necesar, chiar dacă insuficient, de a da un sens vieţii personale.

Că ordinea politică ar trebui să servească la clarificarea unor probleme prin modalități instrumente care să indice soluţia; ar trebui să ofere căi pentru exprimarea nemulţumirilor, dar și aspirațiilor personale. Opiniile diferite ar trebui astfel organizate încât să pună în lumină opțiunile și să ușureze atingerea obiectivelor. Diversele mijloace de informare ar trebui sa fie la dispoziţia tuturor astfel încât să le pună la dispoziție oamenilor cunoaștere şi putere, astfel încât problemele personale – de la mijloace deficiente de recreere individuală, până la o alienarea personală – să fie formulate ca probleme de interese general.”

Ca să nu existe vreun dubiu, infiltrarea treptată în Universităţi a gândirii corecte politic și a susținătorilor săi a reușit să alarmeze doar pe cei mai paranoici dintre americanii anilor ‘70, restul, cei mai mulți, respingându-le ca pe niște simple fantezii de tipul „Minunata Lume Nouă” ori „1984”.

Abia când Noua Stânga a reuşit să se înfigă în cele mai multe dintre departamentele universităţilor şi să creeze burse politizate pentru diverse programe de „studiu” au devenit conservatorii alarmaţi cu adevărat. Oricum, la acel moment era deja prea târziu. Mult prea târziu.

Primele miștouri la adresa corectitudinii politice, la nivel naţional, au apărut abia în anii ‘80, mai ales din partea lui Matt Groening („Viaţa e un iad” şi „The Simpsons”), sau a unui student deştept pe atunci, Jeff Shesol de la Universitatea Brown. Până la începutul anilor 1990, scriitori precum Ray Bradbury, Margaret Atwood şi Camille Paglia o provocau public, adesea spre supărarea celor mai înfocaţi fani ai lor.

În timp ce colegiul meu era suficient de religios cât să râdă de corectitudinea politică – cel puţin printre studenţi – profesorii schimbau, treptat, chiar şi Notre Dame-ul (institut de studii superioare religioase – n.n.) în ceva ce facultatea anilor ’40 – ’60 ar fi considerat pur şi simplu de nerecunoscut. Acest proces a continuat timp de mai bine de 30 de ani după ce am absolvit. Recent, bineînţeles, administraţia a zugrăvit pereţii superbi din Golden Dome ce datau din secolul 19, cei care celebrau misiunile exploratorii catolice și călătoria lui Cristofor Columb. Să fie limpede, sunt și dintre cei care duc lupta cea dreaptă, dar cel mai probabil nu fac decât să țină încă să nu cadă linia frontului.

Am întâlnit pentru prima dată în şcoală – la Universitatea Bloomington, Indiana – îngrozitor de plictisitoarea şi monotona corectitudine politică. Înainte, mai întâlnisem câțiva universitari ai Noii Stângi, dar erau nişte oameni interesanţi, gata să asculte și alte păreri, diferite de ale lor. Într-adevăr, ei încă mai credeau în schimb liber de opinii şi în dezbaterile libere şi deschise pe diverse subiecte. La Universitatea din Indiana am găsit ceva diferit. Acolo, niște opinii anume – uneori explicite şi alteori implicite – au devenit dogme. Studenţii care le apărau o făceau cu sinceritate, dar nu cu râvnă. Acest lucru a devenit evident mai ales când un stângist corect-politic intra în dispută cu un susținător al supremației negrilor ori cu un anarhist. De obicei, cei mai radicali distrugeau corectitudinea politică, identificându-i slăbiciunea intelectuală, acolo unde era. Celor de la Universitatea din Indiana le devenise atât de confortabilă intelectual corectitudinea politică, încât refuzau să dezvolte vreun standard serios de evaluare a ei. I-am considerat mereu plictisitori, dar erau dominau prin insistență. Foarte puţine lucruri pot fi mai plictisitoare decât o gaşcă în care oamenii gândesc toţi la fel şi stau la masă două ore şi jumătate doar ca să fie sau să nu fie de acord cu aceleaşi lucruri… darămite să faci asta cu ceea ce ai putea considera a fi sosul alb scandinav ca reţetă universală!

În ultimii 30 de ani, corectitudinea politică s-a răspândit ca un cancer. Astăzi, atât de multe presupoziţii politic-corecte au devenit comune încât, aşa cum Tocqueville prezisese deja mai demult, ne-au limitat întrebările şi abilitatea noastră de a pune întrebări, mai degrabă de a ne da răspunsurile corecte la întrebări.

Există oare vreo soluţie? Bineînţeles, dar ne va lua o grămadă de timp şi foarte multă muncă. Cel mai important lucru pe care îl au de partea lor incorecţii-politic este complexitatea şi forța argumentului. Ceea ce este politic corect a devenit așa printr-o gândire lipsită de orice sclipire. Poate fi răsturnată uşor, dar e nevoie de timp ca să refaci ceea ce a fost distrus. Aşa cum spunea Ray Bradbuy la începutul anilor ‘90, corectitudinea politică trebuie să fie înfruntată și înfrântă chiar în momentul în care se exprimă. Nu peste două zile şi nici două minute mai târziu. Corectitudinea politică e o formă de bullying, se dărâmă când este confruntată şi provocată.

În plus, multe (dacă nu chiar toate) dintre ideile avansate de corectitudinea politică – la fel ca și “diversitatea” (care, altminteri, dacă s-ar referi la cea naturală ar fi un lucru bun, pozitiv) – pot fi slujite mai uşor prin punerea în practică a manierelor tradiţionale, ce limitează un pic pornirile pătimaşe şi posedă integritate intelectuală.

Bradley J. BIRZER / Reactionarii

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

loading...

Lasa un comentariu