Nationalismul in spiritul Adevarului

Naţionalismul este un concept care trebuie clarificat şi reaşezat pe temelia durabilă a adevărului, de pe care a fost scos în mod forţat şi înlocuit cu alte forme excesive, mai ales în timpul comunismului. Naţionalismul autentic este fără îndoială legat de ideea de naţiune, de sentimentele de iubire faţă de ţară şi datoriei sacre faţă de neam. Reprezintă în sine promovarea idealurilor comunitare.

Apariţia naţionalismului românesc a fost determinată de necesitatea salvării fiinţei naţionale, a existenţei însăşi a poporului român. El a fost sprijinit iniţial şi din exterior, de anumite forţe interesate de dezmembrarea marilor imperii (forţe masonice). Formarea statelor moderne nu ar fi fost posibilă fără afirmarea doctrinei naţionalismului în plan politic şi fără reunirea tuturor forţelor motrice ale naţiunilor, în lupta lor comună pentru afirmare şi independenţă.

În România, se poate vorbi de naţionalism românesc începând cu marii domnitori care au luptat pentru suveranitatea ţărilor româneşti, continuând cu mişcarea de renaştere naţională declanşată de Tudor Vladimirescu, preluată apoi de intelectuali precum D. Bolintineanu, Cezar Bolliac, Mihai Eminescu şi mulţi alţii. Se poate vorbi de naţionalismul intelectualilor care au înfăptuit Marea Unire, precum şi de naţionalismul interbelic, concentrat pe tema afirmării României în concertul naţiunilor, mai ales pe tărâm cultural.

La Dimitrie Bolintineanu, întâlnim „prefigurarea problematicii majore a doctrinei politice eminesciene, deşi nu atinge complexitatea şi anvergura celei din urmă”. În viziunea sa, „nu oamenii care guvernează sunt de vină, ci sistemul”. Astfel, „din sistemul care favorizează satisfacerea intereselor de grup, vin toate nenorocirile ţării, observă Bolintineanu: câştigul fără muncă, fără merit, împovărarea ţării cu împrumuturi, corupţia, desfrâul unei noi «clase» în care se recunoaşte imediat profilul inconfundabil al faimoasei «pături superpuse», cum o va numi Eminescu”.

Acelaşi intelectual român, constată cu amar, că pe lângă „spiritul de servilism” nou apărut, s-a introdus şi un „spirit de şarlatanism”, într-o lume „unde mediocritatea are templu şi meritul este persecutat când nu este şarlatan, când nu este servil, când nu este fals”. Ca şi Eminescu, el a condamnat statornic actul răsturnării lui Cuza, numit complotul «monstruoasei coaliţii», de către Cezar Bolliac: „toate acestea lasă a se bănui că străinii au avut mâna în nenorocita noapte de la 11 februarie (1866), care noapte va rămâne ca o funestă nenorocire în paginile istoriei acestei ţări  […] 11 februarie dete acestei revoluţiuni naţionale o lovitură teribilă”.

Ca şi Eminescu, Bolintineanu remarcase sistemul vicios de electivitate a domnilor, ca semn al unui rău mai profund, şi era îngrijorat de cauzele care ameninţau naţiunea şi o abăteau de la „marea misiune istorică ce o avea de îndeplinit”. Pe lângă dezbinarea românilor cauzată de „trebuinţa de idei de civilizaţie” şi „modul electif al domnilor”, el arăta că „certele între Brâncoveni şi Cantacuzini aduseră domnia fanarioţilor”. Mai mult, „a urmat un secol de rezistenţă contra grecizării”, iar „românii, mai cu seamă cei din Muntenia, au trecut prin cea mai primejdioasă tentativă de deznaţionalizare, egalată, probabil, doar în Ardeal şi, cu siguranţă, întrecută în zonele estice şi nordice”. Mai târziu, „Grecii căzură, dar sămânţa lor rămase în aceste holde curate române, ca nişte bălării, datinile lor, dispreţul lor pentru România, pentru istoria românilor, pentru limba românilor, rămase moştenire în familiile române grecite”. Apoi „cât de subtil au supravieţuit de-a lungul vremurilor aceste «sechele» insidioase ne-o arată întreaga serie de opoziţii la spiritul critic autohton, insinuându-se, între altele, într-un bizar «complex de inferioritate», de veşnică «întârziere» culturală, căci peste reziduurile fanariote s-au mai aşezat şi altele, în timp”.

D. Bolintineanu a fost şi un jurnalist excepţional care a anticipat „marele curent al culturii critice…”. De aceea, „opţiunea pentru adevăr dincolo de orice interese de partid”, vin să valideze o dată în plus adevărul publicisticii poetului naţional.”

Mihai Eminescu s-a suprapus pe ideile precursorului său, deşi nu le-a cunoscut, pentru că altfel l-ar fi citat masiv şi le-ar fi invocat în apărarea şi promovarea concepţiilor sale. El a dezbătut problematica naţionalismului într-atât de mult, încât aproape toate mişcările naţionale ulterioare s-au revendicat a fi în spiritul ideilor eminesciene. Putem afirma astfel, fără teama de a greşi, că Eminescu este părintele naţionalismului românesc şi unul din marii patrioţi români.

Problema naţionalismului a condus adesea la analiza cauzelor „decadenţei” românilor, pentru a se găsi soluţii de revigorare a societăţii şi a sufletului românesc. Astfel, deşi există unele deosebiri de formă, naţionalismul eminescian transpare şi la Emil Cioran, care în tinereţe a scris celebra carte „Schimbarea la faţă a României”. Această lucrare postumă, se pare că a fost ,,repudiată’’ de autor, la bătrâneţe, deoarece era ,,străină de spiritul său’’. În opinia mea, cred că o cauză importantă este presiunea tot mai mare făcută asupra sa din partea masoneriei, prin interpuşi şi apropiaţi ai săi din Franţa, care i-au condiţionat statutul său şi mediatizarea, de renegarea trecutului său ,,legionar’’. Deşi, ştim că prin spiritul său autonom nu putea fi înregimentat în nici o mişcare, sau chiar şi după propria-i mărturisire.

Este meritul incontestabil al criticului Theodor Codreanu, de a sesiza mari deosebiri şi asemănări între cele două viziuni naţionaliste: cea a lui Eminescu şi cea a lui Cioran: „Principiile umanitare nu pot anula existenţa unui egoism etnic (firesc, desigur) care nouă românilor, ne-a lipsit într-o mai mare măsură decât altora, estompat de o generozitate şi o toleranţă recunoscute, de unde şi proverbiala omenie a românului. Această superioritate morală (semn al unei culturi străvechi şi spiritualităţii creştine) a incomodat şi a jignit narcisismul etnic agresiv al vecinilor. Paradoxal, robusteţea morală a poporului nostru a fost şi piedica ieşirii în văzul istoriei, deşi ea a făcut trăinicia latinităţii orientale, considerată «o enigmă şi un miracol». E aici o dramă adâncă pe care Eminescu o pune în poemul dramatic Andrei Mureşanu. E. M. Cioran, în disperare de cauză, vede în omenia românească principalul obstacol în calea ridicării poporului nostru în rândul marilor culturi şi civilizaţii. Andrei Mureşanu, din poemul citat, invocă o filozofie a istoriei similară: «Cine-a văzut vreodată popor de oameni buni / Să fie mare? Dacă e rău, e egoist,/ Vrea toate pentru sine, nimica pentru alţii;/ Dacă trăieşte bine, dar fără ca să lase / Ca şi-alţii să trăiască – e mare». În concluzie: «Rău şi ură / Dacă nu sunt, nu este istorie». Şi «Ce plan adânc şiret! / Cum în sămânţa dulce a răului s-a pus / Puterea de viaţă!». Dacă Eminescu s-ar fi oprit la acest tragism profund al istoriei, poate că ar fi optat, ca şi Cioran, pentru un titanism agresiv şi cinic al poporului său, ca singura cale de a ieşi în istorie. Cioran a fost foarte derutat de soluţia eminesciană şi, neînţelegând-o, a confundat-o cu resemnarea romantică de iz paseist. De-aici, credea Cioran, ar izvorî «xenofobia» românilor. Pun tot răul pe seama străinilor şi nu-i pot ierta (?! – n.a). În schimb, n-au văzut că răul le vine din omenia mioritică. Cioran voia o Românie agresivă, care să impună autoritate măcar în Balcani. Cunoscând ca nimeni altul tâlcurile istoriei naţionale, Eminescu n-a comis totuşi eroarea de a reduce cauza decăderii românilor la omenie. Dimpotrivă, aceasta a făcut trăinicia unui neam, originalitatea lui”.

În continuare, se arată: „Şi Eminescu, aidoma lui Cioran, va găsi că principala cauză a «decadenţei» românilor nu e în străini. În definitiv, egoismul etnic este natural în tendinţa lui de a elimina etniile potrivnice. Nestrunit însă prin cultură, duce la barbarie. Cultura începe cu depăşirea egoismului de orice soi. Umanitatea e una singură în diversitatea (prismatică, zice Eminescu) a popoarelor şi naţiunilor. «Unul / e în toţi, tot astfel precum una e în toate» constituie fondul ontologic al înaltului umanism eminescian. Ajungi însă la universal prin «monogramul» etnic ce ţi s-a dat. Din acest punct de vedere, «xenofobia» poetului e o poveste ticluită anume ca să abată atenţia de la adevărul doctrinei sale. Dar dacă pricina «decadenţei» care ne-a împins spre marginalizare istorică nu venea direct de la străini, totuşi infuzia de străinism neasimilat era simptomul acestei stări. Iar străinism neasimilat însemna de-a dreptul îngrădirea strânsă a independenţei naţionale – economic, politic, cultural. România risca să devină din nou cămara de provizii pentru străini, teritoriu de afaceri oneroase etc., partidele politice (cel «roşu» îndeosebi) fiind, de fapt, instrumente ale dominaţiei din afară, cu preţul parazitismului unei «pături superpuse» alcătuite din elemente alogene (milionul de străini vizat de poet), cât şi din elemente degradate ale naţionalităţii noastre – ciocoii endogeni. Fără aceste coordonate nu vom  putea înţelege, în toată însemnătatea lui programul politic eminescian, sintetizat astfel:

«Cestiunea de căpetenie pentru istoria şi continuitatea de dezvoltare a acestei ţări este că elementul românesc să rămâie ca determinant, ca el să dea tiparul acestei forme de stat, ca limba lui, înclinările lui oneste şi generoase, bunul simţ, c-un cuvânt geniul lui să rămâie şi pe viitor norma de dezvoltare a ţării şi să pătrundă pururea această dezvoltare». (Timpul, 17 decembrie 1881). E o adevărată prăpastie între soluţia lui Cioran din 1936 şi aceea a lui Eminescu. Cioran cerea sacrificiul «omeniei», renunţarea la geniul etnic, la «bunul simţ», fiindu-i indiferentă calea de afirmare a românilor, numai rapidă să fie, o sincronizare tensionată şi generală cu marile civilizaţii spre a deveni cu adevărat o civilizaţie. Dar nu un destin mediocru voia Eminescu. Patriotismul său nu era mai puţin tensionat decât al lui Cioran. În schimb, infinit mai complex şi mai lucid, fiindcă nu paria pe aventură. Eminescu era în căutarea acelei slăbiciuni interioare a etniei noastre, dar a găsit-o cu totul în altă parte decât Cioran. Cu ochiul său ager, a zărit golul insinuat în sânul etniei noastre, gol pe care l-au putut umple străinii neasimilaţi, nu numai în secolul fanariot, dar încă din vechime, ameninţând fiinţa neamului, cu atât mai mult cu cât nu era vorba de violenţa armelor pe care domnitorii au ştiut s-o anihileze”.

Citiți și:  Emanius - Voi n-ați fost cu noi în celule (versuri de Radu Gyr)

În sfârşit, iată cauzele golului etnic: „Simptomul principal al acestei slăbiciuni a fost înţeles, înaintea lui Eminescu, de către Bolintineanu. Punând acelaşi diagnostic, Bolintineanu îl confirmă pe autorul Luceafărului: electivitatea domnilor, semn al unui rău mai profund. E o racilă ontologică, va observa Eminescu, manifestare a egoismului funciar  al indivizilor umani şi care ne împiedică a «reintra-n natură», în armonia eurilor, condiţie primordială a existenţei unei comunităţi. De-aici definiţia enigmatică a naţiunii dintr-o însemnare timpurie: «Naţiunea acest complex de euri». […] Ei bine, maladia ontologică a fiinţei umane româneşti este tocmai reversul omeniei, al robusteţii morale a etniei noastre. Desigur, i-a fost dat mărului superb şi viermele interior care să-l roadă. În plinătatea fiinţei se ascunde nimicul. Un popor rodeşte civilizaţie şi cultură câtă vreme e sănătos, câtă vreme viermele lăuntric e neputincios. Geniul popular a încifrat «diferenţa ontologică» a fiinţei româneşti în capodopera lui absolută – Mioriţa, operă încă enigmatică, singura în măsură să dea dezlegarea destinului nostru naţional. Nici Eminescu şi nici Bolintineanu n-au corelat descoperirea lor cu «hieroglifa» mioritică, dar i-au stat pe-aproape. Pe de o parte – preaplinul umanităţii ciobanului moldovean (interpretată de neavizaţi ca pe o trăsătură negativă a etniei – resemnarea), iar  pe de alta răul invidiei, creatoare de discordie, a consângenilor care complotează. Acest «vierme lăuntric» i-a divizat politic pe români, creând un gol în sânul etniei pe care l-au umplut străinii. Eminescu elaborează o adevărată teorie a golului etnic pe care exegeţii au ignorat-o cu desăvârşire, după câte  ştim. […] Or, această dezbinare e dublă: între Principate şi înlăuntrul Principatelor, ultima ilustrată fiind de nefericitul procedeu al electivităţii domnilor. De-aici tot răul, căderea în subistorie, pe lungi perioade, a uneia dintre cele mai înzestrate etnii ale Europei. Să se observe că Eminescu vorbeşte «fără părtinire, cu «minte foarte rece» şi «inimă foarte caldă», semn al unui înalt patriotism. Se mai poate oare susţine că poetul a idealizat trecutul?”

Într-adevăr, o soluţie era renunţarea la electivitatea domnilor, cea care „crea teren favorabil şi unei discordii de la al doilea grad, încurajând luptele pentru putere între marii boieri pretendenţi la tron, pe de o parte şi între boieri şi domnitor, pe de alta.” Prin abdicarea forţată a lui Al. I Cuza, această soluţie a fost impusă de autorii complotului iar Eminescu a fost nevoit până la urmă să o sprijine, deşi regreta mult domnia acestuia şi necontinuarea reformelor în spiritul naţional.

Naţionalismul eminescian s-a născut dintr-o opoziţie vehementă faţă de nedreptăţile şi suferinţele îndurate de români în provinciile ocupate cu forţa de marile imperii vecine. Iar spiritul său critic şi obiectiv s-a format prin apropierea dar şi desprinderea sa de junimişti şi de Titu Maiorescu, care îi fusese la început mentor. Lansând teoria „formelor fără fond”, infirmată de structuralismul modern, care „a arătat, pe bună dreptate, că forma îşi este sieşi conţinut”, exagerând lucrurile, „două serii de reacţii în lanţ, a trezit ideea – forţă a obiectivităţii maioresciene”:

„A provocat stupoare, indignare printre adversari şi a ridicat o întreagă armată de polemişti împotriva Junimii şi a «noii direcţii». […] El a lansat la noi ideea că atacurile în presă au meritul, nesocotit de adversar, de a atrage atenţia publicului, de a-l dinamiza în căutarea adevărului. Popularitatea «noii direcţii a fost asigurată, nu de junimişti, ci de rivali». […] Îi îndemna, de pildă, pe contemporani să renunţe la pinacoteci, la Universitate, la Constituţie, la Academie. Şi o făcea cu un radicalism trecând marginile oricărei «obiectivităţi». De fapt, năzuia în taină să vadă Universitatea şi Academia demne de exigenţele sale, pregătindu-şi drumul spre ele. […] În cazul criticismului junimist, urmarea cea mai parazitară a fost pseudoobiectivitatea, mimarea procedeelor maioresciene în polemică, bunăoară  […] Cea de a doua serie de reacţii pricinuite de spiritul critic este, în fine, împlinirea veritabilei obiectivităţi. Sămânţa aruncată de mentor a rodit în marii clasici, dobândind expresia cea mai înaltă în Eminescu, Creangă, Caragiale. Ne grăbim să precizăm că nu vrem a spune cum că marii clasici ar fi «creaţia» lui Maiorescu. Atraşi în sfera ideii – forţă maioresciene cu privire la adevăr, aceştia şi-au văzut în linişte de drumul lor, adesea în răspăr cu „mentorul”. […] Eminescu este cel dintâi care intuieşte magistral pericolul alunecării în neadevăr a celui ce susţinea cu atâta vervă adevărul. Altfel spus, a sesizat esenţiala contradicţie maioresciană, acea mască de care aminteam, «forma fără fond», cu care lupta în contra «formelor fără fond». Criticul era în primejdie de a rata obiectivitatea şi Eminescu o spune fără menajamente: «- Şi dacă e vorba cu masca jos!, apoi masca jos de la toţi şi de la toate astfel încât fiecare să-şi vadă în fundul puţinătăţii sale». (O scrisoare critică). Cu acest principiu, respectat statornic de poet, avea să întrunească cerinţele obiectivităţii, devenind, cum însuşi Maiorescu o va spune, culmea inteligenţei româneşti şi una dintre marile conştiinţe ale timpului. […] T. Maiorescu, a manifestat o adevărată rezistenţă, dacă nu obtuzitate, faţă cu tendinţele moderne din poezia europeană. Una dintre probele forte, de o evidenţă mult prea bătătoare la ochi, a fost statornica respingere a simbolismului. Maiorescu, iarăşi se ştie, nu l-a agreat pe Al. Macedonski.”

În lumina celor afirmate mai sus, putem înţelege poziţia duplicitară a lui Maiorescu, care mărturisise într-o formă voalată, că fusese în tinereţe francmason (deşi el, pusese în 1865 bazele lojii masonice «L’Etoile de Roumanie» (Steaua României), alături de Petru Mavrogheni, Iorgu Sutzu şi Vasile Pogor!). Nu este nici lipsită de semnificaţie, atribuirea în presă a epigramei denigratoare la adresa lui Eminescu, de către Grigore Ventura (un „amic” al lui Maiorescu şi Eminescu), tocmai lui Al. Macedonski, un poet simbolist în plină afirmare, care a declarat ulterior că epigrama a apărut fără ştirea lui şi nici nu l-ar fi incriminat pe Eminescu. Se ştie, de asemenea, că şi reputaţia lui Macedonski a avut de suferit din pricina acestui «incident» nefericit.

Naţionalismul se regăseşte în mare parte şi în opera filosofului român C. Rădulescu-Motru,  care „a căutat să întregească viziunea filosofică şi culturologică despre naţiune cu una psihologică”. O viziune în esenţă asemănătoare  cu a sa aparţine şi filosofului şi sociologului P. Andrei, care „a explicat că dintre toate formele de comunitate, naţiunea imprimă adânc caracterele şi conştiinţa individului”, şi „ea este diferită de comunitatea de sânge şi de rudenie, fără ca prin acestea să fie denumit etnicul”. Potrivit viziunii lui P. Andrei, trebuie făcută „distincţia între popor, definit ca un fapt natural, şi naţiune, ca o comunitate civilizată”.

Potrivit lui C. Rădulescu-Motru, apariţia naţionalismului a fost o necesitate istorică în Europa: „Polemizând cu unele doctrine, C. Rădulescu-Motru demonstrează că popoarele europene au trebuit să devină naţionale pentru a-şi apăra existenţa. Dificultăţi specifice spaţiului european au obligat populaţiile de aici să se unească în structuri naţionale. Naţiunile sunt rezultatul luptei duse de popoarele Europei pentru «a-şi găsi stabilitatea şi continuitatea». Întrucât popoarele europene au fost prea divizate, procesul de formare a naţiunii nu a fost generat numai de un singur factor sau de un grup de factori, aceeaşi pentru toate. La fiecare popor a acţionat un element determinant specific (fie înrudirea de rasă, fie religia, fie limba şi tradiţiile comune). Totuşi, ar exista un factor cu rol decisiv pentru orice naţiune: conştiinţa apartenenţei la un grup ce a cunoscut şi a trăit aceleaşi evenimente istorice, amintirea suferinţelor şi luptelor comune. […] «Căci noi românii avem o menire pe lumea aceasta, cât timp Europa îşi păstrează vechile tradiţii culturale. Din moment ce aceste tradiţii vor dispare şi vor fi înlocuite cu o civilizaţie mercantilă materialistă, aşa cum este cea americană sau o civilizaţie comunistă cum este cea rusească, România îşi va pierde menirea sa». […] «Este drept că între cele două pericole – internaţionalismul rus şi internaţionalismul anglo-american – este de preferat acesta din urmă, fiindcă asta mai lasă oarecare nădejde românilor într-o eventuală renaştere naţională», deoarece democraţia americană tinde la o diferenţiere în personalitatea umană. C. Rădulescu-Motru a echivalat comunismul cu nazismul: «Comunismul rusesc este oarecum a doua ediţie corectată şi mult adăugită a nazismului»”.

De asemenea, se poate face o anume delimitare a naţiunii de etnic, descriind „naţiunea ca o comunitate bazată pe juridic şi spiritual, spre deosebire de etnic ce exprimă mai mult originea rasială şi condiţiile geografice în care trăieşte o populaţie”, sau „etnicul restrâns ar avea mărimea unui sat, iar cel extins s-ar identifica cu naţiunea”. Dar, „etnicul restrâns este mai bogat în manifestări tipice, pe când cel extins este mai sărac în asemenea gen de trăsături, dar conservă pe cele caracteristice”. Referitor la transformările etnice, „procese naţionale contemporane dovedesc cu prisosinţă rolul satului în conservarea trăsăturilor etnice în contextul unor împrejurări ce au acţionat şi acţionează încă pentru anularea specificului naţional prin integrarea forţată în comunităţi supranaţionale”.

Nici raporturile etnicului cu religia nu sunt minimalizate: „C. Rădulescu-Motru s-a aplecat deseori asupra problematicii implicării religiei în viaţa socială şi naţională. Încă din «Cultura română şi politicianismul» sublinia rolul important al Bisericii ortodoxe pentru spiritualitatea românească: «Dacă astăzi suntem într-o unitate politică, – şi atâţia câţi suntem -, apoi aceasta se datoreşte în primul rând Bisericii ortodoxe. Graţie acestei biserici a fost cu putinţă să ieşim de sub atâtea influenţe străine, fără ca sufletul nostru să fie prea profund atins». […] C. Rădulescu-Motru nu poate accepta exacerbarea elementului religios din raţiuni ce ţin de spiritualitatea timpurilor moderne. El susţine, deşi nu cu claritate, diferenţa între integrarea religiei în structura etnică şi crearea unui stat întemeiat pe ideologia religioasă. În acest sens, concepe românismul. Acesta «nu este nici xenofobism…, nici ortodoxism, este un  naţionalism mai adâncit sau mai integralizat cu cerinţele vremii». […] Nu s-a luat în seamă că, în condiţii concrete, apartenenţa la religie este identică cu apartenenţa etnică. Epoca noastră nu este scutită de experienţe în acest sens, de conflicte interetnice ce au la bază conflicte religioase, dovadă a existenţei unei intercondiţionări a etnicului cu religia”.

Citiți și:  Emanius - Voi n-ați fost cu noi în celule (versuri de Radu Gyr)

C. Rădulescu-Motru a acordat o atenţie specială fenomenului cunoscut îndeobşte sub numele de naţionalism. Atitudinea şi concepţia sa, deşi cunosc unele variaţii, au „o constanţă în gândirea sa, şi anume pledoaria pentru un naţionalism moderat, tolerant, flexibil”. Fiind „înscris în orientarea ideatică a «Junimii», C. Rădulescu-Motru are ca deviză  a concepţiei sale preceptul maiorescian «naţionalism în marginile adevărului»” (o formulă nefericită şi combătută de Eminescu! – n.a.) […] În acord cu concepţia sa generală despre consecinţele Revoluţiei de la 1848, el a formulat teza potrivit căreia naţionalismul excesiv ar fi de sorginte paşoptistă. […] El a contrapus ideilor emise de  Iorga şi A. C. Cuza gândirea eminesciană, afirmând «adevăratul înţeles al naţionalismului», care «are ca premisă majoră adevărul enunţat de Eminescu: la civilizaţie nu se ajunge decât prin muncă». […] Studiul psihologic al etnicului este explicativ, dar şi normativ, având ca obiectiv  reformarea societăţii. Naţiunea română poate progresa numai prin activităţi transformatoare ce au la bază studiul ştiinţific al realităţii româneşti. […] Un popor contribuie la dezvoltarea umanităţii numai prin păstrarea originalităţii sale. C. Rădulescu-Motru nu a dizolvat naţionalul într-o realitate supranaţională, dar nu a exagerat unicitatea naţionalului (precum N. Iorga)”.

În viziunea lui C. Rădulescu-Motru, Eminescu apare drept cel mai strălucit exponent al naţionalismului românesc:

„Pentru a-l găsi pe acesta (înţelesul naţionalismului), în limba românească, trebuie să revenim la scrierile politice ale lui Mihai Eminescu. Cuvântul de «naţionalism» îl întrebuinţează Mihai Eminescu rar, în comparaţie cu acei cari au venit după dânsul, dar la el cuvântul este cu un înţeles precis şi profund, cum ar trebui să fie. Toţi naţionaliştii de după Eminescu, în cazul cel mai bun, n-au făcut decât să repete ceea ce a scris Eminescu, şi în cazul când ei au vroit să depăşească pe Eminescu, cum a voit d. A.C. Cuza, n-au făcut decât să exagereze concepţia lui. Inteligenţa extraordinar de originală şi de limpede a lui Eminescu a desprins din jurul fenomenelor sociale pe acelea cari au adus mizeria morală şi materială a poporului român. […] Naţionalismul eminescian consistă mai ales în o critică nemiloasă a stării de fapt în care se găseşte societatea românească de astăzi. Mergem înspre pieire, ne zice Eminescu. Poporul român se stinge din viaţă înaintea ochilor noştri indiferenţi. […] O populaţie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care îşi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mâinilor ei se capitalizează în mâinile unui element fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate. Nu este de mirare că influenţa austriacă «este mare» […] «Cu cât mai mulţi indivizi se sustrag de la producerea brută (a avuţiei naţionale), cu atât mai mulţi trăiesc pe seama aceleiaşi sume de oameni». […] «Clasele muncitoare trebuesc scăpate de paraziţi; paraziţii înşişi trebuesc prin o riguroasă organizaţie, siliţi la munca la care se pricep». […] «Nu cerem şi nu voim, precum insinua Românul (ziarul lui C. A. Rosetti), exterminarea cu sabia a elementelor hibride. Dar ceea ce pretindem pozitiv e ca asemenea elemente să nu fie determinante, domnitoare în Statul român. Nu ne opunem dacă ele se vor hrăni prin muncă proprie, dar nu exploatând munca altora»”.

Obiectivitatea lui Eminescu nu este pusă la îndoială nici de C. Rădulescu-Motru:

„Eminescu putea fi pătimaş în polemică, dar el nu era omul care să părăsească o metodă ştiinţifică, pentru a susţine o convingere dictată de interesul unui partid, fie chiar când acel partid era compus din prietenii săi. Naţionaliştii de astăzi pot face aşa lucru, nu însă şi Eminescu. […] Dl. A. C. Cuza singur încearcă între aceşti naţionalişti o notă originală, exagerând până la absurd campania contra evreilor.  […] Înţelegem să creadă aşa ceva un bărbat cu fire de demagog, un N. Iorga bunăoară (după 1920), care pentru a cuceri aplauzele mulţimei este în stare să facă toate linguşirile şi să zică că neam mai nobil ca al nostru, al Românilor, nu există pe suprafaţa pământului; că virtuţi mai dumnezeieşti ca în sufletul nostru, traco-daco-roman, nu se mai găsesc nicăieri. […] O încordare cerebrală cere, dimpotrivă, ideea care se găseşte în programul lumii culte europene: nu să goneşti pe străini, ci să pui pe străini în serviciul intereselor naţionale! Ca să goneşti pe străini nu poţi, şi chiar dacă ai putea, la ce folos? Prosperitatea popoarelor nu cade din cer, ca un fel de pomană dumnezeiască, aşa că singura ta grijă să fie să nu laşi şi pe străini alături de tine pe pământul pe care cade pomana; ci prosperitatea se cucereşte prin muncă! Cel ce munceşte prosperă; cel ce nu munceşte, sau nu ştie munci, acela nu prosperă […]. Dar acest nou punct de vedere, pentru a propaga naţionalismul adevărat, iar nu pe acela al dlui A. C. Cuza, trebuie să ai încredere în puterea de muncă a poporului tău! Şi nu este dat oricui să aibă o asemenea încredere. […] Idealul dlor Cuza şi Iorga este izvorât din descurajare, şi ca atare, el nu poate face aderenţi decât punând la contribuţie patimile cele mai puţin nobile ale sufletului românesc. România piere! Sunt însă gata dnii Iorga şi Cuza să o scape!!!… Ce la noi simţul ridicolului s-a tocit cu desăvârşire? “.

Delimitarea propusă de filozoful român C. Rădulescu–Motru, între naţionalismul propriu-zis şi moderat, faţă de cel excesiv şi intolerant, este într-adevăr corectă şi în spiritul cercetării obiective a fenomenului. Prin urmare, naţionalismul eminescian este strict autentic, faţă de exagerările aduse ulterior de epigonii săi.

Nu s-a spus însă nimic despre mişcarea legionară a lui Corneliu Zelea Codreanu. Aceasta în ce spirit este? Este tot o formă exagerată? Am putea observa delimitarea faţă de  profesorul A. C. Cuza şi faptul că, Codreanu s-a despărţit de fostul său mentor destul de devreme, aşa cum Eminescu s-a despărţit de Maiorescu. În plus, neimplicarea iniţială a mişcării pe plan politic şi caracterul însăşi a principiilor morale şi creştine adoptate, ne fac să credem că era o mişcare în spiritul ideilor eminesciene, o mişcare de renaştere şi de rezistenţă naţională şi în plus anticomunistă, la care nu întâmplător au aderat atunci foarte mulţi intelectuali şi care a fost prigonită mai tot timpul, de toate guvernările, inclusiv cea comunistă.

Însă, în cazul marelui istoric Nicolae Iorga, implicarea sa în viaţa politică n-a fost de bun augur, devenind corupt de putere şi de faima dobândită. Este cumva de neînţeles sprijinul său acordat dictaturii lui Carol al II-lea (căruia i-a fost profesor), precum şi înverşunarea sa împotriva tuturor celorlalţi naţionalişti, printre care şi C. Z. Codreanu, pe care iniţial îl inspirase. Exclusivismul (monopolul) său în privinţa naţionalismului, pe care nu-l putea admite nici la liberali, nici la ţărănişti sau la alţii, este simptomatic şi revelator în privinţa caracterului său intolerant într-o mare măsură, începând din 1920 înaintea adoptării constituţiei (masonice) din 1923.

Nu întâmplător am insistat asupra concepţiei lui C. Rădulescu-Motru, deoarece acest filozof a căutat să contureze şi să impună naţionalismul, distinct de ortodoxie şi oarecum exagerat, recomandându-l, ca unică linie de acţiune. Din păcate, filosofia sa a căpătat în timp o ,,identitate’’ francmasonică, după cum s-au pronunţat unii autori, precum Nichifor Crainic ş.a. Nu trebuie să uităm nici faptul că românismul era interpretat de evrei ca fiind agresiv, o formă de xenofobie!

Românismul (naţionalismul) există dintotdeauna. Nicolae Georgescu încearcă să-l delimiteze: „Presa politică (mai ales de stânga) amestecă, ea însăşi, termenii şi aplică etichete false, pe care le menţine, le strigă la megafon şi caută să le impună”, iar „naţionalismul însuşi, ca doctrină, este considerat periculos, căci ar duce spre extrema dreaptă”. Prin urmare, naţionalismul nu înseamnă extrema dreaptă, aşa cum s-a acreditat ideea, dar un naţional-fascism sau naţional-nazism sunt într-adevăr, după cum naţional-comunismul sau comunismul reprezintă extrema stângă. În acest spirit al adevărului, remarca şi Mircea Eliade următoarele:

„Nu-l văd deloc pe Eminescu hitlerist. Nu-l văd pe Pârvan fascist. Oamenii aceştia au fost oameni vii şi, ca atare, au gândit şi au creat româneşte. Poate fără ştirea lor, dar au creat valorile noastre spirituale, au înălţat românismul la valoare universală. Orice român care vrea să participe conştient la viaţa spirituală sau socială a României trebuie să-şi asimileze valorile acestea, trebuie să-şi asimileze tradiţia Eminescu-Iorga-Pârvan. Ar fi necomplet altminterea, ar fi anorganic”.

Sursa: ZiarulNatiunea.ro

Distribuie acest articol! Îți mulțumim!

Subscribe
Notify of
guest
0 Comments
Inline Feedbacks
Vezi toate comentariile