MEDIC PSIHIATRU: Îți pui des „selfie”-uri pe Facebook? Cel mai probabil ESTI UN BOLNAV PSIHIC!

Se pozează. Cu camera de pe dosul telefonului, că aia e mai bună. Are mai mulți pixeli. Pixelii sunt niște senzori mici-mici de lumină care-ți înregistrează moaca. La mai mulți pixeli, mai multă meclă. Și dacă e cuprinsă toată, în splendoarea blițului, devine o Monalisă sau gânditorul lui Rodin.

Fotografiile, raptus homoerotic deghizat în poezie de Ion Heliade Rădulescu, iau calea tuturor autoportretelor. Care din closet, care de pe dormeză și recamier, care sub florile de cireș primăvara, care în soare, care prin vânt, care pe-un pod, care pe-o stradă, care pe-un munte cu soarele-n dos. Se duc în nemurire pe această centură intelectuală care-a devenit „rețeaua de socializare”. Ieșirea din anonimat se face pe când geamătul tău artistic e auzit de – cine alții – decât partenerii tăi la fel de narcisici. „Îmi place. Băi, chiar îmi place!”. Degetu’n sus, în geamăt gutural ori gâlgâit onomatopeic. Priviri languroase de egretă pe sub sălcii la care masculul feroce, tigru de tastă la crepuscul, răspunde cu cimilituri dulci, în urletul tăcut dat de moartea vocalei. „Plk la tine! Pwwp! Like!”. Limba engleză, grabnică să înregistreze fiecare specie nouă culturală, i-a spus, inspirat, Selfie. Selfie, care rimează cu oracolul din Delfi, vine de la saxonul Self, steril traductibil în româna de baltă drept Sine.

Selfie-ul, șublerul cu care măsori nemăsurabilul

Selfie, carevasăzică, sunt autoportrete cu telefonul Sinelui făcut chip. Iar „selfitita”, boala de-a te trage în poză în varii poziții, e cea mai recentă tulburare psihică propusă de Asociația Americană de Psihiatrie (APA). APA – ar putea comenta cârcotașii – suferă de problema enunțată dibaci de PT Barnum ca fiind premisa fundamentală a circului: „avem ceva pentru fiecare”.  Și parada de selfies e circ. Chiar o fi vreo problemă totuși că, în tăcerea blândă de miel a propriei anonimități, îți țugui gura trompetă? Chiar o fi vreo problemă că stai, după aia, la minut, să vezi cine te-a plăcut, dar mai ales cine ba? Și, finalmente, chiar o fi vreo problemă dacă dispoziția ta e fundamental influențată în imaginea pe care ți-o observi la oglindă în ziua cu 100 de like-uri, versus ziua cu doar cinci? Fapt este că socializarea pe Internet a introdus, fără să fi căutat neapărat asta, un șubler de măsurat nemăsurabilul. Anume, om cu persoană, bula ta de imediați, apreciază faptic, nu doar în forul lor interior, mecanismul psihismului tău. La număr. E o formă veche de condiționare operațională care sfârșește prin a schimba imperceptibil metabolismul vieții interne a individului vulnerabil până la punctul critic al marii drame.

Like-ul la selfie-ul de pe Facebook. Gaura din covrig

Marea dramă pleacă de la premisa, falsă în întregimea ei, că cineva are un standard de la care e acceptat, dar sub care se face praf și țăndări, altfel spus se întoarce în nimic. Ca într-un pervers joc de limbo „selfititicul”, pe sania propriei suferințe, se contorsionează, din ce în ce mai aspru, să rămână în standard. Popularitatea nu începe din zero. Pleacă din masa critică. Câte like-uri ai strâns? Doar peste ea începi să fii, să exiști. Ce Descartes? Ce cogito ergo sum? Sunt pentru că mă văd. Uite-mă, sunt chiar acolo, zâmbesc la tine! Îți place ce vezi? În 2015, exiști doar dacă te place careva, unde careva e o mulțime. Careva e o curbă incrementală. La început erau 10 prieteni. Care s-au făcut 100. Care s-au făcut 1000. Virtual. Gaura din covrig. Tot prieteni sunt. Nu importă că tu, în viața reală, doar pe zece îi știi. E mai puțin important să știi. Important e să fii știut. Notorietatea înlocuiește calitatea, popularitatea se transformă în narcotic, șobolanul la padelă caută feedback pozitiv. Sevrajul la „Oglindă, Oglinjoară, cine e cea mai populară din țară”, pândește însă după colț.

După acel moment al maximei ascensiuni, în umbra zilelor trecute, selfititicul nu lateralizează propria-i gândire. Nu o pune în context. În relație. În contingență narativă, și temporală. E un avort abrupt emoțional, unul care trebuie ramplasat urgent cu o nouă doză de semnale cum că tot aici suntem, noi fanii tăi virtuali, noi vrăbiile care-ți ciripesc dimineața la fereastră. Astfel că selfititicul plusează. Intră în depresie. Unde-a dezvelit un umăr descoperă și-un șold. Unde-a pozat un ochi în soare o să tragă un ochi în lacrimă. În spatele camerei, incremental trista paiață se îneacă în angoasă. Cerșește. Imploră. Nu mai doarme noaptea. Fiecare râset virtual devine ocară. Fiecare comentariu critic atac la persoană. Fiecare impas de indiferență o aruncare în abis. Succesul acelui moment denudat sub ochii necunoscutului rămâne doar o uvertură la simfonia respingerii pe care-o poți evita doar cu un crescendo de promiscuitate.

De ce ar fi mai bune telefoanele care sunt doar telefoane?

Psihiatrul vede, în cele din urmă, pacientul pe scaun cu o elipsă psihotică, aruncat în apele tulburi ale realității virtuale, zdrobit de gravitația orizontului de așteptare. Drumul recuperării e greu, pe câți de mulți admiratori ai adunat în tolba viselor pe-atât de puțini prieteni ai păstrat. Pe cât de multe momente mintale de fecundă adulație ai strâns, pe-atât de goale de conținut sunt. Și-atunci ce faci? Unii specialiști au recomandat chiar revenirea la telefoanele tâmpite, care n-au ecran tactil, care nu fac poze, care nu servesc decât scopului deja antic, anume comunicarea audio cu o altă persoană. Programul de detoxifiere presupune lucruri arcane, cum ar fi să bei un ceai la o cafenea, nu online.

Chiar să simți pe timpan timbrul vocii interlocutorului, să-i vezi sprâncenele cum se adună, nu un emoticon galben. Să te oglindești în doi ochi albaștri, nu într-un ciclop de pe-un spate de plastic. Să umbli printre semeni, nu printre umbre. Și în cele din urmă să diminuezi la ceea ce ești de fapt. Un simplu om. Nu o statuie virtuală. Doar un alt anonim, în cele din urmă anost cetățean al planetei, care-și trăiește anonima viață în compania altor oameni nici mai buni, nici mai răi decât alții, nici mai interesanți nici mai culți, dar speciali prin aceea că sunt oamenii tăi, sunt prietenii tăi, și-ți împarți viața cu ei. Viață pe care n-ai s-o poți niciodată retrăi pe Internet, cavoul tuturor speranțelor și-al tuturor fanteziilor de mărire. Visul de mărire al Sultanului nu se termină decât în dezastru. Dar există o poveste și după. – Articol de Dr. Gabriel Diaconu este medic specialist psihiatru

Urmăriți acest site pe Telegram și pe Google News

Susține Nationalisti.ro printr-o donație

7 comentarii

  1. Ion Antonescu

    Nici nu-i nevoie sa spuna un psiholog ca ai probleme la mansarda daca-ti pozezi mecla, e de la sine inteles ca nu stai bine cu capu'. Doar blazatii pot face asa ceva! Si apropo, nu e ilegal sa postezi poze din moment ce ele sunt publice 😉

  2. Ion Antonescu

    Tiganii au numai drepturi, nu stiai? Saracii, sunt discriminati si asupriti, tocmai ei, oameni educati, cu bun-simt, cinstiti si curati, oameni carora le plac munca si scoala. Ce? N-au voie sa-si pozeze muianele tuciurii? Off, cata discriminare! Si inca ceva: eu n-am aceeasi tara cu niste sclavi nomazi, sa fie clar! Ca nu tiganii au luptat in razboaie sau la Revolutie, tiganii au stiut doar sa ceara ca si cand ar merita mai mult de-un scuipat. Sa se intoarca in India, acolo e patria lor!

    • mi se pare ceva normal sa ceara ceva…au fost sclavi in Romania zeci de ani…la casele boierilor sau la manastiri,nu zic ca unii nu abuzeaza de libertatea lor dar asta nu inseamna ca toti sunt la fel…pan' la urma credeti si ganditi cum vreti, nu ma afecteaza cu nimic pentru ca nu sunteti primii si nici ultimii care vor spune astfel de chestii.Sa stiTi ca unii sunt chiar educati si cu bun simt,curati,cinstiti si carora le place scoala si stii de dece? PENTRU CA SUNT OAMENI!

      • sigur … :)) pana la urma cine face referire aici la etnia lor? este un articol despre selfie. Spui si tu asta ca de… esti prieten cu „Specimenul” din poze: https://www.facebook.com/alexandru.duman.3?fref=ts

        Na un pix si o foaie baiatule. Acum …. stii e urmeaza :))

        P.S.: daca un comentator de pe site scrie ceva, administratia nu raspunde. Fiecare are dreptul la libera exprimare. Inainte sa iti aprob comentariul te-am verificat si am vazut ca esti prieten cu el. Nu imi pasa cine si ce lasa.

      • Profilul personal de Facebook este un spaţiu public şi nu privat. A hotărât Înalta Curte de Casatie şi Justiţie, care a dat o decizie irevocabilă într-un dosar ce privea o postare pe o pagina personală de Facebook.
        http://www.digi24.ro/Stiri/Digi24/Gadget/Stiri/Pr

        asa ca taci alexe. :))

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *