Marturii cutremuratoare. Un pacient povetește cum a fost legat în ATI: Aveam mâinile ca niște pâini!

Un bărbat de 54 de ani, din Iași, Gabriel Toma, relatează cum a fost experiența lui în spitalul mobil de la Lețcani. Bărbatul arată că a fost legat de pat, iar medicii i-au dat doar 2,5% șanse de supraviețuire, dar a reușit în final să învingă boala. El a explicat că în secțiile de ATI, comunicarea medicilor lipsește cu desăvârșire și nimeni nu explică pacienților de ce trebuie să fie legați.

„De trei ori resuscitat, de două ori intubat. M-am detubat singur… Detubarea a fost şansa mea, personalul medical renunţând la acest procedeu, punându-mi o mască CPAP”, povesteşte Gabriela Toma, pentru ZiaruldeIasi.

Dat fiind faptul că primise pe foaie observaţia „agitat psihomotor“ pe lângă diagnostic, prognosticul de supravieţuire dat de medici a fost de 2,5%. “Aşa le-au spus aparţinătorilor mei, care căutau preot petru deshumarea rămăşiţelor pământeşti ale părinţilor, la sfatul lor, ca să se pregătească”. Gabriel Toma spune că, în pustietatea salonului, multă vreme a delirat, făcându-şi în minte zeci de scenarii, trăind filme întregi care i se păreau extrem de reale. „Lipsa de comunicare a personalului medical, în special în secţia de ATI, este incredibilă. M-am simţit în toate cele trei săptămâni – în care am fost resuscitat de trei ori, intubat de două ori – exact ca într-un lagăr de exterminare. De altfel, am încercat de două ori să «evadez»”. Uşa salonului era mereu închisă. Deşi, bolnav fiind, a dărâmat un monitor şi a aruncat în uşă cu el pentru a scăpa.

Gabriel Toma nu acuză pe nimeni de faptul că a fost legat de pat, dar spune că rănile lăsate la mâini le va purta probabil toată viaţa. “Imobilizarea pacienţilor «agitaţi psihomotor» ar trebui făcută cu acele manşoane late, căptuşite pe interior cu pâslă, manşoane care împiedică blocarea fluxului sanguin către palme. Eu aveam nişte mâini ca nişte pâini… Nu mi le recunoşteam. Am tras de ele până mi-au intrat în carne. Am urme care probabil le voi purta toată viaţa, drept amintire de «bună purtare» a personalului medical. Iarăşi lipsă de comunicare: nimeni nu îmi spunea de ce trebuie să treci prin toate astea. Sedat fiind, nu conştientizam multe”, mai spune el. În salon erau 12. Uşa se deschidea doar atunci când venea mâncarea sau le făceau tratamentul. În rest, povesteşte Gabriel Toma, erau singuri… Unii mureau singuri. „M-au găsit de două ori cianotic, detubat, ţinînd în mână tubul. Mai şi glumeau, că arătam ca Statuia Libertăţii, cu mâna întinsă în sus, cu tubul în ea. Nu supravegheau nimic! Am avut un noroc fantastic că nu am murit. Cât de greu ar fi fost ca mereu să fie o cameră video care să supravegheze ce se întâmplă?”.

Sursa: stiripesurse.ro

LASA UN COMENTARIU