“Legalitatea” statului Israel

israel

Înaintea votului de la ONU care a decis formarea statului Israel, comisia UNSCOP, formatã din tãrile membre ale ONU, a recomandat:

  • terminarea Mandatului Britanic si o perioadã de tranzitie înaintea proclamãrii independentei sub control ONU [în realitate, proclamarea independentei s-a fãcut unilateral, de cãtre evrei, controlul ONU nefiind niciodatã pus în practicã];

  • prezervarea Locurilor Sfinte [prin aceastã sintagmã se înteleg toate amplasamentele sacre ale: iudaismului, crestinismului si islamului care se gãsesc în Palestina – actuala proclamare a Ierusalimului capitalã a statului Israel, la care se adaugã anexarea Ierusalimului Est si eliminarea etnicilor arabi pericliteazã aceastã mãsurã];

  • rezolvarea pasnicã a diferendurilor dintre cele douã pãrti [acest lucru nu s-a fãcut niciodatã];

  • unitatea economicã a Palestinei [alt punct care nu s-a pus niciodatã în practicã].

Delegatii minoritari (India, Iranul si Yugoslavia) recomandau un stat federal binational, în timp ce alte state sugerau partajarea Palestinei în douã state (dar cu o uniune economicã) si punerea Ierusalimului sub control international. Altfel spus, se prezintã douã versiuni ale federalizãrii, si nicidecum crearea a douã state independente.

În septembrie 1947, pentru a se transa situatia, ONU a votat. Rezultatul a fost:
– 25 de voturi pentru partaj;
– 13 voturi împotrivã;
– 19 abtineri.

Pentru luarea unei decizii regulamentele ONU cereau întrunirea a douã treimi din voturi. Acest prim vot aratã clar cã opinia publicã internationalã NU este favorabilã raptului a jumãtate din Palestina. Mai trebuie precizat cã în 1947 nici un stat african nu are vreun reprezentant la ONU. Mai mult decât atât, cele mai multe dintre statele arabe nu au reprezentanti în forul international, pentru simplul motiv cã erau supuse unor regimuri coloniale. De asemenea, o parte din statele asiatice nu au nici ele reprezentare la ONU. Iar ceea ce este cel mai important lucru: poporul palestinian nu are nici o voce care sã-l reprezinte, de fapt, nici o clipã nu i-a trecut cuiva prin cap sã-i consulte pe palestinieni asupra destinului lor. O delegatie palestinianã prezentã, fãrã drept de vot, a respins orice partajare a tãrii, dar discursul lor nu a contat.

Dar, chiar si în conditiile acestea, ONU nu reuseste sã adune voturile necesare pentru furtul teritoriului palestinian. Încep masinatiile de culise, în urma cãrora Grecia, Filipine, Liberia si Haiti, care fuseserã împotrivã, sunt nevoite sã cedeze. La 25 noiembrie ONU recurge la un al doilea vot. Rezultatele sunt acum:
– 32 de voturi pentru;
– 13 contra;
– 11 absente;
– 2 absente.

Lipseste un singur vot. Ridicol, nici dupã ce se joacã a doua oarã comedia „legalitãtii”, rezultatul nu este cel scontat. Americanii amenintã întreruperea ajutorului destinat Frantei, asa cã aceasta este în fine decisã dã voteze pentru înfiintarea Israelului. În cele din urmã, dupã douã repetitii, la 29 noiembrie, are loc votul „corect”. Toatã lumea a putut rãsufla usuratã, legalitatea intra în drepturi. Chiar asa sã fie? Dacã ar fi fost asa, atunci asta ar fi însemnat ca Israelul sã respecte punct cu punct ce s-a votat atunci. Nu cred cã mai trebuie spus, dar acest lucru nu s-a petrecut niciodatã.

ONU a votat partajarea Palestinei în trei pãrti:
– un stat evreu de 14.000 km patrati, cu 558.000 de evrei si 405.000 de arabi;
– un stat arab de 11.500 km patrati, cu 804.000 de arabi si 10.000 de evrei, între ele existând o uniune economicã, monetarã si vamalã;
– o zonã sub regim international continând Locurile Sfinte (în special Ierusalim si Betleem), cu 106.000 de arabi si 100.000 de evrei.

Chiar si în conditiile unei „legalitãti” de mucava, votatã într-un forum international care azi ar fi considerat nereprezentativ, în pofida vointei locuitorilor de fapt ai tãrii, respectarea acordurilor ar fi dat aerul unei validãri juridice post-factum. Israelul nu a respectat nici o clipã decizia ONU, care nu a fãcut decât sã-i serveascã de trambulinã provizorie.

A urmat masacrul de la Deir Yassin, din 9 aprilie 1948, perpetrat de cãtre Irgun si Lehi, organizatii teroriste devenite ulterior partide în Knesset. Masacrul a fãcut 254 de victime palestiniene, în majoritate femei si copii. La 11 iulie 1948 urma masacrarea satelor arabe Lod si Ramle. Începea astfel exodul palestinienilor din propria tarã spre Siria, Egipt, Iordania si Liban, nevoiti sã-si abandoneze pãmânturile fortelor de ocupatie. Se estimeazã cã la momentul respectiv aproximativ 900.000 de oameni au fost nevoiti sã se refugieze. Statul Israel, înfiintat în mod „legal”, nu a recunoscut niciodatã dreptul proprietarilor de drept sã se întoarcã pe pãmânturile lor, si nu a acordat nici un sekel despãgubire pentru ceea ce a obtinut prin teroare si crimã.

Sursa: http://palestinalacrimamea.blogspot.ro/2006/07/legalitatea-statului-israel.html

loading...
Loading...
   

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *