Generalul Ion Dumitrache

Activitatea în timpul războiului.

– În timpul Campaniei din Est s-a remarcat la conducerea Brigăzii (Diviziei) 2 munte din nordul Bucovinei până în centrul Caucazului. La fel s-a comportat şi în timpul campaniei eliberatoare din nord-vestul României, în fruntea Corpului de munte.
– „Războiul – releva generalul Petre Dumitrescu, comandantul Armatei 3, apreciindu-i activitatea – a confirmat pe deplin excelentele sale însuşiri fizice, intelectuale şi morale, pregătirea sa profesională temeinică, caracterul său ferm, energia şi dârzenia sa. A fost un comandant care s-a identificat complet cu marea unitate ce a instruit, comandat şi dus la victorie”.
Arestarea, judecarea și condamnarea.

– În timp ce se afla la comanda Corpului de munte (în ţară) a fost arestat (februarie 1945) în urma unui denunț că ar fi ordonat (în 1942, la Nalcik) represalii împotriva populaţiei civilie și și-ar fi însușit diferite materiale pe care le-ar fi trimis în țară (din capturi de război), a fost arestat şi ținut cu domiciliu forțat în clădirea comandamentului, în Brașov (până la 15 august 1946), în pofida faptului că generalul nu se afla pe lista celor considerați a fi încălcat legile războiului (întocmită în Uniunea Sovietică).
– Situația sa avea să fie clarificată, pentru moment, abia în vara anului 1946, când s-a constatat că „denunțul este o calomnie”, la 17 august, fiind numit din nou în funcția de comandant al Corpului de munte (cu aprobarea generalului I.Z. Susaikov, președintele Comisiei Aliate de Control).

– În anul următor, la 23 august 1947, a fost avansat la gradul de general de corp de armată. În septembrie același an a ieșit la pensie, mulțumit că terminase „o aspră carieră de 40 de ani cu mâinile și obrazul curat, trecut prin două mari războaie numai la front, din primul cu 3 împușcături în corp, și din al doilea cu sănătatea șubrezită de munca de zi și noapte”.
– Nu i-a fost dat însă să se bucure de liniște, împotriva sa, făcându-se (în 1948) noi denunțuri, în urma cărora Parchetul Curții București l-a inclus între persoanele acuzate de crime de război, urmând a fi arestat și depus la penitenciarul Văcărești.
– A mai fost suspectat și de faptul că în 1946 ar fi simpatizat și chiar ar fi participat la Mișcarea Națională de Rezistență în zona Brașov și a Văii Prahovei, ignorându-se faptul că în acea perioadă generalul se afla închis la sediul comandamentului din Brașov.
– Adevărata situație a generalului Ion Dumitrache rezultă din conținutul rezoluției pusă de Alexandru Nicolschi pe un referat din 22 ianuarie 1949, întocmit de Direcția Generală a Securității: „Dumitrache a fost arestat la cererea Secției criminalilor de război, care ne-a comunicat că n-are nevoie de el; decât a fost citat ca martor. Totuși, să fie cercetat pentru cele semnalate în Notă pentru a putea aduna probe, ca ulterior să fie înaintat Cabinetului ca criminal de război”.

– Respingând acuzațiile ce i se aduceau și relevând comportarea civilizată de care au dat dovadă militarii pe care i-a avut în subordine, în centrul Caucazului, la Nalcik, el preciza la 24 aprilie 1949: „Ne-am distins acolo însă mai mult prin omenia tuturor ostașilor (de la soldat până la comandant). Deși în trecerea lor izolați prin oraș, au fost împușcați în stradă căpitanii Iuge și Maxim (acesta era deja rănit în luptă), nu am permis represaliile ce-mi cerea comandamentul german. Compania auto a diviziei și unele servicii ce au mai întârziat în oraș au avut fiecare și cantină pentru Hrănirea populației nevoiașe, ceea ce nemulțumea comandamentul german de la care primeam alimentele. Probabil aceste fapte, pe lângă cumințenia cu care vânătorii de munte au trecut prin acest oraș cucerit fără nici o încălcare a legilor războiului, au făcut ca primarul Nalcikului, dr. profesor Danaiko, să adreseze comandamentului Divizie 2 munte o scrisoare de mulțumire pentru felul cum s-a desfășurat operația cuceririi frumoasei capitale a Republicii Kabardino-balcară, asigurându-ne că lucrează pentru prosperitatea orașului care ne va pomeni de bine”. În semn de amintire, primarul Nalcikului i-a dăruit „o casetă mică de bronz și o sarică de lână neagră (pătură mițoasă) cum poartă muntenii kabardini din Caucaz, ca să se apere de ploaie și frig”.

– Cu toate că ancheta organelor de securitate a ajuns la concluzia că „nu s-au putut acumula probe de vinovăție pentru trimiterea în judecată a generalului Ion Dumitrache” generalul avea să fie închis la Jilava (12 iulie 1949) și cercetat de către Direcția Generală a Securității, care a dispus (13 februarie 1950) să fie continuată ancheta și să se găsească probe „pentru că este imposibil ca ele să nu fie găsite, ținând cont că sus-numitul a comandat o divizie”.
– Contestând acuzațiile care i se aduceau, generalul Ion Dumitrache declara (17 mai 1950) următoarele, referindu-se la la arestările făcut în timpul războiului în zona de acțiune a Diviziei sale: „Arestări nu puteau face decât comandanții de unități în subsectoarele lor, fie din inițiativă proprie (cei prinși trăgând cu arme), fie la cererea pretorului diviziei, în urma vreunui ordin primit de la Corpul de munte, ori de la comandamentul german prin Detașamentul german de legătură. Cei arestați erau numai sumar cercetați la divizie, care nu avea Curte marțială, și erau trimiși, chiar în aceeași zi, la Corpul de munte, sau îi trimitea și el la comandamentul german. Îmi amintesc că s-au făcut foarte rar arestări din inițiativa comandanților de unități, care erau mereu sfătuiți să menajeze populația a cărei bunăvoință numai așa o câștigasem. La divizie, pretorul și Biroul de informații obțineau totdeauna de la mine puneri în libertate și nu îmi amintesc de nici o înaintare de arestați către corpul de armată, fără să fie ceruți de acesta sau de gemani. În cadrul diviziei nu s-au făcut executări”.

– Referindu-se la acțiunile duse împotriva partizanilor în Crimeea, în 1943 și 1944, tot el afirma că a făcut totdeauna diferența între partizanii propriu-ziși, care atacau trupele române, în special în zona muntoasă, și populația civilă forțată de aceștia să-i urmeze în păduri și în munți. În aceeași zonă a Crimeei, la Simferopol, Corpul de munte român „avea o cantină la care dădea zilnic sute de rații de hrană pentru copii și nevoiașii populației”. După terminarea rezervelor de provizii ale Corpului de munte, cantina a fost aprovizionată de către diviziile române subordonate, până în ianuarie 1944 când a fost desființată la insistențele comandamentului german. Chiar și atunci, generalul Ion Dumitrache, „prin consimțirea ostașilor diviziei”, a continuat să asigure alimente populației civile, din rația soldaților, „numai să nu fie lăsați muritori de foame cei care fuseseră asigurați timp de 2 ani de zile prin cantina de la Simferopol”.
– Analizându-și activitatea și comportarea față de populația civilă pe teritoriul Uniunii Sovietice, generalul încheia: „Am mulțumirea să prezint și mâinile și obrazul curat”. Blamând și acuzațiile de însușire de bunuri de la localnici și din capturi, el arăta că nu a primit decât „daruri fără valoare materială, oferite prin curierii ce treceau după cucerire prin oraș”, ca semn de „recunoștință personală în numele populației orașului (Nalcik – n.n.) pentru felul corect și omenos al purtării cuceritorilor (trupă și comandanți)”.
– Referindu-se la situația celor două cămile aduse în țară de Batalionul 15 vânători de munte, preciza că acestea au fost găsite părăsite într-o localitate din zona mlăștinoasă a Mării de Azov, fiind trimise din ordinul său unei grădini zoologice.
– În apărarea sa, invoca și aprecierea generalului sovietic, I.Z. Susaikov, care i-a declarat (1947) că pe unde a trecut Divizia 2 munte, nimeni nu a reclamat din partea populației, „nici trupele, nici pe comandantul Diviziei 2 munte pentru călcarea legilor războiului”.

– Cu prilejul anchetei numeroși militari pe care îi avusese în subordine au confirmat purtarea corectă a generalului față de populația civilă, unul dintre ei recunoscând că atunci când fusese surprins cu „o sticlă de monopol în mână”, era să fie trimis „pe linia I de atac”. Altul, amintind comportarea „drastică” a generalului față de cei ce se purtau neregulamentar cu populația civilă, declara că la o întrunire, acesta le-a spus: „Și voi ați lăsat în țară mame, soții, copii și bătrâni” și a ordonat să se întocmească norme de comportare civilizată, cerându-le să se poarte „frățește cu populația civilă, care nu trebuie să vadă în armata română decât luptători, nu hoți sau asasini”.
– Declarațiile sale nu au fost luate în seamă, astfel că la 25 iulie 1950 anchetatorul consemna: „Generalul de rezervă Ion Dumitrache – sluga credincioasă a lui Antonescu, admirator al regimului fascist hitlerist, înarmat cu o ură de moarte asupra oamenilor pașnici, constructori ai unei vieți noi, constructori ai socialismului și dezrobitori ai oamenilor muncii din întreaga lume – s-a încadrat în războiul nedrept, în calitate de coamndant al Diviziei 2 vânători de munte și a luptat contra U.R.S.S., începând din 22 iunie 1941 până în mai 1944”. Din cercetările efectuate, concluziona anchetatorul „am stabilit că generalul de rezervă Dumitrache Ion se face vinovat de crime de război prin aceea că în loc să interneze în lagăre de prizonieri pe toți partizanii prinși în acțiunile întreprinse, unele din proprie inițiativă, i-a predat comandamentului german spre exterminare. Pentru a-și arăta servilismul față de germani și față de Ion Antonescu a comandat și organizat în cadrul diviziei acțiuni contra partizanilor și a ordonat subalternilor săi să aplice tratamen neomenos prizonierilor partizani, călcând prin aceasta legile internaționale ale războiului”.

– În baza acestor consideraţii, neconfirmate de documente și fapte reale, Direcția Securității Capitalei a înaintat dosarul generalului spre anchetă Parchetului Curții București.
– Spre deosebire de alți generali ai armatei române, a fost mai norocos deoarece procurorul delegat pe lângă Parchetul Curții București (Alexandru Stan) i-a analizat cu atenție dosarul apreciind că în acțiunile militare propriu-zise și în cele desfășurate contra partizanilor, acesta „nu a făcut altceva decât să se conformeze unui ordin superior care fusese dat comandanților de divizii de către Corpul de munte”.
– Ca urmare, prin Ordonanța nr. 375 din 7 octombrie 1950, s-a dispus clasarea dosarului, propunerea fiind aprobată, inițial de Alexandru Voitinovici, apoi de Stelian Nițulescu, ministrul de Justiție. Ca urmare, generalul Ion Dumitrache a fost eliberat (după ce trecuse prin penitenciarele Jilava și Văcărești).
– Situația sa a rămas însă incertă, la 9 iulie 1952 Comisariatul militar al orașului Stalin (fostul și actualul Brașov), cerând părerea organelor de resort dacă generalul „merită a mai face parte din cadrele ofițerilor de rezerva sau nu”.
– La rându-i, Parchetul Curții București, Cabinetul Crime de Război, a cerut (18 iulie 1952) „să se adâncească cercetările” și să se repună din nou dosarul pe rol.
– Din fericire pentru generalul Ion Dumitrache acest lucru nu s-a mai produs, la 2 octombrie 1952, Direcția Generală a Securității Statului dând aviz negativ.

Bibliografie:
– Florian Bichir, Cruciada Diviziei de cremene. Cu tricolorul în Caucaz. Viaţa şi Memoriile generalului Ioan Dumitrache, Bucureşti, Editura Militară, 2018.
– Alesandru Duţu, Florica Dobre, Drama generalilor români (1944-1964), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997.

loading...
Loading...

Nationalisti.ro

Editor Coordonator

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *