General al Armatei Române: „Să se termine odată, oricum ar fi, mort sau schilod. Ţara ne-a uitat. Numai noi avem datoria să murim pentru ea“

Lunile ianuarie şi februarie 1945 au fost cele mai dificile din punctul de vedere al condiţiilor de luptă din întreaga campanie dusă de Armata Română pe frontul de Vest

Conform istoricului militar Alesandru Duţu, în afara terenului dificil, a zăpezii mari şi a viscolului puternic trupele române s-au confruntat şi cu mari lipsuri materiale, determinate, în primul rând, de modul în care structurile de profil ale Comisiei Aliate de Control (partea sovietică), care preluaseră controlul în România, au înţeles să pună la dispoziţie Marelui Stat Major român locomotivele şi vagoanele pentru aprovizionarea frontului.

Istoricul Alesandru Duţu a publicat în volumul „Armata română în război – 1941-1945“ condiţiile în care luptau pe front trupele române.

Secţia 2 a Marelui Stat Major român informa şi atrăgea atenţia, la 8 februarie 1945:

„Comandantul Diviziei 6 infanterie a raportat în scris, iar comandantul Diviziei 3 infanterie verbal comandantului Corpului 6 armată şi Armatei 4 că în inspecţiile făcute au întâlnit ofiţeri şi ostaşi care plângeau de frig şi foame.

De circa 3 săptămâni de operaţii de mişcare, unităţile au dormit afară pe zăpadă fiind scoase din cantonamente de către aliaţi.

Aliaţii, pe unde ajung, spun localnicilor ca să se păzească de ostaşii români, că aceştia fură, jefuiesc, schingiuiesc şi batjocoresc femeile şi să nu-i primească în cantonamente şi nici să le dea ceva (mâncare, lemne etc.). Populaţia până să se convingă de contrariu primeşte cu ostilitate trupele române. Cei ce suferă sunt tocmai ostaşii din linia de luptă. În acelaşi timp, aliaţii fac nereguli care nemulţumesc populaţia şi dau vina pe ostaşii români.

Localităţile care sunt cucerite de trupele noastre sunt date în comunicate că sunt cucerite de aliaţi (Rožňava, Iaslova, Muraň, Tisovec, Brezno).

Aliaţii procedează astfel: stau în căruţe până când au intrat primele patrule româneşti în localitate, apoi dau bice la cai şi intră la trap sau galop în localitate de unde radiotelegrafiază că au ocupat localitatea, rămânând în ea unde iau tot şi ocupă cele mai bune cantonamente. Cu timpul vin şi alţii cu căruţe, camioane, călări, ocupă toate casele, iar trupelor române nu le rămâne altceva decât să stea pe drum afară.

Veşti din ţară primesc foarte rar şi atunci când primesc află numai ştiri rele.

Ofiţerii cer să li se trimită din ţară cu plată, săpun de faţă, lame de ras, conserve de carne afumată.

Comandamentele sunt ţinute într-o veşnică presiune morală, prin faptul că li se cere de către orice ofiţer din comandamentul aliat care este situaţia informativă şi operativă până la companie izolată, cu cele mai mici amănunte, care câteodată devin sâcâieli şi chiar batjocuri…

Astfel, starea morală la ofiţeri şi trupă este aproape zero: se merge în virtutea inerţiei. Mi s-a spus că unii ofiţeri şi ostaşi nu mai aplică prescripţiunile regulamentare de folosire a terenului în atac şi apărare, că stau descoperiţi în picioare sub focul inamicului spunând: «Să se termine odată, oricum ar fi, mort sau schilod. Ţara ne-a uitat. Numai noi avem datoria să murim pentru ea». Acestea au fost spuse de ofiţeri superiori şi chiar generali. Totuşi, fapt îmbucurător, disciplina ostaşilor şi ofiţerilor este încă tare. Impresionant faptul că ostaşii merg şi se ţin de ofiţerii lor, cum se ţin copiii de mama lor. Toţi salută, iau atitudine ostăşească, răspund milităreşte şi sunt foarte îndatoritori”.

loading...
Loading...
   

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *